(10) natura psihicului uman

Unitatea 10 [NATURA PSIHICULUI UMAN]

UNITATEA 10: Natura psihicului uman

Sinteză

Statutul ontologic al psihicului Statutul ontologic al psihicului este concomitent o problemă a filozofiei (mai precis a

metafizicii şi a filozofiei minţii) cât şi a psihologiei şi a neurobiologiei. Încă din antichitate au fost formulate o mulţime de perspective cu privire la natura

psihicului fără a se consolida un consens. În prezent, majoritatea filozofilor şi a savanţilor adoptă o perspectivă materialistă asupra universului, fapt ce reduce psihicul la dinamica materiei.

A spune despre psihic că este “ceva” reprezintă totuşi o eroare de reificare, întrucât nu este pe deplin clar că el este o substanţă în sens metafizic. Filozofii dualişti precum Platon (vezi dialogurile Phaedo şi Alcibiades I) sau Descartes credeau cu siguranţă în existenţa unui spirit imaterial care animă mişcările corpului1. Văzut prin optica materialismului, însă, psihicul este mai degrabă un proces sau o colecţie de evenimente, decât o entitate de sine stătătoare. Adoptând chiar şi această perspectivă ne lovim totuşi de ceea ce Joseph Levine a numit “abisul explicativ” (eng. the explanatory gap) al materialismului (Levine, 1983) , iar David Chalmers a definit drept “problema grea a conştiinţei” (Chalmers, 1995, 1996). Mai precis, apare în mod natural întrebarea cum dinamica unor particule înzestrate doar cu proprietăţi fizice (e.g. masă, sarcină electrică sau impuls) poate da naştere unor proprietăţi psihice, aparent ireductible (i.e. caracterul calitativ al experienţelor sau qualia, în jargonul de specialitate).

Mielu Zlate (2000, p. 198) compară psihicul cu un cristal de diamant care proiectează imagini diferite în funcţie de direcţia fasciulului de lumină călăuzit către acesta. Metafora are rolul de a evidenţia nu doar complexitatea intrinsecă a psihicului, ci şi incapacitatea vreunei perspective unice, unilaterale, de a elucida natura reală a minţii.

Polarităţile minţii (natura contradictorie a psihicului) Tot Mielu Zlate (idem.) ne propune, într-o manieră oarecum speculativă, şi o serie de

polarităţi care caracterizează psihicul pentru a evidenţia complexitatea acestuia: El este obiectiv şi subiectiv în sensul în care, după cum sublinia şi Descartes,

nu ne putem îndoi de existenţa propriei noaştre conştiinţe, aparent independentă de lumea exterioară. Psihicul este însă subiectiv în măsura în care structura, dinamica şi calităţile sale sunt imposibil de observat din exterior. Ipso facto, psihicul constituie o realitate asimetrică din punct de vedere epistemologic.

Psihicul este material şi ideal. Datele empirice din prezent conduc aproape cu certiudine spre concluzia că psihicul nu poate exista în absenţa unui mediu material care îl realizează (în cazul nostru, creierul). Mintea este ideală, pe de altă parte, în măsura în care proprietăţile imaginilor cu care operează rezistă unei abordări reducţioniste.

Psihicul apare atât ca proces – ca serie concatenată de evenimente într-o anumită perioadă de timp – cât şi ca produs. Caracterul de produs se relevă cu

1 Această poziţie, desigur, este asumată în mod axiomatic şi de majoritatea religiilor lumii care vorbesc adesea despre o existenţă după moarte sau despre spirite supranaturale. Pentru o viziune recentă conform căreia specia noastră ar aderea implicit la o poziţie metafizică dualistă intuitivă vezi Bering (2006).

1


precădere atunci când vorbim de imagini şi reprezentări stocate în memorie care rezistă chiar şi atunci când ele nu aparţin etajului superior al conştinţei.

Psihicul este latent (ascuns) şi manifest (explicit). Caracterul latent este, bineînţeles, inferat doar din comportamentele observabile ale unei persoane, motiv pentru care rareori explicaţiile din psihologie pot pătrunde realitatea abolută a minţii.

Psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de manifestări patologice (e.g. halucinaţii, stări emoţionale şi ideatice bizare, obsesii, etc.).

Psihicul este atât determinat, cât şi aparent determinant, în măsura în care prima facie părem a controla propriile noastre acţiuni şi comportamente. Această polaritate are însă la bază o speculaţie, deoarece conceptul de liber arbitru nu este tocmai cel mai riguros cu putinţă.

