Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Masterat Marketing Politic şi Comunicare

MENTALITATEA JAPONEZĂ

CUPRINS:

Introducere

1.Mitologia japoneză

2.Religiile japoneze între divinitate şi pragmatism

3.Ordine şi etică

4.Familia

5.Japonezul imperturbabil

6.Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Am ales să tratez acest subiect deoarece găsesc civilizaţia japoneză ca fiind

fascinantă din punct de vedere cultural.De asemenea, consider că există multe elemente

învăluite în mister când vine vorba despre acest popor şi, personal, sunt convinsă că

există nenumărate aspecte încă neexplorate care mă vor ajuta să îmi conturez o imagine

mult mai clară asupra acestui subiect.Japonezii au reuşit să se afirme ca o prezenţă aparte

impresionantă, inconfundabilă, demnă de luat în seamă şi de analizat.

„Japonezul întruneşte în fiinţa sa gingăşia cea mai uimitoare a poetului, a

visătorului dar şi duritatea războinicului.Iubeşte florile, e capabil să abandoneze totul

pentru a merge să privească înflorirea cireşilor în primăverile fabuloase ale vechii ţări

Yamato.În acelaşi timp, japonezul a fost samuraiul sobru, sau luptătorul aparţinând unui

clan care în antichitate şi evul mediu se încăiera în numele unui cod al onoarei, până la

înfrângerea duşmanului sau până la sinucidere”1. Civilizaţia japoneză este constituită

dintr-o multitudine de elemente dintre cele mai diferite şi poate uneori aparent opuse,

care însă se împletesc într-o manieră deosebită rezultând un popor cu o mentalitate

interesant de urmărit.

Aşadar, în continuare, voi puncta câteva dintre cele mai importante puncte de reper

ce clădesc impresionantul mod de a gândi al japonezului de ieri şi de astăzi.

1.Mitologia japoneză1? Octavian Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004, p. 7

3

Mitul are un loc aparte în credinţele japonezilor şi beneficiază de o atenţie

deosebită.Un aspect de notat aici este acela că „mitologia niponă este lipsită de sensul

tragicului.(...)Nu au loc adevărate catastrofe ca în alte mitologii, iar explicaţia acestui fapt

ar fi aceea că simţul armonizării japonezului cu natura înconjurătoare are drept consecinţă

o atmosferă de seninătate”2.

Deşi de mari dimensiuni, mitologia japoneză nu este atât de bogată din punct de

vedere al imaginarului precum altele.Aceasta răspunde mai degrabă unei necesităţi de a

justifica acea credinţă conform căreia fiecare element din natură, viu sau nu, poate

reprezenta sediul unui kami, termen care se referă la zeităţile cerului şi pământului

adorate de japonezi, dar cuprinde şi spiritul din fiinţele umane, animale, plante, copaci,

mări, munţi.Practic lumea întreagă poate fi kami.”Oamenii aşteptau de la kami-uri

intervenţiile cele mai favorabile, mai înţelegătoare, de adevărată solidaritate, ca şi cum

sacralitatea, acceptată aproximativ, nu îndepărta <<spiritul>> de <<uman>>, ambele

noţiuni fiind de aceeaşi esenţă.Cu alte cuvinte, conceptul despre kami nu implica nici o

distincţie de omenesc”3.Astfel, umanul nu era îndepărtat de la divinitate şi de la acest

concept, fapt ce a justificat chiar adoraţia pentru persoana împăratului, considerată sacră,

deşi de natură umană.

Definit în termenii largi de mai sus, în mitologie kami este înţeles drept zeu sau om

cu puteri divine.De la Izanaghi şi Izanami începe, propriu-zis, mitologia japoneză.Aceşti

soţi-fraţi sunt însărcinaţi de către primii zei cu crearea Japoniei; cufundând în ocean suliţa

divină şi apoi lăsând să se scurgă picături de pe aceasta, dau naştere insulelor

japoneze.Regăsim, aşadar, prima prezenţă binară, de la care sunt creaţi prima dată un

număr de opt copii reprezentând cele opt mari insule ale Japoniei: Awazi, Iyo, Ogi,

Tsukusi, Iki, Tsushima, Sado, Yamato.Ulterior aceştia au mai avut drept copii încă

şase insule şi un mare număr de zeităţi.

