ACADEMIA DE POLI IE „ALEXANDRU IOAN CUZA”ŢFACULTATEA DE ARHIVISTICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

DREG TORI GRECI ÎN VREMEAĂ MAVROCORDA ILORŢ

COORDONATORI ŞTIIN IFICI: Ţ

PROF. UNIV. DR. CONSTANTIN BURACSPECIALIST DRD. CLAUDIU VICTOR TURCITU

CANDIDAT:

CRISTEA COSMINA–ALEXANDRA

BUCUREŞTI2010

CUPRINS

INTRODUCERE ...................................................................................................................... 3 CAPITOLUL I .......................................................................................................................... 7

1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA EPOCII FANARIOTE ............................................ 7 2. ADMINISTRAŢIA FANARIOTĂ ............................................................................... 23

CAPITOLUL II ...................................................................................................................... 33 1. INSTITUŢII ÎN VREMEA REGIMULUI FANARIOT ............................................... 33

CAPITOLUL III ..................................................................................................................... 60 1. DREGĂTORIILE DIN VREMEA FANARIOŢILOR ................................................. 60

CAPITOLUL IV ..................................................................................................................... 86 1. DREGĂTORI GRECI ÎN VREMEA MAVROCORDAŢILOR .................................. 86 2. REPREZENTANŢII POLITICI AI DOMNILOR LA POARTĂ – CAPUCHEHĂILE .......................................................................................................................................... 101 3. PERSONALITĂŢI GRECEŞTI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN VREMEA MAVROCORDAŢILOR ................................................................................................. 106

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 115 LISTĂ ANEXE .................................................................................................................... 121 ANEXE ................................................................................................................................. 123

2

INTRODUCERE

De multe ori cunoaştem perioade istorice doar prin prisma unei etichetări.

Le preluăm ca atare, iar eroii lor devin, astfel, uşor descifrabili. Dar, de cele mai

multe ori, în istorie, lucrurile nu evoluează în acest mod, iar personajele sunt mult

mai complicate, mai... umane, mai supuse regulilor vieţii si morţii. În această

situaţie îi putem găsi şi pe fanarioţi, personaje mult timp hulite ale istoriei noastre.

Prin numirea de către Poartă din rândul familiilor însemnate din Fanar noii

domni erau integraţi sistemului administrativ otoman. Ţinând cont de faptul că

turcii căutau să restrângă cât mai mult autonomia celor două Ţări Române şi să le

ţină sub un control cât mai strict, funcţiile statului au fost limitate drastic.

Modul de guvernare a domnilor fanarioţi a fost adesea marcat de asprime,

duplicitate şi fiscalitate excesivă. Totuşi, la o cercetare atentă, ne vom da seama că

hospodarii au fost siliţi de împrejurări să o facă şi nu doar ca să îşi satisfacă

instinctele. În politică linia le–a fost impusă. Au fost buni diplomaţi şi greşelile de

conduită ca şi erorile personale ce li se impută nu depăşesc, ca număr şi gravitate,

media celor comise de cei mai abili, din toate timpurile şi de pretutindeni.

Pentru a nu ajunge izolaţi pe un pământ nou unde populaţia îi privea cu

suspiciune şi neîncredere, domnii fanarioţi au venit în Ţările Române însoţiţi de

familie, prieteni şi apropiaţi, care aspirau măcar la o părticică din puterea dobândită

de protectorul lor.

Lucrarea de faţă nu propune o discuţie în profunzime despre epoca

fanariotă prin care să se facă reabilitarea principilor greci de pe tronurile româneşti.

Insistăm în paginile ce urmează pe o descriere a domniei familiei Mavrocordat şi a

3

rolului pe care grecii l–au jucat în plan administrativ, social, financiar, cultural şi

religios.

Deşi mulţi autori au cercetat şi luat în discuţie epoca fanariotă, lucrările

publicate până în prezent tratează doar anumite aspecte ale domniei

Mavrocordaţilor, o privire de ansamblu asupra modului de guvernare a acestor

domni nefiind realizată. Putem aminti aici lucrarea lui Florin Constantiniu,

Constantin Mavrocordat, în care face o prezentare a domniilor acestui principe,

punând accentul îndeosebi pe reformele înfăptuite de acesta.

Prezenta lucrare a fost structurată în patru capitole în care s–a încercat

surprinderea unor caracteristici generale ale epocii studiate, precum şi unele

caracteristici particulare legate de administraţie.

Capitolul I este intitulat Privire generală asupra epocii fanariote şi

urmăreşte să prezinte condiţiile instalării noului regim în cele două Principate şi

caracteristici generale ale acestuia. La baza redactării acestui capitol au stat

următoarele lucrări: Marcus Filip Zallony, Despre fanarioţi1, Constantin Erbiceanu,

Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote2, Florin Constantiniu, Constantin

Mavrocordat3, Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române4.

Capitolul al II–a, Instituţii în vremea regimului fanariot, conţine o

prezentare de ansamblu a principalelor instituţii din stat, insistându–se pe

transformările apărute de–a lungul timpului în organizarea şi modul de funcţionare

al acestora. Pentru realizarea acestui capitol am utilizat lucrarea lui Alexandru Al.

Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 18665, lucrarea lui Ioan Brezoianu,

Vechile instituţiuni ale României6, lucrarea Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în

Principatele Române7 a lui Gheorghe Brătianu şi volumul VI din trataul de istorie

al Academiei Române.

1 Marcus Filip Zallony, Despre fanarioţi, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1897.2 Constantin Erbiceanu, Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1901.3 Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat,Editura Militară, Bucureşti, 1985.4 Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române(1711+1821),Editura Omonia, Bucureşti, 2004.5 Alexandru Al. Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 1866,Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti.6 Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României, Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882.7 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

4

Capitolul al III–lea constă într–o expunere amănunţită privind dregătoriile

din vremea regimului fanariot, cu indicarea inovaţiilor aduse de–a lungul timpului

şi o prezentare succintă a reformei administrative a lui Constantin Mavrocordat. În

realizarea acestui capitol am folosit următoarele lucrări: Manuel Guţan, Istoria

administraţiei publice româneşti8, Dicţionarul de instituţii feudale9 şi Nicolae

Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiunile lor până la

Regulamentul Organic10.

În ultimul capitol se face o prezentare generală a domniilor familiei

Mavrocordat cu indicarea, pentru fiecare domnie în parte, a boierilor care au ocupat

dregătoriile însemnate ale ţării. Cele două subcapitole tratează două chestiuni: cea a

capuchehăilor, cu importanţa lor ca reprezentanţi ai domnului la Poartă, şi cea a

personalităţilor care au vizitat Ţările Române şi şi–au lăsat amprenta în domniul

cultural şi religios. Pentru întocmirea acestui ultim capitol au fost utilizate

următoarele lucrări: I. C Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor11 , Nicolae Iorga,

Istoria românilor vol VII12, Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci în

Muntenia şi Moldova cu privire la biserică, şcoală şi societate13 , Ion Matei,

Reprezentanţii diplomatici ai Ţării Româneşti la Poarta Otomană14, Ion Neculce,

Letopiseţul Moldovei15, Cronicari munteni16, Călători străini prin Ţările Române17.

Despre epoca fanariotă s–a scris mult, lucrările publicate fiind împărţite în

două categorii în funcţie de opinia, favorabilă sau potrivnică, a autorilor.

Înainte de a le imputa domnilor fanarioţi abuzurile şi neajunsurile perioadei,

trebuie să ne întrebăm dacă domnii pământeni ar fi fost guvernanţi mai chibzuiţi,

mai îngăduitori şi mai puţin lacomi. Ca şi fanarioţii, ar fi avut de luptat cu

8 Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.9 ***, Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988.10 Nicolae Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiunile lor până la Regulamentul Organic, Tipografia Avântul, Iaşi, 1942.11 I. C Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor, Editura Do–minoR, Iaşi, 2002.12 Nicolae Iorga, Istoria românilor vol VII Reformatorii, Editura Enciclopedică, 2002.13 Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci în Muntenia şi Moldova cu privire la biserică, şcoală şi societate, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1900.14 Ion Matei, Reprezentanţii diplomatici ai Ţării Româneşti la Poarta Otomană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.15 Ion Neculce, Letopiseţul Moldovei, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955.16 ***,Cronicari munteni,Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004.17 ***, Călători străini prin Ţările Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.

5

boierimea, pe care trebuia s–o înfricoşeze şi să–i dăruiască din belşug. Ca şi

fanarioţii, ar fi trebuit să cheltuie sume uriaşe pentru nevoile administraţiei, pentru

diplomaţie şi pentru strălucirea tronului. Ca şi ei, ar fi trebuit să pună deoparte

fondurile necesare ca să nu se afle la nevoie după mazilire.

6

CAPITOLUL I

1. PRIVIRE GENERAL ASUPRA EPOCIIĂ FANARIOTE

Fanariotismul a fost o structură socială, politică şi culturală în care se

puteau integra toţi cei dornici să accepte şi să respecte un anume sistem de valori,

bazat pe ortodoxismul conservator, pe tradiţionalismul antioccidental şi pe

respectarea legăturii de credinţă faţă de Poartă18. Fanariotismul, structură specifică

secolului al XVIII-lea, a reprezentat un fenomen extrem de controversat în

istoriografia românească.

Dacă cei mai mulţi istorici au ponegrit fanariotismul, insistând asupra

aspectelor sale negative, au existat, însă, alţii care au căutat să-l reabiliteze. Din

prima categorie se remarcă Iorgu P. Balş şi Constantin Erbiceanu. Primul susţinea

că fanarioţii căutau să se imbogăţească cât mai repede şi prin orice mijloace şi din

acest motiv sistemul fanariot „a produs mari răni în viaţa morală şi materială a

românilor din Principate”19. În aceeaşi ordine de idei, Erbiceanu considera că

fanarioţii „plecau spre Ţările Române urmaţi de stoluri de străini şi de tot felul de

indivizi, ca şi lăcustele când sunt flămânde, spre a devasta tot din aceste ţări,

pământuri şi averi, şi apoi, ca o urmare naturală, a înăduşi între români şi simţul lor

naţional”20.

Nicolae Iorga s-a ridicat împotriva acestor opinii şi în operele sale combate

imaginea întunecată a epocii fanariote, relevând legăturile unui număr mare dintre

domnii fanarioţi cu vechile familii româneşti, încercările lor de a se prezenta ca

succesorii domnilor autohtoni, reformele vizând modernizarea structurilor sociale şi

politico-administrative ale celor două ţări, măsurile în vederea dezvoltării

18 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland, 1989, pg. 90.19 Iorgu P. Balş, Prefaţă, în Marcus Filip Zallony, Despre fanarioţi, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1897, pg. 9.20 Constantin Erbiceanu, Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1901, pg. 2.

7

economice şi a progresului cultural, absenţa unei politici de deznaţionalizare.

Nicolae Iorga a fost cel care a arătat că trăsătura caracteristică a epocii fanariote o

constituie politica de reformă.

Este discutabil dacă secolul fanariot trebuie văzut ca o perioadă de general

declin al societăţii din cele două Principate, ca o adevărată cezură în istoria

naţională, în cursul căreia românii ar fi fost cufundaţi de grecii Fanarului într-o

beznă de stoarceri şi abrutizare care ar fi ameninţat însăşi fiinţa lor naţională, sau ca

o epocă de reforme sociale şi administrative, o epocă de dezvolatare a

învăţământului prin consolidarea şi modernizarea Academiilor Domneşti din cele

două capitale, Bucureşti şi Iaşi. Dincolo de aspectele sale pozitive şi negative,

epoca fanarioţilor constituie un capitol comun al istoriei grecilor şi românilor21.

Toate manifestările din această perioadă sunt reprezentate, din punct de vedere

simbolic, de fenomenul cunoscut sub numele de Iluminism, fenomen care a făcut să

se afirme dorinţa comună a învăţaţilor greci şi români de a-şi conserva şi cultiva

propria identitate în lumea europeană.

Încadrarea cronologică tradiţională pentru epoca fanariotă are ca limite

1711 şi 1821 în Moldova şi 1716 şi 1821 în Ţara Românească. O astfel de

cronologie este destul de forţată şi necesită rectificări. Pentru contemporanii

evenimentelor nu apărea atât de clar că în 1711 începea o nouă epocă, iar

schimbarea regimului politic a celor două Ţări Române nu s-a petrecut dintr-o dată,

adică într-un moment istoric, lesne de fixat22. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să ne

întrebăm de ce domnia lui Nicolae Mavrocordat în Moldova în anii 1709-1710 nu

aparţine epocii fanariote, iar cea din 1711-1715 din aceeaşi ţară e considerată ca

fiind inauguratoare a fanariotismului în Moldova. În realitate, instaurarea regimuli

fanariot în cele două Ţări Române a reprezentat un proces de lungă durată şi care s-

a desfăşurat de-a lungul mai multor etape.

Noile domnii nu erau prea diferite de cele anterioare. Nu era prima dată

când otomanii impuneau, chiar de mai multe ori la rând, pe cel care va ocupa tronul.

Domnitori cu legături slabe de rudenie cu familii tradiţionale (uneori chiar fără nici

21 Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române (1711-1821), Editura Omonia, Bucureşti, 2004, pg. 5.22 Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pg. 19.

8

o legătură) existaseră şi până atunci. Nici durata scurtă a domniilor nu era ceva nou,

la fel cum nici perioada fanariotă nu inaugura sistemul mutării domnilor dintr-o ţară

într-alta.

Dacă limita cronologică nu poate fi stabilită cu precizie, cert este că

perioada în discuţie prezintă o individualitate ce nu poate fi, însă, separată şi de

modificările survenite în societatea românească din secolul al XVIII-lea şi până in

zorii veacului al XIX-lea.

Intervalul cuprins între 1711-1821 a luat numele de „epoca Fanarioţilor”,

făcând trimitere la cartierul Fanar din Istambul, de unde se trăgea marea majoritate

a pretendenţilor la tronul celor două ţări. Denumirea epocii nu însemna şi

introducerea predominanţei elementului grecesc în Ţările Române, dat fiind faptul

că acesta exista încă din vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu23.

Viitorii domni ai românilor proveneau (în mare parte) din familiile nobile

ale Fanarului (greceşti sau de alta origine), erau inteligenţi, culţi şi aveau mare

înclinare pentru deprinderea limbilor străine. Alături de educaţie, avuţia dobândită

în veacurile anterioare din comerţ şi din exploatarea veniturilor imperiale a fost

fundamentul afirmării lor politice24. În statul otoman unii dintre ei, precum şi

membri ai familiilor lor ocupaseră şi ocupau diverse funcţii ce mergeau până la cea

de dragoman (traducător, echivalent al ministrului de externe de astăzi), care era cea

mai înaltă demnitate pe care o puteau deţine creştinii în sistemul politic turcesc al

vremii.

După eşecul suferit la asediul Vienei, Imperiul Otoman a fost nevoit să

părăsească o serie de teritorii. Pentru a compensa pierderile suferite, Poarta a

înăsprit măsurile de exploatare a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Această politică a

dat un puternic imbold luptei de eliberare şi românii au răspuns prin acţiuni

diplomatice şi militare, culminând cu alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Imperiul

Ţarist (spre care înclina şi Constantin Brâncoveanu) şi cu războiul din 171125.

23 A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX Mavrocordaţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, pg. 5.24 Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pg. 182. 25 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, pg. 139.

9

În primele şapte decenii ale secolului al XVIII-lea, la domnia Principatelor

s-au succedat alternativ patru familii din casele Mavrocordat, Ghica, Racoviţă şi

Calimachi. Familia Mavrocordat era de originară din insula Chios, iar fondatorul

familiei era căsătorit cu Casandra, fiica fostului domn, Alexandru Iliaş. Familia

Ghica era de obârşie albaneză, iar întemeietorul ei, Gheorghe Ghica, a domnit, ca şi

fiul său, în ambele Principate. Familiile Racoviţă şi Calimachi s-au ridicat din

rândurile boierimii pământene din Moldova, unde, înainte de a ajunge la domnie,

împliniseră înalte funcţii administrative. Familia Ghica se naturalizase de mult în

ţară, încadrându-se în clasa marilor boieri. Copiii acestor familii domneşti, ca

Alexandru Mavrocordat, Grigorie Ghica, Mihai Racoviţă şi Ioan Calimachi îşi

făcuseră stagiul în funcţia de mari dragomani sau terzimani ai Porţii.

Niciuna dintre aceste patru familii domnitoare nu era originară din Fanar.

Epoca în care grecii din acest cartier al Constantinopolului ajung să stăpânească

întreaga viaţă politică, culturală şi economică a Moldovei şi Munteniei a început

abia mai târziu, numai după pacea de la Kücük Kainargi (1774).

S-a considerat că ocuparea tronurilor româneşti de către domnii de origine

greacă ar fi fost determinată de trădarea pământenilor, care ar fi făcut Poarta să nu

mai aibă încredere în domnii de ţară. Într-o oarecare măsură, această opinie este

exactă, dar din mărturiile contemporane aflăm că după mazilirea lui Dimitrie

Cantemir, marele vizir însărcinase pe Lupu Costachi, singurul boier de vază rămas

în Moldova, să adune boierimea pentru alegerea noului domn. La chemarea aceasta

se pare că boierii moldoveni l-ar fi propus pe Mihail Racoviţă, mazilit la Istambul26.

Aflând de răspunsul boierilor, marele dragoman Ioan Mavrocordat,

bucurându-se de încrederea Porţii, l-a recomandat ca domn pe fratele său Nicolae

Mavrocordat, care a obţinut, din mila sultanului, steag de domnie în Moldova. După

mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, Mihai Racoviţă stăruia să ajungă domn în

Ţara Românească. Numirea sa a fost, însă, zădărnicită de boierii munteni care l-au

cerut domn pe Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin, care a fost acceptat

de către Poartă. Se poate observa, astfel, că domnii nu erau încă impuşi în mod

arbitrar de la Constantinopol, ci se ţinea cont de recomandările boierilor.

26 Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2002, pg. 557.

10

Trimiţând pe tronurile celor două Ţări Româneşti domni fanarioţi, străini de

intersele şi aspiraţiile poporului român, Poarta îi încadra în sistemul administrativ

otoman şi le încredinţa un rol diplomatic de seamă. Ei aveau misiunea de

observatori şi informatori ai Înaltei Porţi, interesată în obţinerea de ştiri cu privire la

mişcările ce se petreceau în culisele diplomaţiei Imperiului Habsburgic şi

Imperiului Ţarist27.

Statul Otoman avea nevoie de un instrument fidel pentru a ţine Moldova şi

Ţara Românească sub control şi ascultare, dar şi pentru a le integra cât mai deplin

în sistemul economic şi chiar administrativ otoman. În epoca fanariotă, dominaţia

Porţii în plan politic şi economic ia formele cele mai apăsătoare. Astfel, sume uriaşe

de bani luau calea Constantinopolului sub titlul haraciului, al peşcheşului, al

reînnoirii anuale şi trienale a domniilor (mucarerul mic şi mucarerul mare), la care

se adăugau diverse obligaţii în natură şi în muncă. Luptele dintre pretendenţi pentru

obţinerea tronului şi succesiunea rapidă a domnilor au devenit principalele

modalităţi de stoarcere a resurselor Ţărilor Române. De asemenea, desele mutări de

domni dintr-o ţară în alta erau considerate ocazii binevenite de a realiza noi

profituri, pentru că astfel de mutări erau apreciate ca noi aşezări în domnie şi erau

foarte bine plătite. Cum Muntenia era mai bogată decât Moldova, tronul de la

Bucureşti era preferat celui de la Iaşi, iar mutarea din Ţara Românească în Moldova

era considerată ca o retrogradare. Schimbările de domn dintr-o ţară în alta

depindeau, însă, şi de schimbările ce se produceau la Poartă. Noul sultan sau noul

vizir înlocuiau, de regulă, şi pe domnii din Principate prin candidaţi agreaţi de ei şi

cunoscuţi ca buni platnici. Schimbările de domni dintr-o ţară în alta nu erau agreate

de boieri, care bănuiau în ele intenţia Porţii de a uni ambele Principate române sub

o singură administraţie. Împotriva unei astfel de eventualităţi se ridică cronicarul

Nicolae Muste, susţinând ca aceste două ţări sunt şi trebuie să rămână egale, fiecare

sprijinindu-se pe dreptul ei. Ambii domni au ţări deosebite, tocmai ca şi stăpânirea

lor28.

27 Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, pg. 14.28 Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II-a, Imprimeria Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1874, pg. 57.

11

Este adevărat că domnia lui Nicolae Mavrocordat, care era cu totul străin de

ţară şi nu-i cunoştea nici limba, trezise mari nemulţumiri în rândurile boierimii

române, care nu fusese consultată nici măcar de formă pentru acestă numire. Boierii

moldoveni şi munteni, care se considerau deţinători de drept ai puterii domneşti şi

care erau deprinşi să guverneze alături de domn, nu puteau privi cu ochi buni o

domnie străină şi independentă de ei. Cronica lui Muste se ridică împotriva noului

domn „neîmblânzit şi străin de firea moldoveanului, care s-a instalat în scaunul

domniei nepoftitu de nime, care nu ştia nici limba ţării, ci tot cu tălmaci grăia”29,

dar acelaşi Nicolae Muste trece cu vederea faptul că domni străini de ţară şi care nu

cunoşteau limba supuşilor mai existaseră în istoria Ţărilor Române şi până la acea

dată (Despot-Vodă, Gaspar Graţiani, Gheorghe Duca, Leon Tomşa, Alexandru

Iliaş, Radu Mihnea, etc.).

Ceea ce indispunea, însă, mai mult decât persoana domnului străin era ceata

de greci care îl însoţea la venirea lui în ţară. Mustea susţine că numărul acestora era

aşa de mare încât „rămăsese Feneriul (Fanarul) pustiu în Ţarigradu”30, iar Ion

Neculce spune că domnul era înconjurat de greci, „care veniseră să cuprindă toate

boieriile, pâcălăbiile şi vămile, astfel că boierii ţării nu puteau încăpea la nimic.

Toţi ridicau lefi mari de la vistierie şi trăiau în desfrâu”31. Prezenţa în Ţările

Române a numărului mare de greci poate fi justificată prin faptul că, adesea, domnii

făceau împrumuturi mari pentru a putea plăti sumele necesare obţinerii tronului, iar

atunci când erau investiţi, veneau în Principate însoţiţi de creditori, de clienţi şi de

rude. Ajunşi în ţară, dădeau veniturile şi funcţiile publice debitorilor lor32.

Plângerile boierimii împotriva domnilor neagreaţi erau zadarnice, căci ei

ştiau că ambiţiile ei nestăpânite înlesneau Porţii nu numai sporirea tributului, ci şi

nesocotirea dreptului ţării de a-şi alege domn. Încurajată de marile oferte de bani

din partea pretendenţilor, Poarta îi revoca pe domni cât putea de des, sau îi muta

dintr-un Principat în altul, pentru a stoarce pe acestă cale sume cât mai mari de

bani. Dar Poarta nu s-a mulţumit numai cu desemnarea şi mutarea domnilor, căci ea

29 Ibidem, pg. 41.30 Ibidem.31 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, pg. 259.32 Constantin Erbiceanu, op. cit., pg. 2.

12

nu s-a sfiit să priveze puterea domnească de cele mai esenţiale prerogative ale ei.

Astfel, domnii rânduiţi de la Constantinopol nu mai aveau dreptul de a declara

război sau de a încheia pace. Ei nu puteau intra în alianţă cu ţările vecine şi nici

trimite solii oficiale în străinătate fără acordul Porţii. Cu alte cuvinte, domnii

fanarioţi au pierdut orice drept de a se afirma în politica externă, singura funcţie a

Ţărilor Române în acest domeniu fiind acela de reprezenta interesele imperiului33.

Totuşi, faptul că domnii sunt reprezentaţi pe lângă Poarta otomană de

capuchehaie indică păstrarea unei relative autonomii. Domnii fanarioţi îşi păstrează

legăturile cu capitalele europene, în care întreţin agenţi pentru obţinerea de

informaţii. Ioan Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti în 1718, a tratat cu Imperiul

Habsburgic şi cu Veneţia pacea de la Passarowitz. Relaţiile cu statele europene nu

sunt, însă, întreţinute de domnii fanarioţi în calitatea lor de domni ai Ţărilor

Române, ci numai în folosul Porţii, ca reprezentanţi ai ei34.

Poarta Otomană dispunea tot mai mult de teritoriul Principatelor ca de un

teritoriu al imperiului. Astfel, prin pacea de la Passarowitz turcii cedează Imperiului

Habsburgic o parte a teritoriului românesc, Oltenia. Aceasta este una din

împrejurările în care se manifestă autonomia politică a Ţării Româneşti. Convenţia

încheiată de Ioan Mavrocordat cu Imperiul Habsburgic şi prin care cel dintâi

accepta rămânerea trupelor imperiale în Oltenia, a fost adusă de austrieci la

congresul de la Passarowitz, şi în baza acestui act s-a cerut recunoaşterea din partea

turcilor a cedării Olteniei. Aşadar, la această dată, în relaţiile internaţionale se ţinea

încă seama, fie şi formal, de drepturile Ţării Româneşti.

Pe de altă parte, domnii au rămas stăpâni asupra politicii interne, exercitând

cu depline puteri prerogativele lor legislative, administrative şi judecătoreşti. Viaţa

şi avutul locuitorilor era în mâinile domnului. Dregătoriile civile, militare şi

ecleziastice, precum şi ocuparea funcţiilor publice depindeau de bunăvoinţa celui

care deţinea tronul. Dimitrie Cantemir arată că deşi partea bisericească îşi alegea ea

însăşi ierarhii, totuşi o asemenea alegere nu era valabilă dacă nu era confirmată de

domn, încredinţându-i cu mâna proprie toiagul pastoral. Puterii domneşti îi erau

subordonaţi mitropoliţii ţării cu egumenii mănăstirilor, precum şi întreaga tagmă

33 Ion I. Nistor, op.cit., pg. 558.34 Ştefan Ştefănescu, op. cit., pg. 30.

13

preoţească, ai cărei membri puteau fi oricând demişi din demnităţile lor dacă făceau

cuiva rău sau complotau împotriva domnului sau a ţării.

Ca reprezentanţi ai intereselor Imperiului Otoman la Bucureşti şi Iaşi,

domnii fanarioşi au avut misiunea de a garanta îndeplinirea regimului de obligaţii

materiale. Pentru a satisface cererile de bani, produse, etc., ale Porţii, ei trebuiau să

asigure măcar stabilitatea dacă nu sporul masei de contribuabili, formată în imensă

majoritate de ţărani. Ţărănimea, liberă sau aservită, reprezenta, prin munca ei,

factorul esenţial de creare a bunurilor materiale ale ţării. O fiscalitate excesivă putea

să aducă venituri imediate, dar consecinţele de lungă durată erau sigur negative -

ţăranii se acundeau în alte sate sau în păduri pentru a scăpa de plata taxelor.

Reducerea numărului contribuabililor însemna totodată reducerea veniturilor

statului. Domnii fanarioţi au căutat deci formule care să asigure venituri cât mai

mari. Astfel, ei au elaborat reforme fiscale, care aveau ca obiect realizarea unei

funcţionări ireproşabile a mecanismului de satisfacere a exigenţelor Porţii. Cum

fiscalitatea nu putea fi izolată de celelalte zone ale vieţii publice, politica de reformă

s-a extins progresiv şi în sfera realţiilor sociale, a administraţiei şi justiţiei35.

Şirul reformelor este început de către Nicolae Mavrocordat. În prima sa

domnie, acesta încearcă să obţină simpatia ţărănimii, luând ca primă măsură, la

venirea pe tron, restituirea dărilor impuse de Mihail Racoviţă înainte de mazilire,

fapt ce stârneşte puternice tulburări sociale, dat fiind că o parte din bani fuseseră

deja predaţi fostului domn de către boierii „zlotaşi”, care au fost obligaţi să restituie

din averea personală sumele încasate. Despre impozite, Nicolae Mavrocordat

spunea că „se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, şi pielea

împreună cu lâna”36.

Principala preocupare a domnului este reorganizarea şi buna funcţionare a

sistemului fiscal. Pentru a obţine resurse financiare imediate îi obligă pe unii din

marii boieri să acorde statului împrumuturi forţate. O altă măsură a fost impunerea

de dări asupra negustorilor şi cămătarilor turci aflaţi în Moldova, pentru care

Nicolae Mavrocordat obţinuse un firman special. Tot în perspectiva măririi

numărului contribuabililor, domnul încurajează întemeierea de „slobozii”, sate

35 Florin Constantiniu, op. cit., pg. 16.36 Mihai Ţipău, op. cit., pg. 118.

14

scutite pentru un număr de ani de orice dare, fapt ce a generat un aflux de populaţie

din teritoriile vecine. În timpul domniei, el va prezenta de două ori Divanului

situaţia veniturilor şi cheltuielilor ţării. Actul constituia nu atât o încercare de

justificare, cât una de sporire a prestigiului prin prezentarea rezultatelor obţinute în

domeniul fiscalităţii.

În cea de-a doua domnie (considerată ca inaugurând epoca fanariotă),

Nicolae Mavrocordat se arată un bun gospodar. Pentru încasarea birului, face, în

1723, o reformă fiscală, hotărând ca plata să aibă loc în patru sferturi şi stabilind o

nouă impunere sau „ruptoarea” pe sate, potrivit cu averea locuitorilor. În 1728 a

trebuit să revină la sistemul „pecetluiturilor”, pe cap de om, pentru a se împiedica

fluctuaţia ţăranilor care se strămutau mereu din satele impuse mai mult în cele

impuse mai puţin; aceste pecetluiri nu au fost, însă, apăsătoare37.

În domniile sale precedente, atât în Muntenia cât şi în Moldova, Constantin

Mavrocordat observase o serie de lipsuri şi nepotriviri în diferite domenii ale

organizării de stat şi sociale. Administraţia, boierimea, ţărănimea, viaţa culturală şi

bisericească, toate puneau probleme care-şi aşteptau rezolvarea. Astfel, în timpul

celei de-a treia domnii ale sale în Ţara Românească are loc începutul reformei,

adică al operei de reorganizare în plan fiscal, administrativ şi instituţional.

Principiile care au stat la baza acestei reforme au fost aduse la cunoştinţa boierilor

din divan şi consemnate în hrisovul din 7/18 februarie 1741. Scopul noului

„aşezământ” era, între altele, restructurarea sistemului de impozite şi a diverselor

categorii de contribuabili38. În plan juridic, se prevedea salarizarea judecătorilor

care trebuiau aleşi dintre marii boieri mazili (care nu se aflau în vreo altă funcţie).

Prin amintitul hrisov sunt scutiţi de dări preoţii, mănăstirile, precum şi „neamurile”

marilor boieri (deci descendenţilor acestora). Sunt desfiinţate văcăritul şi

pogonăritul. De asemenea, era stabilită modalitatea de plată a dării – în localitatea

de domiciliu a contribuabilului – fiind vorba despre un impozit personal asociat cu

unul pe avere. Impozitul trebuia plătit anual în patru rate numite sferturi39.

37 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2007, pg. 176.38 Ion I. Nistor, op. cit., pg. 560.39 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 108.

15

Constantin Mavrocordat a încercat şi o reformă a armatei, care a fost reorganizată,

cu efecte reduse, însă.

Devenit domn al Modovei în octombrie 1741, Constantin Mavrocordat

aplică aici politica de reforme începută în Ţara Românească, cu mici diferenţe, fiind

abrogate dările nepopulare ca văcăritul, pogonăritul şi cuniţa. Domnul încearcă să

stăvilească, prin pedepse aspre, abuzurile de tot felul care apăreau în colectarea

dărilor, iar orice sustragere de la plata impozitelor era sever sancţionată. De altfel,

pentru o mai bună evidenţă, au fost înfiinţate condici în care erau trecute, pe

domenii, documentele oficiale. Pentru a mări numărul contribuabililor, domnul

reduce categoria posluşnicilor (persoane care, în schimbul scutirii de dări, efectuau

diferite munci pentru boieri sau mănăstiri). Numărul acestora este strict limitat

pentru fiecare categorie de boieri.

În plan militar, Constantin Mavrocordat organizează un corp de armată

alcătuit din arnăuţi, corp care avea rolul de pază personală a domnului. Celelalte

efective militare au fost substanţial reduse40.

În plan bisericesc, domnul a hotărât ca preoţii să aibă ştiinţă de carte, în caz

contrar fiind supuşi la dări. De asemenea, din ordin domnesc sunt înfiinţate

tipografii la Mitropolia din Iaşi şi la Episcopia din Rădăuţi, în care sunt tipărite

numeroase cărţi de cult.

Obligaţiile finanaciare de tot felul faţă de Poartă l-au determinat pe

Constantin Mavocordat să nu poată respecta noile sale reglementări fiscale,

percepând ca dare şase „sferturi” în loc de patru, cum se stabilise. Acestă variantă a

fost preferată reintroducerii unor dări nepopulare şi era prevăzută a avea doar un

caracter temporar, generat de necesităţi de moment41.

Cea mai importantă măsură a celei de-a patra domnii în Ţara Românească a

fost eliberarea personală a ţăranilor dependenţi, cunoscuţi în epocă sub numele de

„rumâni”. Iniţial a fost promisă rumânilor care s-ar fi întors în ţară (martie 1746)

libertatea de a se aşeza unde vor voi. În 1749, după ce fusese mutat în Moldova,

este luată o măsură similară cu eliberarea personală a rumânilor (sau „vecinilor”

cum se numeau în Moldova), care fusese efectuată în Muntenia. Vecinii primeau o

40 Mihai Ţipău, op. cit, pg. 106.41 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 109.

16

serie de drepturi, având în schimb oligaţia de a efectua 24 de zile de muncă pe an

pentru proprietarul de pământ şi de a plăt dijmă.

Domnia lui Alexandru Ipsilanti, una din cele mai lungi din Ţara

Românească din secolul al XVIII-lea, este marcată de o serie de reforme fiscale,

economice, administrative, juridice şi în învăţământ. Reforma fiscală consta în

reducerea unor dări ca oieritul şi în desfiinţarea sistemului „sferturilor”, introdus de

Constantin Mavrocordat. Acestea fuseseră percepute abuziv şi arbitrar în timpul

domniilor anterioare. Noile dări se vor numi „sămi”, în număr de patru pe an, dintre

care una era destinată plăţii haraciului către Poartă42.

În domeniul administrativ, sunt fixate retribuţiile şi sursele de venit pentru

fiecare dregătorie. Este reorganizat sistemul poştelor, fiind fixat şi tariful acestora.

Împreună cu Constantin Moruzi, domnul Moldovei, Ipsilanti finanţează construcţia

a două corăbii pentru navigaţia pe Dunăre. Alte măsuri sunt luate pentru încurajarea

comerţului şi a meşteşugurilor. Este organizată şi o casă pentru orfani şi văduvele

sărace, căreia i se acordă anual o sumă de bani43.

În plan juridic, Alexandru Ipsilanti reorganizează instanţele în patru

„departamenturi”, unul penal şi trei pentru cauze civile. Judecătorii făceau parte

dintre boierii mazili. Cea mai importantă măsură a fost însă publicarea, în

septembrie 1780, la Bucureşti, a unui cod de legi în limbile greacă şi română, în

prefaţa căruia se evidenţia necesitatea unui astfel de text, care era o sinteză între

dreptul bizantin şi cel cutumiar44. Codul a fost intitulat Syntagmation nomikon, în

documentele de limba română fiind menţionat drept Pravilniceasca condică.

În 1776 Alexandru Ipsilanti reorganizează Academia Domnească din

Bucureşti, pentru care se va construi şi un nou local (la Sfântul Sava). Durata

studiilor era de doisprezece ani şi existau cursuri de gramatică, retorică, poetică,

matematică, istorie, geografie, filosofie, fizică, latină, franceză, italiană şi greacă

veche. Din fondurile mănăstirilor şi ale preoţilor (care în rest erau scutiţi de

celelalte dări) erau prevăzute un număr de 75 de burse pentru cei care urmau

42 *** Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 479.43 Constantin C. Giurescu, op. cit., pg. 213.44 D. Russo, Studii istorice greco-române, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regela Carol II”, Bucureşti, 1939, pg. 537.

17

cursurile Academiei45. De asemenea, este organizată o şcoală pentru preoţi pe lângă

Mitropolia din Bucureşti şi alte instituţii de învăţământ la Craiova şi la Buzău, fiind

stabilită şi plata dascălilor de română şi slavonă din târguri. Domnul reface şcoala

greacă din Arbănaşi-Arvanitohori (lângă Târnovo, în Bulgaria de azi), care

funcţionase şi sub Constantin Mavrocordat, şi asigură un venit de 1800 lei Marii

Şcoli a Neamului din Constantinopol.

Alţii care s-au remarcat ca reformatori în domeniul juridic au fost Scarlat

Calimachi şi Ioan Caragea. Astfel, Codul civil al lui Scarlat Calimachi a fost

redactat la Iaşi în 1816-1817 în patru volume, în limba greacă şi avea ca izvoare

Codul civil austriac şi dreptul bizantin, la care se adăugau prevederi din dreptul

cutumiar şi din Codul Civil francez46. Spre deosebire de alte legiuiri din perioada

fanariotă, în codul lui Calimachi se face apel în mai mare măsură la izvoare de

drept occidentale. Codul civil a fost adoptat ca legea civilă a Moldovei.

În aceeaşi ordine de idei, în Ţara Românească la 1816 Ioan Caragea

hotărăşte să iniţieze redactarea unei legi penale şi civile. Textul de lege pornea de la

izvoare de drept bizantine. Legiuirea, supusă dezbaterii divanului, a fost promulgată

în luna august 1818. Textul a fost publicat în acelaşi an în limbile greacă (la Viena)

şi română (la Bucureşti).

Semnificativă pentru descreşterea rolului internaţional al Principatelor este

decăderea puterii militare. Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu mai

avuseseră încă oşti suficient de bine alcătuite pentru ca şi ruşii şi austriecii să le

dorească colaborarea. După ei, nici o oştire românească nu va mai lupta sub steagul

ţării, iar în 1739 Constantin Mavrocordat va desfiinţa cu totul vechea organizare

militară, devenită, în noile împrejurări, inutilă. Mulţi contemporani au socotit

această măsură ca menită să slăbească Principatele şi a le lăsa neapărate, la

cheremul Porţii. Boierii pământeni au cerut, în repetate rânduri, refacerea oştirii, şi

detaşamente neregulate de voluntari au participat la toate războaiele ruso-austriece

împotriva turcilor, dar armata regulată, menită să apere ţara, nu s-a mai putut reface

parţial decât în 1831/1832.

45 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile Domneşti din Iaşi şi Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971.46 D. Russo, op. cit., pg. 537.

18

Deşi în declin, armatele Ţărilor Române nu au intrat în structura militară a

Imperiului Otoman, ci au rămas şi sub fanarioţi în afara ei, de vreme ce pe teritoriul

lor nu staţionau garnizoane turceşti. Există situaţii în care, şi în epoca aceasta,

domnii fanarioţi au ridicat armate conduse de boieri şi de comandanţi localnici.

Trebuie, însă, menţionat că aceste oşti româneşti se ridicau numai la porunca

turcilor, pentru a ajuta armatele otomane; armatele române nu mai puteau duce, în

această perioadă, un război pe cont propriu. Chiar pe timp de pace erau pe lângă

domn trupe de mercenari seimeni cu căzărmile lor, dar cetele de slujitori de la sate,

comandaţi de unii dintre marii dregăători, au fost în mare parte desfiinţate în epoca

fanarioţilor47.

Faptul că în tot cursul veacului al XVIII-lea apărarea Principatelor a fost

asumată direct de Poartă, nu a fost în favoarea românilor. Moldova şi Ţara

Românească au fost transformate după 1711/1716 în principalul teren de

confruntare dintre marile puteri vecine. Între 1711 şi 1829, de la pacea de la Prut la

tratatul de la Adrianopol, Principatele au fost ocupate timp de 25 de ani de armatele

statelor beligerante. Şapte războaie (1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774,

1787-1792, 1806-1812, 1828-1829) s-au purtat pe teritoriul lor, provocând

distrugeri şi împiedicând dezvoltarea firească a economiei. Diminuarea statutului

internaţional al Principatelor se poate vedea şi din numeroasele planuri de împărţire

a lor între marile puteri, cât şi din pierderile teritoriale pe care le-au suferit de mai

multe ori48. Primii care au anexat părţi din teritoriul românesc au fost austriecii,

care, prin tratatul de la Passarowitz, au anexat Oltenia. În 1739, acest teritoriu a fost

retrocedat Ţării Româneşti, dar Viena şi-a răscumpărat pierderea în 1775, anexând

nordul Moldovei, pe care-l va numi Bucovina.

Cu ruşii, relaţiile au fost mai apropiate până în 1792, când Imperiul Ţarist

ajunge cu graniţa pe Nistru. Din acel moment, vechile bune relaţii îşi schimbă

caracterul, ruşii vădindu-se tot atât de periculoşi ca şi turcii sau austriecii pentru

interesele Principatelor. Ocupaţia rusească din 1806-1812, încheiată prin pacea de

la Bucureşti şi înjumătăţirea Moldovei, au spulberat ultimele speranţe în privinţa

bunelor intenţii ale ţarului.

47 *** Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 456. 48 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 90.

19

Aceste războaie au slăbit puterea şi prestigiul Imperiului Otoman si i-au

provocat mari pierderi teritoriale. Întrucât bogăţia Porţii se baza pe întinderea

teritoriilor deţinute sau dominate, pe potenţialul lor economic şi uman, toate

pagubele suferite în urma acestor conflicte politico-militare trebuiau suplinite de

cele rămase in posesia ei. Astfel, pentru pregătirea campaniilor, Ţărilor Române li

se cereau care cu boi, cai, cereale, unt, miere, ceară, oameni şi sume de bani, care

de cele mai multe ori, depăşeau valoarea tributului pe un an anticipat. După

încheierea războaielor, deşi Pincipatele erau bântuite de foamete, Poarta tot aştepta

îndeplinirea obligaţiilor în muncă şi în natură şi plata dărilor tradiţionale (haraciul şi

mucarerul). Obligaţiilor legate de nevoile militare ale imperiului li se adăuga şi

aceea a furnizării unei mari cantităţi de grâu pentru aprovizionarea

Constantinopolului. De asemenea, pe teritoriul celor două Ţări Româneşti se

aşează, împotriva interdicţiilor formale, lajii, negustori originari din regiunea

Trapezuntului, care încearcă să submineze comerţul intern prin stabilirea în oraşe şi

deschiderea de prăvălii. Îmbinând jaful cu cămătăria, aceştia cumpărau produsele

de la ţărani pe preţuri derizorii şi făceau concurenţă negustorilor autohtoni49.

Nemulţumirile şi plângerile venite din ţară împotriva lajilor au determinat, ca până

în 1756, aceştia să fie izgoniţi de pe teritoriul Principatelor.

Regimul de monopol instituit de Poartă (care cerea ca anumite produse să

fie vândute cu precădere negustorilor otomani) asupra comerţului cu principalele

produse ale ţărilor noastre nu implica interdicţia totală a legăturilor comerciale cu

alte ţări, ci numai obligaţia asigurării, în primul rând, a necesităţilor imperiului50.

Dar, din când în când, ameninţată de primejdia de a nu-şi putea îndestula populata

capitală, Poarta revoca propriile aprobări pentru traficul cu alte ţări, întărind dreptul

său de monopol. Astfel de măsuri menite să împiedice dezvoltarea comerţului cu

alte ţări se iau în 1751, 1761 şi 1764. În ciuda interdicţiilor, comerţul ilicit reuşeşte

să se dezvolte şi de aceea, în 1761 se iau noi măsuri de interdicţie totală a

exportului de animale şi produse animale din Ţările Române. În acestă ordine de

idei, prin firmanul din 1764, sultanul Mustafa al III-lea le poruncea domnilor celor

49 *** Istoria României, vol. III, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964, pg. 351.50 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 142.

20

două Principate să suprime comerţul ilegal şi să ajute la prinderea şi pedepsirea

celor îl care practicau.

Exploatării directe otomane i s-a adăugat şi un jaf fanariot necunoscut până

atunci în istoria românilor, deşi nici vechii domni nu se sfiiseră să practice o foarte

apăsătoare politică fiscală (ex.: Brâncoveanu). Fanarioţii aduceau, însă, cu ei o nouă

mentalitate politică – termenul de domnie era scurt, îmbogăţirea trebuia făcută

rapid, scaunul nu se putea câştiga, apăra sau cuceri decât cu galbeni. Semnificativă

pentru noua mentalitate este evoluţia cuvântului chiverneo, care în greceşte

înseamnă a guverna, a administra, dar a devenit în româneşte chiverniseală. A

guverna înseamnă pentru fanarioţii secolului al XVIII-lea a se căpătui. Un exemplu

semnificativ în acest sens l-a constituit ultimul domn fanariot muntean, care a sosit

la Bucureşti în 1819 cu o datorie de 5 milioane de piaştri şi cu o suită de 820 de

persoane, toţi în căutare de chiverniseală. În numai trei ani, vodă a reuşit să adune,

după estimările contemporanilor, aproximativ 28 de milioane de piaştri51.

Regimul fanariot nu a însemnat o cârmuire a celor două Ţări Române prin

greci, pentru greci şi cu scopul grecizării lor. Nicolae Iorga sublinia că secolul al

XVIII-lea nu aduce modificări radicale în raport cu cel precedent în ceea ce priveşte

originea domnilor. Amintind că în secolul al XVII-lea se întâlnesc greci puri care au

primit demnitatea de voievozi, Iorga relevă faptul că în secolul al XVIII-lea domni

care, ca Mavrocordaţii, vorbesc de strămoşii lor princiari români, alţii ca Ghiculeştii

şi Racoviţeştii ale căror drepturi la domnie coboară mai departe decât mazilirea lui

Cantemir şi omorurile din 1714 şi 1716 (Constantin Brâncoveanu, Ştefan

Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino)52. Mai trebuie amintit că primul

domn fanariot îl sfătuia pe fiul său Constantin să aducă cu sine, pe pământ

românesc, un număr cât mai mic de greci, dar şi iritarea lui Constantin Mavrocordat

când dregătorii ţării îi trimiteau rapoarte scrise în limba greacă, şi nu în română, aşa

cum dorea el53.

51 Josif Constantin Drăgan, Istoria românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, pg. 146. 52 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VII Reformatorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 44.53 Idem, Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1937, pg. 8.

21

În cel peste un secol cât a durat stăpânirea fanariotă se pot distinge două

perioade separate aproximativ de războiul ruso-turc din 1768-1774. În prima parte,

domnii fanarioţi au rămas credincioşi Porţii. Înfrângerea turcilor şi pacea de la

Kucuk-Kainargi au inaugurat a doua fază a regimului, în care se înmulţesc

defecţiunile exponenţilor acestuia (Grigorie Ghica, Alexandru Mavrocordat-Firiaris,

Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea) hotărâţi să-şi separe propriul destin politic de

acela al patronilor otomani.

Nu se poate stabili un portret-robot al fanariotului sau al domnului fanariot.

În şirul domnilor fanarioţi se întâlnesc, alături de adevăraţii fanarioţi, greci care nu

aparţin, prin obârşie, Fanarului, căruia i s-au integrat mai târziu. Nici sub aspectul

personalităţii şirului domnilor fanarioţi nu se înfăţişează unitar: unor mari

reformatori de larg orizont politic şi cultural, ca Nicolae şi Constantin Mavrocordat,

Constantin şi Alexandru Ipsilanti, li se alătură şi figuri mediocre, prizoniere ale

rutinii sau jefuitori de rând, care prin rapacitatea lor sfârşesc prin a-i speria până şi

pe patronii lor otomani54.

În Mersul revoluţiei în istoria românilor, Nicolae Bălcescu spunea:

„Înălţarea fanarioţilor la putere avu cu totul caraterul înălţărei orăşenimii în apusul

Europei(...) Astfel şi fanarioţi, fără ştirea şi voia lor chiar, împlinesc o misie

providenţială şi ajutorează progresul. Ei revoluţionează întru totul ţările române.

Constituţia politică a vârstei de mijloc cu îndreptatele ei privileghiuri şi tiranii se

zdrobeşte. Adevăr că constituţia lui Mavrocordat care se pune în locu-i nu e mai

bună; ţinta ei e mai mult fiscală. Ea regulează, însă, oarecare ramuri ale statului,

sfarmă libertăţile boierilor şi concentrează puterea în mâinile fanarioţilor, care

zdrobesc în puţină vreme cu totul vechea aristocraţie militară şi feudală a ţării (...).

Într-aceeaşi vreme, servagiul se zdruncină şi el, şi ţăranul se declara liber în drept,

deşi nu încă în faptă, căci nu i se asigură libertatea prin împroprietărire şi rămâne în

stare de proletar (...) când misia fanarioşilor de zdrobire a rânduielilor vechi s-a

împlinit, atunci un nou atlet, ce de veacuri părea adormit, se deşteaptă şi se arată în

arenă. Poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor şi mătură ţeara de fanarioţi”55.

54 Florin Constantiniu, op. cit., pg. 13.55 Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, Editura Tipografiile române unite, Bucureşti, 1936, pg. 67.

22

2. ADMINISTRA IA FANARIOTŢ Ă

Cei 110 ani de domnii fanariote reprezintă, fără îndoială, o epocă pe drept

controversată a istoriei românilor. Unii istorici consideră că transformările negative

ce au avut loc în viaţa constituţională şi economică a celor două Ţări Române ne

îndreptăţesc să considerăm această perioadă ca una nefastă. Renunţarea la sistemul

electivo – ereditar şi la toate elementele care în dreptul constituţional cutumiar

românesc confereau legitimitate domniei, numirea domnilor direct de către Poartă,

renunţarea la domniile pământene şi aducerea unor străini pe tronuri româneşti,

limitarea autonomiei interne pe care turcii o acceptaseră de secole şi încadrarea

domnului în ierarhia administrativă otomană, creşterea fără precedent a datoriilor

faţă de turci, combinată cu lăcomia devenită proverbială a unora dintre domni şi a

boierimii autohtone constituie doar câteva dintre caracteristicile acestei epoci56.

Dincolo de aspectele negative, nu trebuie uitat faptul că în această perioadă

s-a înregistrat o dezvoltare fără precedent în domeniul administraţiei publice şi a

culturii.

Faptul că erau numiţi de sultan şi că erau consideraţi ca înalţi dregători ai

Porţii a conferit domnilor fanarioţi o autoritate mai mare, făcând ca în raportul

domn – boieri balanţa să încline, în chip hotărât, în favoarea celui dintâi. Acest

absolutism monarhic al fanarioţilor şi-a găsit exprimarea în conturarea unui aparat

de stat mult mai dezvoltat şi mai bine organizat decât în secolele precedente. Chiar

dacă acest aparat avea ca scop principal colectarea resurselor şi veniturilor necesare

achitării datoriilor faţă de Poartă, modul în care el a fost structurat, atribuţiile ce i s-

au încredinţat şi modul în care acestea au fost duse la îndeplinire semnifică un pas

înainte în evoluţia Ţărilor Române spre categoria statelor europene moderne.

56 Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pg. 95.

23

La construirea acestei administraţii cu iz de modernitate au contribuit atât

interese materiale de ordin imediat, cât şi formarea culturală europeană a unora

dintre domnii împlicaţi în reformă. De asemenea, diversificarea funcţiei interne a

statului a avut partea ei de contribuţie la diversificarea intereselor publice menite să

satisfacă interese de ordin general. Astfel, alături de tradiţionala asigurare a ordinii

interne şi de perceprea impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus

statului asumarea a noi funcţii. De asemenea, obiceiul turcilor de a muta domnii

fanarioţi dintr-o ţară în alta a contribuit major la asigurarea unui program de

reforme identic în ambele entităţi politice româneşti ceea ce a avut ca rezultat

uniformizare a dezvoltării pe toate planurile57.

Secolul al XVIII – lea poate fi numit „secolul reformelor”, întrucât de-a

lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale au făcut obiectul unei

ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.

Reforma fiscală fusese încercată şi predecesori pământeni (Antioh Cantemir

şi Constantin Brâncoveanu) după încheierea păcii de la Karlowitz (1699), când

încetarea ostilităţilor făcea posibilă stabilitatea, evidenţa şi sporul contribuabililor.

Reformele fiscale din 1700 şi 1701 au rămas însă fără o continuare în alte sectoare.

În cazul domnilor fanarioţi – îndeosebi Nicolae şi Constantin Mavrocordat,

Alexandru şi Constantin Ipsilanti – efortul reformator a fost pe cât de amplu, pe atât

de sistematic. Ca şi predecesorii lor, ei s-au confruntat cu crize demo – fiscale

generate de războaiele ruso – austro – turce, de lăcomia altor domni fanarioţi

dornici de înavuţire şi de sporirea obligaţiilor materiale faţă de Poartă. Toate

acestea aveau ca efect evaziunea fiscală prin ascunderea sau fuga contribuabililor58.

Nicolae Mavrocordat întocmeşte pentru fiul său un adevărat program în

care se schiţează viitoare principii călăuzitoare pentru o guvernare luminată.

Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin încercările

de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării sistemului fiscal. Aplicarea

reformelor cunoaşte, însă, o epocă de maximă intensitate în timpul domniei lui

57 Olimpiu Matichescu, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 83.58 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pg. 181.

24

Constantin Mavrocordat, mai ales după pacea de la Belgrad (1739), care readuce

Oltenia în hotarele Ţării Româneşti.

Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite,

interveniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani, pune în faţa regimului fanariot

alternativa continuării procesului reformator sau a revenirii la vechea situaţie.

Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului, reformele fiind

condiţia indispensabilă a consolidării regimului, în condiţiile unei mobilităţi rurale

excesive, care crea impedimente funcţionării în bune condiţii a sistemului fiscal. S-

a asociat totodată şi necesitatea de uniformizare a structurilor ţării după reintegrarea

Olteniei şi în urma acordului Porţii, interesată şi ea în funcţionarea regimului59.

Constantin Mavrocordat, care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara

Românească, a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de

reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de

raţionalizare a statului. Formulate în germene în marele hrisov din 1741, reformele,

aplicate succesiv în cele două ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii

moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de

Stări, ceea ce indică o apropiere de absolutismul luminat.

Reorganizarea vizează sistemul fiscal în sensul asigurării stabilităţii masei

ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea raporturilor de

proprietate. Reforma fiscală prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute

– a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe

an. Suma birului, care revenea unei familii, era de 105 parale (5 parale alcătuia

“răsura” – plata pentru persoanele care strîngeau impozitul). Holteii plăteau 55 de

parale60. În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform

averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult.

Zlotaşilor (strângătorilor de impozite) li se interzicea “a lua banii dăjdiei de la un

om pentru altul”. Aceasta punea capăt solidarităţii fiscale în cadrul satului. S-a

introdus un impozit special pentru mazili (dajdea mazilească), care se plătea de 4

ori pe an; dările se plăteau la locul unde contribuabilul era înscris în recensământul

fiscal. A fost unit venitul cămării („caseta cea privată”-venitul personal al

59 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 304.60 Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pg. 86.

25

domnului) cu cel al statului (vistieria), fiind înfiinţată Casa Răsurilor, din care se

plătea: tributul Porţii, cheltuielile cu magnaţii săi, darurile trimise paşalelor,

cheltuielile cadiilor de pe margini, salariile funcţionarilor, milele şi alte cheltuieli.

Banii rămaşi după efectuarea acestor plăţi intrau în folosul domnului61.

Prin reforma sa fiscală Constantin Mavrocordat revenea la sistemul ruptei în

patru sferturi, practicată anterior de Antioh Cantemir (în 1700), Nicolae

Mavrocordat (în 1710), Mihai Racoviţă (în 1723) şi Grigore II Ghica (în 1726-

1733). Spre deosebire de predecesorii săi, Constantin Mavrocordat a lichidat

sistemul ruptei plătite pe gospodării separate (rupta vistieriei) şi a introdus un

sistem unic pentru toţi contribuabilii. Dar din cauza unei creşteri noi a cerinţelor în

dări din partea Porţii, domnul a fost nevoit să încalce prevederile reformei –

numărul de “sferturi” este mărit până la 6, apoi până la 8. Însuşi “sfertul” devine un

impozit separat.

Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor

sociale. Prin reforma sa, dregătoriile erau împărţite în trei categorii, iar această

clasificare era, în acelaşi timp, criteriu de ierarhizare a boierilor. Urmaşii

dregătorilor din prima categorie erau numiţi neamuri, iar urmaşii celor din categoria

a doua mazili. Pentru ca acest aparat administrativ de la care domnul aştepta atât de

mult în înfăptuirea politicii de reformă să nu devină, la rândul său, o altă povară pe

umerii contribuabililor, domnul a hotărât salarizarea dregătorilor, simbria lor fiind

acoperită din sumele percepute la sferturi (în Moldova, o sumă adiţională la sferturi

era destinată salarizării).

Încă până la domnia lui Constantin Mavrocordat o parte de ţărani se

“închinau” boierilor cu slujbe. În schimbul unui număr de zile de muncă sporit,

aceşti ţărani erau scutiţi de a presta dări către stat. În anul 1742 domnul Constantin

Mavrocordat a legiferat printr-un aşezământ special această categorie de ţărani,

limitându-le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant al ierarhiei

boiereşti, precum şi pentru clerul înalt un număr fix de ţărani – “scutelnici”,

eliberaţi de la plata impozitelor pentru stat (câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 şi 5 oameni),

care, în schimbul dărilor către stat, erau obligaţi să îndeplinească prestaţii în

61 Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866), Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882, pg. 126.

26

favoarea acestor persoane62. Obligaţiile ţăranilor-scutelnici faţă de boieri şi înaltul

cler se fixau în bază de contract şi pe un termen limitat. Munca scutelnicilor era

folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se cerea o anumită

specializare: în viticultură, creşterea animalelor, în transporturi etc.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii,

dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile,

ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la

dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale,şi exercita funcţii

poliţieneşti.

Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale,

domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat

central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările,

care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată

şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În fruntea fiecărui ţinut erau

numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi

judiciare. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice

moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de

slujitori sub comanda unui căpitan.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au

fost desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau

dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul Ion Neculce. Ei erau obligaţi să se

prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din

vistierie. Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să

informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai

în limba română.

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o

dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane

neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în

fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece,

după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin Mavrocordat a

62 Ioan I. Nistor, op. cit., pg. 521.

27

cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă

anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ţinând cont de nemulţumirea

călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor

fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai

din rândurile călugărilor autohtoni.

Reformele din perioada domniei lui C. Mavrocordat din anii 1741-1743 n-

au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit de

Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de

eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea

de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu suma de 10

taleri pe cap. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în

timpul aflării sale la domnie în anii 1748-1749.

La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, Constantin

Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării

aflăm despre Aşezământul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache

Kogălniceanu63. Conform Aşezământului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie

cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost nevoiţi să

recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţând

că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit

“ca atunci când se va vinde moşie, oamenii să nu se vânză”64. Boierii au convenit să

nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să

rămână”65. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat nu se referea la moşia

stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în

octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei. Boierii au refuzat

să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă

foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să

presteze 24 de zile de boieresc pe an. Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea

solvabilităţii ţăranilor la prestarea dărilor către stat.

63 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 214.64 Ibidem.65 Ibidem.66 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 109.

28

Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistenţă să introducă

reforme în viaţa socială şi politică a Principatelor. Deşi reformele sociale înfăptuite

de Constantin Mavrocordat n-au fost în stare să ducă la rezultatele scontate de o

cârmuire, nu trebuie totuşi să uităm ideile care l-au animat pe domnitor atunci când

a luat hotărârea să treacă la abolirea servituţii persoanale a ţăranilor din Ţara

Românească şi Moldova66. Cu tot caracterul lor limitat, aceste reforme au contribuit

însă la ameliorarea situaţiei existente în Principatele Române de la sud şi est de

Carpaţi. Activitatea reformatoare a lui Constantin Mavrocordat trebuie deci

evaluată pe toată întinderea ei (1730—1769) şi nu numai în raport cu ceea cea

rămas pozitiv ori negativ de pe urma guvernării sale în cele două Ţări Române.

Programul reformelor, cu toate derogările şi încălcările Porţii, şi-a dovedit

viabilitatea în a doua jumătate a secolului, fiind reluat de pincipii fanarioţi în ultima

treime a secolului şi la începutul celui următor. Alexandru Ipsilanti (1774-1782,

1796-1797) a făcut un nou efort de reorganizare, reintroducând termene fixe de

plată la perceperea birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea ţării. Încercarea de

separare a justiţiei de administraţie, crearea de noi instanţe judecătoreşti şi opera de

codificare a semnificat un evident progres pe calea modernizării statului. Mai mult,

datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o ţară sau alta,

s-a stabilit o unitate între cele două Principate, exprimată şi prin alăturarea celor

două steme pe scutul domnului67.

Politica de reformă a domnilor fanarioţi a fost lipsită de continuitate,

întrucât alături de cârmuitori luminaţi precum Nicolae şi Constantin Mavrocordat şi

Alexandru şi Constantin Ipsilanti s-au aflat personalităţi şterse şi, ceea ce a fost

mult mai grav, simpli spoliatori. Eşecul ei a fost însă provocat de caracterul arbitrar

al dominaţiei otomane, pentru că orice reglementare cu caracter fiscal era anulată,

în cele din urmă, de absenţa oricărei reglementări în regimul de obligaţii ale

Principatelor faţă de Poartă68.

Singurul domeniu în care despotismul luminat fanariot a dat oarecare roade

a fost acela al codificării legislative şi al alcătuirii de coduri moderne. Codurile

66

67 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 305.68 Florin Constantiniu, O istorie sinceră...., pg. 185.

29

laice ale veacului al XVII – lea, Cartea românească de învăţătură (1646), Pravila

de la Govora (1652)69, Îndreptarea legii (1652)70, bazate pe obiceiul pământului şi

pe izvoarele romano – bizantine, nu mai reflectau decât incomplet noile realităţi

sociale şi juridice. Cu toate acestea, iniţiativa înlocuirii lor a apărut abia în a doua

jumătate a secolului al XVIII – lea când, la îndemnul domnilor Ştefan Racoviţă,

Scarlat Ghica şi Alexandru Ipsilanti, juristul Mihai Fotino a alcătuit trei proiecte de

coduri (între care şi unul agrar), nepuse însă în aplicare din cauza caracterului lor

prea apăsat bizantin, nepotrivit realităţilor locale71.

Codificările realizate până la 1821 privesc îndeosebi organizarea

instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil. Atenţia specială acordată

procedurii de judecată se explică prin unele implicaţii ale tratatului de la Kuciuk –

Kainargi. Conform acestuia, Ţările Române puteau stabili o serie de relaţii cu cele

europene, dar exista temerea că cetăţenii altor state vor pretinde să fie judecaţi după

legile lor pe motiv că procedura de judecată este înapoiată, aşa cum procedau şi în

Imperiul Otoman. Efortul de a se crea o procedură de judecată modernă avea o

dublă semnificaţie: pe de o parte se evita aplicarea regimului capitulaţiilor în Ţările

Române, pe de altă parte, prin această particularitate a regimului străinilor se

sublinia încă o dată ideea că Ţările Române nu fac parte integrantă din Imperiul

Otoman72.

Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod

potrivit tradiţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.

Primul cod fanariot – Pravilniceasca condică73 – a fost redactată de către

Mihai Fotino în Ţara Românească din porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775

şi a intrat în vigoare abia după cinci ani, la 1780, datorită opoziţiei Porţii. Ea a fost

scrisă în limba greacă şi română. Denumirea de Pravilniceasca condică este

convenţională, deoarece, oficial ea s-a numit, în limba greacă Sintagmation

nomicon, iar în limba română, Mica rânduială juridică. Prin această legiuire s-a

69 Ion Peretz, Pravila de la Govora, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1911. 70 Îndreptarea legii, 1652, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1962.71 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 109.72 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 152.73 ***, Pravilniceasca condică-1780, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1957.

30

făcut un pas important în direcţia modernizării organizării justiţiei. Deşi nu există

deosebiri importante între cele două versiuni, cea în limba română este mai clară,

terminologia juridică fiind astfel elaborată încât să fie înţeleasă de popor74. Faptul

că autorii au pornit, de regulă, de la instituţiile juridice existente la acea epocă în

Ţara Românească este confirmat prin aceea că versiunea în limba greacă abundă de

termeni româneşti.

Între izvoarele acestei legiuiri trebuie menţionate: Obiceiul românesc, unele

dispoziţii din Bazilicale, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă

(Montesquieu, Beccaria). Deşi autorii nu sunt indicaţi, din conţinutul legiuirii reiese

că aceşti cunoşteau vechiul drept românesc, dreptul bizantin, limba greacă şi limba

română.

Cele mai multe dispoziţii se referă la organizarea instanţelor şi la procedura

de judecată, alături de care întâlnim unele texte privind dreptul civil, organizarea

administrativă, precum şi raporturile dintre boieri şi ţărani.

În fapt, Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului

Caragea (1818), dar a fost abrogată abia în 1865 când a intrat în vigoare Codul civil

român75.

Codul Callimachi (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat de către mai

multe comisii de jurişti, formate încă din anul 1813, la iniţiativa domnului Scarlat

Callimachi. şi acest cod a fost publicat în limbile română şi greacă. Versiunea în

limba greacă a fost tipărită şi a intrat în vigoare în anul 1817, pe când textul în

limba română a apărut abia în 1833. Principalele izvoare ale Codicii ţivile a

Moldovei au fost: Obiceiul românesc, dreptul bizantin, codul civil francez (1804) şi

codul civil austriac (1811). Cele 2032 articole ale Codului Callimachi sunt

structurate în două părţi, precedate de o introducere. În partea introductivă sunt

cuprinse unele dispoziţii generale referitoare la lege, precizându-se că acele materii

în care codul este lacunar vor fi reglementate potrivit Obiceiului românesc. Partea

întâi este consacrată dritului persoanelor, cea de-a doua dritului lucrurilor, iar cea

de-a treia „înmărginirilor” ce privesc dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. În

74 Constantin C. Giurescu, op.cit., pg. 213.75 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 152.

31

partea finală sunt cuprinse două anexe care înfăţişează regulile aplicabile

concursului creditorilor şi licitaţiei. Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 186576.

Legiuirea Caragea77 a fost întocmită şi publicată în anul 1818, din ordinul

domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un

an mai târziu. Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin

unitară deoarece cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură.

Prima parte a codului tratează despre obraze, cea de-a doua despre lucruri, partea a

treia despre tocmeli, cea de-a patra despre daruri şi moştenire, partea a cincea

despre vini, iar ultima parte despre ale judecăţilor. Aşadar, primele patru părţi ale

legiuirii formează un adevărat cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a

şasea un cod de procedură78. Prin structura sa eterogenă, Legiuirea Caragea

aminteşte, într-o anumită măsură, de fizionomia vechilor pravile. Ca şi Codul

Callimachi, Legiurea Caragea s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil

român.

Prin străduinţa lor de a elimina elementele perimate ale feudalismului şi a

promova modernizarea structurilor de bază ale societăţii moldo – muntene, domnii

fanarioţi s-au integrat marelui curent reformator al absolutismului luminat79.

76 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 111.54 Constantin C. Giurescu, op.cit., pg. 24177 Legiuirea Caragea, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1952.7855 Florin Constantiniu, O istorie sinceră...., pg. 185..79

32

CAPITOLUL II

1. INSTITU II ÎN VREMEA REGIMULUIŢ FANARIOT

Formula fanariotă a reprezentat un compromis între statutul de autonomie al

celor două state româneşti şi cel al administrării directe de către Poarta Otomană.

Autonomia celor două Principate a fost limitată prin faptul că, domnii acestora erau

numiţi de către sultan şi consideraţi ca înalţi dregători ai statului otoman. Politica

externă a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost îngrădită în mod simţitor, deciziile

fiind luate de către sultan, potrivit intereselor Imperiului Otoman. La toate acestea

se adaugă desfiinţarea armatelor – mai funcţiona o gardă domnească şi câteva

unităţi militare pentru paza graniţelor şi asigurarea ordinii interne.

Această perioadă este cunoscută ca vârful exploatării otomane prin onorarea

obligaţiilor celor două state către Înalta Poartă în bani, cereale, animale, lemn şi alte

produse. La aceste exigenţe se adăugau sumele considerabile pe care fanarioţii le

plăteau pentru a obţine sau a păstra domnia.

Instituţia Domniei.

Expresie a regimului instituit de Poartă în Principate timp de mai bine de un

secol, instituţia Domniei trebuia să asigure nu numai îndeplinirea funcţiilor statului,

cât mai ales să vegheze la menţinerea celor două ţări în strânsă dependenţă de

Imperiul Otoman, să satisfacă cererile şi poruncile demnitarilor de la

Constantinopol.

Numirea domnului în scaun se făcea în schimbul unei sume de bani, iar

domniile erau acordate, de obicei, pe trei ani, putând fi reconfirmate de sultan, prin

plata mucarerului – mic, după un an, şi mare, după trei ani; unii domni ajungeau să

33

cârmuiască chiar cinci ani, alţii două sau trei luni80. În mai bine de 100 de ani cât a

durat epoca fanarioţilor, tronul Ţării Româneşti a fost deţinut de 40 de domni, iar

cel al Moldovei de 36. Numirea directă a domnilor în cele două Ţări Române de

către Poarta Otomană a făcut ca sistemul tradiţional ereditaro-electiv, de urmare la

tron să fie abolit81.

După 1716 domnul a încetat să mai fie o instituţie reprezentativă a ţării,

devenind o instituţie ca toate celelalte în cadrul sistemului administrativ otoman şi

deţinând un rang similar paşalelor cu două tuiuri.

Din punct de vedere extern, domnii fanarioţi sunt vasali otomanilor, care îi

numesc în scaun şi îi revocă după bunul plac. Domnii sunt simpli funcţionari

turceşti, astfel că prestigiul lor faţă de boierime este mult diminuat. În a doua

jumătate a secolului al XVIII – lea, când Imperiul Ţarist va ştirbi puterea otomană

prin pacea de la Kuciuk – Kainargi (1774), situaţia şi funcţiile domnilor vor fi

stabilite fie prin hatişerifuri turceşti, fie prin tratate internaţionale încheiate între

cele două imperii, dintre care unul va fi putere suzerană (Imperiul Otoman), iar

celălalt, putere protectoare (Imperiul Ţarist)82.