2 Octavian Simu, Mitologia japoneză.Un dicţionar, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005, p. 103 Octavian Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004, p.52

4

2.Religiile japoneze între divinitate şi pragmatism

Spiritualitatea japoneză pare a tinde mai degrabă spre nevoia de utilitate, de

pragmatism, decât spre analiza aspectelor metafizice.Acest popor a dovedit capacitatea de

asimilare şi adaptare conform necesităţilor proprii a elementelor provenite din afară, fapt

de la care nu face excepţie nici religia.Din acest motiv, întâlnim trei tradiţii religioase

majore în acest spaţiu: shinto-ismul, budismul şi confucianismul, ultimele două fiind

preluate din alte spaţii şi cunoscând diverse modificări specifice locale.

“Shinto-ismul este greu de definit.Nu este o religie relevantă: nu are nici profet,

nici întemeietor, şi nu se sprijină pe nici un text.Este, înainte de orice, o atitudine în faţa

vieţii: expresia glorificată şi sistematizată a respectului faţă de natură, admirată pentru

forţa şi frumuseţea sa.(…)Adevăratul sanctuar shinto este natura, neviolată sau

reconstituită.Zeii se află aici în impunătoarele frunzişuri ale criptomerelor, în curgerea

râurilor, în valurile furioase sau liniştite, în fulgerele furtunii, în gura vulcanilor sau în

apa adormită a orezăriilor”4.Această definiţie conturează foarte bine concepţia japonezilor

asupra lumii şi modul lor de a explica, chiar şi prin religie, fenomenele şi întâmplările cu

care se confruntă.

Cele mai frecvent adorate elemente naturale în cultul shinto sunt: soarele(sau

focul), munţii, apa, pomii şi stâncile.De asemenea există trei simboluri devenite

tradiţionale pentru japonezi păstrate de această religie din timpuri imemoriale, care sunt,

în acelaşi timp, şi simbolurile suveranităţii imperiale: “oglinda(semnifică dreptatea şi

curăţenia), sabia(reprezintă curajul şi hotărârea) şi perla(simbol al milei, iubirii şi

umanităţii)”5.

Budismul, preluat din cultura chinezilor, îmbină astăzi în spaţiul nipon practicile

milenare cu diferitele evenimente sociale sau familiale.Funeraliile şi comemorările, de

exemplu, sunt înfăptuite după practicile acestei religii; aici îşi află originile o sărbătoare

ce se desfăşoară între 13 şi 15 iulie, numită Sărbătoarea felinarelor, când o flacără aşezată

în faţa locuinţei primeşte sufletele celor morţi ce nu sunt complet despărţite de cei vii şi

4 Vadime şi Danielle Elisseeff, Civilizaţia japoneză, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p.2115 Octavian Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004, p. 56

5

se întorc în casa lor.Budismul japonez a întâlnit de-a lungul timpului diverse secte cu

diferite culte, cu care s-a împletit uneori, rezultând astfel împărţirea sa într-un număr

oficial de treisprezece secte şi cincizeci şi şase de culte.

„Marea toleranţă pe care o presupune recunoaşterea veridicităţii parţiale a

manierelor de gândire este, din cele mai vechi timpuri, o caracteristică remarcabilă a

budismului.(...)Budismul a încercat să ajungă la adevăr nu prin excluderea doctrinelor

opuse, ca fiind falsităţi, ci prin includerea lor, ca aspecte relevante pentru adevăr”6.

3.Ordine şi etică

Etica morală a stat mereu la baza tuturor acţiunilor japonezului.Veneraţia faţă de

Mikado(împărat) a condus întotdeauna toate faptele acestui popor; astfel, prin

extrapolare, a fost păstrat la loc de cinste respectul faţă de superior, autoritatea impunând

ascultare liber consimţită.Împărţirea strictă pe clase sociale şi a profesiilor este un alt

aspect strâns legat de ordinea riguroasă împământenită în mentalitatea japoneză.De

asemenea, în acest spaţiu vom întâlni o serie de reguli de politeţe destul de severe şi

rigide.

Samuraii reprezintă un punct de reper atunci când se vorbeşte despre o morală

imaculată.”Erau oameni de onoare, sfidau greutăţile, ştiau să se stăpânească, dispreţuiau

bogăţia.(…)Războinicilor japonezi le lipsea orice ideologie.Convingerile religioase ale

samuraiului ţineau mai mult de conştiinţa lui; aceasta nu intra în conflict cu obligaţiile lui

de bază-onoarea şi serviciul faţă de stăpân”7.Codul bushido, tradus “calea cavalerilor” sau

chiar “morala samurilor” rezumă în cinci reguli îndatoririle de bază ale acestui

războinic:obligaţiile de a fi fidel faţă de suveran, de a-şi iubi părinţii cu devotament, de a

avea onoarea nepătată, de a avea stăpânire de sine şi de a-şi duce viaţa în simplitate.