Poarta nu s-a oprit doar la a desemnarea şi mutarea domnilor; ea a privat

puterea domnească de cele mai esenţiale prerogative ale ei. Astfel, domnii celor

două Ţări Române nu mai aveau dreptul de a declara război şi de a încheia pace sau

de a bate monedă. Ei nu puteau intra în alianţă cu ţările vecine şi nici trimite solii

oficiale în străinătate fără acordul Porţii. Cu alte cuvinte, domnii fanarioţi au

pierdut orice drept de a se afirma în politica externă, singura funcţie a Ţărilor

Române în acest domeniu fiind acela de reprezenta interesele Imperiului Otoman83.

Pe de altă parte, domnii au rămas stăpâni asupra politicii interne, exercitând

cu depline puteri prerogativele lor legislative, administrative şi judecătoreşti. Viaţa

şi avutul locuitorilor era în mâinile domnului. Dregătoriile civile, militare şi

ecleziastice, precum şi ocuparea funcţiilor publice depindeau de bunăvoinţa celui

80 Alexandru Al. Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 1866, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, pg. 163.81 Costică Voicu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pg. 224.82 Alexandru Al. Buzescu, op. cit., pg. 162.83 Ion I. Nistor, op.cit., pg. 558.

34

care deţinea tronul. Dimitrie Cantemir arată că deşi partea bisericească îşi alegea ea

însăşi ierarhii, totuşi o asemenea alegere nu era valabilă dacă nu era confirmată de

domn. Puterii domneşti îi erau subordonaţi mitropoliţii ţării cu egumenii

mănăstirilor, precum şi întreaga tagmă preoţească, ai cărei membri puteau fi

oricând demişi din demnităţile lor dacă făceau cuiva rău sau complotau împotriva

domnului sau a ţării.

Pe vremuri, legea care dicta era cea nescrisă, a obiceiului de veac, dar în

această perioadă, atunci când se făcea o lege nouă, legiuitorul era Domnul în

Divanul lui. Astfel, puterea legislativă a Domnilor se amplifică. Ei nu numai că

iniţiază şi aprobă tacit legile ca în trecut, dar întăresc şi expres, prin hrisov, actele

normative pe care juriştii le elaborează, la porunca domnului. Se accentuează

importanţa dreptului de a controla obiceiurile pământeşti, care numai dacă se

dovedeau bune şi folositoare ţării primeau aprobarea sa84. De asemenea, Domnii au

păstrat obiceiul discutării legilor în Divanul ţării.

Dreptul de a judeca, criticat adesea de supuşi, a suferit o lentă transformare.

Domnul păstra funcţia de judecător suprem, dar practic el judeca numai după ce

cauza era cercetată de marii boieri din departamente, care întocmeau o anafora pe

care o supuneau Domnului spre întărire. Domnul pierde deţinerea exclusivă a

funcţiei judecătoreşti din momentul în care Condica lui Ipsilanti creează judecătorii

şi tribunale de „judecători aleşi”85.

Deşi în hrisoave domnii fanarioţi se intitulează, ca şi înainte, „voievod şi

domn”, nu se mai poate vorbi despre prestigiul militar al Ţărilor Române şi de

atribuţia Domnului de şef suprem al armatei, căci vechile efective militare ale ţării

fuseseră reduse la corpuri de arnăuţi şi mercenari, care aveau ca principală

îndatorire paza domnului.

Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, ca şi printr-o serie de firmane, s-a dat

curs, în parte, cererilor privind stabilitatea Domniei în Ţările Române. Conform

acestor dispoziţii, subliniate încă o dată prin pacea de la Iaşi (1792), durata domniei

era fixată la şapte ani, cu posibilitatea schimbării domnului în caz de greşeli grave.

84 Ioan Vlad, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2003, pg. 61.85 Alexandru Al. Buzescu, op. cit., pg. 163.

35

Întrucât Poarta nu respecta aceste prevederi, în anul 1802 s-a dat un nou hatişerif

care introducea un sistem de garanţii cu participarea Imperiului Ţarist. În virtutea

acestui sistem avea dreptul de a constata abuzurile domnului şi de a interveni în

favoarea Ţărilor Române. În asemenea condiţii, asistăm la realizarea unui început

de stabilitate politică.

Atribuţiile legislative ale Domnului au căpătat noi dimensiuni în această

perioadă. Astfel, pravilele sunt întărite prin hirsov domnesc, importanţa diferitelor

izvoare de drept este fixată de către Domn, obiceiurile se aplică numai cu aprobarea

sa.

Principalele atribuţii administrative ale Domnului constau în numirea

dregătorilor, înfiinţarea de sate sau târguri, eliberarea de paşapoarte86. Dreptul său

de a judeca a fost îngrădit în bună măsură o dată cu organizarea instanţelor într-un

sistem judiciar modern.

Prerogativele militare au rămas şi în cea de-a doua fază a regimului fanariot

pur nominale, câtă vreme armata asigura numai paza persoanei domnului şi poliţia

internă.

Cu toate că formal, chiar după tratatul de la Kuciuk – Kainargi, Ţările

Române nu puteau promova o politică externă proprie, în realitate, prin

reprezentanţii lor la Constantinopol şi în multe capitale din Europa, ele au

influenţat politica otomană şi au reuşit să-şi afirme suveranitatea pe plan

internaţional87.

Românii dădeau domnitorului lor titlul de domn sau voievod, unul de

origine latină (dominus), celălalt de origine slavă (voievoda). Străinii, luîndu-se

după ruşi, au dat adesea domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei titlul de

hospodar. Termenul, sub forma gospodar, figurase în Evul Mediu în titlul slavonesc

dat domnitorilor români în expresia „voievoda gospodar”. Curtea austriacă şi cea

rusească, în amintirea vremurilor când aceste ţări erau independente, binevoiau,

când se adresau hospodarului, să-i zică prinţ sau alteţă serenisimă. D’Hauterive, în

notele sale, este nemulţumit dacă un suveran străin nu face această politeţe: „Ne-am

înţeles să le spunem Alteţă Serenissimă hospodarilor din cele două provincii.

86 Ioan Vlad, op. cit., pg. 61.87 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 144.

36

Sublima Poartă le zice: judecători ai pricinilor, lumini strălucitoare printre cei ce

urmează credinţa lui Iisus, înalţi şi puternici cîrmuitori ai regatelor Moldovei şi

Ţara Românească. Adevărul este că, deşi un hospodar al Moldovei plăteşte tribut la

Poartă şi nu domneşte o veşnicie în provincia lui, atâta vreme cât domneşte, este

totuşi suveran”88. Spusele lui d’Hauterive despre puterea domnului sunt întărite atât

de documente interne, cât şi de povestirile străinilor.

Degradarea instituţiei domneşti se poate urmări şi în titulatura folosită de

cancelaria otomană: vechii voievozi, cei independenţi, fuseseră numiţi hakim

(stăpân, domn) sau chiar tekur (rege), în timp ce fanarioţilor nu li se spunea, de cele

mai multe ori, decât bey. Deşi Poarta înclina, începând din secolul al XVIII-lea, să-i

socotească pe domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti ca pe nişte simpli guvernatori

de provincie, ea nu s-a atins de legile şi obiceiurile locului şi nu a ştirbit puterea

absolută a domnului, putere ce mergea până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra

supuşilor săi. De fapt, deşi turcii apăsau ţara din punct de vedere economic şi, în

cele din urmă, ei numeau domnitorii, le lăsau totuşi acestora toate atributele

suveranităţii, în afară de acela de a declara război şi de a bate monedă.

Ceremonialul tradiţional a fost păstrat aproape neschimbat, iar unii domni au folosit

în titulatura internă şi formula „domn prin graţia lui Dumnezeu”. Faţă de padişah,

singurul izvor real al puterii în epoca fanariotă, formula era lipsită de orice

semnificaţie; faţă de pământeni însă, ea avea rostul de a le aduce aminte că

autoritatea princiară era neîngrădită şi absolută89.

Oricât de absolută pare acestă putere, ea are totuşi limite, una din ele fiind

puterea marilor boieri. Boierii tremură în faţa domnului, dar şi domnul, la rândul

său, se teme de boieri. şi d’ Hauterive remarcă aceasta: „Am întâlnit oameni care

căpătaseră dreptul să exercite o putere fără margini, dar care tremurau la gândul de

a nu fi pe placul supuşilor lor. Se pare, ce-i drept, că o autoritate absolută n-ar fi

trebuit să se împace atît de multă vreme cu nişte privilegii absolute, care aveau să o

îngrădească tocmai în esenţa ei; să nu uităm însă că, în feudalitatea moldovenească,

cele două puteri ce decurg din alcătuirea ei de început nu se exercită aceluiaşi

88 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 56.89 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 94.

37

obiect; boierii au primit de la ea o putere aproape absolută asupra bunurilor, iar

domnitorii asupra persoanei supuşilor. Unii au pământul, ceilalţi viaţa oamenilor, şi,

din împărţirea celor două jurisdicţii extreme, acestea au pierdut, în principiu,

dreptul de a se domoli una prin cealaltă şi amândouă au scăpat din frâul legii”90. Nu

este exact să se spună că boierii aveau o putere absolută asupra bunurilor. Exista un

adevărat partaj al dreptului de proprietate între moşier şi ţăranul dijmaş. De altfel, la

noi, până la introducerea unei legislaţii de inspiraţie occidentală, domnul păstrase

un fel de jus eminens asupra tuturor moşiilor şi, dacă era cazul, ţinea seama de el –

mai ales când era vorba de o trădare, aşa-zisa „hainie”. Aşadar, domnul se teme de

boieri din două motive: mai întâi, fiindcă, în orice clipă, prin uneltirile lor pe lângă

Poartă, îl pot aduce la pierzanie; apoi, fiindcă, fără ei, domnul nu poate cârmui.

Degeaba îşi aduce el de la Constantinopol clientela şi neamurile, degeaba le dă

dregătorii şi tot felul de venituri; fără boierii pământeni, el nu poate nici să împartă

dreptatea, nici să administreze provinciile, nici, mai cu seamă, să strângă dările.

Dacă în această perioadă, Domnia a cunoscut o restrângere a activităţilor

politico-diplomatice în plan extern, cu unele excepţii (prezenţa lui Ioan

Mavrocordat, ca reprezentant al Porţii cu puteri depline la Congresul de pace de la

Passarowitz ), în schimb în numeroasele probleme ale vieţii interne a statului

puterea centrală era interesată să asigure o continuitate. Astfel, Domnia, cu sprijinul

boierilor sfatului, al slujbaşilor din administraţia judeţelor sau ţinuturilor, a putut

pune în practică programe de reformă, exercitându-şi atribuţiile pe pământ

administrativ, judecătoresc, fianaciar, cultural-ecleziastic, al învăţământului.

Hotărârile luate se sprijineau pe legea scrisă pentru asigurarea ordinii şi întărirea

autorităţii statului, ca factori de stabilitate în existenţa celor două Principate, în

păstrarea autonomiei lor juridice faţă de Poartă91.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile regresiunii certe al statului

otoman, instituţia Domniei va cunoaşte deschideri spre alte orizonturi politico-

diplomatice. În această perioadă, domnii numiţi de la Istambul, în contact cu agenţii

diplomatici străini, devotaţi ortodoxiei, au întreţinut legături secrete cu Rusia, dar şi

cu reprezentanţi ai Imperiului Habsburgic şi ai Franţei – în special după Revoluţia

90 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 58.91 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 306.

38

de la 1789. Toate cazurile de domni fanarioţi care au avut corespondenţe şi legături

tainice cu puterile vremii atestă defecţiunile regimului instituit arbitrar de puterea

otomană, bazat pe domnii care priveau acum cu mai mult interes spre realităţile

lumii europene, decât la acelea depăşite de vreme din Imperiul turcesc.

Sfatul domnesc.

Domnul cârmuia, prin tradiţie, cu ajutorul unui Sfat domnesc. Sfatul era

alcătuit dintr-un număr mic de înalţi demnitari, mari dregători. Cei mai mulţi dintre

ei aveau un departament ministerial, însă unii făceau parte doar din sfat – aceştia

corespundeau cu ceea ce azi numim miniştri fără portofoliu. Rangurile lor se

trăgeau uneori din Bizanţ: logofătul (cancelar), spătarul (cel ce purta sabia

domnului la festivităţi) şi chiar trcând prin Bizanţ, de la Roma, de exemplu vistierul

(din latinescul vestiarius), comisul (comes), preluate, cel mai adesea pe filieră slavă.

Dregătoria cea mai înaltă, cea de mare ban al Craiovei, era de origine ungurească,

banii de Severin, Bosnia şi Croaţia fiind un fel de viceregi în ţinuturile de graniţă

ale Ungariei. Hatmanul, căpetenia oştilor în Moldova, era de origine polono-

ucrainiană (deformare a cuvântului german Hauptmann); tot din germană, prin

maghiară, pîrcălab (Burggraf), guvernatorul unei fortăreţe de la graniţă; apoi, din

turceşte, aga, un soi de prefect de poliţie92.

Sfatul domnesc a continuat să fie şi în această perioadă principala instituţie

în susţinerea şi ajutorul domniei, în organizarea şi conducerea vieţii interne, în

probleme financiare, judecătoreşti şi administrative şi, atât cât se putea şi era

permis, în politica externă. Sfatul era alcătuit în mare parte din boieri pământeni,

dar şi din dregători străini, din rudele şi apropiaţii principilor fanarioţi, care îi

numeau în diferite demnităţi93.

În Ţara Românească Sfatul era, de regulă, alcătuit din doisprezece boieri,

începând cu: marele ban al Craiovei, pe vremuri guvernator al Olteniei; marele

vornic, un fel de ministru de interne şi judecător peste toată ţara, în Muntenia, în

afară de jurisdicţia marelui ban; marele logofăt, şeful cancelariei; marele spătar,

altădată comandant al oştirilor, care, de când armata naţională a fost desfiinţată, nu

92 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 59.93 Costică Voicu, op. cit., pg. 225.

39

mai are în subordine decât o mână de mercenari, de arnăuţi şi de jandarmi pentru

păstrarea ordinii; marele vistiernic sau trezorier, al cărui rang protocolar nu mai

avea nimic de-a face cu însemnătatea lui reală (nu lua parte nici măcar la judecăţile

din Divan); marele clucer, care se ocupa de magaziile şi depozitele domneşti;

marele postelnic, care, deşi era printre ultimii în ierarhie, juca un rol de prim plan.

Ales dintre rudele sau persoanele apropiate domnului (în regimul fanariot,

întotdeauna un grec), postelnicul, stând în picioare lângă domn în timpul

audienţelor, era un fel de ministru cu relaţii externe, un şef de protocol şi totodată

mijlocitorul dintre domn şi ceilalţi dragători din Sfat; marele paharnic, marele

stolnic, marele sluger şi marele pitar care se ocupau de aprovizionarea şi

distribuirea alimentelor la curte; şi, nu în ultimul rând, marele comis, care se

îngrijea de grajdiurile şi caii domneşti94. Din aceşti boieri, primii cinci erau cei mai

însemnaţi; ei erau fruntea boierimii, sau, cu termenul grecesc corespunzător,

protipendada (H πρώτη πεντάς – primii cinci)95. Cu timpul, acest termen îşi va

pierde înţelesul prim, în legătură cu numărul, şi va ajunge să desemneze pe toţi

boierii de clasa întâi.

La lucrările Sfatului participau adesea şi membri importanţi ai clerului –

Mitropolitul şi episcopii – mai ales atunci când discuţiile priveau Biserica şi

rosturile ei.

Pentru Muntenia sunt cunoscuţi în secolul al XVIII-lea aproximativ 600 de

înalţi demnitari, făcând parte din peste 230 de familii, în cea mai mare parte cu

descendenţe genealogice, şi care au ocupat mai bine de 1700 de funcţii importante

la curtea domnească.

Sfatul domnesc din Moldova era alcătuit din opt sau zece mari dregători şi

patru înalţi prelaţi şi, dat fiind faptul aici nu exista ban (titlul exista, dar el desemna

un boier de rang inferior şi fără funcţie definită), rangul cel mai înalt aparţinea

logofătului, care conducea Sfatul în lipsa domnului, urmat, de obicei, de vornic,

portarul sau hatmanul Sucevei, spătar, postelnic, vistier, paharnic, stolnic, agă,

clucer, sluger. Membrii Sfatului sunt, în general, aceiaşi ca şi în Ţara Românească,

atât doar că hatmanul este într-adevăr căpetenia oştenilor, sau a ceea ce mai

94 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 61. 95 Constantin C. Giurescu, op. cit., pg. 336.

40

rămăsese din ele, în vreme ce spătarul este un boier de un rang mult mai mărunt şi

fără funcţie reală96.

Când Sfatul îndeplinea competenţe de judecată, atât la Bucureşti, cât şi la

Iaşi, figura în documente sub numele de Divan. Termenul, de origine turcească, a

început să fie folosit încă de la sfârşitul secolului XVI-lea, iar utilizarea lui este una

din urmările orientalizării profunde a societăţii româneşti97. Asemănător unei mari

instanţe, avea atribuţii de ordin administrativ, legislative şi judecătoreşti: răspundea

de organizarea şi funcţionarea serviciilor publice, fixa şi repartiza impozitele,

aproba toate actele domneşti cu caracter normativ, etc98. În atribuţiile sale intrau, în

special, pricinile civile, dar şi cele penale, funcţionând totodată şi ca forum judiciar

de apel.

Procedura judecăţii era următoarea: în ajunul zilei consacrate, vornicii

aduceau la cunoştinţa jeluiţilor să vie cu jalbele la Divan, unde domnul judeca „cu

uşile deschise”, şi numai în zile hotărâte. Nu mai erau vremurile când domnul

judeca oriunde şi primea jalbele pe uliţă sau când se ducea la biserică99. „Domnul

fanariot, când eşea în public, mergea întotdeauna cu capul plecat aşa cu bărbia să-i

atingă pieptul, cu ochii pe jumătate închişi şi aţintiţi drept înainte, prefăcându-se a

nu auzi şi a nu vedea, spre a nu răspunde cererilor ce i se făceau, învârtind cu o

mână mecanică şiragul de mătănii, iar cu alta răscolind prin buzunar nişte bani de

aur ”100.

La Divanul cel mare, domnul aşeza la loc de cinste pe Mitropolit şi pe boieri

după treapta ierarhică. Împricinaţii erau introduşi pe rând, marele logofăt le citea

jalbele şi Divanul judeca. Desigur că voinţa domnului era precumpănitoare pentru

că nu se cunoaşte nici un caz de divergenţă intre domn şi Divan101. Nu întâmplător

96 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 311.97 Constantin Burac, Istoria instituţiilor medievale româneşti, Editura Renaissance, Bucureşti, 2005, pg.59.98 Costică Voicu, op. cit., pg. 22.99 Radu Dimiu, Judecători şi judecăţi de altădată, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1929, pg. 29.

99

100

101

41

contemporanii spuneau că „Divan se cheamă când judecă însuşi domnul cu

mitropolitul şi cu boierii” 102.

Divanul era alcătuit numai din dregători de categoria întâi, de unde şi

numele lor de boieri divaniţi. Pe lângă ei se pot întâlni şi unii mari dregători, rămaşi

fără atribuţii în contextul transformărilor statale, dar care, păstrându-şi rangul şi

titlul, formau acum clasa a doua boierească. În ciuda sporirii numărului lor,

documentele vremii atestă totuşi păstrarea numărului tradiţional de 12, fapt permis

de elasticitatea Divanului.

Legat cu rol consultativ de activitatea Domnului, ca cel care deţinea

totalitatea puterilor în stat, Divanul se manifestă, ca atare, în totalitatea domeniilor

în care Domnul avea atribuţii. În consecinţă, el dă avizul Domnului în probleme

legate de menţinerea ordinii, se ocupa de amănuntele de executare a unor norme

legislative, de organizarea şi funcţionarea unor servicii publice ori de gospodăria

obştească.

Faptul că în secolul al XVIII-lea se înmulţesc plângerile a determinat

domnul să treacă o parte din îndatoririle sale judecătoreşti asupra sfetnicilor săi,

Divanul îndeplinind astfel atribuţii judiciare şi fără a fi de faţă principele, sentinţele

fiind date în numele lui. De asemenea, la Bucureşti funcţionau şase tribunale

specializate, iar unii înalţi dregători aveau o competenţă judiciară proprie. Astfel,

marele vornic avea dreptul de a judeca orice proces civil sau penal, în afară de cele

care puteau aduce pedeapsa cu moartea; marele vistiernic judeca pricinile născute

din strângerea dărilor, precum şi pricinile dintre negustorii băştinaşi; marele armaş

era însărcinat cu întemniţarea şi cercetarea celor care se făceau vinovaţi de ceva şi

avea datoria să se îngrijească de executarea pedepselor103. Vorbind despre a doua

domnie a lui Constantin Mavrocordat în Moldova, Ion Neculce preciza că atunci

când făcea Divanuri „toate giudecăţili le rânduiè la boieri ori la ispravnici la ţară, de

li făcè. Şi dacă nu le plăcè oamenilor giudecata boierilor, viniè la Divan, cu

102100 A. D. Xenopol, op. cit., vol. X, pg. 148.101 Radu Dimiu, op.cit., pg. 33.102 [Mihai Cantacuzino, banul], Istoria politică şi geografică a Ţerei Românesci de fraţii Tunusli, trad. de George Sion, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rădulescu, Bucureşti, 1863, pg. 18...103103 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 65.

42

mărturie de la boieri, şi vidè domnul mărturia şi, pe cum îi părè, le curma

giudecata”104. Dacă hotărările dregătorilor puteau fi contestate şi revocate de către

Domn sau Divan, atunci când judeca Domnul însuşi, deciziile sale erau finale şi

împotriva lor nu se mai putea face nimic. „Judecata domnului era hotărâtoare: pe

domn îl judeca numai conştiinţa lui şi Dumnezeu. Uneori sultanul putea să

pedepsească pe domn”105.

În procesele penale, pe lângă inchisoare, cel mai adesea se aplicau pedepse

corporale, de pildă „falanga”, adică un număr oarecare de lovituri cu nuiele la tălpi.

Tăierea mâinii putea fi întâlnită la recidivişti – ca în dreptul musulman –, iar

schinguirea în timpul anchetei era o practică obişnuită. Cu toate acestea, pedeapsa

cu moartea, în veacul al XVIII – lea, era rareori aplicată – fapt remarcat, cu

oarecare mirare, de toţi observatorii străini. Atunci când pedeapsa cu moartea

trebuia, potrivit împrejurărilor şi gravităţii faptei, să fie cu orice preţ iscălită de

domn, armaşul venea de trei ori, la anumite intervale, să-l întrebe dacă stăruie în

hotărârea de a vărsa sânge omenesc. Dacă şi a treia oară domnul încuviinţa,

vinovatul era dus îndată la locul execuţiei, spânzurătoarea, de obicei. Pedeapsa cu

moartea era cel mai adesea înlocuită cu munca silnică în muntele de sare din

Carpaţi – ceea ce, având în vedere condiţiile de acolo, era un fel de moarte lentă106.

Spre deosebire de celelalte forumuri cu caracter deliberativ, convocate în

numele puterii centrale la intervale mari de timp şi în împrejurări deosebite,

Divanul domnesc se întrunea cu regularitate, ca să-şi poată duce la îndeplinire

numeroasele atribuţii. Acestea aveau în vedere supravegherea activităţii Vistierie,

reaprtizarea sarcinilor fiscale şi strângerea dărilor, elaborarea unor înscrisuri în

folosul Bisericii, clerului şi şcolilor, cercetarea şi rejudecarea pricinilor de hotare,

confirmări de proprietăţi, acoradare de danii, etc. Transformarea dintr-un organism

cu caracter consultativ al principelui într-unul cu un veritabil rost instituţional a fost

determinată de sporirea îndatoririi marilor demnitari desemnaţi de Domnie pentru

104104 Ion Neculce, op.cit., pg. 400.105 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, pg. 147.106 Neagu Djuvara, op.cit., pg. 66.

43

înfăptuirea competenţelor Divanului (şi aceasta în condiţiile în care, după mijlocul

secolului al XVIII-lea unele dregătorii se dublează sau se împătresc)107.

Micul manual de legi al lui Alexandru Ipsilanti, tipărit în 1780, stabilea că

Divanul domnesc se întrunea de trei ori pe săptămână, lunea, miercurea şi sâmbăta.

Primele două zile erau rezervate cercetării pricinilor judecate de departamente sau

de veliţii boieri, pentru care s-au făcut plângeri la Divan, iar sâmbăta erau avute în

vedere vinovăţiile puşcăriei şi osândirile cu hotărârile lor. Dacă se adunau prea

multe plângeri, marii logofeţi aveau datoria de a-l înştiinţa pe domn de necesitatea

convocării Divanului şi în ziua de vineri108.

Alexandru Ipsilanti a sporit numărul instanţelor de judecată, înfiinţând patru

„departamenturi”, şi anume unul pentru „judecăţile de criminalion”, iar celelalte

pentru pricinile de „lucruri şi datorii”. Judecătorii erau recrutaţi dintre boierii

mazili, începând cu cei mari, „de treapta întâia”, pentru unul din departamente şi

continuând cu ceilalţi pentru rest. Primul dintre departamente, mai mare şi mai

însemnat, avea în grijă pricinile rânduite de domnie şi pe cele trecute printr-o primă

instanţă de la alte departamente. Printr-un hrisov special, domnul hotărăşte modul

de judecată şi impune reguli stricte, morale, celor chemaţi să împartă dreptatea109.

Generalul Bawr observa în memoriile sale că Divanul domnesc ţinea şedinţă

publică de două ori pe săptămână, iar lumea era liberă să participe şi să-şi susţină

cauza. La aceste şedinţe luau parte boieri de rangul I, şapte la număr şi care aveau

un rol însemnat în conducerea ţării fiind membri şi consilieri ai Divanului, şi boieri

de rangul al II-lea, aceştia, însă, doar ca asesori. Domnul era prezent la lucrări şi

stătea sub un baldachin, iar în stânga sa, la loc de cinste, Mitropolitul. Bawr

remarca faptul că sentinţele erau elaborate după judecăţi făcute pe baza datinilor şi

a obiceiurilor ţării, ceea ce releva o jurisprudenţă instabilă110.

O dată cu declanşarea campaniilor ruso-austro-turce din 1768, 1787 şi 1806,

care au avut ca urmare neocuparea tronurilor celor două Principate timp de 21 de

ani, Divanele s-au instituţionalizat, funcţionând ca organe deliberative, în condiţiile

prezenţei armatelor străine în Moldova şi Ţara Românească. În 1770, prin reforma 107 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 312.108 Ibidem. 109 Constantin C. Giurescu, op. cit., pg. 213.110 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 69.

44

generalului Piotr Aleksandrevici Rumaniţev, Divanul din Bucureşti a fost împărţit

în patru departamente, două cu funcţii judecătoreşti şi două cu funcţii

administrative; împreună, cele patru departamente constituiau adunarea generală a

Divanului. În Moldova acelei perioade a existat un singur departament cu atribuţii

judiciare (1769-1774), iar un al doilea va fi atestat ulterior, în 1793.

În timpul războiului din 1787-1792, la Iaşi funcţiona o cnejie pentru

teritoriul ocupat de trupele ruseşti, iar la Roman, mai întâi o administraţie militară,

iar apoi alta civilă, instituită de imperiali după acapararea celor cinci ţinuturi din

dreapta Siretului. Astfel, în Moldova existau două Divane concomitent, care au fost

desfiinţate după Pacea de la Siştov, când armatele austriece au fost retrase. Apoi, în

urma înţelegerilor dintre ruşi şi turci, amintitele ţinuturi au fost conduse de trei

boieri pământeni, până la înscăunarea lui Alexandru Moruzi (1792). În aceeaşi

perioadă, în Muntenia, la Bucureşti s-a constituit un Divan în frunte cu Mitropolitul

Cozma şi unii boieri partizani ai austriecilor, încuviinţat de principele feldmareşal

Franz Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld111. Toate aceste împrejurări au influenţat

procesul transformării Divanului într-o instituţie a ţării.

Sfatul de obşte

Reprezentantă a intereselor clasei privilegiate, Adunarea de Stări începe să-

şi piardă treptat atât ponderea în rezolvarea afacerilor statului cât şi semnificaţia

iniţială. În aceste condiţii, ea a cedat locul (fără a se desfiinţa oficial) unui organism

decizional – consultativ mai restrâns, bazat tot pe stări, cunoscut sub numele de

Sfat de obşte. Sfatul de obşte sau soborul era convocat în situaţii în care urmau să

fie luate hotărâri de importanţă deosebită. Spre deosebire de Divanul domnesc sau

de Divanul lărgit (care a funcţionat doar în împrejurări speciale), Sfatul de obşte

număra mai mulţi membri, el întrunind, pe lângă boierii divaniţi, pe Mitropolitul

ţării şi episcopii eparhiilor, pe egumenii mănăstirilor importante, uneori numai pe

arhimandriţii ctitoriilor domneşti şi alţi dregători ai curţii, de obicei 36 de persoane,

convocaţi pe baza dispoziţiilor principelui112. Era o adunare cu caracter nobiliar, în

111 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 313.112 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 144.89 Constantin C. Giurescu, op. cit., pg. 184.

45

care boierii şi clerul trebuiau să găsească rezolvări unor probleme importante – în

special referitoare la viaţa internă – privind instituirea unor dări suplimentare sau

desfiinţarea unor sarcini fiscale împovărătoare, precum şi soluţionarea unor cerinţe

ale instituţiilor statelor româneşti, etc. Hotărârile erau înscrise în hrisoave solemne,

iar uneori erau imprimate pentru a fi cunoscute în plan mai larg.

Trebuie precizat faptul că nu a existat nici un act cu caracter constituţional

care să facă o distincţie între Adunarea de Stări şi Sfatul de obşte. Trecerea de la un

organism la altul s-a realizat pe cale cutumiară, în mod nediferenţiat, pentru domnii

fanarioţi autoritari Sfatul de obşte nefiind altceva decât vechea Adunare de Stări cu

o nouă structură şi noi atribuţii.

Spre sfârşitul anului în care se încheiase Pacea de la Belgrad, domnul

Constantin Mavrocordat, care avea fixate în minte o serie de principii directoare

rezultate din experienţa şi studiul personal, le aduse la cunoştinţa marilor boieri.

Aceştia le discutară, îşi dădură aprobarea – mai ales că o parte din măsuri le era

favorabilă - şi redactară un hrisov solemn care cuprindea noul „aşezământ”113. În

preambulul aşezământului de obşte clerul şi boierii felicitau pe domn, care în timpul

războiului celor trei mari împărăţii a ştiut să păstreze ţara şi-i mulţumeau pentru

marea sa operă legislativă prin care s-a dovedit ca un mare părinte al patriei. Obştea

clerului şi a boierilor declarau solemn că aderă la acest aşezământ pentru ca

neamurile vecine să ştie şi să cunoască frumoasa înfăptuire a domnului lor. Domnul

însuşi conjura pe oricine îi va urma în domnie să-i respecte aşezământul. Apreciat

ca o adevărată constituţie, aşezământul cuprindea 13 articole care prevedeau scutire

de dări pentru mănăstiri şi cler, instituirea unei epitropii pentru administrarea

bunurilor ecleziastice. El supunea administraţia acestor bunuri unui control sever şi

dispunea ca împărţirea dreptăţii să se facă prin boieri cinstiţi plătiţi din vistieria

ţării. Aşezământul ţării scutea pe boieri de dăjdii şi dispunea numirea de ispravnici

corecţi pe la judeţe. El obliga pe slujbaşi să se mulţumească cu leafa lor din

vistierie, desfiinţa văcăritul şi pogonăritul, interzicea ţăranilor părăsirea moşiilor pe

care se aflau, obligându-i la anumite zile de clacă şi la plata dijmei din produsele

gospodăriei lor. În articolul 13 se arăta că reprezentaţii clerului şi ai boierimii care

113

46

au iscălit aşezământul au convenit cu domnul „de a înlocui sistemul rău de

percepere a dărilor şi de a găsi mijloacele cele mai bune şi mai drepte pentru ca ţara

să poată aduce mai uşor la îndeplinire poruncile sultanului şi să poată face faţă

nevoilor interne”. Totodată, el hotăra ca plata impozitelor să se facă în patru sferturi

pe an, după puterea fiecăruia114.

Aşezământul cuprindea în fond mai mult enunţarea unor principii, urmând

ca acestea să fie dezvoltate mai pe larg la punerea lor în aplicare prin ordonanţe

speciale. Cu dezvoltarea aceasta s-a însărcinat cronicarul Mihai Cantacuzino în

opera sa Istoria Ţării Româneşti, publicată în originalul grecesc de fraţii Tunusli şi

tradusă în româneşte de Gheorghe Sion.

„Constantin Vodă – zice cronicarul – a făcut în 1739 reforma, adică

prefacerea tuturor aşezămintelor ţării. Mai întâi s-a consultat cu Mitropolitul, cu

episcopii, cu boierii cei mari şi mici, cu preoţii şi mazilii, şi făcând adunare au

întocmit aşezăminte nouă, desfiinţând pe vechi, iar pe cele nouă le-au întărit cu

jurământ şi cu afurisanie”115.

O semnificaţie aparte o are şi hrisovul din 1 martie 1746, pregătitor al

aşezământului din 5 august acelaşi an, prin care Constantin Mavrocordat a strâns

Sfatul de obşte la Divan, cu toată boierime, cu Mitropolitul şi cu episcopul de

Râmnic, la care s-au alăturat 12 egumeni de la mănăstirle ţării şi 26 de demnitari şi

boieri mazili şi alţi opt dregători de rangul al II-lea şi al III-lea. Ei au hotărât ca

rumânii fugiţi care se vor întoarce în ţară să fie liberi.

Aceste forumuri nu aveau competenţe judiciare, ci deliberative în probleme

organizatorice, administrative, fiind convocate şi pentru alegerea mitropoliţilor,

episcopilor sau în ceea ce priveşte unele probleme ale Bisericii.

Sub ultimii domni fanarioţi, Sfatul de obşte a fiinţat ca adunare

reprezentativă a marilor demnitari şi fruntaşi ai clerului, fără a avea – ca mai înainte

– un caracter oficial116.

Puterea aproape absolută a Domnului a determinat convocarea sa tot mai

rar, astfel că, la începutul secolului al XIX-lea, instituţia dispare, lăsând locul

114 Ion I. Nistor, op. cit., pg. 561.115 [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 48-49.116 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 315.

47

Adunărilor Obşteşti regulamentare. Chiar şi în momentele în care a mai fost

convocat, Sfatul de obşte s-a dovedit a fi un instrument docil în mâna Domnului.

Competenţa Sfatului de obşte viza alegerea mitropoliţilor şi episcopilor,

organizarea Bisericii, legislaţia ordinară şi codificarea, stabilirea impozitelor,

cârmuirea şi administrarea ţării. Deciziile se luau în unanimitate, iar propunerile

făcute erau redactate sub forma unor anaforale şi trimise Domnului spre a lua o

decizie finală. Decizia Domnului urma să fie dată prin hrisov domnesc117.

Adunarea Stărilor.