6 Hajime Nakamura, Orient şi Occident:o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 2167 Richard Tames, Japonia.Istorie.Civilizaţie.Tradiţii, Editura Lider, Bucureşti, 2007, p.85

6

Binecunoscutele practici de sinucidere(seppuku,rigaki,shinju) atunci când onoarea

le-a fost pătată sau au greşit evidenţiază importanţa eticii pentru acest popor.Deşi nu se

mai practică aceste gesturi extreme, ele rămân în continuare un exemplu de corectitudine

în cultura japoneză şi constituie puncte de reper în discuţiile asupra calităţii morale a

japonezilor. Spiritul de sacrificiu pentru ceilalţi chiar cu preţul propriei vieţi este un alt

aspect important pentru cultura niponă şi a fost dovedit de nenumărate ori.

4.Familia

„Familia actuală este, într-adevăr, o moştenire lăsată de samurai, a căror putere a

dat organizării familiale cadrele eficace potrivite pentru a-şi putea îndeplini rolul militar

ce-i revenea.(...)Începând din epoca Kamakura, legăturile dintre indivizi erau supuse, şi

ele, imperativelor gestiunii şi protecţiei: familia devenea tributara unui nou tip de

eficacitate, care avea să-i dea orientarea ce se mai păstrează încă şi în zilele noastre”8.

Aşadar, aspecte precum fecunditatea femeii erau foarte importante în această

societate; însă, având în vedere faptul că aceşti războinici trăiau mereu sub ameninţarea

unei eventuale mobilizări, nu îşi puteau ocupa timpul cu preocupări de acest tip, găsind

cât de curând soluţii de acest tip în primă fază în afara căsătoriei, ori, ulterior, în procesul

adopţiei.Soţia era unica tovarăşă de viaţă şi mama urmaşilor.

Monogamia nu este un lucru nou în familia japoneză actuală, regăsindu-şi rădăcini

adânci atât în curentul confucianist ce nu susţinea un astfel de comportament frivol, cât şi

în practica din timpul dinastiei Tokugawa de a pedepsi aspru bigamia din dorinţa de a

avea o evidenţă strictă a familiilor militare.

Un alt aspect ce se distinge în viaţa familiei japoneze este faptul că aceşti oameni

evită să vorbească despre ceea ce se întâmplă în intimitatea casei lor.Liniştea din mijlocul

familiei le este necesară niponilor pentru a se putea raporta la evenimentele sociale din

jurul lor; regăsim aici mai degrabă nevoia de pace, de siguranţă şi nu ostilitate.

8 Vadime şi Danielle Elisseeff, Civilizaţia japoneză, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 138

7

În foarte multe familii încă întâlnim coabitarea mai multor generaţii sub acelaşi

acoperiş; căsătoria semnifică pentru femeie trecerea dintr-o familie în alta, iar ceremonia

ce pecetluieşte acest moment este mult mai importantă decât înregistrarea în mod oficial

a uniunii.Desigur că astăzi femeia japoneză, precum majoritatea celorlalte, încearcă să

îmbine cât mai multe dintre îndatoririle sale atât în sânul familiei, cât şi în cadrul

societăţii.

Aşadar, familia japoneză pare că oscilează între indicatorii familiei tradiţionale şi

cei ai familiei moderne.Anumite aspecte vechi se regăsesc, în aceeaşi formă sau într-o

alta adaptată zilelor noastre, alături de unele noi preluate odată cu trecerea

timpului.Putem recunoaşte totuşi uşor elementele care au conturat şi în care se încadrează

imaginea familiei în mentalitatea japonezului de-a lungul anilor din cele mai vechi

timpuri.

5.Japonezul imperturbabil

O calitate recunoscută de oricine japonezilor este temperamentul guvernat de

calm.Acest mod de viaţă are rădăcini bine împământenite în timpuri străvechi pe tărâm

nipon.Energia era considerată un bun cu foarte multe posibilităţi de exploatare, ce era de

cele mai multe ori irosită fără sens şi care deţinea rolul suprem în dominarea

puterii.Aşadar, calmul în mentalitatea japoneză a fost ridicat la rangul de regulator al

vieţii care oferă celui ce reuşeşte să atingă această stare patru calităţi extrem de

importante: reţinerea, discernământul, agerimea mentală şi persipcacitatea.Toate acestea

sunt de dorit pentru ca omul să poată distinge între activitate şi agitaţie, pentru ca aceasta

să acumuleze energie şi să poată avea oricând un avantaj asupra oricui i s-ar putea

împotrivi, avantaj dat doar de binefăcătorul calm.

„Puterea în manifestarea forţei brutale distruge, nu creează.Puterea constă în arta

de a supune oamenii şi a-i menţine voit sub legea blândeţii, nu a violenţei.(...)A stăpâni

gesturile, a poseda disciplina abţinerii, a impune tăcere vorbelor gata să scape-este o

8

calitate: calitatea sufletelor mari, serioase, care nu se expun primului venit şi nu se

destăinuiesc decât celor demni să aprecieze nobleţea adevărată”9.

Acest popor consideră că cei ai căror muşchi sunt o oglindă a gândurilor lor nu pot

fi niciodată buni luptători sau oponenţi, deoarece lăsându-şi la vedere emoţiile devin

vulnerabili.Din acest motiv calmul este considerat o comoară dacă este manipulat corect.

Practica Zen, împrumutată din cultura buddhistă, este un alt aspect al mentalităţii

japoneze ce exemplifică forţa pe care acest popor o atribuie minţii.Ideea despre acest

concept rămâne deschisă, fiind unanim acceptat că natura lui Buddha există în fiecare

om, rămânând la alegerea acestuia să o descopere şi să o cultive în încercarea de a atinge

Iluminarea-obiectivul suprem Zen.

„Potrivit învăţăturii Zen, firea omului nu este nici bună, nici rea, căci natura lui

Buddha transcede orice dualitate”10.Această afirmaţie este reprezentativă pentru

încrederea pe care o au japonezii în gândirea şi posibilităţile fiecărei persoane; atâta timp

cât îşi doreşte, oricine are la dispoziţie o serie de căi prin care să îşi îmbunătaţească viaţa.

„Dar când e să răspundă la întrebarea <<ce este Zen de fapt>>, părerile celor mai

sinceri şi mai informaţi comentatori(unii au petrecut ani de zile într-un templu) sunt toate,

diferite; pentru unii este o religie, pentru alţii o formă de terapeutică, un mijloc de

eliberare, o şcoală a caracterelor”11.Fiecare persoană trebuie şi are posibilitatea de a găsi

calea potrivită sieşi de abordare şi practică a acestei stări.

6.Concluzii

9 Yorimoto Tashi, Puterea calmului.Doctrină japoneză, Editura Ram, Aninoasa-Gorj, p. 2410 Kaiten Nukariya, Istoria Zenului.Doctrina şi practica Zen în China şi Japonia, Editura Herald, Bucureşti, 2005, p.11511 Nicolas Bouvier, Cronică Japoneză, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.126

9

Fiecare dintre aspectele trecute în revistă în cadrul lucrării de faţă contribuie într-un

mod decisiv la conturarea unei mentalităţi ce se deosebeşte de celelalte.Ţara Soarelui

Răsare şi-a creat de-a lungul timpului o imagine exotică, distinsă şi nu întotdeauna

înţeleasă pe deplin de către occidentali.

Cert este că civilizaţia japoneză păstrează încă urme de mister în jurul său, fapt ce

se răsfrânge într-o oarecare măsură şi asupra mentalităţii sale.De la vestiţii samurai care

stau mărturie eticii japoneze, până la sincretismul religios ori deschiderea spre diversitate,

însă fără a-şi pierde identitatea, întâlnim aspecte dintre cele mai diverse ce compun o

imagine colorată, dar guvernată de reguli clare şi stricte.

Amabilitatea, gustul artistic rafinat, calmul, tradiţionalismul şi multe alte calităţi

ale acestui popor stau mărturie unei mentalităţi în cadrul căreia se încheagă elemente

dintre cele mai diverse într-o încercare de a împleti noul cu vechiul, modernul cu

obiceiurile străvechi.

10

Bibliografie

1.Octavian Simu, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,

2004

2.Octavian Simu, Mitologia japoneză.Un dicţionar, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,

2005

3.Vadime şi Danielle Elisseeff, Civilizaţia japoneză, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996

4.Richard Tames, Japonia.Istorie.Civilizaţie.Tradiţii, Editura Lider, Bucureşti, 2007

5.Yorimoto Tashi, Puterea calmului.Doctrină japoneză, Editura Ram, Aninoasa-Gorj

6.Kaiten Nukariya, Istoria Zenului.Doctrina şi practica Zen în China şi Japonia, Editura

Herald, Bucureşti, 2005

7.Nicolas Bouvier, Cronică Japoneză, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

8.Hajime Nakamura, Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 216

11