Am văzut mai înainte limitele reale ale absolutismului politic al

domnitorului. Puterea sa juridică era şi ea mărginită de obiceiul pământului, de

legăminte anterioare (mai ales dacă sunt pecetluite de Biserică, fiind însoţite de cele

mai cumplite blesteme care împiedicau încălcarea lor), şi de privilegiile ale Bisericii

şi ale boierilor. Dar mai era ceva: o instituţie medievală, care mai dăinuie încă şi al

cărei rol nu fusese socotit la adevărata lui valoare: Adunarea Stărilor, înrudită cu

instituţiile asemănătoare din lumea occidentală (de ex. Stările Generale din

Franţa)118.

Pentru a releva importanţa deosebită pe care o deţine aceasta instituţie

trebuie amintit exemplul primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Din dorinţa

de a-i cruţa pe „mojici” sau „săraci” de urgia fiscală şi de a pune capăt abuzurilor,

dar şi datorită faptului că toate cheltuielile de investire fuseseră acoperite din averea

sa personală, principele a cerut boierilor zlotaşi, strângători de biruri, să restituie

toţi banii încasaţi: „Ş-au poroncitu zlotaşilor, cu mare groază, numai să întoarcă toţi

banii mojîcilor înapoi”119. S-a produs o adevărată mişcare populară: „După ce-au

sosit Neculai Vodă în Ieşi, ridicatu-s-au tot târgul asupra zlotaşilor, de nu putè răzbi

pe uliţi de norod mult de oameni, după cum îi rândul prostimei”120. În dorinţa de a

stabili un regim de dreptate, se mai săvârşeau şi acte arbitrare, însă cu toate

metodele, uneori prea turceşti, prin care se aplicau principiile democratice ale

117 Manuel Guţan, op. cit., pg. 98.118 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 66. 119 Ion Neculce, op.cit., pg. 251.120 Ibidem.

48

domnului, Neculce nu poate contesta progresele realizate: „Şi s-ar fi fost întemeiat

ţara de oameni, numai n-au ţinut mult domnia”121.

De cealaltă parte a baricadei, Nicolae Muste, reprezentând punctul de vedere

al privilegiaţilor, loviţi în interesele lor,scrie în cronica lui: „Uşa lui era închisă, tot

pentru mândria grecească ce o avea; urât şi neplăcut era tuturor Nicolai Vodă; că şi

ţăranilor au fost dat voie de se ridicau cu pâră asupra boierilor, de nici îi băga în

seamă”122.

La a doua domnie, care urmează războiului ruso-turc şi pribegirii lui

Dimitrie Cantemir, Nicolae Mavrocordat este nevoit să-şi schimbe sistemul. Ţara

era pustiită de trecerea armatelor străine şi de luptele lor, iar cea mai mare parte din

boieri fugise în ţările vecine: în astfel de condiţii, o cârmuire fără ajutorul lor era

imposibilă. „Atunce Nicolai Vodă îşi lăsasă firea cea simeaţă, cum era în domnia

întâi. Ce multu să mai lăsasă şi trăia bine cu boierii, în dragoste”123. Şi Muste, deşi îl

mustră fără cruţare, recunoaşte că la „această domnie a doua era mai blând decât în

domnia de-ntâi”124. Explicaţia ne-o dă Adunarea de Stări ţinută de domn în 1712, cu

Mitropolitul, cei trei episcopi, „cu tot sfatul Domniei, boierii cei mari şi mici, cu

toţi egumenii de la mănăstiri şi cu toţi preoţii de la sfintele biserici”, în care se

desfiinţează cu mare legământ desetina de stupi şi goştina pe mascuri, ce se luase

obicei a se cere „ţărăneşte” de la toate categoriile privilegiate: „arhierei, mănăstiri,

preoţi, boieri, feciori de boieri, jupânese sărace, mazili, neguţitori, curteni şi alte

bresle”, ale căror scutiri sunt astfel restabilite125.

Este începutul unei politici de colaborare cu Stările, a căror structură se

dovedeşte încă puternică, pentru a se impune ca instrument de guvernare. Se

observă, însă, că, spre deosebire de Ţara Românească, baza de consultare continuă

să fie mai largă, şi nu mărgineşte doar la clasele superioare de dregători şi la capii

Bisericii. Cu spiritul conservator şi dârz al slujitorimii moldovene, mai des

încercată de războaie şi de armate străine, nu trebuie să ne mire dacă întâlnim şi în

121 Ibidem, pg. 255.122 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 41. 123 Ion Neculce, op. cit., pg. 308. 124 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 53.125 Ion Neculce, op. cit., pg. 312.

49

secolul al XVIII-lea menţiuni destule de Adunări de Stări, convocate de domni

fanarioţi.

Obiceiul consultării, nu numai al Divanului, dar a unor foruri mai

numeroase se aplică într-adevăr în diferite împrejurări, nu numai în chestiuni de

ordin administrativ sau de interes fiscal. Sub Ioan Mavrocordat, unul din fiii lui

Nicolae, s-au adunat la 1747 toţi boierii cei mari cu boierii şi fără boierii, împreună

cu turcii aflaţi la Iaşi şi cadiul lor, pentru a judeca pe un evreu care făcuse plângere

că domnul şi Iordache Cantacuzino i-ar fi luat muierea şi l-ar fi supus la alte

prigoane. Această judecată şi executarea sumară a calomniatorului, au adus de altfel

mazilirea domnului, datorită intervenţiei la Poartă a rudelor bogate a evreului în

cauză, care se bucurau de o influenţă considerabilă la Constantinopol126.

Atunci când scaunul domnesc era vacant sau când statele româneşti se aflau

sub ocupaţie străină, cel ce convoca Stările era Mitropolitul, prezent în toate

împrejurările în mijlocul obştii sale. Într-o asemenea situaţie, la 5/16 septembrie

1739, vlădica Antonie, împreună cu episcopii, marii boieri, egumenii mănăstirilor,

dregători, slujitori şi reprezentanţii altor categorii sociale din Moldova, încheiau la

Iaşi, în fruntea unei deputăţii, o convenţie cu generalul feldmareşal Cristoph

Burhard Munnich din armata rusă. Era, astfel, recunoscută autonomia ţării sub

protecţia Imperiului Rus, care se angaja să respecte privilegiile boierimii şi ale

clerului, în schimbul sprijinului necesar armatei şi a plăţii unei contribuţii de

război127.

Concepţia de cârmuire a lui Constantin Mvrocordat continuă îndoita tradiţie

a tatălui său: grija pentru cei mici, pentru păturile nevoiaşe, cărora caută să le

creeze condiţii de viaţă suportabile, dar prin măsuri realizate cu ajutorul Stărilor

privilegiate, pe care le cheamă la sfat şi colaborare. Reformele cuprinse în

„Constituţia” sa din 1741 au fost introduse şi în Moldova în anul următor - şi aici

este vorba de o Adunare a tuturor Stărilor din ţară. Hrisovul solemn în care a fost

înscris noul aşezământ este semnat de cei care au luat parte la această consfătuire,

întărind iniţiativa domnească prin aprobarea lor: sunt cincizeci şi cinci de feţe

126 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pg. 178. 127 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 315.

50

bisericeşti (Mitropolitul, trei episcopi, patru arhierei şi 47 de egumeni) şi şaizeci de

demnitari, în funcţie sau foşti în slujbe. Este iarăşi o adunare restrânsă, mărginită la

reprezentanţi de frunte ai Stărilor respective, în spiritul reformei care închide

rândurile boierimii şi o desparte de categoriile inferioare, care urma să plătească

birul la fel ca populaţia de rând128.

Din timpul domniilor moldoveneşti ale lui Constantin Mavrocordat avem

mărturii de consultări mai largi. Ni s-au transmis informaţii despre adunarea cu

caracter de anchetă judiciară din a doua domnie, la care domnul a chemat „pre

boiarii cei mari şi pre alţi boiari mazili şi pre călugări, pre egumeni şi pre neguţitori

şi pre turcii balgii”129 să vină în ajutorul şi apărarea serdarului Lupu, pârcălab de

Hotin, care era acuzat de Poartă că în timpul ocupaţiei ruseşti din 1739 s-a hainit şi

i-a jefuit pe turci şi pe negustorii lipcani, devenind bogat şi având „mulţime de

bani”130. Răspunsul negativ al adunării şi pungile de bani ale inculpatului, pe care şi

Vodă îl ajută din banii săi, scapă pe acuzat de această năpastă, pusă la cale de turcii

şi de lipcanii de la hotin.

Foarte importante sunt cele două aşezăminte pentru desfiinţarea rumâniei în

Ţara Românească (5 august 1746) şi a veciniei în Moldova (6 aprilie 1749),

dezbătute în mari Adunări de Stări ale celor două state. În primul act solemn,

reprezentând anaforaua Mitropolitului Neofit I şi a boierilor „noi cu toţi de obşte şi

cu toţi părinţii egumeni”, este confirmată eliberarea şi răscumpărarea rumânilor,

Constantin Mavrocordat precizând că întărirea acestei hotărâri s-a făcut cu voia a

„toată obştea bisericească” şi de către „toţi boiarii ţării”. Faptul este vizibil şi din

cele 64 de semnături, din care cinci sunt ale unor arhierei, între ei şi al Cezareei,

Libiei şi Pamphilelor, urmat de 12 egumeni, de 37 de mari demnitari şi boieri

mazili, dar şi de alţi 10 logofeţi şi postelnicei al doilea, logofeşi de vistierie, vătafi

de aprozi şi un fost căpitan de dorobanţi. Pentru a avea şi o mai mare credibilitate,

actul era confirmat de Partenie, Patriarhul Ierusalimului, şi de Matei al

Alexandriei131.

128 Gheorghe I. Brătianu, op. cit., pg. 179.129 Ion Neculce, op. cit., pg. 401.130 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 316.131 Ibidem.

51

În Moldova, Adunarea de la Iaşi din aprilie 1749 are altă înfăţişare. Ea este

mult mai numeroasă; hrisovul ce cuprinde hotărârea ei, reprodus de Bălcescu în

Magazin Istoric, are şapte palme înalţime şi cinci lăţime şi este căptuşit cu mătase

verde. Actul are 170 de semnături, din care 23 aparţin unor feţe bisericeşti, printre

care Mitropolitul Nechifor, episcopii de Roman şi Huşi şi alţi arhimandriţi şi

egumeni. Restul de mai bine de 100 de semnături aparţin unor însemnaţi dregători

şi foşti demnitari, căpitani, dar şi slujbaşi mărunţi, aparţinând unor straturi mai largi

ale locuitorilor moldoveni, astfel ca înscrisul să aibă o cât mai reprezentativă

susţinere132. De altfel, în protocolul hotărârii se arartă că s-au adunat la Trei

Sfetitele partea bisericească, partea boierească şi altă obşte. Este limpede că pe

lângă reprezentanţii clerului şi boierii dregători mai sunt şi alţii, care puteau doar să

asiste, fără a interveni în dezbateri. Semnăturile de pe hrisov sunt, cel mai probabil,

ale categoriilor inferioare de slujitori, care totuşi sunt chemaţi la Adunare, alături de

feţele bisericeşti şi de boieri. Adunarea Stărilor din Moldova are, deci, un caracter

mai puţin aristocratic decât aceea a Ţării Româneşti şi se întemeiază pe o

reprezentare mai largă. Din acest punct de vedere, ea seamănă mai puţin cu dietele

nobiliare ale Ungariei şi Poloniei, şi se apropie fie de Adunările de Stări din

provinciile austriece în care şi ţărănimea liberă avea cuvânt, fie cu de Soborul ţării

al ţarilor ruşi din prima jumătate a secolului al XVII-lea, care cuprindea, pe lângă

boieri şi demnitari ai Bisericii, reprezentanţi ai nobilimii de serviciu – echivalentă

cu slujitorii -, ai orăşenilor, şi, uneori, ai ţăranilor.

Spre deosebire, însă, de Adunările ruseşti, creaţie a voinţei şi iniţiativei

imperiale, consultarea obştei din Moldova se întemeiază pe o îndelungată tradiţie şi

pe o aşezare de sine stătătoare a Stărilor, care reprezintă şi acum puteri demne de

luat în seamă. Era, deci, firesc ca Adunarea din 1749 să fie un „sobor de

întrebăciune”, şi că hotărârea de desfiinţare a veciniei să fi rezultat din îndelungate

şi amănunţite dezbateri, a căror urmă hrisovul o păstrează.

Cele două mari Adunări ale ţării nu au fost singurele, dacă avem în vedere şi

pe cea convocată de Constantin Cehan Racoviţă în martie 1757 la Mitropolia din

Iaşi, pentru desfiinţarea văcăritului, cuniţei şi vădrăritului, la care , pe lângă clerul

132 Gheorghe I. Brătianu, op. cit., pg. 180.133 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 317.

52

înalt, egumenii, boierii divaniţi şi alţi dregători domneşti, erau chemaţi şi câte şapte

reprezentanţi dintre mazili şi ruptaşi din fiecare ţinut, precum şi negustori din oraşul

de scaun133.

Rosturile Adunării de Stări au continuat să se afirme în viaţa tulbure a

Ţărilor Române, şi Domnia, cu tot firmanul ce îi dădea numirea, făcea mereu apel

la conlucrarea lor, până şi a celor mai mărunte şi mai sărăcite134.

Biserica.

Istoria ecleziastică în secolul al XVIII-lea continuă structurile instituţionale

anterioare cu unele discontinuităţi care reflectă impactul noului regim instaurat. În

Ţara Românească şi Moldova, sub autoritatea domniilor fanariote, rostul Bisericii a

sporit, afirmându-se ca o instituţie fundamentală în stat.

Confruntată cu jocul de interese al celor două Imperii, Habsburgic şi Ţarist,

în coflict cu Poarta, instituţia ecleziastică din Ţările Române de la sud-est de

Carpaţi va fi angajată într-un amplu program care a dus la afirmarea treptată a

limbii române în Biserică şi la o intensă activitate pe plan cultural, al

învăţământului şi al tiparului. Biserica a îndeplinit un însemnat rost în păstrarea

tradiţiilor şi obiceiurilor de specific naţional, în cultivarea relaţiilor dintre cele trei

state româneşti, cu ortodoxia din lumea răsăriteană şi cu alte culte, cu vizibile

deschideri spre noile orizonturi de cunoaştere ale vremii135.

Şi în acestă perioadă, Biserica românească se află sub autoritatea spirituală a

Patriarhiei de la Constantinopol, însă legătura este foarte slabă, mitropoliţii din

Moldova şi ţara Românească bucurându-se de o autonomie aproape completă:

„Patriarhul de la Constantinopol, deşi este recunoscut drept capul ierarhiei, nu are

nici un control asupra Bisericii din cele două Principate, iar la înalţii prelaţi are prea

puţină trecere”136.

În general vorbind, domnii fanarioţi dădeau mitropoliţilor şi episcopilor

cinstea care li se cuvinea şi pe care au avut-o încă din cele mai vechi timpuri în

Biserica românească. Mitropoliţii din acest timp sunt priviţi de domni aproape cum 133

134 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 94.135 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 339.136 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 141.

53

priveau şi împăraţii bizantini pe patriarhii lor, căci ei se considerau urmaşi ai lor cel

puţin în obiceiuri, dacă nu chiar descendenţi direcţi ai acestor împăraţi. La toate

prilejurile li se dădea cinstea cuvenită: întâiul loc în sfat, întâiul loc la ceremonii,

întâiul loc în adunările obşteşti pentru luarea socotelilor sau înlăturarea cu blestem a

obiceiurilor rele. Mitropoliţii şi episopii erau feriţi de năpastele care cădeau pe

boierii neastâmpăraţi şi intriganţi, ca sabia, temniţă şi altele137.

Rolul important îndeplinit de Biserică şi de ierarhi în slujba ortodoxiei, în

raporturile cu Domnia şi cu celelalte instituţii ale ţării, ca şi în plan social şi

cultural, a implicat o bună organizare a vieţii ecleziastice. Epoca fanariotă nu a

alterat structura instituţională şi, ca şi în perioada anterioară, eparhiile s-au aflat sub

îndrumarea Mitropoliei şi a episcopiilor. În cea de la Iaşi, mitropolitul îşi exericita

autoritatea confesională asupra clerului din ţinutul omonim, din Cârligătura, Hârlău,

Neamţ şi regiunea de sud a Sucevei. Celelalte trei eparhii intrau sub jurisdicţia

Episcopiei Romanului, a Huşilor şi a Rădăuţilor. La fel ca în Moldova, în Ţara

Românească Biserica era organizată în patru eparhii, iar sediul Mitropoliei se afla la

Bucureşti.

Dacă în Ţara Românească numărul mitropoliţilor greci reprezintă jumătate,

în Moldova rezistenţa la tendinţele de grecizare a ierarhiei sunt puternice, din nouă

mitropoliţi doar unul este grec, Nechifor Grecul din Pelopones138. Pentru păstrarea

scaunului mitropolitan sub autoritatea înalţilor ierarhi autohtoni a fost invocată, în

spiritul tradiţiei, hotărârea unui Sinod ţinut pe 1 ianuarie 1752 la Iaşi, unde au

participat trei episcopi şi 24 de egumeni, care au stabilit că în scaunul vlădicăi să fie

aleşi numai români139.

Se obişnuia ca episcopul de Roman să treacă la Mitropolie, cel de Rădăuţi în

locul său, iar prelatul de la Huşi la cea amintită mai înainte. Desemnarea

episcopului – dintre egumeni - se făcea de către mitropolit şi boieri şi era

încuviinţat de Domn, pe când propunerile pentru capul Bisericii se luau în Divanul

137 G. M. Ionescu, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II, Bucureşti, 1914, pg. 258.138 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 314.139 Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866), Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882, pg. 141.

54

ţării cu confirmarea Domniei, a Patriarhiei de la Constantinopol şi, uneori, chiar de

la Poartă140.

Criza economică de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului

al XVIII-lea a afectat grav Biserica. Această situaţie nu corespundea intereselor

puterii domneşti, care avea nevoie de sprijinul ei. O mare importanţă pentru

ameliorarea situaţiei economice a Bisericii a avut lărgirea accesului ei la veniturile

provenite din dările de stat. La mijlocul secolului al XVIII-lea reprezentanţilor

înaltului cler li se repartizau un anumit număr de scutelnici, li se oferea dreptul de a

percepe anumite taxe vamale, în special în oraşe. Concomitent, au fost stabilite o

serie de privilegii pentru slujitorii cultului la achitarea impozitelor pe avere.

Constantin Mavrocordat a emis un şir de hrisoave prin care se interzicea ridicarea la

rang bisericesc persoane neştiutoare de carte; aceleaşi hrisoave interziceau

protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă

propriile lor închisori, deoarece, după cum se stablise, ei luau bani de la cei

întemniţaţi141.

Orientarea spre reformă în sfera ecleziastică este prezentă încă din vremea

primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, care anunţă viitoarele intervenţii al

puterii centrale în chestiunile bisericeşti. Nicolae Vodă şi-a dat toată silinţa să

aducă în bună-stare Biserica. Punctul lui de vedere în ceea ce priveşte legăturile

Domniei cu mitropolitul l-a adus la următoarele concluzii: oprirea de la politică a

clerului, supravegherea lui de aproape în ceea ce priveşte cheltuirea veniturilor,

supunerea strictă faţă de ierarhia patriarhală grecească142. Urmărind să stăvilească

abuzurile comise asupra averilor mănăstireşti, primul Mavrocordat cerea, pe la

1715, egumenilor din spaţiul moldav să înfăţişeze periodic trimişilor domniei

situaţia veniturilor şi a cheltuielilor.

O etapă hotărâtoare în mişcarea de reformă din secolul al XVIII-lea este

inaugurată în Oltenia de intervenţia austriecilor, care potrivit politicii etatiste,

încearcă să îngrădească privilegiile clerului şi să exercite un control asupra

bunurilor ecleziastice. Administraţia imperială refuză ridicarea Episcopiei 140 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg.146.141 Demir Dragnev, Ţara Moldovei în Epoca Luminilor, Editura Civitas, Chişinău, 1999, pg. 85. 142 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930, pg. 81.

55

Râmnicului la rangul de mitropolie, subordonând-o mitropoliei sârbe de la Belgrad,

interzicând legăturile cu Biserica Ţării Româneşti şi cu Constantinopolul143.

Intervenţia statului în treburile Bisericii se accentuează după revenirea

Olteniei la Ţara Românească, când procesul de reformă se extinde şi se intensifică.

În acest răstimp, statul iniţiază măsuri menite să fortifice Biserica şi să sporească

rolul preoţimii în comunităţi. În aşezământul lui Constantin Mavrocordat de la 1741

era înnoită măsura tatălui său din 1715 de a se scuti de orice dăjdii clerul mirean,

dar se prevede, însă, că răspopii, ipodiaconii şi alţi clerici falşi să fie puşi la bir, că

preoţii vor primi o învăţătură prealabilă de la obraze învăţate în dogme şi în

datoriile faţă de credincioşi. Mitropolitul şi episcopii, ca şi mănăstirile, trebuiau să

ţină dascăli pentru copii, precum şi şcoli în târguri şi în satele mari144. Călugării se

făceau doar cu voia şi recomandarea Mitropolitului către Domn, care-i scoate de la

bir înainte ca ei să se călugărească, şi ei nu aveau voie să fie văcari, prisăcari sau

păcurari, ci trebuiau să stea în mănăstire145. În scopul normalizării activităţii

economice a mănăstirilor şi lichidării abuzurilor din partea egumenilor, Constantin

Mavrocordat a cerut ca aceştia să prezinte domnului dări de seamă anuale

referitoare la activitatea lor gospodărească. S-a păstrat până la noi Catastihul cu

sămile mănăstirilor neînchinate de la 1742-1743146.

În cadrul marelui său program de reforme, principele Constantin

Mavrocordat, ca de altfel şi alţi domni ( Alexandru Ipsilanti) avea să acorde, în

februarie 1741, scutiri de dări pentru chinoviile (mănăstiri mici), iar la 1742 şi

acelora din Moldova, ele trebuind însă să susţină prin contribuţii băneşti anuale

desfăşurarea învăţământului, aşezat sub supravegherea mitropoliilor, ca şi a

spitalelor, în special în timpul epidemiilor147.

În structurile instituţiei ecleziastice, mănăstirile şi schiturile înălţate de

domni, boierime, clerul înalt şi alţi ctitori aveau de îndeplinit un rol însemnat la

vegherea ortodoxiei în spiritul perceptelor teologiei, la promovarea învăţăturii şi a

practicilor bisericeşti, a triumfului limbii române în desfăşurarea liturghiei. În

143 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 314.144 Ioan Brezoianu, op.cit., pg. 124.145 Nicolae Iorga, op. cit., pg. 87.146 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 342.147 Nicolae Iorga, op. cit., pg. 87.

56

procesul organizării administrative a Principatelor, Domnia şi înalţii ierarhi ai

Mitropoliilor de la Iaşi şi Bucureşti au urmărit să reaşeze traiul obştilor monahale

pe un temei apropiat vechilor canoane. Preocuparea Domniei faţă de lăcaşurile

monahice îşi găseşte o motivaţie şi în faptul că un număr mare dintre acestea erau

închinate, către sfărşitul secolului al XVIII-lea, la Ierusalim, Athos, Muntele Sinai

şi altor locuri, aflându-se sub cârmuirea egumenilor străini. Moşiile tuturor acestor

edificii erau aproximate la o treime din venitul ţării, ajuns atunci în folosinţa

lăcaşurilor tutelare148.

Consolidarea structurilor Bisericii şi creşterea prestigiului ei este legată de

efortul de organizare şi de mai trainic dialog cu clerul parohial. Răspândiţi în plan

teritorial, preoţii trebuiau să indeplinească un însemnat rol în viaţa societăţii.

Parohiile din fiecare eparhie se aflau sub îndrumarea protopopiatelor, organizate pe

ţinuturi şi judeţe şi, în cuprinsul lor, pe districte şi plăşi. Aleşi dintre preoţii cu

ştiinţă de carte şi pregătire teologică, numiţi de mitropolit şi confirmaţi de Domnie,

protopopii erau împuterniciţi să-i supravegheze şi să-i îndrume pe slujitorii Bisericii

în practicile liturgice, să ţină evidenţa parohiilor149.

Pe baza rânduielilor stabilite în structurile ierarhice ale instituţiei

ecleziastice, toţi preoţii şi diaconii plăteau la învestirea cu toiag a mitropolitului

„ploconul vlădicăi”, însă la alegerea episcopului dintr-o eparhie „ploconul cârjei”,

iar la confirmarea protopopului o „o dare a bastonului”, numai din partea celor

aflaţi sub autoritatea lor.

Prin stăruinţa înalţilor ierarhi şi a numeroşi clerici din Moldova şi Ţara

Românească, Biserica a putut înfăptui însemnate programe în viaţa cultural

ecleziastică, în apărarea şi sprijinirea ortodoxiei, fiind angajată şi pe tărâm politico-

administrativ, contribuind, printre altele, şi la „cutia milosteniei” pentru ajutoratea

săracilor. Mitropoliţi, episcopi şi egumeni ai marilor mănăstiri au fost prezenţi

alături de Domnie şi de boierime în soboare şi divane la înfăptuirea unor acte

semnificative pentru existenţa Principatelor. Biserica a depus strădanii şi în

148 ***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 342. 149 ***, Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, pg. 46.

57

păstrarea autorităţii ei asupra românilor transilvăneni, care erau legaţi de

creştinătatea răsăriteană.

În viaţa religioasă a Moldovei şi Ţării Româneşti reformele paisiene au

exercitat o puternică influenţă datorită organizării vieţii monastice prin principiile

conţinute de regulile stabilite de Paisie Velicicovschi. El a infuzat în lumea

călugărilor idei pe care le-a cristalizat în mediul athonit, dar pe care le-a dezvoltat şi

instituţionalizat în Moldova cu concursul Domniei. El a declanşat un curent religios

reformator în viaţa monastică care năzuia să instituie un rigorism întemeiat pe

Sfânta Scriptură şi pe învăţăturile scrierilor patristice150. Astfel, a organizat o

adevărată şcoală de traducere în slavonă prin apelul la originalele geceşti şi

româneşti în scriptoriile mănăstirilor moldovene, în special la Neamţ. Datorită

curentului înnoitor promovat la mănăstirea Neamţ, Paisie a contribuit la difuzarea

valorilor creştine ale primelor veacuri în spaţiul românesc şi în afara lui. Şcoala

călugărului reformator, având sprijinul Domniei, a înfăptuit o resurecţie a

ortodoxiei în prelungirea secolului anterior. Regulile vieţii monastice pe care le-a

elaborat au însemnat o reformă din interior a Bisericii Ortodoxe în care principiile

morale şi respectarea disciplinei se alăturau îndemnurilor spre cunoaşterea textelor

genuine ale Sfinţilor Părinţi.

Această reformă monastică este paralelă reformismului fanariot, fiind

expresia unor tendinţe de înnoire specifice secolului luminilor. Difuzarea

manuscriselor traduse sau revizuite a determinat un suflu nou în ortodoxia din

Ţările Române, contribuind la luminarea clerului şi la fortificarea credinţei în

comunităţi151.

În acele vremuri tulburi, vremuri de război, şi prin unele locuri, de o

înspăimântătoare mizerie, în mijlocul sărăciei spirituale caracteristice epocii,

Biserica rămâne, ca în Evul Mediu occidental, singurul refugiu al culturii. La ţară,

şi adesea şi la oraş, preotul este cel care joacă rolul de învăţător pentru câţiva copii

de ţărani, luaţi la întâmplare, sau fiindcă aşa fusese dorinţa boierului. Cele mai

frumoase opere de artă religioasă sunt adunate la biserici şi mănăstiri. Acestea din

urmă deţin cea mai mare parte a bibliotecilor, unde sunt păstrate manuscrise şi cărţi

150 Nicolae Iorga, op. cit., pg. 182. 151 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 316.

58

de mare preţ. Tot în mănăstiri funcţionează cele mai multe tiparniţe, chiar până în

secolul al XIX-lea şi există dovezi că, spre deosebire de ceea ce s-a crezut, sub

fanarioţi, peste 80% din lucrările care ies din tipografii sunt scrise în limba română.

Literatura religioasă ocupă, desigur, primul loc, însă literatura laică pătrunde tot

mai mult, inclusiv traduceri din autori occidentali. În sfârşit, în Biserică şi pentru

Biserică se construieşte şi se pictează necontenit. La adăpostul bisericilor sau în

chiliile mănăstirilor, călugări şi pictori laici necunoscuţi duc mai departe vechea

tradiţie a picturii bisericeşti152.

152 Neagu Djuvara, op. cit., pg. 157.

59

CAPITOLUL III

1. DREG TORIILE DIN VREMEAĂ FANARIO ILORŢ

În administraţia ţării, domnul era ajutat de dregători. Sub acest nume

generic se înţelegeau funcţionarii şi slujbaşii de toate gradele, începând cu cei mari,

de la curtea domnească, şi isprăvind cu cei mici, din sate. Cuvântul dregător vine

din latinescul dirigo, derigo şi înseamnă a conduce, a cârmui. În documentele emise

în limba slavă, cuvântul dregător este redat prin termenii pravitel, vlastel sau

vlastelin în Ţara Românească, şi ureadnic în Moldova. În documentele latine,

marilor dregători li se spune barones şi comites. În limba română, se mai

întrebuinţau, pentru a desemna pe dregători, şi numirile de boieri, acest termen

privind în special pe cei mari, şi slugi domneşti, dat de preferinţă micilor

dregători153.

Dregătorii sunt tot atât de vechi ca şi statul. Nu se poate concepe o

formaţiune politică fără un aparat administrativ, pentru înacasarea dărilor şi

executarea hotărârilor luate, judecătoresc, pentru împărţirea dreptăţii, şi un aparat

militar, pentru asigurarea ordinii interne şi externe.

Aşa-numita „epocă fanariotă" a fost foarte hulită în veacul trecut şi în

veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile,

fiindcă în momentul când turcii s-au temut că noi am fi putut trece de partea

Austriei sau a Rusiei, existau şanse slabe să redevenim independenţi. Puteam ori să

fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol154.

Epoca în discuţie se distinge prin evoluţii pozitive în special în domeniul

administraţiei publice. Autoritarismul domnilor fanarioţi – în contrapondere cu

regimul nobiliar ce caracterizase o bună parte a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea,

ce se încadra în sfera absolutismului monarhic european, marcat uneori de accente

153 Constantin C. Giurescu, op.cit., vol. II, pg. 264.154 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pg. 141.

60

iluministe – a determinat apariţia unui centralism fără precedent în cele dou Ţări

Române.

Expresia directă a acestuia a fost conturarea unui aparat de stat

incomparabil mai bine dezvoltat şi mai bine organizat decât în secolele anterioare.

Chiar dacă acest aparat era construit pentru a servi exploatării resurselor ţării,

modul în care el a fost structurat, atribuţiile ce i s-au încredinţat şi modul concret în

care acestea s-au realizat ne îndreptăţesc să vorbim despre această perioadă ca

despre epoca apariţiei primilor germeni ai administraţiei publice moderne teritoriul

Ţărilor Române155. La construirea acesteia au contribuit atât interese materiale de

ordin imediat, cât şi formarea culturală europeană a unora dintre domnii împlicaţi în

reformă. De asemenea, diversificarea funcţiei interne a statului a avut partea ei de

contribuţie la diversificarea intereselor publice menite să satisfacă interese de ordin

general. Astfel, alături de tradiţionala asigurare a ordinii interne şi de perceprea

impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi

funcţii.

Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că obiceiul turcilor de a muta domnii

fanarioţi dintr-o ţară în alta a contribuit major la asigurarea unui program de

reforme identic în ambele entităţi politice româneşti. Tradiţiei instituţionale comune

în domeniul politico-juridic, specifică secolelor anterioare, i s-a adăugat acum o

evoluţie aproape identică în cele mai diverse domenii.

În perioada regimului fanariot, dregătoriile tradiţionale s-au menţinut, dar

numărul şi importanţa lor a crescut, în condiţiile centralizării tot mai accentuate a

puterii. Numărul dregătorilor a crescut fie pe calea dublării sau triplării celor vechi,

fie prin crearea altora noi. Dregătorii erau numiţi la înscăunarea domnului în baza

încrederii izvorâte din rudenie, avere sau priceperea candidatului. La începutul

fiecărui an toţi dregătorii erau obligaţi să depună semnele dregătoriei, urmând ca

domnul să-i confirme din nou sau să-i schimbe. Dacă un om era ridicat la rangul de

dregător, prin aceasta el devenea boier (era înnobilat)156.

155 Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pg. 95-96.156 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 145.

61

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1739, dregătoriile erau

împărţite în trei categorii, iar această clasificare era, în acelaşi timp, criteriu de

ierarhizare a boierilor. Astfel, cei de la ban şi până la clucerul de arie se numeau

boieri veliţi şi formau prima categorie; ceilalţi earu boieri de clasa a doua. Urmaşii

dregătorilor din prima categorie erau numiţi neamuri, iar urmaşii celor din categoria

a doua mazili. Ulterior, boierii veliţi erau clasificaţi la rândul lor în categorii,

ajungându-se la trei categorii de boieri157.

Dregătorii cei mari sau de clasa I mai erau numiţi şi boieri divaniţi sau

protipendadă şi se bucurau de cele maimari privilegii: puteau participa la Sfatul

domnesc, erau scutiţi de aproape toate dările, aveau cel mai mare număr de

scutelnici şi purtau titulatura de „cinstiţi şi credincioşi”. Datorită rangului lor, ei

erau persoanele care, alături de domn, luau deciziile în cele mai importante

probleme de stat.

A doua categorie era formată, în general, din foştii mari dregători ai curţii

domneşti dintre care unii şi-au pierdut treptat atribuţiile, rămânând cu titlul şi

privilegiile, iar alţii exercitând mai vechile atribuţii până la desfiinţarea dregătoriei

de către Regulamentele Organice. Numărul tuturor dregătorilor lipsiţi de atribuţii s-

a înmulţit constant în urma numeroaselor favoruri sau vânzări de dregătorii prin

pitac domnesc. Toţi se bucurau de privilegiile boiereşti, unii vaând leafă sau venit

din dregătorie şi toţi un număr de scutelnici ce varia între 2 şi 40.

Dregătorii de clasa a III-a proveaneau din rândul dregătorilor de clasa a II-a,

dintre persoanele care primiseră dregătoria propriu-zisă, îmbrăcând caftanul, ori

dintre cei care obţinuseră dregătoria ca pe o favoare sau contra cost de la domn,

neexercitându-i atribuţiile158.

Cu câteva excepţii, numirea dregătorilor se făcea dintre proprietarii de

pământ, neexistând, mai ales în clasele boiereşti superioare, dregători care să nu fie

în acelaşi timp şi mari proprietari de pământ. În consecinţă, cel puţin la nivelul

superior al eşalonului funcţionăresc, a subzistat, latent, tradiţionala identificare

dintre pământ şi boierie. Astfel , vechea ecuaţie boierie = pământs-a transformat

157 Constantin C. Giurescu, Despre boieri, Editura „Cartea românească” S.A., Bucureşti, 1920, pg. 14.158 Manuel Guţan, op. cit., pg. 106.

62

într-o echivalenţă cu trei elemente: boierie = dregătorie = pământ. În aceste

condiţii, vechile mari dregătorii au fost ocupate, de regulă, de către boierii români

şi mai puţin de către greci159.

Existentă în mai toate statele europene cu regim absolutism monarhic,

vânzarea slujbelor a devenit treptat un proces elaborat, generalizat la nivelul întregii

scări ierarhice funcţionăreşti. Aşa cum domnul îşi cumpără tronul plătind bani grei,

boierii îşi cumpără dregătoria de la domn, şi, la rândul lor, vând dregătoriile de

slujbaşi sau de ispravnici. Dar, spre deosebire de Franţa, de exemplu, unde negoţul

cu dregătorii dusese la moştenirea unora dintre ele – prin urmare, la stabilitatea şi

independenţa lor – la noi, venalitatea slujbelor din perioada fanarioţilor a dus la o

adevărată instabilitate instituţională. Pentru a satisface un număr cât mai mare de

cereri şi a umple vistieria domnului, sistemul impune ca dregătorii, înalţii slujbaşi,

ispravnicii şi administratorii să nu stea in slujbe decât un an. Apoi, aşteaptă, sau

mai curând pîndesc un nou prilej160.

Instituţionalizarea vânzării slujbelor, de sus în jos, o dată la un an, aducea

instabilitatea funcţiilor publice aproape de perfecţiune. În aceste condiţii, idealul

fiecărui cumpărător de dregătorie era de a abuza cât mai mult de ea, timp de un an

de zile, în scopul obţinerii de venituri mari care să-i asigure zile liniştite după

eventuala cădere din funcţie. În paralel, s-a recurs, pe de o parte, la crearea şi

vânzarea unor numeroase slujbe, şi pe de altă parte, la multiplicarea şi vânzarea de

mai multe ori a aceleiaşi dregătorii. Mai mult, s-a recurs şi la crearea de ranguri

numeroase în cadrul aceleiaşi dregătorii. De exemplu, pe lângă marele postelnic

exista un al doilea şi un al treilea postelnic precum şi o armată de mici postelnici161.

Toate acestea au avut drept consecinţă, la nivelul dregătoriilor centrale,

apariţia aşa-numiţilor dregători fără atribuţii alături de dregătorii ce exercitau

atribuţii efective. În acest mod, boierimea devenea dintr-o clasă de dregători o clasă

purtătoare de titluri. Existenţa lor s-a datorat, însă, şi reformei lui Constantin

Mavrocordat care, ridicând atribuţiile efective unor dregători mai vechi, le-a permis

acestora să-şi păstreze rangul cu venituri. Chiar dacă nu mai exercitau concret

159 Ibidem, pg. 99.160 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 62. 161 Manuel Guţan, op. cit., pg. 101.

63

atribuţii în cadrul aparatului de stat, apartenenţa lor la clasa boierească nu a fost

pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care, pentru mentalitatea epocii, a fi boier

însemna a deţine o dregătorie.

În domniile sale precedente, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, Constantin

Mavrocordat, cu pregătirea aleasă pe care o avea, observase o serie de neajunsuri,

lipsuri şi nepotriviri în diferitele domenii ale organizării de stat şi sociale.

Administraţia, cu numeroasele ei ramuri, în special cea financiară şi fiscală,

sistemul judiciar, boierimea, cu structura şi privilegiile ei, ţărănimea, cu necazurile

şi îndatoririle ei, toate puneau probleme ce-şi aşteptau rezolvarea.

Începutul acestei activităţi de reînnoirea a tuturor sferelor vieţii sociale a

fost făcut de hrisovul din 7 februarie 1741. Refacerea ţării, atât de încercată de

război, şi reunificarea administrativă, impusă de realipirea Olteniei au făcut

necesară promulgarea hrisovului de reformă. Prevederile cu caracter fiscal ale

aşezământului erau desfiinţarea văcăritului şi pogonăritului , revenirea la sistemul

celor patru sferturi şi scutirea de dăjdii a mănăstirilor, preoţilor şi de toate dările a

descendenţilor veliţilor boieri (neamuri)162.

Pentru Constantin Mavrocordat, administraţia şi justiţia trebuiau să se

transforme din factori de intabilitate demografică în auxiliari eficienţi ai politicii de

reformă. În acelaşi timp, în viziunea domnului, statul trebuia să fie omniprezent,

veghind ca autoritatea şi poruncile domneşti să fie riguros respectate de toţi

locuitorii ţării. Pentru Constantin Mavrocordat, boierii şi ţăranii erau, în egală

măsură, supuşii săi şi domnul nu înţelegea să-i avantajeze pe cei dintâi în

detrimentul celor din urmă, mai ales că această masă de ţărani aducea grosul

veniturilor vistieriei163.

Misiunea de a urmări permanent aplicarea măsurilor domneşti şi de a

veghea statornic menţinearea capacităţii fiscale a locuitorilor, prin înlăturarea

oricăror cauze de nemulţumire a revenit ispravnicilor: „Ispravnicii se fac câte doi de

judeţ; ei judecă şi fac cislele banilor de prin sate; ei pun în lucrare orice măsură se

ordonă de vistierie în ţară; ei sunt datori să cunoască puterea locuitorilor de prin

162 Florin Constantiniu, op. cit., pg. 83.163 Ibidem, pg. 88.

64

sate şi numărul lor, pentru ca să-i oblige la ponturile legiuite către boierii mari şi

mici şi către boierii de neam”164.

Ispravnicii, cum se poate constata în mărturia citată, nu-şi limitau activitatea

la sectorul administrativ, ci aveau întinse atribuţii în cel fiscal. Din analiza

hrisovului emis la 7 februarie 1741 s-a văzut că ispravnicii îndeplineau şi funcţii

judecătoreşti, astfel că aceşti conducători de judeţe (Ţara Românească) şi ţinuturi

(Moldova) întruneau în persoana lor atribuţii în cele trei sectoare esenţiale ale vieţii

de stat: fiscalitatea, administraţia şi justişia. În judeţe şi ţinuturi ei erau

reprezentanţii domniei, împuterniciţi să dispună în cele mai importante aspecte ale

vieţii locale.

Relaţia dintre administrativ şi fiscal este dezvăluită în textul aşezământului.

Astfel, ispravnicii aveau obligaţia de a împărţi dreptate locuitorilor, deoarece „fiind

mulţi săraci scăpătaţi şi pentru neputinţa lor nedându-le mână, ca să vie cu

cheltuială să-şi caute judecăţile aici la divan”. În afară de această deplasare a

judecătorului la contribuabil ispravnicii-judecători mai aveau îndatorirea de a-i

apăra pe ţărani „de toate strâmbătăţile ce se obicinuiescu atâtu pârcălabii la cislă,

câtu şi alţii din slujitori cu cheltuielile ce făcea”165.

Apropierea justiţiei de ţărani, pe care Constantin Mavrocordat îi dorea buni

platnici ai dărilor, avea un dublu înţeles: crearea unor instanţe de judecată în fiecare

judeţ sau ţinut, care să rezolve tot mai multe din plângerile înfăţişate pentru a-l

scuti pe ţăran de drumul lung şi aşteptările din capitală şi, apoi, o apropiere în

sensul unei largi receptivităţi faţă de această masă a ţărănimii, apăsată şi dispreţuită

de clasa boierească. Constantin Mavrocordat dorea ca ţăranul să ştie şi, mai ales, să

simtă că domnul nu tolerează injustiţia şi că, în faţa judecăţii sale, sunt egali166.

Pentru ca acest aparat administrativ de la care domnul aştepta atât de mult

în înfăptuirea politicii de reformă să nu devină, la rândul său, o altă povară pe

umerii contribuabililor, domnul a hotărât salarizarea dregătorilor, simbria lor fiind

acoperită din sumele percepute la sferturi (în Moldova, o sumă adiţională la sferturi

164 [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 31.165 Florin Constantiniu, op. cit ., pg. 146.166 Ibidem, pg. 156.

65

era destinată salarizării). Astfel, ei nu mai aveau, cel puţin în principiu, nici o

îndreptăţire pentru a le impune locuitorilor oneroase cheltuieli de întreţinere.

Salarizaţi – pentru a nu fi o povară asupra satelor – urmau să fie toţi

dregătorii şi slujbaşii, astfel că în deplasările lor prin ţară cu diverse rosturi,

cheltuielile urmau să fie făcute din simbrie. Salarizarea dregătorilor avea un dublu

scop: pe de o parte, leafa dată de vistierie trebuia să suplinească sumele smulse de

la contribuabil, a cărui capacitate de plată trebuia să fie valorificată în întregime în

beneficiul statului; pe de altă parte salarizarea însemna stabilirea unui raport de

dependenţă economică între boier şi domnie. În măsura în care boierul se integra

aparatului de stat, iar venitul din slujbă căpăta o pondere tot mai însemnată în

veniturile sale, el trebuia să câştige favoare domnului, care făcea numirile în slujbă.

Era tocmai ceea ce a urmărit politica de reformă din secolul al XVIII-lea şi, cu

deosebire, ce a lui Constantin Mavrocordat - un mijloc de a subordona boierimea

autorităţii domneşti167.

După împărţirea dregătorilor în două categorii (mari şi mici), domnul s-a

preocupat şi de urmaşii slujbaşilor publici, pentru ca şi aceştia să se poată bucura de

anumite interese la plata dărilor, cel puţin. Neamurilor (urmaşii dregătorilor de

rangul I) şi mazililor (urmaşii dregătorilor de rangul al II-lea) domnul căuta să le

găsească anumite rosturi şi în viaţa administrativă şi judecătorească a ţării,

aplicându-i la hotărnicii de moşii, ca inspectori etc. Cu vremea, slujbaşii superiori

se distingeau de subalternii lor prin anumite semne distinctive vizibile. Ei apăreau

la şedinţele Divanului cu căciuli de samur, bastoane de samur etc. Primii cinci

dintre veliţii boieri constituiau aşa – zisa protipendadă, adică primii cinci care

aveau roluri importante în Divanul domnesc168.

Dacă la înfiinţarea lor boieriile sau titlurile de dregători nu aveau o ierarhie

bine stabilită, acest lucru se schimbă începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi

începutul celui următor. E o idee greşită în a identifica aceste demnităţi cu

ministerele de azi (de exemplu, a-l numi ministru de externe pe postelnic ). Este

adevărat că unele atribuţii se potriveau, însă nu au avut niciodată o organizare

stabilită şi abia din secolul al XIX-lea fiecare boier din Divan avea o delimitare

167 Ion I. Nistor, op. cit., pg. 561.168 Ibidem, pg. 562.

66

strictă a îndatoririlor ce-i reveneau. Este o inovaţie a principilor greci de a face o

asemănare cu departamentele de stat existente în celelalte state europene. Însă, până

în secolul al XVIII-lea nici vorbă nu era de asemenea demnităţi. Marele vornic

merge la război ca şi spătarul; şi un vel postelnic comanda trupe tot aşa de bine ca

serdarul mare169. Ordinea dregătoriilor era următoarea:

MARELE BAN al Craiovei era reprezentantul domnului în Oltenia, pe care o

administra în numele acestuia. Între secolele XIII – XVII importanţa şi puterea

Banului erau considerabile, atribuţiile sale fiind de natură administrativă,

judecătorească şi militară. Situaţia se schimbă la începutul secolului al XVIII-lea,

când, sub ocupaţia austriacă (1718 - 1739), titlul de Mare Ban este interzis. S-a

creat un consiliu de 4 boieri ca organ de legătură între boierimea olteană şi

administraţia imperială. Sfatul domnesc de la Bucureşti continua să cuprindă un

Mare Ban ca semn al drepturilor Ţării Româneşti asupra Olteniei. După încetarea

ocupaţiei, pe modelul consiliului de 4 boieri, Domnia a creat la Craiova o

căimăcămie170. De la 1775, un singur caimacam numit de domn conducea efectiv,

ajutat de divanul Craiovei. Marele Ban fixat la Bucureşti, judeca la el acasă, avea

pecetea lui, iar în Divanul domnesc, cu rangul de întâiul de dregător, devenise

specialist în problemele oltene. Începând din 1761, nu se mai trimite peste Olt un

ban, ci un locţiitor sau, cu titlu turcesc, un caimacam, titularul rămânând la curte la

Bucureşti. Treptat-treptat, prin necesităţile situaţiei de fapt, caimacamul ajunge la

însemnătate reală şi la venituri mai mari decât ale banului însuşi171. Reminiscenţe

de autonomie au mai dăinuit. Domnul, însă, a tins necontenit la lichidarea băniei,

care amintea de veleităţi separatiste. Sub domnia lui Ion Caragea s-a precizat

poziţia Marelui Ban faţă de domn : „caimacamul ce se orânduieşte la Craiova de

către Domnie este vechil chiar al domnului”, lucrând direct cu acesta, peste capul

Marelui Ban172. Bănia a fost desfiinţată în 1831 prin Regulamentele Organice.

169 Octav – George Lecca, Familiile boiereşti române, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2000, pg. 18.170 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 35.

171 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2007, pg. 332.172 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 35.

67

Banul este atestat documentar în Moldova la începutul secolului al XVII-

lea, dregătoria fiind înfiinţată în 1625 de către Constantin Duca. Cert este că banul

moldovean nu are nici pe departe însemnătatea celui muntean. Dregătoria câştigă

importanţă abia în cea de-a doua domnie a lui Antih Cantemir. Acesta îi fixează

rangul ierarhic îndată după marele spătar şi-i hotărăşte ca venit câte un drob de

sare, venit confirmat şi de Matei Ghica la 23 noiembrie 1754. În condica de lefi din

1774, vel banul este trecut cu 2400 lei anual; el continua să fie inferior spătarului,

care figura cu 3000 lei. Atribuţiile banului modovean nu ne sunt cunoscute, dar el a

fost, cel mai probabil, creat după exemplul din Ţara Românească173.

MARELE VORNIC. Termenul a fost folosit pentru desemnarea marelui

dregător, mai marele curţii domneşti. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova,

marele vornic este primul mare dregător care apare în documente. Atribuţiile

marelui vornic au fost precumpănitor judecătoreşti. La început judeca numai curtea;

paralel cu întărirea puterii centrale, el ţi-a extins jurisdicţia asupra întregii ţări,

exceptând Oltenia, unde judeca marele ban174.

În Ţara Românească, în secolele XIV-XVIII, a existat un singur mare

vornic până în anul 1761, când Constantin Mavrocordat, pornind de la exemplul

moldovean, a mai creat un mare vornic, împărţindu-le competenţa: marele vornic

al Ţării de Sus era guvernator şi judecător peste cele şase judeţe apusene (Olt,

Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov şi Dâmbovţa), iar marele vornic al Ţării de Jos

peste cele şase judeţe răsăritene (Focşani, Buzău, Săcuieni, Prahova, Muscel şi

Ialomiţa)175.

Sub domnia lui Alexandru Moruzi, în 1793, se mai înfiinţează încă doi mari

vornici; aceştia nu aveau jurisdicţie teritorială, ca primii doi, ci judecau în divanul

boierilor veliţi, purtând ca însemne bastoane de argint şi primind fiecare leafă

500lei pe lună, precum şi 80 de scutelnici. La 1814 leafa celor doi mari vornici „al

treilea şi al patrulea” a fost mărită la 750 lei lunar ( deci 9000 de taleri pe an ), la

173 Constantin C. Giurescu, Istoria ..., vol. III, pg. 330.174 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 511.

175 Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 152.176***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 511.

68

care se adăugau câte 15 taleri încasaţi de la fiecare povarnă sau velniţă

negustorească ce fabrica rachiu176.

Şi în Moldova se constată, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea patru

mari vornici, în locul celor doi de mai înainte. Atribuţiile principale ale marelui

vornic erau judecătoreşti, cu cea mai largă competenţă: civilă şi penală; el era

„giudecătoriu tuturor den ţară cine au strâmbătăţi”. De la judecata marelui vornic

nu se putea sustrage nici un împricinat. Competenţa lui s-a restrâns în secolul al

XVIII-lea. De la 1741, era obligat să prindă pe tâlhari şi să-i trimită pentru judecată

la Divan. Prin crearea Departamentului Criminalicesc, moartea de om, tâlhăria,

furtul mare au încetat să mai fie judecate de marele vornic, trecând în competenţa

departamentului. Începând din secolul al XVIII-lea el a primit leafă fixă de 5000 lei

anual.

În Ţara Românească a funcţionat de la 1797 un nou mare dregător – vel

vornic al obştirilor, creat de Alexandru Ipsilanti prin hrisovul din 5 octombrie

1797. Acest domn, care înfiiţase în 1773 Cutia milelor, sub epitropia mitropolitului

şi a unor mari boieri, a reorganizat epitropia, sub conducerea unui mare dregător,

marele vornic al obştirilor. Dregătoria acestuia a avut, în afară de Cutia milelor,

atribuţii privind edilitatea, tutelele, moştenirile. Este, deci, o înrudire între marele

vornic al obştirii din Ţara Românească şi marele vornic al obştii din Moldova. De

la o vreme, acest dregător s-a numit şi vornic de cutie. Alexandru Ipsilanti

organizase atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova „Cutia cea de obşte a

milosteniei”, alimentând-o cu fonduri. La 1816, marele vornic al obştirii avea în

grija sa „trei cutii: milostenia, cişmelele şi orfanotrofia”177. Acest mare dregător

avea o leafă de 6000 de lei pe an, 80 de scutelnici şi făcea parte din divanul veliţilor

boieri.

În Moldova, la 1 ianuarie 1803, s-a creat ca mare dregătorie, Vornicia

obştii, condusă de un vel vornic al obştii. S-a hotărât ca noul dregător să aibă

dreptul de a participa la şedinţele marelui Divan, fiind socotit ca al V-lea mare

vornic al ţării. Prin reglementarea atribuţiilor acestui nou demnitar, i s-a dat în grijă

Casa milei, grija pricinilor de „clironimie” (moştenire), rânduirea de epitropi unde

176

177 Ibidem, pg. 499.

69

era nevoie, precum şi împărţirea moştenirilor. Vornicul de obşte administra daniile

făcute de mănăstiri casei milelor. Pentru aceste danii făcea izvod, pe care-l prezenta

domnului o dată pe an. Tot el supraveghea buna funcţionare a cişmelelor care

aduceau apă în Iaşi şi făcea parte din comisia însărcinată cu administrarea averii

copiilor orfani, ca executor al hotărârilor comisiei din Iaşi. Vornicul de obşte avea o

cancelarie proprie al cărei şef era un logofăt cu practică. Numeroase documente

arată abuzurile lui cu averile străinilor morţi fără sau chiar cu moştenitori. Taxele

percepute pentru serviciile sale erau ruinătoare. Dregătoria a fost desfiinţată în

1832178.

La 5 martie 1794, sub Alexandru Moruzi, a fost instituit marele vornic de

politie, numit la început şi vel vornic de Bucureşti. Ca atribuţii i se dă mai întâi

strângerea dărilor tuturor locuitorilor din Bucureşti, apoi numai acelea ale străinilor.

În acest scop, are sub sine un sameş, un polcovnic de străini şi vătăşei sau zapcii de

mahalale. Primeşte 250 lei lunar, 60 de scutelnici, poartă baston de ragint şi asistă

la şedinţele Divanului marilor boieri179.

După modelul muntean, Alexandru Callimach a înfiinţat în Moldova

vornicia de politie, al cărei conducător era egal în grad cu ceilalţi mari vornici din

Divan. Atribuţiile lui se exercitau numai în Iaşi. Primul document în care e

pomenită această nouă dregătorie datează de la 6 decembrie 1913. Vel vornicul de

politie se ocupa cu aplicarea planului de sistematizare a Iaşului, şi cu planurile

noilor clădiri care urmau să se construiască în capitală. La dispoziţia şi sub ordinele

lui, era arhitectul oraşului, starostele de teslari, de pietrari şi toţi meşterii lucrători.

Orice construcţie nouă şi chiar orice reparaţie a clădirilor deteriorate nu se putea

face fără aprobarea lui. El ţinea un registru cu toţi meşterii şi toţi lucrătorii

calificaţi. Prin oamenii săi, vornicul politiei trebuia să ţină curăţenia oraşului, iar

locuitorii erau obligaţi să-l înştiinţeze despre cazurile de boală ivite, precum şi

despre morţile întâmplate. El primea leafă şi avea sub conducerea lui 30 de slujitori

cu un zapciu al lor numit căpitan. Ei erau scutiţi de dări ca şi ceilalţi slujbaşi ai

ţării180. 178 Nicolae Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiunile lor până la Regulamentul Organic, Tipografia Avântul, Iaşi, 1942, pg. 57.179 Constantin C. Giurescu, Istoria..., vol. III, pg. 333.180 Nicolae Grigoraş, op. cit., pg. 58.

70

Vornicul de aprozi era dregător mare, specific Moldovei, creat de către

Alexandru Mavrocordat la 18 septembrie 1783. Era „zapciu Divanului”, având

sarcina de a-i înfăţişa pe împricinaţi la judecată, de a executa măsurile procedurale

în cursul proceselor şi hotărârile judecătoreşti. Depăşindu-şi atribuţiile, el judeca

adeseori pricini fără însărcinarea Divanului, fapt care a determinat Divanul în 1821

să-i precizeze atribuţiile. El avea sub ordinele sale o închisoare care îi înlesnea

abuzurile împotriva debitorilor. La executarea ordinelor el lua, prin abuz, două

zeciuieli: una de la datornic şi alta de la creditor. Dregătoria vorniciei de aprozi era

foarte mănoasă181. Veniturile proveneau din plocoanele de la subalterni, din taxele

de executare şi, mai ales, din sumele stoarse prin executări abuzive. Pentru

obţinerea dregătoriei se plăteau sume foarte mari. Dregătoria a fost menţinută prin

Reugulamentele Organice, limitându-i-se competenţa la executări de hotărâri

judecătoreşti civile182.

Nemaiadăugând şi pe vornicul de harem, care era un dregător de caracter

personal al doamnei, primind pentru slujba lui 1000 de lei lunar, se constată la

sfârşitul epocii fanariote, nu mai puţin de şapte mari vornici în funcţie, în loc de

unul cum era în secolele XIV – XVII. Dregătoria vornicului de harem se constată

sub Nicolae Mavrogheni183.

O sporire asemănătoare se constată şi în ceea ce priveşte pe MARELE

LOGOFĂT. La început exista doar unul, însă el este dublat în ultima jumătate a

secolului al XVIII-lea.

Rang împrumutat de la bizantini (λογοθετης ), acest mare dregător era şeful

cancelariei şi conducea sfatul în lipsa domnului, fiind primul dintre veliţii boieri în

Moldova şi al treilea, după ban şi vornic, în Ţara Românească. În calitate de şef al

cancelariei, marele logofăt avea sarcina de a redacta documentele şi de a aplica pe

ele ( sau a atârna de ele ) pecetea domnului. Logofătul cel mare făcea cărţile

181 Octav – George Lecca, op. cit., pg. 19. 182 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 512.183 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.

71

domneşti ale Divanului către ţărani, prin care îi anunţa că pot veni să se

tânguiască184. El şi-a păstrat poziţia privilegiată până în secolul al XIX-lea185.

În secolul al XVIII-lea, dregătoria s-a dublat. Păstrându-se marele logofăt

sub titlul de logofăt de Ţara de Sus, s-a creat de către domnul Alexandru Ipsilanti,

în 1776, demnitatea de mare logofăt de Ţara de Jos, punându-se judecătoriile celor

6 judeţe răsăritene sub ascultarea acestui demnitar, şi rămânând cele 6 judeţe

apusene sub ascultarea celuilalt mare logofăt de Ţara de Sus. Tot acesta mai

examina şi procesele rezolvate ce ieşeau din cancelaria domnească, primind, atât de

la hrisoave, cât şi de la cărţi de judecată taxe. Profiturile acestui nou demnitar erau

leafa lunară şi scutelnici186.

Subalternii marelui logofăt erau - şi în Ţara Românească şi în Moldova - al

doilea şi al treilea logofăt, precum şi toţi diecii, grămăticii, pisarii şi uricarii

cancelariei domneşti. Al doilea logofăt a fost unul din dregătorii însemnaţi ai ţării,

documentele amintindu-l întotdeauna printre marii boieri, de obicei după marele

armaş. El era primul locţiitor al marelui, în care calitate semna uneori documentele

în locul acestuia sau hotărnicea moşiile. Alteori, al doilea logofăt era trimis să facă

hotărnicii, ţinând locul marelui logofăt, sau îi trimitea pe feciorii săi să le facă.

Ca şi al doilea logofăt, treti logofăt ocupa o poziţie socială foarte bună. El

apărea adesea ca martor între ceilalţi mari boieri ai ţării, care-l numesc „fratele

nostru” sau „frate şi prieten”. Cel care ocupa această funcţie trebuia să ştie să

scrie, să citească şi să cunoască limba cancelariei, şi ca atribuţii, trebuia să pună

pecetea mică pe scrisorile particulare ale domnului, să se ocupe de pricinile

bisericeşti şi să se îngrijească de respectarea ceremonialului de curte la sosirea

solilor străini. El purta pecetea pe care o punea pe documentele semnate de marele

logofăt. Tot el citea domnului jalbele primite de la locuitori prin intermediul

spătarului al treilea şi însemna pe ele hotărârea domnului187. Documentele atestă

184 [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 16.185 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 277.186 Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 153.

186

187 Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII) , Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, pg. 185.

72

faptul că logofătul al treilea ţinea locul marelui logofăt şi a celui de-al doilea atunci

când aceştia lipseau.

În a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească, la 20 iulie

1797, se înfiinţează marele logofăt de obiceiuri, având ca sarcină să adune toate

„obiceiurile şi orânduielile politiceşti”, adică să colecţioneze normele de drept

consuetudinar, în care scop se înfiinţa „ condica de obiceiuri ”. Pe baza acestora se

întrezărea că se va scrie „ istoria, orânduiala politicească ”, care urma „ să se

păstreze la cămară”. Hrisovul de înfiinţare a dregătoriei a reglementat ceremonialul

curţii, urmând să relizeze pentru Ţara Românească un cod al protocolului188.

Logofătul de obiceiuri făcea parte din divanul veliţilor boieri, purta baston de

argint, câştiga până la 12000 lei anual şi avea ca subalterni 3 logofeţei. În 1822, el

îşi păstra rangul de boier de categoria I, fiind al IX-lea mare dregător după marele

logofăt al Ţării de Jos. În Moldova, logofătul de obiceiuri a fost creat sub domnia

lui Alexandru Callimach.

Logofătul de taină. În Moldova, logofătul de taină era un mic dregător la

curtea domnului, secretar intim al domnului. El citea plângerile oamenilor adresate

domnului şi redacta răspunsul pe care al treilea logofăt punea pecetea domnească.

Logofătul de taină făcea parte din rufetul lui vel logofăt şi avea zapciu pe treti

logofăt. În Ţara Românească, in secolul al XVIII-lea erau 2 logofeţi de taină ca

subalterni ai marelui logofăt, în afară de alţii mai mici, logofeţi de divan. Dintre cei

2, unul era primul colaborator al marelui logofăt pentru probleme judiciare189. Deşi

era boier de rangul 4, logofătul de taină era un adevărat mare dregător. El citea în

divan actele pricinilor, prin el se comunicau în scris rezoluţiile şi întăririle

domnului. Subordonat marelui logofăt, dar sfetnic intim al domnului, el îi citea

acestuia, seara, în particular, hârtiile proceselor sorocite a doua zi. El trebuia să

cunoască legile şi obiceiurile şi nu se schimba ca marii dregători, ci numai în caz de

abateri grave.

La începutul secolului al XIX – lea, şi anume în primul an al domniei lui

Ioan Caragea, la 30 noiembrie 1812, s-a înfiinţat dregătoria marelui logofăt al

188 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 278. 189 Ibidem.

73

trebilor din afară sau al „ străinelor pricini ”, având de judecat, împreună cu doi

boieri asesori, procesele dintre pământeni şi străini sau ale străinilor între ei. Ca

rang ierarhic, el venea după marele vornic de politie.

MARELE SPĂTAR avea la început însărcinarea de a ţine spada domnului în

timpul ceremoniilor şi de a comanda armata în vreme de război. Dacă altădată

fusese comandant al oştirilor, în timpul regimului fanariot, după ce armata ţării a

fost desfiinţată, spătarul nu mai are în subordine decât o mână de mercenari, de

arnăuţi şi de jandarmi190. Boier divănit, judecător, comandant al mahalalelor

Bucureştiului, el stabilea normele bunei rânduieli şi păzea oraşul de incendii, de

hoţi şi răufăcători. Marele spătar judeca litigiile dintre locuitorii mahalalelor

Bucureştiului şi îi controla pe toţi cei care intrau sau ieşeau in oraş cu ajutorul

străjerilor de pe drumurile şi podurile oraşului. Competenţa sa se întindea nu numai

asupra capitalei, ci şi asupra judeţelor ţării, unde avea în subordine polcovnici,

zapcii, căpitani şi alţi slujitori. De asemenea, marele spătar păzea hotarele ţării cu

ajutorul căpitanilor de margine. Nu primea un salariu lunar de la vistierie, dar avea

un venit anual de 70.000-80.000 de taleri.

MARELE VISTIER era administratorul financiar al ţării. El avea grijă să se

încaseze dările, făcea plăţile necesare, ţinea socotelile, repartiza impozitele. Ca rang

ierahic, venea în locul al IV-lea după ban, vornic şi logofăt. În Moldova, atribuţiile

vistierului sunt aceleaşi ca şi în Ţara Românească, însă ierarhic, el vine după

spătar191.

La începutul secolului al XVIII – lea, vistierul era ultimul dintre marii

dregătorii care compuneau Sfatul domnesc. Dimitrie Cantemir scria că vistierul

participa la sfat numai pentru că păstra cheia de la cămara unde aveau loc şedinţele.

Însemnătatea lui a crescut în secolul al XVIII – lea şi mai ales în secolul al XIX –

lea, când, sub influenţa mentalităţii ruseşti a fost un timp în care era considerat ca

primul membru al Divanului domnesc. După despărţirea cămării de vistierie,

marele dregător a păstrat ca atribuţii: să aşeze impozitele asupra ţării; să primească

banii adunaţi din impozite de la cei care îi strângeau, fie ca arendaşi, fie ca slujitori

domneşti, dând chitanţe de primire; să păstreze aceşti bani; să elibereze banii

190 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 60.191 Octav-George Lecca, op. cit., pg. 21.

74

necesari cheltuielilor poruncite de domn; să ţină socoteala tuturor sumelor primite

şi plătite spre a putea da oricând seama domnului şi boierilor de gestiunea lui. În

Moldova, trimestrial, vistierul era obligat să prezinte Sfatului domnesc socoteala

veniturilor şi cheltuielilor vistieriei.

La sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul secolului al XIX – lea,

vistierul a avut şi altă atribuţie importantă: el numea şi controla pe ispravnicii

ţinuturilor şi pe sameşii fiecărui ţinut. Prin aceasta, controla întreaga administraţie a

ţării192. Marele vistier făcea ponturile (instrucţiunile) după care se ghidau

ispravnicii, şi cărţile de vestire în ţară. Aceste cărţi erau mai întâi cercetate de către

marii boieri, apoi se supuneau domnului, după care erau trimise în judeţe către

ispravnici193. El avea şi importante atribuţii judecătoreşti: a) la încasarea imozitelor

se făceau mari abuzuri de către organele de executare. Aşezămantul din 1741 al lui

Constantin Mavrocordat a dat vistierului dreptul de a judeca „ pe cei ce jăluiesc de

slujbaşi şi pricinile dăjdiilor precum hotărăsc ponturile”. b) În virtutea dregătoriei

sale, vel vistierul judeca pe negustori; hrisoavele domneşti întărind privilegiul

negustorilor, în special pământeni, decid că pricinile lor vor fi judecate de marele

vornic „ după vechiul obicei ”; c) vistierul era deseori delegat de domn să judece

pricini importante. Subalternii direcţi ai marelui vistier au fost, în ambele ţări, al

doilea şi al treilea vistier şi logofeţii de vistierie. Veniturile lui proveneau, din

secolul al XVIII – lea, din leafă fixă: în Ţara Românească 9000 lei anual, iar în

Moldova 3600 lei anual, plus 2500 lei anual de la arendaşii veniturilor domneşti.

Către sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul celui următor, veniturile

vistierului au crescut prin atribuţia dobândită de acesta de a numi pe ispravnici, care

plăteau, fiecare, la numire o sumă importantă. Dregătoria de vistiernic era cea mai

râvnită, aducând titularului un venit sigur de 500.000 piaştri anual194.

MARELE POSTELNIC avea la început sarcina de a îngriji de camera

domnului. Mai târziu, după cum ne spune Cantemir, era un fel de mareşal al

192 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 503.193 [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 16.

194 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 503.

75

palatului. Dintre toţi boierii, numai ei avea voie să intre în camera de dormit a

domnului, oricând şi neanunţat195. Rolul său de mijlocitor între domn şi dregători,

între domn şi trimişii statelor străine i-a sporit importanţa; din dregător în serviciul

personal al domnului, marele postelnic a devenit dregător al ţării. Izvoarele narative

din secolele XVI-XVIII îl consideră mai important decât documentele. După Sivori,

marele postelnic era al patrulea din cei 12 mari dregători; după A.M. del Chiaro era

al şaptelea mare dregător în Sfatul domnesc.

În secolul al XIX – lea, prin amplificarea vieţii de stat şi crearea

consulatelor, rolul lui sporind, marele postelnic a devenit un fel de ministru al

„trebilor din afară”. El ţinea corespondenţa domnului cu Poarta şi cu paşalele din

serhaturi. De la rangul de ultim dregător al Sfatului, el ajunge, în secolul al XVIII-

lea, să aibă cea mai mare leafă (12000 lei pe an în 1795), fiind văzut de străini ca

un fel de prim-ministru. Grigore Ureche arată că postelnicul era tălmaci de limbi

străine, atribuţie efectiv exercitată. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îl arată ca un

fel de mareşal al curţii domneşti, cu drept de a judeca pe curteni şi având în sarcina

sa protocolul curţii. De la Croix îl numea „mare maestru de ceremonii”196.

Chiar dacă nu era printre primii mari dregători, marele postelnic juca de fapt

un rol de prim plan. Când domnii, în loc să convoace Sfatul, preferau să se

sfătuiască cu un dregător, vel postelnic fiind mai aproape de domn, juca el acest rol,

cum a fost marele postelnic Ramadan197. Ales dintre rudele sau persoanele apropiate

domnului (sub regimul fanariot, întotdeauna un grec), postelnicul, stând în picioare

lângă domn în timpul audienţelor, era un fel de ministru cu relaţii externe, un şef de

protocol şi totodată mijlocitorul dintre domn şi ceilalţi miniştri. Însemnul

dregătoriei lui era un baston lung de argint, cu o măciulie mare, tot din argint198.

MARELE CLUCER avea ca sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu grâu,

vin şi alte elemente necesare pentru curte şi oaspeţi. În lipsa unui jitnicer (care a

existat numai în Moldova), marele clucer avea în atribuţiile sale strângerea

195 Octav-George Lecca, op. cit., pg. 21.196 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 372. 197 SANIC, Documente istorice, MCDLXXXIII ⁄ 129.198 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 61.

76

zeciuielii cuvenite domnului din grâu. El a avut ca subalterni întâi nişte cluceri de

jitniţă, apoi doi cluceri de arie şi un clucer de pivniţă199.

După reforma lui Constantin Mavrocordat, suprimându-se atribuţiile

marelui clucer, acesta a primit leafă 200 lei lunar şi 50 de scutelnici, dar şi-a păstrat

rangul de boier de clasa aI, fiind localizat pe locul 8. De asemenea, el a păstrat

dreptul de a participa la Divanul domnesc şi chiar la judecăţile veliţilor boieri.

Aceeaşi reformă, împărţind pe boieri în două, a inclus în categoria I a marilor boieri

şi pe clucerul de arie, categoria I fiind compusă din boierii de la ban până la

clucerul de arie.

În secolul al XIX – lea, marele clucer a devenit boier de clasa a doua, fiind

primul în această clasă, iar clucerul de arie al 8-lea din clasa a III – a. În Moldova,

el a avut atribuţii similare cu ale omonimului din Ţara Românească, dar

însemnătatea şi rangul său au fost inferioare. Marele clucer era „ispravnic pe

beciurile domneşti” şi „mai mare peste cămările domneşti”, cu sarcina strângerii şi

păstrării alimentelor necesare curţii şi oaspeţilor. El aduna şi zeciuiala datorată

domnului din grâne. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir

îl arăta ca al patrulea boier din Divan, după medelnicer. În secolul al XVIII-lea,

marele clucer a primit leafă 80 lei pe lună, dar a păstrat şi venitul de la stânile din

munte până în Siret. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, el era tot boier de

Divan (al 15-lea, după vel portar), dar în secolul al XIX-lea, este retrogradat la

clasa a doua, al 11-lea din această categorie, însă boier fără dregătorie. El primea

însărcinări administrative sau judecătoreşti din care realiza câştiguri200.

MARELE PAHARNIC era mare dregător la curtea domnilor, menţionat în

documente si cu denumirea de ceaşnic (în Modova). Atribuţiile care au determinat

apariţia dregătoriei au fost grija pentru băutura domnului, atât pentru

aprovizionarea pivniţelor domneşti, cât, mai ales, ca băutura domnului să nu fie

otrăvită. Înainte de a oferi paharul domnului, el trebuia „să ia credinţa”, adică să

guste cu un pahar mai mic spre a vedea dacă vinul n-a fost cumva otrăvit201. Cu

timpul atribuţiile sale s-au înmulţit: paharnicul administra viile domneşti, 199 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.200 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 107-108.201 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. II, pg. 269.

77

supraveghea pe cele particulare, percepea dujma vinului cuvenită domnului, judeca

pricinile ivite în legătură cu viile, mai ales în Moldova, comanda cetele de

păhărnicei, în special în Ţara Românească. Subalternii marelui paharnic erau vtori

paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova şi treti paharnic.

Marele paharnic nu servea pe domn la masă decât în zilele de sărbătoare, în

restul zilelor fiind înlocuit de subalterni. Deşi nu avea salariu, veniturile lui erau

importante. În Ţara Românească el primea plocoane de la păhărnicei, numeroşi şi

înstăriţi. Mai primea venitul numit păhărnicia, constând într-o cantitate însemnată

de vin (1000 de vedre) de la proprietarii de vin. În Moldova, marele paharnic

primea de la fiecare proprietar un plocon când îi dădea autorizaţia fără de care nu

putea culege via. În plus, el avea un mare venit de la stărostia de Cotnari, unde

strângea zeciuiala cuvenită domnului şi anumite dări pe vinurile vândute. Prin

hrisovul din 1754, marele paharnic a mai primit o jumătate din ortul perceput de

starostele de Putna. Venitul păhărniciei a fost ultima oară confirmat prin hrisovul

din 1775 al lui Grigore Ghica, dar a fost luat de la marele paharnic şi dat mănăstirii

Sfântul Spiridon din Iaşi pentru spital. În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea,

atribuţiile lui de la curte au fost tot mai mult exercitate de un alt dregător, cuparul.

Acesta a făcut ca marele paharnic să rămână un dregător fără atribuţii, un boier cu

titlu, dar fără dregătorie202.

MARELE STOLNIC. Dregător în ambele Ţări Române extracarpatice, el

avea grijă de masa domnului, fiind şeful bucătăriei. Servea personal la sărbători şi

mese oficiale, gustând mâncărurile, pentru a arăta oaspeţilor că nu sunt otrăvite. La

mesele obişnuite, serviciul era făcut vtori şi treti stolnic203. În atribuţiile sale intra

aprovizionarea curţii cu peşte, carnea rămânând în sarcina slugerului. Subalternii

săi erau: al doilea şi al treilea stolnic, marele şufar şi stolniceii, de la curte şi de la

sate. Aceştia din urmă se ocupau de strângerea dijmei din peştele prins în Dunăre şi

în bălţile de lângă Dunăre. Venitul stolnicului erau în legătură cu atribuţiile lui;

202 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 350.203 Octav-George Lecca, op. cit., pg. 20.204 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. II, pg. 270.

78

astfel, de pildă, pe vremea fanarioţilor, pescuitul în balta Grecii (Greaca) îi era

rezervat exclusiv204.

MARELE COMIS era dregătorul care avea în grijă grajdiurile domneşti,

adică se ocupa de caii domnului, în atribuţiile sale intrând şi procurarea furajului

(fân şi orz) necesar cailor domneşti sau ai acelora ai oaspeţilor domnului, evidenţa

cailor, transportarea cailor trimişi de domn sultanului. Marele comis îl însoţea pe

domn când acesta ieşea călare şi participa (la Bobotează şi la Sf. Gheorghe) la

ceremonii, în care erau prezenţi caii domneşti, inclusiv tabla – paşa (calul dăruit de

sultan domnului).

În secolul al XVIII – lea (1778), era al 11-lea boier de clasa I, dar în secolul

al XIX – lea, el devine boier de clasa a II-a, fiind al 5-lea din această categorie. A

fost printre puţinii dregători care şi-au păstrat efectiv atribuţiile; avea, ca şi boier de

clasa I, dreptul de a participa la Divan205. Veniturile lui proveneau, la fel ca şi la

stolnic, în legătură cu atribuţiile îndeplinite, la care se adăugau darurile de la

subalterni. În secolul al XVIII – lea, a primit leafă 100-200 lei pe lună, plus 20-30

de scutelnici. În secolul următor, venitul din speculaţiile furajului trecea de 100.000

piaştri anual. Chiar după reducere, venitul comisului tot ajungea la 30.000 piaştri pe

an. Rangul său de mare dregător şi de boier de Divan de categoria I şi l-a păstrat în

secolul al XVIII – lea, imediat după vel stolnic. El avea ca subalterni pe vtori şi

treti comis şi mai mulţi comişei206.

În veacul al XVIII – lea, numărul dregătorilor creşte considerabil.

Schimbându-se criteriul boieriei prin reforma lui Constantin Mavrocordat,

hotărându-se anume boier este cel care are o slujbă sau o dregătorie domnească,

dându-se apoi lefi şi scutiri acestor dregători, se produce o adevărată năvală spre

slujbe. Din acest motiv, domnii sunt nevoiţi să sporească mereu numărul

dregătoriilor. Unul din procedeele obişnuite era împărţirea atribuţiilor: ceea ce până

atunci făcea un singur dregător, făceau acum doi sau trei; ei poartă nume deosebite,

în legătură cu atribuţia specială şi limitată e le revine. Astfel de pildă, ceea ce făcea,

în secolele XV – XVII, medelnicerul cu subalternii lui, fac, la sfârşitul secolului al 204

205 Ibidem. 206 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 112.

79

XVIII – lea, trei dregători deosebiţi: mataragiul (cel care ţine ligheanul), ibrictaru

(cel care toarnă apa din ibric) şi peşchergi – başa (cel care dă domnului peşchirul

sau prosopul să se şteargă).

Un alt procedeu a fost dublarea sau cvadrublarea dregătoriilor: e cazul

vorniciei şi logofeţiei. În sfârşit, sunt şi dregătorii cu totul noi, corespunzând unor

noi nevoi, obiceiuri sau obligaţii; în această categorie intră, de pildă, „naziria de

poduri”, apoi slujba de „buhurdangi – başa”, a lui „tutungi – başa” etc.

Dregătoriile noi – sau, în unele cazuri, numai cu nume noi, schimbate,

funcţia existând şi mai înainte – ce se constată în epoca fanarioţilor sunt

următoarele: caimacamul Craiovei ↑, vornicul de Ţara de Sus şi vornicul de Ţara de

Jos ↑, marele vornic al III – lea şi marele vornic al IV – lea ↑, marele vornic al

obştirilor ↑, marele vornic al obştii ↑, marele vornic de politie ↑, vornicul de aprozi

↑, vornicul de harem ↑, marele logofăt de Ţara de Jos ↑, marele logofăt de obiceiuri

↑, marele logofăt de taină ↑, hatmanul de divan, căminarul, căpitanul de podari.

HATMANUL DE DIVAN a fost înfiinţat de Ioan Caragea, prin hrisovul din

26 decembrie 1812; se arată că noul dregător este „căpetenie a zapciilor

Divanului”- cu excepţia vătafului de vistierie- şi că prin el se rânduiesc judecăţile la

Divan privind litigii de la 1500 de taleri în sus, precum şi „împlinirea”, adică

executarea hotărârilor. Printr-un hrisov, din 8/20 decembrie 1816, cifra e ridicată la

2000 de taleri, litigiile sub această limită urmând a fi rânduite prin cei cinci „zapcii

de divan”, subalterni ai hatmanului, şi anume vătaful de păhărnicei, vătaful de

divan, ceauşul de aprozi, ceauşul de păhărnicei şi ceauşul hătmăniei207. Venitul

acestui dregător ajungea până la 30.000 lei anual, la care se adăugau şi 80 de

scutelnici.

CĂMINARUL era dregătorul care strângea camăna, un impozit perceput –

aşa cum ne arată condica lui Constantin Mavrocordat din 1741-1742 – la vinderea

unor anumite produse, precum vinul, miedul, rachiul, carnea, ceara; el se lua, de

asemenea, de la unii meseriaşi, şi anume de la blănari şi cojocari. Deşi camăna ca

impozit este foarte veche – o întâlnim din secolul al XV – lea, când ea se lua numai

pentru sloiurile sau „pietrele” de ceară (kamen în slavă înseamnă piatră), căminarul

207 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.

80

nu apare totuşi între dregătorii mai mari moldoveni decât în secolul al XVIII – lea.

Dimitrie Cantemir îl trece ultimul dintre boierii de divan de clasa I; în condica de

lefi din 1776, el figurează cu 2400 lei anual. Din Moldova, dregătoria a trecut apoi

în Ţara Românească208. Dionisie Fotino, care scrie la începutul secolului al XIX –

lea, spune lămurit: „această dregătorie nu e veche; exista numai venitul care se

numea căminărit şi-l primea paharnicul cel mare”. Căminarul muntean, continuă

Fotino, „ia câte cinci lei de la fiecare bute de vin şi rachiu ce se vinde oraşele Ţării

Româneşti”209.

CĂPITANUL DE PODARI. NAZIRIA DE PODURI. În condica de lefi din

1776 este trecut, între alţi slujbaşi, şi căpitanul de podari. Acesta, împreună cu

subalternii săi – un ceauş de podari, 20 de teslari, 10 toporaşi, 10 pietrari, 20 de

salahori – , avea grijă de podurile, adică pavajele de lemn ale uliţelor din Iaşi,

reparând sau înlocuind ceea ce e era stricat. Tot el aleargă, cu oamenii săi, şi la foc,

să-l stingă. Alexandru Moruzi instituie o dregătorie mai înaltă, „naziria de poduri”

(nazir înseamnă, în turceşte, inspector, intendent), dând titularului acesteia

atribuţiile vechiului căpitan de poduri210.

DREGĂTORII PERSONALI, DE CURTE, SAU „EDECLIII”. O

caracteristică a epocii fanariote este înmulţirea considerabilă a dregătorilor

personali, de la curtea domnească, numiţi uneori cu termeni turceşti, „edeclii” şi

„orta-cusaci”; izvoarele noastre le mai spun şi „boiernaşi”. Ei aveau un rang

ierarhic mai mic şi, în afară de unele excepţii, venituri mai modeste. Numirile

acestor dregătorii personale sunt turceşti, împrumutate de la curtea sultanului. Cele

mai însemnate erau:

Caftangiul; acesta îngrijea, împreună cu cămăraşul al doilea, de garderoba

domnului; el aduce şi caftanele care se dau boierilor; corespunde cămăraşului

dinăuntru de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Babeingiul avea grijă de iatacul

domnesc; becerul – vechiul pivnicer – vedea de beciul în care se păstra mâncarea;

rahtivanul – numit pe vremea lui Cantemir cămăraşul de rafturi – de harnaşamentul

cailor domneşti; ciubucci-başa, narghelegi-başa, cafegi-başa, s îngrijeau de 208 ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 93.209 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 334.210 Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 155.

81

ciubucul, narghileaua, cafeaua şi şerbetul domnului. Samdangi-başa avea în

păstrarea sa lumânările – mai înainte le avusese cămăraşul de lumini –, iar

buhurdangiul afumătorile. Mataragiul ţinea ligheanul când se spăla domnul pe

mâini, ibrictarul turna apă din ibric, peşchergi-başa îi întindea peşcherul sau

prosopul, geamaşirgi-başa lua socoteala rufelor şi le dădea la spălat. Sofragi-başa

era la sufragerie, îngrijind de masă, cavaz-başa stătea înaintea uşii, cu bastonul în

mână, perdegi-başa la perdeaua din dosul uşii211. Un grup îl forma prin atribuţiile

lor, divictarul, având în păstrarea sa călimările şi condeiele, mehtupciul, numit şi

chiesadarul, adică scriitorul şi arhivarul turc, subaltern al lui divan-efendisi

(dregător turc aflat în slujba domnului, care citea firmanele venite de la Istambul) şi

muhurdarul, care punea pecetea pe cărţile sau poruncile domneşti; venitul acestuia

din urmă era mai mare: peste 20.000 lei anual212.

Un alt grup îl formau gherahul sau doctorul curţii, spiţerul cu

medicamentele şi berber-başa, care rădea şi tundea pe domn. Era apoi curierul

particular, bine plătit: 200 lei pe lună, maimar-başa sau arhitectul curţii, Mehter-

başa, şeful mehterhanalei, adică muzicii turceşti şi saracci-başa, cu ajutorul său

caracci-iamac, care purtau calul de călărie al domnului, numit şi tabla-başa213. Când

se făceau alaiuri domneşti, aceşti dregători personali defilau şi ei, într-o ordine

precis stabilită.

Organizarea dregătorilor, împărţirea lor pe grupe, după importanţa şi felul

atribuţiilor, n-a rămas aceeaşi de la 1601 la 1821. Situaţia pe care o constatăm la

1750 nu mai este la fel cu cea din vremea lui Dimitrie Cantemir: s-a produs între

timp reforma lui Constantin Mavrocordat. De asemenea, organizarea de la sfârşitul

epocii fanariote, aşa cum apare ea în opera lui Dionisie Fotino, se deosebeşte în

unele privinţe de aceea de la 1750: pricina o găsim în creaţiile şi schimbările

introduse de domnii din acest interval, în special de C. Mavrocordat în ultima sa

domnie (1761-1763) şi de Alexandru Moruzi (1793-1796 în Ţara Românească şi

1802-1806 în Moldova).

211 Nicolae Cartojan, Epoca fanarioţilor, Seminarul de Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1932-1933, pg. 14.212 Ibidem, pg. 13.213 Ibidem, pg. 11.

82

Constantin Mavrocordat, prin reforma sa din anul 1739, împarte pe boieri

sau dregători – termenii au devenit acum sinonimi – în două mari categorii: I)

Boierii mari sau veliţi, nouăsprezece la număr, de la ban până la clucerul se arie

inclusiv; urmaşii acestora se numesc neamuri. II) Boierii de clasa a doua,

cuprinzând restul dregătorilor; urmaşii lor se numesc mazili. Potrivit acestei

împărţiri, se acordau scutiri fiscale214.

La începutul secolului al XIX – lea, pe vremea lui Dionisie Fotino,

dregătorii erau împărţiţi în cinci categorii sau clase: I) De clasa întâi, şaptesprezece

la număr, de la marele ban până la marele agă. Toţi aceşti, în Divan, poartă căciuli

de samur şi bastoane de argint. II) De clasa a doua, cinci la număr, de la clucerul cel

mare la până la comisul cel mare. III) De clasa a treia, opt la număr, de la serdarul

cel mare până la clucerul de arie. IV) De clasa a patra, nouă la număr, de la

logofătul de divan până la portarul al II-lea. V) De clasa a cincea, zece la număr, de

la vistierul al treilea până la zapcii de divan. Ceilalţi dregători de la curte erau

împărţiţi în nouă mari grupe, după atribuţii (grupul divanului sau al logofeţiei, al

vistieriei, al postelniciei, al spătăriei, al agiei, al armăşiei, al pităriei, al comisiei şi

al şătrăriei). Se adăuga, în sfârşit, dregătorii personali ai domnului, începând cu

cămăraşul, care era „eforul curţii domneşti”, şi terminând cu „fustaşii” sau soldaţii

ce făceau de pază la divan şi la „harem” (locuinţa doamnei)215.

În timpul epocii fanariote, unii dintre vechii dregători cresc în importanţă,

deci în rang ierarhic, alţii, dimpotrivă, scad. Printre cei dintâi e vel căminarul, care

ajunge superior paharnicului, stolnicului şi comisului; de asemenea, vel aga, căruia

Constantin Moruzi i-a făcut leafă mare şi i-a dat dreptul de a purta bastonul de

argint (începutul lui decembrie 1777). Printre cei de-al doilea sunt medelnicerul,

slugerul, pitarul; aşezaţi între boierii veliţi prin reforma lui Constantin

Mavrocordat, ei ajung, la începutul veacului al XIX – lea, în clasa a treia.

Din boierii de clasa I, primii cinci erau cei mai însemnaţi; ei formau fruntea

boierimii sau, cu termenul grecesc corespunzător, protipendada (ή πρώτη πεντάς –

214 Florin Constantiniu, op. cit., pg. 153.

215 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 336.216 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 301.

83

primii cinci). Cu timpul, acest termen şi-a pierdut înţelesul prim, în legătură cu

numărul, şi a ajuns să desemneze pe toţi boierii de clasa I216.

Salarizarea dregătorilor. În primele veacuri ale vieţii noastre de stat,

dregătorii n-au avut salarii sau lefuri fixe; în locul acestora, ei se bucurau de

veniturile legate de natura dregătoriei deţinute, de o parte a gloabelor sau amenzilor

pe care le pronunţau în calitate de judecători, şi darurile sau plocoanele pe care le

primeau de la subalternii lor. În veacul al XVIII – lea, prin reformele sale,

Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea; el a fixat lefuri lunare dregătorilor,

care continuă să beneficieze şi de anumite venituri şi plocoane. Abia în secolul al

XIX – lea, prin reformele cu caracter apusean, se desfiinţează acestea din urmă, iar

leafa rămâne singura plată legală a dregătorului sau slujbaşului217.

O nouă rânduială în ceea ce priveşte lefurile şi veniturile a făcut Grigorie

Ghica în a doua sa domie în Moldova. Prin hrisovul din 1/12 septembrie 1776,

„rupând şi surpând toate condicile vechi ce au fost până acum”, el hotărăşte „ca de

acum înainte după această nouă domnească condică de veniturile boierilor şi de alte

rânduiale să se urmeze”. Lefurile urmau să se plătească între 15 şi 1 ale lunii

următoare dintr-un fond ce se păstra la mitropolie şi era alimentat „din venitul

răsurilor, ciferturilor şi agiutorinţii, cum şi dim răsura dăjdiilor mazililor,

neguţitorilor şi a ruptaţilor care s-au aşezat şi s-au hotărât să se ia câte 14 parale de

tot leu răsură”. Leafa cea mai mare o primea vel postelnicul: 6.000 lei pe an sau

500 lunar, urmau apoi cei patru mari vornici, cu câte 5.000 lei anual, marele serdar

cu 4.800, vel hatmanul cu 4.000, vel vistiernicul cu 3.600, vel logofătul şi vel

spătarul cu câte 3.000, vel paharnicul, vel căminarul, vel grămăticul, vel banul, vel

comisul şi ispravnicii celor mai multe dintre ţinuturi cu câte 2.400 lei. Ceilalţi

dregători primeau şi mai puţin, de la 1.800 lei anualsau 150 lei lunar până la 2 lei

lunar şi chiar un leu. Se specifica, de asemenea, şi chiar înaintea lefilor, deoarece

totalizau sume mai imporatnte, şi veniturile dregătorilor, precum şi plocoanele pe

care le primeau aceştia de la subalternii lor, de obicei de două ori pe an, la Sf.

Gheorghe şi Sf. Dumitru218.

216

217 Iosif Constantin Drăgan, op. cit., pg. 144.218 Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 338.

84

Domnii următori alcătuiesc şi ei asemenea condici; se cunoaşte o astfel de

condică din 1795 din Moldova; ea prevede, între alte lefuri, şi pe aceea a

capuchehaiei de la Stambul, de 6.500 lei lunar, şi cele ale capuchehaielor de la

serhaturi, adică din raiale (Hotin, Bender, Akerman şi Chilia), care primeau o sumă

modică de 100 lei lunar.

O bună parte din veniturile ţării servea la plata dregătorilor, pentru

investiţiile în lucrări de interes public rămânând prea puţin. Raportul dintre

„personal” şi „material” este catastrofal în epoca fanariotă; ce de-al doilea aproape

dispare faţă de celălalt.

85

CAPITOLUL IV

1. DREG TORI GRECI ÎN VREMEAĂ MAVROCORDA ILORŢ

După căderea Constantinopolului, doar grecii rămaşi în capitala Bizanţului

mai reprezentau vechea civilizaţie. La început, neavând nimic de cerut decât

toleranţa într-un oraş ajuns turcesc, aceştia, altă dată aristocraţi, se îndeletniceau

acum cu comerţul. Din această ocupaţie negustorească au vrut să scoată dovada că

vechea şi ilustra obârşie din care se lăuda că se trage un număr mare de fanarioţi era

doar o înşelătorie.

Rizo Rangabe, distinsul arheolog a corectat aceste afirmaţii. El a căutat şi

cercetat documente relative la evul mediu grecesc arătând că familia Ipsilanti se

înrudeşte cu familiile Xiphilinos şi Comnen, că numele Suţu era cunoscut în secolul

al XVI –lea la Constantinopol, că Arghiropolii, coborâtori din împăraţi, continuă

până în zilele noastre, şi la fel se poate spune despre Moscopol, Ralli etc219.

La studiile lui Rangabe se adugă şi lucrarea lui Delacroix, État présent des

nations et églises grecque, arméniene et maronite en Turquie. Prezent la

Constantinopol în calitate de secretar al ambasadorului francez, el a cunoscut direct

familiile greceşti din Fanar şi a putut obţine informaţii despre numărul, caracterul şi

originea lor. Delacroix însemna aceste neamuri: Iulianó (Gulianó), din care Nicolae

219 I. C Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor (1711-1821), Editura Do-minoR, Iaşi, 2002, pg. 23.

86

Mavrocordat şi-a ales credincioasa capuchehaie mulţi ani, Rosetti, repede

românizată în întregime, Hrisoscoleu, Vlastó, care se mută repede la noi, Cariofil,

din care se trăgea cărturarul mare logofăt al Bisericii ecumenice, Mamona,

Euparghioti, din care provenea, prin femei, familia Ghica din Ţara Românească,

Suţu, legaţi de vechea familie Draco Tipaldo220, Ciuchii (Ciuchidi), din care Nicolae

Mavrocordat şi-a ales una din soţii, doamna Pulcheria, Ramadan, din care

Mavrocordaţii îşi aleg marele postelnic. Din această listă lungă nu lipsesc

Mvrocordaţii. Din aceste familii avea să se alcătuiască, încetul cu încetul, pe

pământ românesc, unde se creează sinteza greacă şi conştiinţa unităţii greceşti

naţionale, prin situaţii oficiale la Dunăre şi apoi prin căsătorii cu neamuri din ţară, o

lume grecească nouă221.

Constantin Erbiceanu era de părere că grecii veniţi în Principate, începând

de la Domni şi până la cei mai neînsemnaţi negustori, au avut o influenţă nefastă

asupra situaţiei politice, economice şi administrative din cele două Ţări Româneşti.

Datorită acestor „invadatori”, societatea românească capătă o fizionomie grecească.

Oraşele mari, atât în Moldova, dar mai ales în Ţara Românească, pentru că, la nivel

înalt, limba greacă era predominantă în vorbire şi în scriere. Domnii fanarioţi, greci

sau grecizaţi, şi boierimea ţării întreprindeau acţiuni pentru dezvoltarea culturii

greceşti, lăsând la o parte (cel puţin în concepţia lui Erbiceanu) graiul românesc în

care cronicarii de altădată îşi scriau operele.

Erbiceanu crede că explicaţia acestei invazii de străini se găseşte în politica

Porţii faţă de cele două Principate şi în ambiţiile pretendenţilor la tron. Considerate

grânare ale Imperiului Otoman, ţările Române erau singurele capabile să

îndeplinească cererile turcilor. În aceste condiţii, pretendenţii la domnie au devenit

instrumentele abile ale Porţii, şi pentru a ajunge pe tron promiteau sume fabuloase

protectorilor lor şi concurau între ei, numindu-se întotdeauna domn cel care avea

favoruri mai mari şi care dădeau mai mulţi bani paşalelor. Domnii plăteau protecţia

şi favorurile foarte scump. Ei aveau datorii la Constantinopol şi de aceea veneau în

Principate adesea însoţiţi şi de creditorii, de clienţii şi de rudele lor. Ajunşi în ţară,

220 Ibidem, pg. 37.221 Nicolae Iorga, Istoria românilor, Reformatorii, vol. VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 4.

87

numeau, de nevoie, în funcţiile statului şi în administraţia publică şi locală pe

creditori222.

Ceea ce Erbiceanu uită este că imigrarea grecilor în Ţările Române datează

încă din cele mai vechi timpuri, cu o sporire semnificativă după cucerirea

Constantinopolului de către turci. În faţa invaziei otomane, singura şansă de

supravieţuire părea a fi emigrarea masivă spre Ţările Române. Între 1453 şi 1711,

respectiv 1716, se înregistrează o pătrundere lentă, dar constantă, a grecilor pe

teritoriul celor două Principate, brăzdată de trecătoare respingeri. Curentul grecilor

in Moldova şi Ţara Românească creşte în secolul al XVII – lea, când se înmulţesc

şi înrudirile grecilor cu familiile boiereşti, şi devine un adevărat exod în timpul

fanarioţilor223.

Însufleţit de cele mai bune intenţii, care nu se pot pune la îndoială, Nicolae

Mavrocordat a căutat să facă în Moldova, unde venea pentru prima dată în 1709, un

loc cât mai larg în sfatul său reprezentanţilor vechilor familii224. Marile dregătorii

erau ocupate în felul următor: Ioan Buhuş era mare logofăt, Nicolae Costin – mare

vornic de Ţara de Jos, Ion Sturza – mare vornic de Ţara de Sus, Antohi Jora –

hatman, Ramadan – mare postelnic, Ilie Catargiu – mare spătar, Gavril Miclescu –

mare paharnic, Ilie Cantacuzino – mare vistier şi Hristoverghei – mare comis. Cel

mai important dintre aceşti boieri era marele postelnic: „şi era mai ales şi mai de

cinste şi trebile toate după Ramadan postelnicul”225.

Deşi Nicolae Iorga afirmă că primul Marvrocordat a încercat să le acorde

boierilor pământeni locurile care li se cuveneau, totuşi cronicile perioadei prezintă

o realitate diferită. Ion Neculce scrie că „uşa era închisă tare, nime nu intra la

dânsul. Când chema câte vreun boier la două, trei cuvinte, iar într-alt chip nime nu

putea să meargă la dânsul. Din spătărie încolo, mai înlăuntru, nime nu putea intra,

nici boieri, nici mazili, fără cât numai Ramadan postelnicul, Spandonachi căminarul

şi Sculie cămăraşul dinlăuntru, ce era tălmaci”226. Se arată intimitatea exclusivă cu

grecii, singurii pe care, de altfel, îi cunoştea noul venit, şi se înseamnă pe lângă

222 Constantin Erbiceanu, op. cit., pg. 3.223 D. Russo, op. cit., pg. 525.224 Nicolae Iorga, Istoria românilor..., pg. 13.225 Ion Neculce, op. cit., pg. 252.226 Ibidem, pg. 253.

88

Spandonachi, care e făcut numai căminar, Sculi cămăraşul, care poartă grija

veniturilor personale ale doamnei şi acel Ramadan căruia singur se putea încumeta

Vodă să-i încredinţeze secretele postelniciei, pe care, de altminteri, Dimitrie

Cantemir le dăduse în seama lui Euparghioti.

Mai înverşunat împotriva lui Nicolae Mavrocordat decât Ion Neculce este

cronicarul Muste: „O mulţime de greci au venit, cât rămăsese Feneriul pustiu în

Ţarigrad, cât numai muierile lor rămăsese, căci grec umblai mult până dădeai de

vreunul acolo, iară aice, sosind, umplut-au curtea domnească, prin toate odăile, şi

prin târg pe la gazde...Banii ce se strângeau din ţară tot la mâna grecilor se

strângeau, iară nu la vistieria ţării. Pus-au îndată bani mulţi pre boieri de au dat

împrumut, cu zapcii strângători de bani greci”.227

Tot Muste e cel care ne spune despre singurul boier pământean cu care

domnul vorbea. Este vorba despre vistierul Ilie Cantacuzino, venit din Ţara

Românească, şi care se bucura de acest privilegiu datorită unei scrisori pe care

Brâncoveanu i-ar fi trimis-o lui Nicolae Mavrocordat la Constantinopol după ce a

primit tronul Moldovei. „Era acest boier în mare cinste la Nicolai Vodă, că numai

cu dânsul grăia Nicolai Vodă din toţi boierii pământeni ce erau. Pre alţii nici în casă

nu-i primea”228

În acuzaţiile aduse noului domn, Nicolae Muste dă dovadă de subiectivism,

dat fiind faptul că era mare boier şi făcea parte tocmai din categoria celor afectaţi

de modul de guvernare al lui Nicolae Mavrocordat. De altfel, afirmaţia lui

referitoare la mulţimea de greci care ar fi venit odată cu domnul nu este susţinută de

niciun document. şi apoi, Muste e cel care recunoaşte că Spandoni, sfetnicul lui

Vodă, era în Moldova la urcarea domnului pe tron: „Avea şi sfetnicu pe lângă sine

o arătare de grec, anume Spandoni, carele şi de mai înainte de zilele altor domni, au

şezut tot aici în ţară”229.

Un alt neadevăr este că dările se culegeau prin zapcii greci şi că aceşti bani

ajungeau la grecii respectivi şi nu la vistierie, cum ar fi trebuit, fiind cunoscut cu

227 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 41.228 Ibidem, pg. 40. 229 Ibidem, pg. 42.

89

câtă socoteală chivernisea noul domn veniturile Moldovei, introducând şi inovaţii

fiscale.

Aceleaşi acuze îi aduce Muste şi în cea de-a doua domnie: „ Nicolae Vodă

tot ca şi în domnia d’intâiu îşi ţinea lucrul; pe nime din boieri nu credea; uşa lui

închiasă”, „la judeţ aşăşi numănui nu alegea, nici limba ţării ştiind”. Ca o pedeapsă

pentru acest comportament, cronicarul rosteşte şi o judecată: „unde Domnii închid

uşile supuşilor săi, acolo şi supuşii închid inimile Domnilor săi”230.

În această a doua domnie în Moldova, dregătoriile au fost ocupate după cum

urmează: Nicolae Costin – vel logofăt, Gavriil Miclescu – vel vornic de Ţara de

Jos, Ilie Catargiu – vel vornic de Ţara de Sus, Ioan Buhuş, care în prima domnie

fusese logofăt, era hatman, Ramadan – vel postelnic, Ioan Paladi – vel spătar,

Gheorghiţă Mitre – vel ban, Constantin Ruset – vel paharnic, Grigoraş Jora – vel

vistiernic, Constantin Costache – vel stonic şi Manolache Hurmuzache – mare

comis. Ca şi mai înaine, marele postelnic Ramadan era cel mai însemnat dintre

aceşti boieri.

Deşi opinia lui Muste despre Domn nu se schimbă, Neculce afirmă că, spre

deosebire de prima domnie, îşi lăsase firea mândră şi trăia în înţelegere cu boierii231.

Deşi cererile în bani ale turcilor scăzuseră, Nicolae Vodă era expus la

cheltuieli destul de însemnate, mai ales cu aprivizionarea cetăţilor Hotin, Soroca şi

Tighina în vederea unui nou război. De aceea reducerea dărilor adusese l sfârşitul

primului an de domnie un neajuns în acoperirea cheltuielilor prin venituri. În loc să

scoată o nouă dare, Mavrocordat a împlinit lipsa din veniturile personale şi

chemând Divanul, i–a prezentat seama vistierie, punându–i pe boieri să–i dea zapis

cu suma datorată.

A.D. Xenopol considera că, dincolo de dorinţa sa de a se face iubit de

popor, Nicolae Mavrocordat simţea că pentru a–şi întări domnia, trebuia să dea

puteri cât mai mari elementului grecesc, deoarece clasa reprezenta incă un potenţial

pericol. De aceea, Domnul îi favorizează ori de câte ori este posibil, dar mai ales

din punct de vedere religios. Astfel, el ajută prin toate mijloacele mănăstirile

greceşti din Răsărit, primeşte vizite din parte mai multor patriarhi, care veneau să

2302 Ibidem, pg. 51.2312 Ion Neculce, op. cit., pg. 308.

90

inspecteze mănăstirile închinate lor din Moldova, între altele pe cele ale patriarhului

Alexandriei, Samuil. Cu prilejul vizitei acestui patriarh are loc un incident care

pune în lumină sistemul de guvernare a lui Nicolae Mavrocordat. Cât timp

interesele românilor nu veneau în conflict cu cele greceşti, ele erau respectate şi

ocrotite. De îndată ce intrau în contadicţie cu interesele greceşti, erau jertfite fără

cruţare. Nicolae Vodă se foloseşte de puterea pe care o are în calitate de Domn

pentru a sili Divanul să dea o hotărâre în favoarea patriarhului Alexandriei în

procesul pe care acesta îl avea cu văduva fostului vistiernic Ilie Cantacuzino,

Maria.. Domnul o deposedează pe aceasta din urmă de drepturile pe care le avea

asupra moşiei Hangu, moşie care intră în stăpânirea patriarhului232.

Aceeaşi pornire împotriva grecilor se întâlneşte în această perioadă şi

împotriva clericilor. De această dată, aici exista o îndreptăţire. Dosoftei, patriarhul

Ierusalimului, fusese un fel de ipermitropolit în cele două Ţări Româneşti pe care

le–a exploatat pentru nevoile unui Scaun sărăcit de stăpânirea turcească. A vizitat

de cel puţin nouă ori Principatele, aşa că se poate spune că reşedinţele lui erau la

Bucureşti şi Iaşi mai mult decât la Ierusalim. Mai copleşitoare a fost influenţa,

însoţită de unele concesii, a lui Hrisant Notara, urmaşul aceluia. Prin el chestia

mănăstirilor închinate capătă un nou înţeles. Nu mai este vorba numai de o

înstrăinare a unei părţi din venituri pentru a susţine Locurile Sfinte, ci de o

desfacere totală a bisericilor de sub olbăduirea ierarhului local, de o adevărată

anexare, întinsă asupra a zece mănăstiri şi mergând pînă la rugăciunile preoţilor de

sat în legătură cu ele. Desprinderea totală a mănăstirilor închinate de sub oblăduirea

mitropolitului Ţării Româneşti este ilustrată şi prin interdicţia pusă de el în privinţa

pomenirii la slujbe a ierarhului locului, atât în mănăstirile închinate patriarhiei sale,

cât şi în bisericile de pe moşiile aparţinând acestora233. Contra acesteia s–a ridicat

Mitropolitul Antim.

În 1716, Nicolae Mavrocordat este mutat de pe tronul Moldovei pe cel al

Ţării Româneşti. Având în vedere viziunea sa despre guvernare, se înţelege ce greu

îi va fi să se împace cu o boierime numeroasă, bogată şi mândră, deprinsă a 2322 A.D.Xenopol, op. cit., pg. 14.

233 Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci în Muntenia şi Moldova cu privire la biserică, şcoală şi societate (1359–1873), Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1900, pg. 58.

91

guverna alături de domnii ieşiţi, de la Şerban Cantacuzino încoace, dintre ei şi cu

voia lor. Înainte de a ajunge pe tronul nou primit, Vodă trimite ca oameni de

încredere pe Constantin Ciuchi şi pe Constantin Ramadan, dintre cei mai de

aproape intimi ai săi, şi pe Spandoni şi Spileoti cu cărţi la boieri şi la ţară, rânduind

şi caimacamani pe spătarul Mihai Cantacuzino, logofătul Radu Golescu, spătarul

Radu Dudescu şi vistierul Şerban Bujoreanu234.

Când i s–a cerut lui Nicolae Vodă să contribuie cu ostaşi la războiul contra

imperialilor, el trimise cei 3000 de oameni luaţi de la breslele de scutiţi în fruntea

cărora i–a aşezat pe Ianache Roset vel agă, cumnatul domnului, şi pe Petre

Obedeanu vel serdar.

Războiul austro–turc izbucnit în iunie a dat nemulţumiţilor speranţă de

întoarcere la un trecut pe care Nicolae Vodă caută să–l desfiinţeze. Izbânzile

austriecilor îi atrag tot mai mult pe boierii munteni de partea lor. Între alţii,

Obedeanu, însărcinat de Mavrocordat cu paza graniţei, se înţelege cu imperialii şi îi

lasă să intre în judeţul Mehedinţi235. Îndată şi alţi boieri se declară pentru creştini:

Barbu, fiul lui Cornea Brăiloiu şi Radu Bengescu trădau Târgu–Jiu în mâinile

austriecilor. Ioan Roset nu are ai mult noroc, şi învinuirea de trădare o aruncă şi

capuchehaia Iulianó.

Văzând aceste trădări, Mavrocordat începe să–i prigonească pe cei bănuiţi.

Mitropolitul Antim împreună cu boierii trădători îl înşeală pe Vodă spunându–i că

austriecii se apropie de capitală şi îl fac să se retragă la Giurgiu. De aici el se

întoarce sprijinit de un corp de armată turc şi reia persecuţiile celor bănuiţi de

colaborare cu imperialii. Domnul cere îndată la Patriarhia de la Constantinopol

caterisirea mitropolitului trădător. Capuchehaia Iulianó scrie: „A cunoscut Vodă pe

fericitul Vlădica cum că este uneltitor şi a găsit scrisori şi învoieli către Germani, şi

îndată l–a scos şi l–a pus sub pază, şi a poruncit de a trimis de aici caterisirea lui, ca

să facă acolo alt mitropolit”. Şi Spandoni, care e mare retor al Bisericii de la

Constantinopol: „Al Ungrovlahiei a fost scos din Mitropolie şi după poruncă

împărătească, vădit ca fiind apostat şi uneltitor, a cărui caterisire s–a trimis de aici

2342 Radu Popescu, Cronica lui Nicolae Mavrocordat în Cronicari munteni, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pg. 783.

2352 A.D.Xenopol, op. cit., pg. 25.

92

acum câteva zile, după raportul şi cererea prea–înălţatului Domn”.Caterisirea a fost

acordată grabnic cu siguranţa că astfel se dovedeşte credinţa faţă de Poartă236.

Îndată se făcu alegerea lui Mitrofan tipograful, protejatul lui Hrisant Notara.

Boierii ce mai păreau că au rămas credincioşi lui Mavrocordat, se unesc şi

ei cu austriecii, şi înşelându–l pe Domn, aduc „cătanele” fără de veste, care pun

mâna pe Bucureşti şi–l iau captiv pe Vodă.

A urmat o perioadă de anarhie, tip în care au avut loc scene sângeroase, ca

uciderea verilor Domnului prins, fraţii Hrisoscoleu, Dimitrie, care era mare

postelnic recent numit, şi Ioan. Poarta rânduieşte în lodul prizonierului pe fratele

lui, marele dragoman Ioan Mavrocordat. El avea cu sine ca ban pe un Şerban

Năsturel, pe un Pană Negoescu, pe Iordache Creţulescu, pe Şerban Greceanu, pe

Constantin Băleanu, pe un Brabu Merişanu, pe intimul său Done slugerul, pe

Nicolae Roset, prieten lui Nicolae Vodă şi care în timpul aceluia nu avea nici o

funcţie, pe când acum era mare paharnic, şi pe un singur grec nou, postelnicul

Dumitrachi. Prin acest Dumitrachi vel postelnic, trimis în Ardeal, Ioan Mavrocordat

a obţinut de la Stainville evacuarea ţării.

Regimul lui era atât de deosebit de cel al fratelui său, încât situaţia noului

mitropolit, ocupat mai mult cu tipăriturile sale greceşti, cu şcoala sa grecească de la

Sfântul Gheorghe, ajunsese aşa de grea, încât la un moment dat şi–a oferit

retragerea.

Radu Popescu însemnează că „boierii şi toată ţara, dacă au văzut cărţile lui

Ioan Vodă şi firmanul împărătesc, au început a se strânge şi a veni, carele de pre

unde au fost, şi au dat Ioan Vodă toate boieriile, şi cele mari şi cele mici, şi s–au

făcut podoaba Curţii şi cinstea Domniei, şi se căuta trebile ţării şi poruncile

Împărăţiei toate după obiceiu”237.

În ianuarie 1719, după moartea fratelui său Ioan, Nicolae Mavrocordat se pe

tronul Ţării Româneşti. Revenirea lui a stârnit bucuria elementului străin care, şi în

Moldova, poruncise sub Racoviţă prin grecii cei mărunţi, „cei de frunte”, cu

Ipsilanţii, Constantin şi Ianache, cu un Tudorachi şi Iosufachi. Dar bucuria cea mai

mare este a mitropolitului Mitrofan, care vorbeşte de „Domnul şi binefăcătorul

2362 Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg., 30.2372 Radu Popescu, op. cit., pg. 801.

93

său”, de neasemănata veste şi arată că Nicolae Vodă aduce „iertarea totală a celor

petrecute”. Şi, într–adevăr, iată care sunt la 1721 boierii Domnului revenit în scaun:

pe lângă Radu Popescu, intrat în graţiile stăpânului, Iordache Cretulescu, ginere

brâncovenesc, Nicolae Roset, cumnatul Domnului, ruda lor, Matei Creţulescu, Ioan

Dedulescu, Barbu Merişanu, Constantin Văcărescu. Clucerul Manolachi pare a fi

Lambrinó, ginere al doamnei Marica. Dintre vechii greci apare Ramadan. Pe lângă

Panaiotachi mare clucer mai sunt greci: postelnicul, ca de obicei şi la alţi domni, un

Ioan Stamu238, de curând venit, dar şi pentru buna pază a veniturilor, vistierul,

Grigorie Halepliu239, ridicat în acest rang de către răposatul Ioan Vodă şi pe care

Nicolae Vodă a fost nevoit să–l mazilească din cauza nelegiurilor sale240. Mai târziu

numai Draco Suţu ajunge să fie mare logofăt al ţării (1728).

De data aceasta, grija cea mai mare a Domnului este să introducă într–o ţară

atât de prădată cel mai strict control al banului public. El a numit o comisie formată

din vechi boieri ai ţării – Manolache Roset, Ioan Sturza şi paharnicul Gheorghiţă.

După un an de domnie, el adună boierimea şi le prezentă catastifele de încasări şi

cheltuieli, adăugând şi pe cele ale primei domnii. Se înseamnă deficitul pe care

Domnul l–ar fi acoperit din averea sa.

O a doua adunare asemenea se ţine după al doilea an al acestei domnii

supravegheate, cu socoteli publice, după exemple europene. De această dată, seama

Vistieriei se înfăţişează şi înaintea patriarhului Hrisant şi a tuturor arhiereilor şi

boierilor ţării.

În 1730, Nicolae Mavrocordat moare la Bucureşti în urma unei răni la cap.

Înainte de acest moment, el încredinţase fiului său Constantin, ca unui moştenitor

de tron, pe doamna Smaranda, pe fiii ei Alexandru şi Sultana, pe fratele şi după

mamă, beizadea Iancu241.

Se procedă deci, în faţa doamnei văduve Smaranda, care nu arată să aibă

vreo influenţă, şi a celor câţiva greci din intimitatea răposatului domn la convocarea

unei adevărate Adunări Naţionale ca aceea care dăduse scaunul lui Constantin

238 S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDCXIII ⁄18.239 Idem.

2402 Mihail Schendos Van Der Beck, Apologie, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 84.241 Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 77.

94

Brâncoveanu. Se pare că unii dintre boieri ar fi vrut alt domn decât pe „fiul

tiranului”. Dar grecii au avut câştig de cauză, şi tot aşa doamna, care dorea fireşte

pe fiul ei, şi sub influenţa hotărâtoare a lui Iordache Creţulescu, care îşi sprijinea

ruda, crescută româneşte, s–a ales Constantin Mavrocordat. Se ceru la Poartă

întărirea lui şi paşa din Vidin, o veche cunoştinţă, interveni pentru această

confirmare. Acesta din urmă, „devenit atunci vizir în capitală şi încredinţându–i–se

sigiliul de omnipotenţă, iarăşi după a douăzecea zi Constantin s–a proclamat

guvernator şi domn în Principatul Valahiei. Aici, îndată şi apucă cârmele navei, şi

ca un înţeleptdistribui toate dregătoriile ţării, şi începând cu veniturile le distribuie

cât se poate mai bine”242.

Divanul domnului era alcătuit din tânărul Brâncovean Constantin, care e

făcut mare stolnic, dintr–un Grigorie Filipescu, serdar ca în Moldova, dintr–un

Barbu Văcărescu, pe lângă câţiva greci obscuri, între care Constantin Ramadan şi,

fireşte, vistierul Antonachi.

Dar Constantin, care era domn numai pentru cei care îl aleseseră, şi nu

pentru turci, deşi se pretinde că i se trimisese micul imbrohor cu confirmarea, va fi

chemat la Constantinopol243. Atunci, Iordache Creţulescu, un adevărat regent, pe

care protejatul săl îl lasă unul dintre caimacani, trimisese la Poartă pentru a stărui în

folosul tânărului Mavrocordat pe Constantin Văcărescu şi pe fiul său Răducanu.

Pentru Ţara Românească Domnia lui Constantin Mavrocordat nu se putea

păstra. Sprijinitorul lui la Poartă, Manolachi Ipsilanti, fusese închis la Forno după

stăruinţele lui Mihai Racoviţă, care, în strădaniile sale, îl câştigase de partea sa şi pe

dragomanul flotei, Ventura. Mihai obţine tronul mult dorit, călcând în picioare

dreptul de alegere reclamat de ţară. Timp de mai multe luni s–a dus o luptă

înverşunată pentru izgonirea intrusului. Îndată ce paşa de Vidin devine vizir, boierii

de ţară, cu Creţulescu şi Brâncoveanu în frunte, biruie, arătând că Mihai Vodă îi

parădase, la fel ca pe moldoveni mai înainte. Racoviţă fiind mazilit, Constantin

Vodă putea să înceapă, având un asemenea ocrotitor, o domnie pe deplin asigurată

242 Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, Bucureşti, pg. 306.243 A.D.Xenopol, op. cit., pg 51.

95

(octombrie 1731). Când se încearcă o lovitură în contra lui, unsprezece boieri

merseră la Poartă244.

Stăpânirea vechilor familii era desăvârşită, triumfătoare peste tot ce dăduse

Fanarul şi Moldova fanariotizată a Racoviţeştilor. Într–un privilegiu redactat

româneşte pentru mănăstirea grecească a Sfântului Visarion din Tesalia iscălesc:

întâi ca boier, marele patron Iordache Creţulescu, Constantin Văcărescu, Constantin

Brâncoveanu ca mare logofăt, Grigore Filipescu ca vornic, Roseteştii, înrudiţi cu

Casa Brâncoveanu şi credincioşi lui Nicolae Vodă, iar dintre greci – Ianache şi

Mihalache, Ramadan şi vistierul Antonachi, la care se adaugă ulterior, în alte

domnii, din Moldova, un Constantin Caragea şi un Iordachi Faca.

În aprilie 1733, Grigorie Ghica, ajutat de fratele său, marele dragoman

Alexandru, avu prilejul mult aşteptat de a schimba tronul cu Constantin, vărul său,

trecând la Bucureşti.

În ţara cea nouă, Mavrocordat nu mai avea privilegiul unei întregi boierimi

solidare. Trebuind să se conducă singur, el se îndreaptă spre boierii de ţară,

încerzându–se mai mult în Roseteşti, a cărora şi fu această domnie. Astfel

dregătoriile însemnate erau ocupate după cum urmează: Constantin Costache–vel

logofăt, Sandu Sturza–vornic mare de Ţara de Jos, Iordache Cantacuzino Deleanu

vornic mare de Ţara de Sus, Constantin Roset, socrul Domnului, hatman,

Mihalache Roset, văr primar al Domnului, mare postelnic, Andrieş Roset–mare

spătar, Iordache Cantacuzino–mare ban, Iordache Roset Cilibiul–mare paharnic şi

Toader Paladi–mare vistiernic245. Potrivit lui Neculce, acest ultim boier era cel mai

însemnat: „ Vodă nu mai întreba pre alţi boieri de ţară. Numai cu un moldovean şi

cu grecii se sfătuia, anume Toader Păladi vel vistiernic, de făcea cum îi era voia”246.

Se pare că această mutare din Ţara Românească în mai săraca Moldovă a

avut ca rezultat o luptă înverşunată între cei doi veri. Căutând să recapete tronul

Munteniei, Constantin Vodă a sporit dările pentru a obţine sumele necesare

cumpărării acestuia de la turci. Sprijinit în Ţara Românească pe partidul

brâncovenesc şi în Moldova pe dinastia rosetească, Mavrocordat se va dovedi, în

244 Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 81.245 S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDXVIII ⁄154.246 Ion Neculce, op. cit., pg. 352.

96

prima parte a acestui război dinastic, mai puternic decât vărul lui. La un moment

dat, el sperase chiar să–l facă domn în Moldova pe vărul său, Mihalache Roset247.

„Că umbla Constantin Vodă să scoată pe Grigorie Vodă din domnie din Ţara

Românească, să meargă iar Constantin Vodă în locul lui Grigorie Vodă în Ţara

Românească, şi aice în Moldova să puie pe văru său, Mihalachi postelnicul, domn

în locul lui”248.

Întâia lui guvernare în această ţară este cu atât mai diferită de cea a tatălui

său cu cât el sporise numărul grecilor peste cei care se adunaseră de pe vremea lui

Grigorie Ghica. „Venit–au şi cu acest domnu şi mai mulţi greci decât la Grigorie

Vodă”. Pe lângă cheltuielile cu turcii, şi cele ale curţii domneşti erau apăsătoare.

„Grecii precum s–au scris că erau mulţi, ei toate boieriile şi pârcălăbiile şi

vămăşiile cele de pe margini, cu agonisit, tot ei le cuprinseră de le–au luat, iar

boierii de ţară nu puteau încăpea la nimica. Şi toţi aveau lefi mari de la vistierie şi

vreo 10 ţiitori măritate a tătâne–său, bărbaţii lor tot cu lefe şi cu boierii. Era

aşijderea un frate a lui, anume Iancu beizadea, cu mare cheltuială, că avea 10–15 lei

leafă pe zi fără altele”249.

În noiembrie 1735, Constantin Mavrocordat se întoarce pe tronul muntean.

Deşi nu există nici o mărturie care să arate cum a fost primit, Divanul din 1735 nu

putea decât să repete alcătuirea lui din domniile precedente. Doi meşteşugari

germani îi menţionează, în descrierea scurtei vizite făcute în 1740 în Ţara

Românească, pe marele vornic Iordache Creţulescu şi pe marele postelnic

Dumitraşco Adamache, cumnatul Domnului250. Dintre ce care serviseră domnii de

până atunci la Constantinopol, el a adus căderea lui Manolachi Ipsilanti. Acestă a

treia domnie în Ţara Românească durează până la 1741, timp în care Vodă

Mavrocordat a pus bazele binecunoscutelor sale reforme.

În septembrie 1741, începe cea de–a doua domnie pe tronul Moldovei. Atât

Ion Neculce, cât şi Ioniţă Canta afirmă că Vodă a fost primit cu bucurie de toată

boierimea ţării. De această dată, Constantin Mavrocordat se sprijină pe „Sandu

247 Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 83.248 Ion Neculce, op. cit., pg. 353.249 Ibidem.250 Andreas Jaschke, Zacharias Hirschel, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 251.

97

Sturza vel logofăt, Costachi Razu vel vornic de Ţara de Jos, Ioniţă Canta vel vornic

de Ţara de Sus, Ianachi Grecu hatman, pre feciorul lui Adămiţă vel postelnicul,

Andrieş Roset vel spătar, Manolache Costachi vel ban, Ştefăniţă Roset vel

paharnic, Toader Paladi vel vistiernic, Ioan Bogdan vel stolnic, Chiriţă Dracul vel

comis, Iordache Roset vel medelnicer şi Dumitraşcu Paladi vel clucer”251. Se

observă din nou importanţa pe care Domnul o acorda familiei Roset în guvernare.

O importantă mărturie referitoare la persoanele care ocupau dregătoriile de

seamă sub Constantin Mavrocordat avem de la Markos Antonios Katsaitis, care

descrie Moldova din timpul şederii sale în această ţară în anul 1742. Ajuns la Iaşi,

Katsaitis este condus la marele postelnic Constantin Caragea. Vorbind despre

însemnătatea acestuia el spune:„această dregătorie este în mare consideraţie în

aceste ţări el având obligaţi să rămână întotdeauna în preajma persoanei domnului,

care nu iese niciodată din apartamentele sale fără a fi precedat de marele postelnic

însuşi, care poartă în mână un toiag de argint”252. De asemenea, el îl menţionează

pe Iacovache Rizo cămăraşul, adică vistierul domnului, cunoscut şi ca Iacovache

Manu253, dar şi pe vistiernicul Teodor Paladi254.

În vremea lui Constantin Mavrocordat, toată corespondenţa se purta în

româneşte. Când, din obişnuinţă sau din linguşire, un dregător încerca să folosească

limba de naştere a Domnului, acesta se supăra şi îl mustra aspru: „Pentru o pricină

ca aceasta (a ciumei de la Galaţi), de ce să ne scrii greceşte?” Sau vel căpitanului de

Soroca, dregătorie nouă: „Cartea ce ne–ai trimis am luat şi cele scrise am văzut; dar

pentru ce să ne scrii greceşte? Au aştepţi să–ţi dăm noi logofăt, să scrie româneşte?

Să–ţi cauţi logofeţel, să ne scrii româneşte. Să nu ne mai scrii greceşte”. Şi

aceluiaşi îndărătnic pârcălab al Galaţilor: „Şi de acmu când ni–i mai scrie, să nu

mai scrii greceşte, ci româneşte să scrii”255.

Făcând socoteala tuturor înnoirilor aduse de ConstantinVodă în această

domnie, Ion Neculce, uitând de tânguirile mai vechi contra grecilor, însemnează:

251 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 183. 252 Markos Antonios Katsaitis, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 284.253 Ibidem.254 Ibidem, pg. 288.255 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2007, pg. 188.

98

„şi alte multe bunătăţi ale lui Constantin Vodă, cu carele au înfrumuseţat patria,

pământul Moldovei, cu jiudecăţi drepte şi cu obiceiuri bune creştineşti, şi fiecăruia

îi era cu bună dreptate, după cinstea şi vrednicia sa”256.

În acest timp, Mihai Racoviţă guverna la munteni. În jurul lui erau tot

boierii formaţi dintre localnici, dintre neamurile nobile, de dinastia

Mavrocordaţilor. Găsim astfel, la 1742, pe Iordache şi Radu Creţulescu, pe Barbu

Văcărescu, pe Constantin Dudescu pe lângă grecii Antonachi, Manolachi, Iordachi,

Vasilachi şi Dumitraşco Racoviţă – deci mai mulţi greci decât la Mavrocordaţi.

Când Constantin Mavrocordat părăseşte tronul Moldovei în iulie 1743,

locul îi este luat de fratele său, Ioan. Lipsa lui Constantin Vodă de pe scena politică

este scurtă, căci el devine în iulie 1744 domn în Ţara Românească.

Domnia paralelă a lui Ioan Mavrocordat nu a fost decât provizoratul unei

simple socoteli de familie, dar ea a însemnat totodată şi înlăturarea reformelor lui

Constantin Vodă. Precum vecinul său muntean depindea de Stavrache şi Manole

gelepul, el era reprezentat la Constantinopol de Ramadan şi Gulianó257. Rangurile şi

dregătoriile se împărţeau între ceilalţi greci veniţi cu el. Dar ceva din tradiţia

familiei se prinsese şi de acest domn trecător, care nu va mai căpăta scaun

niciodată. Astfel el trimise boieri care să dea socoteală capuchehaielor şi la sfârşitul

întâiului an ceru printr–o deputăţie a ţării să se declare acolo la Constantinopol că

este bun şi plăcut. Această deputăţie era formată din: Razu, Toader Paladi, Radu

Racoviţă şi Manolachi Costachi. Acest gest nu l–a ajutat, însă, la păstrarea tronului,

fiind înlocuit cu Grigorie Ghica în mai 1747.

Revenit pe tronul Moldovei pentru a treia oară în 1748, Constantin

Mavrocordat nu aduce nicio clientelă şi, cu atât mai puţin una de greci, ci se

serveşte de boierii înaintaşului, cu care era în război făţiş: Andrieş Roset vel

logofăt, Costachi Razu vel vornic de Ţara de Jos258, Radu Racoviţă vel vornic de

Ţara de Sus, Ioan Bogdan hatman, Toader Paladi mare postelnic, Ştefănuţă Roset

vistiernic şi Alistarh vel spătar259.

256 Ion Neculce, op. cit., pg. 402.257 Paul Jamouglou, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 331.258 S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDLXXX ⁄ 7.259 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 213.

99

În 1761 Constantin Mavrocordat începea cea de–a şasea domnie în Ţara

Românească. El păstrează lângă sine pe fraţii Cantacuzino, dar are împotriva sa

puternicul partid al Dudeştilor. Bătrânul Constantin Dudescu se înţelesese, prin fiul

său de la Constantinopol, Nicolae, cu partidul Ghiculeştilor, reprezentat prin

Dumitrachi Ghica, şi o jalbă pentru malverasaţii a fost prezentată la Poartă de o

deputăţie de boiernaşi. Ei fură trimişi în ţară de sultanul Mustafa care a dorit să afle

adevărul de la tânărul Dudescu. Cum acesta apăsă pe Domn, dând vina relei

administraţii pe Mihai Cantacuzino, sultanul însuşi iscăli hatişeriful prin care, în loc

să întărească pe Mavrocordat, se poruncea să–l aducă în fiare, pe Domn şi pe toţi

grecii lui: fraţii Mişoglu, fiii logofătului Mihalache Manu, fiii postelnicului

Constantin Iorgulescu şi doctorul Fotachi260 .

În condiţiile în care Poarta se afla antrenată într–un nou război cu Imperiul

Ţarist, Constantin Mavrocordat este numit de către sultan domn al Moldovei. Fără a

se mai trece întâi prin ceremonialul obişnuit, imediat după numire Vodă pleacă la

armată. Începea încă o domnie onestă, cu chibzuirea tuturor socotelilor pentru un

serviciu efectiv al stăpânului său. Se sprijinea nu pe marii boieri, ci pe boierimea

măruntă pe care o ajută să se ridice. În cele zece săptămâni ale sale, el a lucrat nu

cu veniturile unei ţări prădate şi risipite, ci cu banii pe care îi împrumutase el,

zălogindu–şi faimoasa bibliotecă. El primi vizita noului mare vizir Moldovangi–Ali

şi întări asigurările acestui şef al unei armate complet învinse. Aducând boieri

înaintea acestuia, el arătă ţara ca fiind credincioasă şi împiedică urmările unei

declarări de trădare generală: „Iată şi boierii ţării au venitla tălpile înălţimii tale, ce

va fi porunca împărătească să meargă să o săvârşească”261. Peste puţin timp,

Domnul trebui să plece la Galaţi, lăsând Iaşul în seama armatei ruseşti care luase

Hotinul. Aici a fost rănit într–o luptă sau într–o discuţie cu ruşii, şi ieşenii îl

revăzură pe catafalc. În haosul războilui din acel moment nici o piatră nu a fost

pusă pe mormântul lui neştiut.

260 Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 149.261 Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 193.

100

2. REPREZENTAN II POLITICI AIŢ DOMNILOR LA POART –Ă

CAPUCHEH ILEĂ

Problema capuchehăilor aduce în discuţie chestiuni majore ale raporturilor

Ţărilor Române cu Poarta în special regimul lor politic şi situaţia de drept a acestor

ţări faţă de Imperiul Otoman.

Evoluţia instituţiei capuchehăilor se leagă de împrejurări dintre cele mai

importante pentru istoria noastră din acest secol, împrejurări care pun în evidenţă

raporturile româno-turce, îndeosebi limitarea autonomiei, procesul de sporire a

obligaţiilor faţă de Poartă. Instituţia, de origine turcă, cu accepţiuni şi funcţii

diverse în sistemul şi nomenclatura administrativă otomană, se individualizează în

ceea ce priveşte ţările noastre, devenind şi păstrându-se ca o instituţie românească

de un caracter special şi cu o impresionantă continuitate.

Existenţa acestei instituţii implică, prin evoluţia ei, şi aspecte de politică

externă a Ţărilor Române, în limitele date, fapt care include nu numai raporturile cu

Poarta, ci într-o anumită măsură şi realitatea că aşezarea şisituaţia lor le comandau

poziţie proprie în complexul de probleme internaţionale impuse de ciocnirea şi

rivalităţile dintre puterile vecine de la nord, precum şi dintre acestea şi Imperiul

Otoman. Ţările noastre au avut un rol şi o anumită influenţă în politica externă

otomană. Totdată instituţia evidenţiază şi importanţa autonomiei Ţărilor Române

pentru popoarele din sud-estul Europei262.

Termenul capuchehaia provine din turcescul „Kapu-Kehaia”, cuvânt

compus din Kapu, care înseamnă poartă, şi Kâhya, care înseamnă întendent263. Pe

lângă capuchehăi, reprezentanţii Principatelor la Poartă mai erau numiţi, în

262 Ion Matei, Reprezentanţii diplomatici ai Ţării Româneşti la Poarta Otomană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, pg. 19.263 Ibidem, pg. 69.

101

cercurile diplomatice străine de la Constantinopol şi în corespondenţa

ambasadorilor străini, şi „agenţi”, „oratori”, „rezidenţi” sau „ambasadori”. În

secolul al XIX – lea, Regulamentul Organic menţine termenul de capuchehaie

alături de acela de „aghentul ţării”, care se foloseşte tot mai frecvent şi în presă.

După 1859, se renunţă în mod oficial la termenul de capuchehaie şi se introduc ca

titulatură oficială expresiile de „Agenţia diplomatică” şi „agent diplomatic”264.

Turcii sfârşesc prin a recunoaşte această titulatură.

Mărturii precise în legătură cu epoca sau împrejurarea în care s-au stabilit

primele reprezentanţe permanente ale Ţării Româneşti la Constantinopol nu există.

În ceea ce priveşte Moldova, tradiţia istorică, consemnată atât de izvoarele interne

(în special cronica lui Ion Neculce), cât şi de unele izvoare externe (Gerlach)

fixează această dată la începutul secolului al XVI – lea (în timpul urmaşului lui

Ştefan cel Mare, Bogdan, şi al sultanilor Bayazid II şi Selim I)265. S-a reţinut că

primele capuchehăi au fost ostaticii, fiii sau rudele apropiate ale Domnului, pe care

acesta era obligat să-i lase sau să-i trimită în capitala imperiului drept garanţie a

fidelităţii lui.

Totuşi, sunt motive care ne îndeamnă să considerăm că instituţia

capuchehaiei nu provine din obiceiul ţinerii de ostateci. Instituţia apare, pe de o

parte, în legătură cu evoluţia raporturilor Ţărilor Române cu Poarta, şi, pe de altă

parte, se dezvoltă în condiţiile generale în care în capitala sultanului îşi fac apariţia

primii ambasadori cu misiune fixă, permanentă.

Este bine cunoscut rolul ţărilor noastre ca regiuni de margine şi importanţa

pe care otomanii o dădeau acestor poziţii, ca şi informaţiilor pe care Domnii ţărilor

noastre trebuiau să le furnizeze Porţii. Se înţelege de ce agentul şi reprezentantul

Domnului la Constantinopol trebuia să fie un personaj ce reprezenta un interes

deosebit pentru ambasadorii puterilor străine care căutau să intre în contact cu el.

Agent al unui prinţ care cheltuieşte din plin pentru menţinerea tronului, el însuşi

dispune de importante sume de bani şi trebuie să aibă relaţii în toate mediile

influente de la Constantinopol. În secolul al XVIII- lea, în condiţiile unei

intensificări a activităţii diplomatice la Poartă, şi ca urmare a unor cerinţe impuse

264 Ibidem, pg. 73.265 Ibidem, pg. 80.

102

de împrejurări politice şi geografice schimbate în Imperiul Otoman, serviciul de

informator al domnilor români se perfecţionează266.

Evoluţia instituţiei capuchehailâcului românesc la Constantinopol este

legată de trei factori principali care îi determină şi principalele etape sau linii de

dezvoltare: a) evoluţia dominaţiei otomane, care cunoaşte modificări în tot timpul

exercitării sale; b) evoluţia sarcinilor şi obligaţiilor Ţărilor Române şi a funcţiilor şi

atribuţiilor capuchehăilor; c) evoluţia raporturilor internaţionale ale Imperiului

Otoman şi rolul tot mai mare jucat de Principatele române în politica Porţii267.

În general, în timpul domniei fanarioţilor , caracteristice pentru evoluţia

instituţiei sunt:

- creşterea importanţei capuchehăilor, a influenţei lor în ţară. Unii domni din

această perioadă sunt total dependenţi de propriile lor capuchehăi.

- creşterea importanţei lor în lumea diplomatică a Constantinopolului. Asistăm la

o adevărată epocă a capuchehăilor.

- creşterea numărului lor. De obicei sunt câte patru capuchehăi, dar unele domnii

au câte şase sau chiar opt.

- capuchehăile se recrutează numai dintre greci şi numai din căteva familii

influente. Se remarcă personaje ca Iordache Stavrachi, Başa Mihalopol,

Iacovache Rizo, Nicolae Suţu, Alexandru Ipsilanti.

- creşterea importanţei lor în viaţa politică a Ţărilor Române, în lumea

diplomatică de la Constantinopol aduce cu sine şi preţuirea lor de către turci.

Unii dintre ei ajung dragomani ai flotei, mari dragomani şi domni ai

Principatelor.

- de influenţa lor în Principate se leagă însă nu numai nenumărate abuzuri, dar şi

manifestări de opoziţie, ca şi lupta boierimii pământene pentru includerea unor

pământeni înrândul celor patru capuchehăi268.

La mijlocul secolului al XVIII – lea se deschide în jurul capuchehăilor o

dispută, care nu va fi definitiv soluţionată decât de Unirea Principatelor. Este vorba

266 Aurel H. Golimaş, Despre capuchehaiele Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829. Contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi turci, Iaşi, 1943, pg. 73.267 Ion Matei, op. cit., pg. 84.268 Ibidem, pg. 87.

103

despre revendicarea ca măcar una dintre capuchehăi să fie desemnată dintre

pământeni.

Capuchehăi greci au mai fost şi înainte. Cum era şi firesc, domnii se opreau

în alegerea lor la greci constantinopolitani care aveau relaţii extinse în mediile de

acolo, acest lucru putându-le facilita cunoaşterea intrigilor şi crearea unei reţele de

iscodire.

Domniile fanariote au adus cu ele un fel de monopol al funcţiilor

importante, printre care şi cea de capuchehaie. Capuchehăile puteau opri în special

delegaţiile de boieri nemulţumiţi care veneau să pârască pe domn la Poartă.

Monopolizând funcţia, câteva familii greceşti controlau de fapt contactul ţării cu

Poarta.

Conflictul s-a încheiat cu biruinţa fanarioţilor, singurul lucru obţinut fiind

trimiterea, ca subalterni pe lângă capuchehăi, a unor tineri boieri români269.

Izvoarele inegale şi incomplete, mai mult extene, nu menţionează

întotdeauna numele capuchehăilor a căror acţiune o descriu, de aici provenind

dificultăţile întocmirii unei liste a lor. Existenţa paralelă a mai multor capuchehăi

face şi mai dificilă stabilirea cronologiei acestora.

Nu avem prea multe date referitoare la capuchehăile primilor domni

fanarioţi. Familiile de dragomani cu o bogată experienţă, Mavrocordaţii şi

Ghiculeştii, vor şti sa-şi recruteze cu pricepere oamenii de încredere, formaţi, de

altminteri, cu răbdare într-o clientelă fidelă. Ei vor juca în general un rol discret,

aproape anonim până la vestita epocă a capuchehăilor de la mijlocul secolului.

Nu ştim dacă Nicolae Mavrocordat l-a folosit la începutul domniei pe

Dumitrache Iuliano, care i-a fost capuchehaie în domnia din Moldova între 1711-

1715, ca şi în prima domnie. Probabil că numai pentru o perioadă scurtă. Familia

Guliano sau Iuliano, de origine cretană, are legături de rudenie în Moldova; un

Toma Iuliano este capuchehaie a Moldovei în timpul lui Ioan Mavrocordat. În

schimb este menţionată în 1717 o capuchehaie a Valahiei, Sotir, probabil din

vremea lui Ioan Mavrocordat. Capuchehaie a lui Nicolae Mavrocordat în a doua

domnie este, încă de la început, Iordache slugerul270.

269Aurel H. Golimaş, op. cit., pg. 79.270 Radu Popescu, op. cit., pg. 763.

104

Există date privind numele de capuchehăi din al patrulea deceniu al

secolului al XVIII – lea conţinute într-o listă de epitropi ai bisericii Maicii

Domnului de la Constantinopol din 1 aprilie 1740, în care apar, printre alţii, marea

capuchehaie şi marele logofăt al patriarhiei Draco Suţu, marele postelnic şi

capuchehaie Manolachi, marele postelnic şi capuchehaie Constantin Caragea şi

marele sluger şi capuchehaie Panaiotachi. Primii doi sunt capuchehăi în timpul

domniilor muntele ale lui Constantin Mavrocordat, ceilalţi par a fi capuchehăi ai

domnilor Moldovei, pentru că nu apar atestaţi în domniile muntene din periaoda

respectivă. Aceste două capuchehăi sunt atestate şi în a treia domnie (1735-1741) a

lui Constantin Mavrocordat. Primul este Constantin Draco Suţu, care apare cu

această funcţie şi în domniile lui moldovene271.

Familia Suţu era originară din Epir şi se numea Draco. Constantin Draco

Suţu este fiul lui Diamantache Draco, al doilea grămătic al lui Brâncoveanu, mare

logofăt sub Constantin Mavrocordat, când este şi prim-capuchehaie la

Constantinopol. Ţinea pe lângă dânsul prin 1739 pe fiul său Alexandru ca impiegat

pe lângă capuchehăi. Acesta va ajunge portar şi postelnic în Moldova şi va fi

spânzurat de turci în 1759. O altă capuchehaie întrebuinţată de Constantin Vodă în

domniile lui a fost Ianache Vlasto. Este atestat un Vlasto capuchehaie sub Nicolae

Navrocordat în domniile din cele două ţări. Pare a fi aceeaşi persoană intrată în

servicul Mavrocordaţilor. Ianache (zis şi Arapache) a ocupat funcţia de capuchehaie

sub Constantin Mavrocordat până în a şasea domnie, fiind atestat ultima oară la

1762. Colegul lui de capuchehaie este Misoglu Alexe. O altă capuchehaie a acestui

domn este Manolache, care în a doua domnie moldoveană (1741-1743) este atestat

ca fiind postelnic şi baş-capuchehaie.

O altă capuchehaie a lui Constantin Mavrocordat este Ştefan Misoglu sau

Missos, capuchehaie munteană la 1756-1758 şi care se menţine în această funcţie şi

după această dată. Mai târziu, ginere a lui Ioan M. Mavrocordat, va fi capuchehaie

în Moldova sub Alexandru Mavrocordat Firaris (1785-1786). Alexie Misoglu,

capuchehaie a lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească în cea de-a şasea

domnie, va fi capuchehaie moldoveană în timpul socrului său, Alexandru

271 Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti, Bucureşti, Editura Politică, 1965, pg. 56.

105

Mavrocordat Delibey. Deci, familia Misoglu era legată de Mavrocordar prin

rudenie. Constantin Mavrocordat, spune şi Dionisie Fotino, reuşeşte, spre deosebire

de Racoviţeşti, să domnească independent de capuchehăile sale272.

Dominaţia exercitată de capuchehăi asupra domnilor din familia Racoviţă

(epoca capuchehăilor) era cauzată în principiu de slăbiciunea domnilor,

capuchehăile exercitând un fel de tutelă asupra unora, însă nu e mai puţin adevărat

că şi conjunctura politică din capitala imperiului a scos în evidenţă activitatea unor

capuchehăi, cărora ambasadorii străini le acordau din ce în ce mai mult credit,

folosindu-i în transmiterea ştirilor prin domnii lor.

3. PERSONALIT I GRECEŞTI ÎNĂŢ RILE ROMÂNE ÎN VREMEAŢĂ

MAVROCORDA ILORŢ

Limba greacă a pătruns în Ţările Române nu odată cu venirea domnilor

fanarioţi, cum afirmă unii istorici, ci cu mult înainte de începerea regimului

fanariot, din îndemnul şi sub patronajul domnilor români. Limba oficială a

cancelariei administrative era, după cum se ştie, în epoca mai veche limba slavă, iar

apoi cea română, în care sunt scrise actele şi cărţile domneşti chiar sub fanarioţi.

Rare sunt cazurile când întâlnim în această epocă şi câte un document oficial scris

în limba greacă273.

Prin imigrarea mereu crescândă a grecilor în Principate, în biserică şi

şcoală, prin aşezarea călugărilor în mănăstiri, în care, înainte de înfiinţarea şcolilor,

copiii boierilor şi clerul învăţau carte, nivelul de cunoaştere a limbii greceşti a

272 Ion Matei, op. cit., pg. 273.273 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 9.

106

crescut simţitor. Se înfiinţează tot mai multe şcoli greceşti, iar Domnii şi unii boieri

au acasă profesori greci pentru educaţia copiilor lor274.

Dacă luăm în considerare faptul că mai toată clasa boierească din Principate

se educa în limba greacă; că fiii boierilor şi mai ales ai Domnilor din vechime

învăţau şi se cultivau la Constantinopol; apoi după căderea Constantinopolului se

trimiteau fiii Domnilor ca ostateci sau garanţi, ba şi ai unora dintre boieri, unde

creşteau şi se educau (de pildă, Dimitrie Cantemir); că boierii rivalizau între ei care

mai de care în a-şi educa copiii în limba greacă la Academia de la Constantinopol

sau acasă cu profesori greci şi, ulterior la Academiile Domneşti, atunci nu este

deloc surprinzător modul în care s-a răspândit limba greacă în Principate275.

Astfel, influenţa grecească asupra celor două Ţări Româneşti în secolul al

XVIII – lea nu e decât urmarea şi continuarea celei care n-a încetat să existe după

momentul 1453 şi care a fost menţinută de familiile greceşti din Constantinopol.

Deveniţi Domni ai Principatelor şi instalându-şi curtea în mijlocul

populaţiei româneşti, fanarioţii nu s-au găsit aici la fel de izolaţi cum fuseseră la

Constantinopol după venirea turcilor. Principatele ajunseseră patria unui număr

mare dintre coreligionarii lor, mulţi înrudiţi cu cele mai de seamă familii

pământene, şi care datorită educaţiei lor, jucau un rol important în ţară.

Pe lângă cei care au ocupat dregătorii importante şi s-au ocupat de politica

ţării, au mai existat şi alţi greci care şi-au găsit găzduire pe teritoriul românesc şi

care au avut însemnătate în viaţa socială, culturală şi religioasă a românilor.

Această listă, de alminteri lungă, poate începe cu:

Dimitrie Procopiu ( Δημήτριος Προκοπίου) a servit ca secretar al

Domnului Nicolae Mavrocordat, apoi a fost trimis de către acesta la Patavia pentru

a studia medicina. La reîntoarcere îl întâlnim şi ca profesor al lui Constantin

Mavrocordat şi ca medic al curţii sale276.

Alexandru Turnavitu (Αλέξανδρος Τυρναβίτης) a fost profesor la

Academia din Bucureşti unde a predat ştiinţe filosofice până în 1761277.

274 D. Russo, op. cit., pg. 525.275 Constantin Erbiceanu, Priviri istorice şi literare..., pg. 27.276 Idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821), Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, Bucureşti, 1905, pg. 10.277 Ibidem, pg. 18.

107

Neofit Cafsocalivitis (Νεόφυτος Καυσοκαλιβίτης) era născut în Pelopones

la Patra. Ca şi călugăr, era profesot la Sfântul Munte. Pe la 1749 a venit în Valahia

ca profesor la Academie şi între studenţii săi s-a numărat şi Grigorie Alexandru

Ghica. Neofit este considerat a fi inventatorul metodei didactice, adică traducerea

textului elen în limba vorbită printr-un singur cuvânt, până la acea dată folosindu-se

metoda interpretării textelor vechi printr-o sumă de sinonime. Această metodă a sa

a fot utilizată mai târziu şi de Lambru Fotiade în Academia de la Bucureşti. Neofit

recurgea adesea, în cadrul cursurilor de gramatică predate, la optică, astronomie,

logică etc. pentru a le face mai interesante şi mai uşor de înţeles. A fost directorul

Academiei bucureştene278.

Nicolae Vilara (Νικόλαος Βιλαράς) de loc din Iannina, a fost secretarul

Domnilor Nicolae şi Constantin Mavrocordat279.

Dimitrie Procopie Pamper (Δημήτριος Προκοπίου ο Παμπέρης), originar

din Macedonia şi educat la Constantinopol, a fost secretarul lui Nicoale

Mavrocordat, profesor la Academia din Bucureşti şi doctor al Casei Domnului. A

redactat un Catalog al savanţilor greci şi a tradus din greaca clasică în neogreacă

Istoria războilui ruso-turc scrisă de Chesarie de Râmnnic280.

Gheorghe Hrysogon din Trapezunt a fost profesor de gramatică, literatură şi

filosofie la Academia din Bucureşti între 1715-1739. în 1724 ajunge directorul

Academiei, iar la 1730 traduce în neogreacă Nomocanonul la rugămintea Domnului

Nicolae Mavrocordat281.

Mitrofan de Nyssa devine Mitropolit al Ungrovlahiei în 1716. Când Nicolae

Mavrocordat este numit pentru a doua oară Domn în Muntenia, el scrie patriarhului

Hrisant al Ierusalimului să-l sfătuiască pe Domn să nu vină cu prea mulţi greci în

ţară, să nu-i supere pe pământeni şi să fie îngăduitor cu cei care au gresit în timpul

primei domnii282.

278 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 98.279 Constantin Erbiceanu, Bărbaţi culţi greci..., pg. 26.280 Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică, Editura Omonia, Bucureşti, 2006, pg. 81.281 Ibidem, pg. 79.282 Ibidem, pg. 80.

108

Lazăr Scriba (Λάζαρος Σκρίβας) s-a născut în Trapezunt, a fost întâiul

secretar al lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească şi apoi profesor la

Academia Domnească. De la el s-au păstrat poeme, epigrame şi o traducere din

româneşte: „Istoria pe scurt, sau paralelă între Domnitorii Valahiei şi Moldovei”283.

Gheorghe Trapezundiul Ipomenos a fost educat pe socoteala lui Constantin

Mavrocordat şi trimis la Patavia, unde a studiat medicina şi filosofia. A fost

profesor şi director al Academiei din Bucureşti.

Andronache Vlastó a fost mare comis în Moldova (1726), apoi mare vistier

(1732) şi mare clucer (1737) în Ţara Românească. La 1740 era primul secretar al

lui Constantin Mavrocordat, vorbea perfect italiana şi germana şi înţelegea limba

franceză. El l-a însoţit, din partea Domnului, pe Jean Claude Flachat în vizita

acestuia prin capitala Munteniei284.

Medicul Fotaki, la 1756, va fi agentul lui Constantin Mavrocordat în

Polonia. A fost şi medicul lui Grigorie III Ghica285.

Petru Depasta Peloponesiacul a fost medicul lui Constantin Mavrocordat,

pe care îl însoţeşte în exilul de pe insula Lemnos, şi a scris o cronică despre viaţa

acestuia – Cronicul lui Petru Depasta Peloponesiacul asupra vieţei Domnitorului

Constantin Necolai Mavrocordat286.

Anastasie Contoidis venise în Modova în prima domnie a lui Nicolae

Mavrocordat, pe care îl lăuda ca fiind „prea glorios, prea bogat, vrednic de o

puternică împărăţie”. Nu se ştie în ce calitate fusese angajat de Nicolae Vodă,

probabil ca profesor, iar pentru serviciile sale primea un zlot pe zi şi toate cele

necesare pentru întreţinere. După mazilirea lui Mavrocordat, Contoidis rămâne în

Moldova şi este angajat de Dimitrie Cantemir ca profesor pentru copiii săi. A

ocupat acest post până în 1720, când a fost aproape forţat de Petru cel Mare să facă

parte din Sfântul Sinod din Moscova287.

283 Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci…., pg. 171.284 Jean Claude Flachat, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 254-257.285 Nicolae Iorga, Istoria românilor..., pg. 162.286 Constantin Erbiceanu, Cronicari greci..., pg. 306.287 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 11.

109

Constantin/Chesarie Dapontes , originar din insula Skopelos, şi-a început

studiile la şcoala şi mănăstirea din Skopelos, dar în 1731 a fost trimis la

Constantinopol şi luat sub protecţia lui Constantin Ventura, dragomanul flotei

otomane. Acesta îl recomandă Domnului Mihail Racoviţă şi la sfârşitul anului 1731

pleacă la Bucureşti. A studiat cu bani daţi de protectorul său în şcoala de la

mănăstirea Sfântul Gheorghe Nou. Curând datorită talentelor sale şi învăţăturii

acumulate, a fost ales de Constantin Mavrocordat ca secretar al său, luându-l cu

dânsul la schimbarea domniei, în Moldova288. La 1735, în preajma războiului ruso-

austro-turc, Dapontes se afla din nou în Ţara Românească. El a descris amănunţit

peripeţiile din acest război, pe care le-a cunoscut în calitatea sa de secretar

domnesc, în remarcabila sa lucrare Δακικαί Εφημερίδες. În 1741 Dapontes a plecat

din nou în Moldova cu Mavrocordat. Pizmuit însă pentru rolul însemnat pe care îl

juca în preajma Domnului, el a fos calomniat de rivali la marele vizir care a

poruncit Domnului să-l trimită la Constantinopol. Este închis 2 ani şi câţiva ani mai

târziu, în 1751, se călugăreşte sub numele de Chesarie289.

Mitropolitul Neofit. Originar din Creta, mitropolitul Neofit al Mirelor a

venit în Ţara Românească unde a ajuns duhovnicul lui Constantin Mavrocordat şi

profesorul de elină al fratelui acestuia, beizadeaua Alexandru, şi a surorii lor,

domniţa Sultana. În ianuarie 1737 Neofit a fost hirotonit ca mitropolit al Mirelor,

iar după moartea vlădicăi Ştefan al Ungrovlahiei, beneficiind de sprijinul domnului,

a fost ales mitropolit al ţării. Noul prelat a avut o colaborare fructuoasă cu

Constantin Mavrocordat atât pe tărâm cultural, dar mai ales pentru promovarea

reformelor din „Constituţie” şi desfiinţarea rumâniei290.

În 1739, Nikiforos Peloponesiacul devine mitropolit la Iaşi; este singurul

mitropolit grec al Moldovei în tot veacul fanariot. Fusese profesorul lui Grigorie II

Ghica. S-a călugărit la Neamţ, devenind apoi mitropolit de Sidis. Grigorie II Ghica

obţine numirea lui cu condiţia pusă de Divan ca „după dânsul alt străin să nu mai

288 Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci…., pg. 67.289 ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 381.290 Ibidem, pg. 335.

110

fie”. A sprijinit activitatea tipografică şi l-a susţinut pe Constantin Mavrocordat în

activitatea reformatoare291.

Între 1753-1760 scaunul mitropolitan al Munteniei este ocupat de Filaret

Mihailitzis, originar din insula Zakynthos, care fusese egumen la mănăstirea Sfânta

Ecaterina din Bucureşti şi apoi episcop de Buzău.

Deşi figuri trecătoare în viaţa românilor, toate aceste personalităţi şi-au lăsat

amprenta în istoria celor două Principate.

CONCLUZII

Este discutabil dacă secolul fanariot trebuie văzut ca o perioadă de general

declin al societăţii din cele două Principate, ca o adevărată cezură în istoria

291 Paula Scalcău, op.cit., pg. 86.

111

naţională, în cursul căreia românii ar fi fost cufundaţi de grecii Fanarului într-o

beznă de stoarceri şi abrutizare care ar fi ameninţat însăşi fiinţa lor naţională, sau ca

o epocă de reforme sociale şi administrative, o epocă de dezvolatare a

învăţământului prin consolidarea şi modernizarea Academiilor Domneşti din cele

două capitale, Bucureşti şi Iaşi. Dincolo de aspectele sale pozitive şi negative,

epoca fanarioţilor constituie un capitol comun al istoriei grecilor şi românilor.

Impus Ţărilor Române de către Poartă, sistemul fanariot a funcţionat, cu

bune şi rele, mai bine de 100 de ani. De la capul ţării la ultimul călugăr de

mănăstire închinată, de la limba folosită în majoritatea şcolilor până la violenţele

cutărui adunător de impozit, societatea a funcţionat într-un mod tipic grecesc.

Pe de altă parte acest regim şi-a pus amprenta şi în sistemul politic şi

instituţional al celor două Principate, care ajung la o nouă treaptă a evoluţiei lor,

pierzându-şi tot mai mult autonomia. Instituţia Domniei îşi pierde prestigiul de altă

dată devenind o instituţie ca toate celelalte în cadrul sistemului administrativ

otoman. Numirea domnilor în cele două Ţări Române în schimbul unor sume de

bani de către Poarta Otomană a făcut ca sistemul tradiţional ereditaro-electiv, de

urmare la tron să fie abolit. Domnii fanarioţi au pierdut orice drept de a se afirma în

politica externă, dar rămâneau, în schimb, stăpâni asupra politicii interne,

exercitând cu depline puteri prerogativele lor legislative, administrative şi

judecătoreşti.

Sfatul domnesc a continuat să fie şi în această perioadă principala instituţie

în susţinerea şi ajutorul domniei, în organizarea şi conducerea vieţii interne, în

probleme financiare, judecătoreşti şi administrative şi, atât cât se putea şi era

permis, în politica externă. Când Sfatul îndeplinea competenţe de judecată, atât la

Bucureşti, cât şi la Iaşi, figura în documente sub numele de Divan.

Reprezentantă a intereselor clasei privilegiate, Adunarea de Stări începe să-

şi piardă treptat atât ponderea în rezolvarea afacerilor statului cât şi semnificaţia

iniţială. În aceste condiţii, ea a cedat locul (fără a se desfiinţa oficial) unui organism

decizional – consultativ mai restrâns, bazat tot pe stări, cunoscut sub numele de Sfat

de obşte, care era convocat în situaţii în care urmau să fie luate hotărâri de

importanţă deosebită.

112

Dregătoriile tradiţionale s-au menţinut, dar numărul şi importanţa lor a

crescut, în condiţiile centralizării tot mai accentuate a puterii. Numărul dregătorilor

a crescut fie pe calea dublării sau triplării celor vechi, fie prin crearea altora noi de

inspiraţie musulmană (caftangiul, babeingiul, ,mataragiul , rahtivanul etc.).

Mare parte din aceste dregătorii erau ocupate de grecii care veneau în

Principate o dată cu domnii. Mavrocordaţii se numără printre puţinii domni

fanarioţi care nu au avut o suită grecească numeroasă la urcarea pe tron. Printre cei

mai renumiţi greci care au făcut parte din administraţia românească sub aceşti

domni, menţionăm pe cei din familiile: Iulianó (Gulianó), din care Nicolae

Mavrocordat şi-a ales credincioasa capuchehaie mulţi ani, Hrisoscoleu, Vlastó,

Suţu, Ciuchii şi Ramadan, din care Mavrocordaţii îşi aleg marele postelnic.

În domniile sale din Moldova, Nicolae Mavrocordat caută să câştige

sprijinul boierilor pământeni, cărora le acordă cele mai importante funcţii din Sfatul

domnesc, rezervând însă postelnicia grecului Ramadan, despre care cronicile

timpului spun că era cel mai însemnat boier. Acest fapt se justifică prin aceea că

Domnul, străin într-o ţară străină, nu-şi putea încredinţa secretele decât unei

persoane care îi înţelegea modul de gândire şi de guvernare. Atunci când este

schimbat în tronul Munteniei, Nicolae Vodă trimite ca oameni de încredere pe

Constantin Ciuchi şi pe Constantin Ramadan, dintre cei mai de aproape intimi ai

săi, şi pe Spandoni şi Spileoti cu cărţi la boieri şi la ţară. Şi de această dată, Sfatul

domnesc va fi constituit preponderent din boieri pământeni.

Ascultând sfatul plin de înţelepciune a părintelui său, Constantin

Mavrocordat nu se va înconjura de greci în numeroasele sale domnii în cele două

Principate. El se va baza în guvernare tot pe boierimea română, îndeosebi pe cei din

familia Rosetti, Cantacuzino şi Creţulescu. Dintre puţinii dregători greci menţionăm

pe vistierul Antonachi, postelnicul Ramadan, postelnicul Constantin Caragea,

postelnicul Dumitraşco Adamache, Iacovache Rizo cămăraşul etc.

Cei mai importanţi în ierarhia dregătorilor erau însă capuchehăile, care în

perioada fanariotă, aproape întotdeauna, erau greci. Opţiunea Domnilor în acestă

privinţă era explicată prin faptul că aceştia aveau relaţii extinse în mediile de la

Constantinopol, acest lucru putându-le facilita cunoaşterea intrigilor şi crearea unei

113

reţele de iscodire. Capuchehăile puteau opri în special delegaţiile de boieri

nemulţumiţi care veneau să pârască pe domn la Poartă. Monopolizând funcţia,

câteva familii greceşti controlau de fapt contactul ţării cu Poarta.

Potrivit mărturiilor, în domnia din Moldova (1711-1716) şi o parte din

prima domnie în Muntenia, Nicolae Mavrocordat l-a folosit drept capuchehaie pe

Dumitrache Iuliano. Un alt Iuliano, de această dată Toma, este capuchehaie în 1717

vremea lui Ioan Mavrocordat. Capuchehaie a lui Nicolae Vodă în a doua domnie

este, încă de la început, Iordache slugerul, menţionat de cronicarul Radu Popescu.

Dintre capuchehăile lui Constantin Mavrocordat menţionăm pe Constantin

Draco Suţu, marele postelnic Manolachi, marele postelnic Constantin Caragea,

Ianache Vlasto şi Ştefan Misoglu. Acesta din urmă va fi capuchehaie în Moldova

sub Alexandru Mavrocordat Firaris, iar Alexie Misoglu, capuchehaie a lui

Constantin Mavrocordat în Ţara Românească în cea de-a şasea domnie, va fi

capuchehaie moldoveană în timpul socrului său, Alexandru Mavrocordat Delibey.

Pe lângă cei care au ocupat dregătorii importante şi s-au ocupat de politica

ţării, au mai existat şi alţi greci care şi-au găsit găzduire pe teritoriul românesc şi

care au avut însemnătate în viaţa socială, culturală şi religioasă a românilor. Printre

aceştia se numără: Dimitrie Procopiu, Dimitrie Procopie Pamper, Lazăr Scriba,

Andronache Vlastó, Chesarie Dapontes, secretari ai Mavrocordaţilor, Alexandru

Turnavitu, Neofit Cafsocalivitis, Gheorghe Hrysogon din Trapezunt, Gheorghe

Trapezundiul Ipomenos, renumiţi preofesori ai Academiilor Domneşti, Neofit,

mitropolitul Ţării Româneşti, Nikiforos Peloponesiacul, singurul mitropolit grec al

Moldovei. Deşi figuri trecătoare în viaţa românilor, toate aceste personalităţi şi-au

lăsat amprenta în istoria celor două Principate.

Istoriografia ulterioară s-a grăbit, mai toată, să ponegrească secolul fanariot.

Lucrurile ar trebui, însă, judecate într-o manieră obiectivă. Majoritatea celor

domnilor fanarioţi se dovedesc a fi buni administratori. Codifică, schimbă în sens

iluminist raporturile sociale, creează administraţia provincială, cu preocupări de

urbanism, susţin şcolile şi spitalele, înfiinţează tipografii (pentru cărţi greceşti, dar

şi româneşti). Ei încurajează literatura cronicărească, unii dovedindu-se ei înşişi

scriitori talentaţi, ca Nicolae Mavrocordat, Nicolae Caragea sau Alexandru

114

Hangerli. Apoi fac să vină în Ţările Române profesori de prestigiu care predau,

scriu, organizează şcoli, teatru, traduc din literatura iluministă (îndeosebi din cea

franceză).

Sistemul s-a prăbuşit în 1821, dar oamenii au rămas. Prea puţini greci

părăsesc pământul românesc odată cu revenirea la domniile pământene. Motivele

sunt multiple. Şederea aici de sute de ani a familiei, căsătoria cu pământence,

moşiile cumpărate ca şi acel sentiment inefabil că, rămânând greci, se simt totuşi

cel mai bine în Ţările Române.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

Inedite :

• Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale

• Colecţia Manuscrise: Manuscrisele 1206, 1208, 1209, 1750.

115

• Fondul Documente Istorice: MCDLXIV/174, MCDLXXIX/17,

MCDLXXXIII/129, MCDLXXXVIII/82, MCDXCII/26, MDII/253,

MDXVIII/154, MDXXXI/21,MDXLII/162, MDXLIV/65, MDLXVI/19,

MDLXX/23, MDLXXIV/14, MDLXXX/7, MDLXXX/21, MDCXIII,18,

MDCXXVI/253a, MDCCCLV/41, MDCCCLVI/17.

• Fondul Emil Vîrtosu: I/449, I/459, I/464, I/496, I/471, I/691, XIII/39.

• Fondul Mitropolia Moldovei: VIII/31a, XXX/10, XXX/12, CXXXVII/3,

CXLVI/25.

Izvoare narative :

• Călători străini care au scris despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1997.

• Cronicari munteni, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004.

• [Mihai Cantacuzino, banul], Istoria politică şi geografică a Ţerei Românesci de

fraţii Tunusli, trad. de George Sion, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rădulescu,

Bucureşti, 1863.

• Erbiceanu, Constantin, Cronicari greci care au scris despre români în epoca

fanariotă, Editura Cronicar, Bucureşti.

• Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, vol. II, Editura Casei Şcoalelor,

Bucureşti, 1928.

• Kogălniceanu, Mihail, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi

Valahiei, ediţia a II-a, Imprimeria Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1874.

• Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura de stat pentru literatură şi artă,

Bucureşti, 1955.

II. Instrumente de lucru

116

Dicţionare

• ***, DEX: dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

• ***, Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei

Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988.

III. Lucr riă

A. Lucrări generale:

• *** Istoria României, vol. III, Editura Academiei Republicii Populare

Române, Bucureşti, 1964.

• *** Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.

• ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

• ***, Pravilniceasca condică-1780, Ediţie critică, Editura Academiei

Republicii Populare România, Bucureşti, 1957.

• ***, Îndreptarea legii, 1652, Editura Academiei Republicii Populare

România, Bucureşti,1962.

• ***, Legiuirea Caragea, Ediţie critică, Editura Academiei Republicii

Populare România, Bucureşti, 1952.

• Bălcescu, Nicolae, Mersul revoluţiei în istoria românilor, Editura

Tipografiile române unite, Bucureşti, 1936.

• Brezoianu, Ioan, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866), Tipografia

Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882.

• Brătianu, Gheorghe I. Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în

Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995

117

• Burac, Constantin, Istoria instituţiilor medievale româneşti, Editura

Renaissance, Bucureşti, 2005.

• Buzescu, Alexandru Al., Domnia în Ţările Române până la 1866, Tiparul

„Cartea Românească”, Bucureşti.

• Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi,

Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971.

• Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa

de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996.

• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

• Dimiu, Radu, Judecători şi judecăţi de altădată, Editura Curierul Judiciar,

Bucureşti, 1929.

• Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti,

1995.

• Idem, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2002.

• Dragnev, Demir, Ţara Moldovei în Epoca Luminilor, Editura Civitas,

Chişinău, 1999.

• Drăgan, Josif Constantin, Istoria românilor, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 1994.

• Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti,

2007.

• Idem, Despre boieri, Editura „Cartea românească” S.A., Bucureşti, 1920.

• Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,

Editura Scythian Books, Oakland, 1989.

• Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2006.

• Ionescu, Gheorghe M., Influenţa culturei grecesci în Muntenia şi Moldova

cu privire la biserică, şcoală şi societate (1359–1873), Tipografia şi Fonderia

de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1900.

118

• Idem., Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II, Bucureşti, 1914.

• Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor,

vol. II, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930

• Idem, Istoria românilor, vol. VII Reformatorii, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2002.

• Idem, Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?,

Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1937.

• Lecca, Octav – George, Familiile boiereşti române, Editura Muzeul

Literaturii Române, Bucureşti, 2000.

• Matichescu, Olimpiu, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura

Economică, Bucureşti, 2000.

• Nistor, Ion I., Istoria românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureştilor,

Bucureşti, 2002.

• Oţetea, Andrei, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

• Peretz, Ion, Pravila de la Govora, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl,

Bucureşti, 1911.

• Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura

Universităţii din Bucureşti, 1999.

• Vlad, Ioan, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 2003.

• Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2006.

• Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX Mavrocordaţii,

Editura Cartea Românească, Bucureşti.

B. Lucrări de specialitate:

• Berindei, Dan, Din începuturile diplomaţiei româneşti, Bucureşti, Editura

Politică, 1965.

119

• Grigoraş, Nicolae, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiunile lor

până la Regulamentul Organic, Tipografia Avântul, Iaşi, 1942.

• Cartojan, Nicolae, Epoca fanarioţilor, Seminarul de Istoria literaturii

române vechi, Bucureşti, 1932-1933.

• Constantiniu, Florin, Constantin Mavrocordat, Editura Militară,

Bucureşti, 1985.

• Erbiceanu, Constantin, Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote,

Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1901.

• Idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi

Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821), Institutul de arte grafice

„Carol Gobl”, Bucureşti, 1905.

• Filitti, I. C, Rolul diplomatic al fanarioţilor (1711-1821), Editura Do-

minoR, Iaşi, 2002.

• Golimaş, Aurel H., Despre capuchehaiele Moldovei şi poruncile Porţii

către Moldova până la 1829. Contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept

dintre Moldova şi turci, Iaşi, 1943.

• Matei, Ion, Reprezentanţii diplomatici ai Ţării Româneşti la Poarta

Otomană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

• Russo, D., Studii istorice greco-române, Fundaţia pentru literatură şi artă

„Regela Carol II”, Bucureşti, 1939.

• Scalcău, Paula, Elenismul în România. O istorie cronologică, Editura

Omonia, Bucureşti, 2006.

• Stoicescu, Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara

Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII) , Editura Academiei Republicii

Socialiste România, Bucureşti, 1968.

• Rădulescu, Theodora, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării

Româneşti din secolul al XVIII –lea, Direcţia Generelă a Arhivelor Statului,

Bucureşti, 1972.

• Ţipău, Mihai, Domnii fanarioţi în Ţările Române (1711-1821), Editura

Omonia, Bucureşti, 2004.

120

• Zallony, Marcus Filip, Despre fanarioţi, Institutul de arte grafice Carol

Göbl, Bucureşti, 1897.

LIST ANEXEĂ

1. 1722 (7230) ianuarie 25.Carte domnească prin care Nicolae Mavrocordat voievod

porunceşte lui Constantin căpitan şi lui Pătraşco Milcoveanu, să dea ţiganul Baştea

cu feciorii săi în stăpânirea Papei paharnic.

2. 1722 (7230) august 10. Carte domnească prin care Nicolae Mavrocordat voievod

porunceşte lui Constantin căpitan şi lui Pătraşco Milcoveanu, să dea nişte ţigani în

stăpânirea Papei stolnic.

3. 1726 (7234) mai 27. Cartea lui Nicolae Mavrocordat domnul Ţării Româneşti prin

care scuteşte pe Iordache Creţulescu, mare vornic, de plata pogonăritului pentru o

vie.

4. 1727 (7235) iulie 20. Zapis prin care Matei Creţulescu logofăt vinde lui Iordache

Creţulescu, mare vornic, partea sa din moşia Bărbuleţ, judeţul Dâmboviţa.

5. 1733 (7241) mai 13, Iaşi. Carte domnească prin care Constantin Mavrocordat

voievod porunceşte lui Toader Costachi şi Stamati vornic să aleagă moşia

Dumbrăviţa, partea dăruită de călugărul Iosaf Mitropoliei Moldovei.

121

6. 1734 (7242) mai 1. Hrisovul lui Constantin Mavrocordat domnul Moldovei

referitor la darea dijmei de către clăcaşi numai din ceea ce vor lucra pe moşie şi din

livezile lor.

7. 1742 (7250) ianuarie 19. Carte domnească prin care Constantin Nicolae domnul

Moldovei porundeşte lui Radu Racoviţă, fost mare paharnic, să cerceteze pentru

moşiile Săcălăseşti, Răcani, Zemeş şi alte hotare din ţinutul Bacăului pentru care au

pricină Lupul Crupenschi, mare pitar, şi fraţii lui, cu oamenii din neamul celor care

le-au vândut lui Timuş Crupenschi.

8. 1742 (7250) iulie 11. Cartea lui Constantin Mavrocordat domnul Moldovei prin

care porunceşte staroştilor de Putna, Miron Dima, fost vornic, şi Ion Pruncul, fost al

doilea clucer, să cerceteze pricina lui Costea, fost al doilea sluger, şi a lui Ioniţă,

fratele său, nepoţii lui Mihai Zugravul, pentru moşia Floreşti, ţinutul Putna.

9. 1746 (7254) august 14. Hrisovul lui Ioan Nicolae domnul Moldovei prin care

întăreşte mănăstirii Sfântul Sava moşia Mărişanii, pe Telejna, în ţinutul Vaslui.

10. 1746 (7255) octombrie 8. Cartea de judecată a lui Ioan Nicolae domnul Moldovei

dată în pricina răzeşilor din satul Săcuieni, ţinutul Roman, pentru moşie.

11. 1783 mai 19. Cartea lui Alexandru Constantin Mavrocordat domnul Moldovei prin

care porunceşte lui Toma Iamandi căpitan să se înfăţişeze la cercetarea pricinii pe

care o are cu von Ider, cu contele Silinschie şi cu orânduitorii din Doroseuţi pentru

această moşiei.

12. 1784 februarie 10. Carte de judecată prin care Divanului domnesc judecă pe

Eftimie, egumenul mănăstirii Lipovăţu, cu Climentie, diacul de vistierie, pentru un

vad de moară din apa Vasluiului.

13. 1786 (7294) februarie 14. Cartea lui Alexandru Ioan Mavrocordat domnul

Moldovei prin care cere lui Lupu Costachi, mare vornic, şi altora să aleagă moşiile

răzeşilor din Umbrăreştii Vechi.

14. 1786 martie 18. Cartea lui Alexandru Ioan Mavrocordat domnul Moldovei prin care

dă întărire lui Toma Imandi, mare stolnic, şi omului ce-l va rândui la moşiile sale

din ţinutul Dorohoi, Bădăuţii şi Săbăşenii de a-şi apăra dumbrăvile de a fi tăiate.

122

15. 1786 aprilie 23. Hrisovul lui Alexandru Ioan Mavrocordat domnul Modovei prin

care întăreşte boierilor epitropi ai moşiei Hotărnicenii să ia venitul acesteia de la

oamenii şezători care o mănâncă cu turmele de oi.

ANEXE

123

1.

Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Emil Vîrtosu, I/464.

124

2.

Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Emil Vîrtosu, I/471.

125

3.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDXC/14.

126

4.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDXC/15.

127

5.

Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Mitropolia Moldovei, VIII/31.

128

6.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MDXVIII/154.

129

7.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MCDLXIV/174.

130

8.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDXLIV/65.

131

9.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MCDLXXIX/17.

132

10.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MDLXXIV/14.

133

11.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDLXXX/21.

134

12.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MCDLXXIX/74.

135

13.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDXLII/162

136

14.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice, MDLXXX/23.

137

15.Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fondul Documente Istorice,

MCDLXXXIV/2.

138

139

140