Definirea psihicului Furnizarea unei definiţii riguroase din punct de vedere logic noţiunii de psihic s-a

dovedit a fi o întreprindere extrem de dificilă. În filozofie s-au oferit mai multe criterii drept “simboluri ale minţii” în dorinţa de a

delimita psihicul de alte forme de existenţă (vezi spre exemplu Kim, 1998, pp. 15-23). Fără a avea pretenţia unei expuneri exhaustive, dintre acestea menţionăm:a) Caracterul subiectiv al psihicului – psihicul reprezintă o realitate privată,

inaccesibilă observatorilor exteni;b) Caracterul intenţional al psihicului – această poziţie, expusă într-o manieră

explicită pentru prima oară de către Franz Brentano în 1879, consideră că psihicul este singura formă de existenţă care poate fi despre ceva. Mai articulat, toate gândurile, credinţele sau dorinţele noastre (i.e. stări mintale ce poartă numele de atitudini propoziţionale în jargonul filozofiei contemporane) sunt despre ceva. Unii filozofi (e.g. Dennett, 1979) cred că psihicul uman este diferit de cel animal în acest sens, întrucât doar homo sapiens poate manifesta intenţionalitate de ordin secund - a avea stări mintale despre alte stări mintale.

c) Caracterul infailibil al psihicului – conform acestei perspective, popularizate de Rene Descartes, atunci când avem o senzaţie sau suntem străfulgeraţi de un gând, accesul epistemic la aceea senzaţie sau gând este direct şi nemijlocit.

Din nefericire, chiar dacă putem formula o serie de criterii care deosebesc psihicul de alte forme ale existenţei, nu putem ştii niciodată ce entităţi sunt într-adevăr înzestrate cu psihic. Astfel, din perspectiva probelor pe care le avem la dispoziţie nu putem exclude posibilitatea ca alte entităţi umane sau animale să nu fie pur şi simplu roboţi lipsiţi de stări calitative interne (vezi spre exemplu Chalmers, 1996).

M. Zlate (2000, p. 201), conştientizând dificultatea de a defini psihicul după rigorile logicii, consideră că putem cel mult furniza o caracterizare a psihicul în funcţie de relaţiile dezvoltate de această formă de existenţă cu alte elemente ale realităţii. Astfel, după autorul român psihicul este:a) O formă sau expresie a vieţii de relaţie, prin raportarea minţii la universul

exterior;b) O funcţie a materiei superior organizate, în măsura în care în baza unui

raţionament analogic ştim că noi sutem conştienţi iar alte persoane umane şi animale împart cu noi structuri cerebrale omoloage;

c) O reproducere subiectivă a realităţii obiective;

2


d) O structură sau un proces condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.

Problema metafizică a relaţiei minte-corp Ştiinţa şi logica ne învaţă că ori de câte ori avem de-a face cu evenimente corelate în

mod explicit, extensiv şi sistematic, fie unul din evenimente îl cauzează pe celălalt, fie cele două evenimente au o cauză comună, terţă. Din nefericire, deşi ştim în prezent că evenimentele cerebrale sunt intim corelate cu cele mintale, natura acestei legături este o problemă metafizică ce transcede graniţele psihologiei sau a neurofiziologiei.

Majoritatea manualelor de filozofie a minţii (e.g. Braddon-Mitchell & Jackson, 2006; Heil, 2000; Kim, 1998; Lowe, 2000) încep prin a prezenta succint poziţia dualismului cartezian, pentru a se canaliza apoi pe teze metafizice care aduc modificări mai mult sau mai puţin substanţiale acestei perspective. Într-adevăr, timp de mai bine de 2500 de ani, dualismul de substanţă – i.e. poziţia conform căreia spiritul are o existenţă independentă de materie – a dominat filozofia şi psihologia comună, existând puţine voci care s-au împotrivit acestei ortodoxii. În prezent însă, situaţia este diametral opusă, mulţi filozofi, psihologi şi neurologi fiind convinşi că particulele elementare reprezintă cărămizile ontologice prime ale universului, iar psihicul este reductibil la dinamica materiei.

Teze explicativ-interpretative dualiste Problema legăturii dintre minte şi corp este o problemă extrem de veghe în istoria

gândirii occidentale. Formularea sa modernă o găsim însă în opera lui Rene Descartes. Acesta considera că există doar două tipuri de substanţe în univers2: una materială, având ca atribut extinderea în spaţiu (res extensa), iar alta psihică, având ca atribut gândirea (res cogitans)3. Descartes credea de asemenea că psihicul coordonează mişcările corpului prin manipularea “spiritelor animale” care trec prin nervi asemeni unor lichide prin pompe. Punctul de intersecţie şi interacţiune dintre minte şi creier era considerat a fi glanda pineală sau epifiza.

Poziţia lui Rene Descartes poartă numele de dualism interacţionist, deoarece postulează o interacţiune permanentă între minte şi corp. Deşi această perspectivă nu are aproape niciun adept în zilele noastre, ea nu este o teză metafizică complet infirmată de ştiinţă sau filozofie (vezi spre exemplu Lycan, 2009).

În secolul al XVII-lea, dualismul interacţionist cartezian a dat naştere unor poziţii similare pe care le putem găsi în operele lui Leibniz şi a lui Malebranche.

Gottfried Wilhelm von Leibniz a propus teza paralelismului. Conform acesteia, mintea şi creierul sunt corelate de voinţa lui Dumnezeu, dar cele două substanţe nu interacţionează niciodată. Ele sunt asemeni unor trenuri care rulează pe două șine separate.

2 Încercând să fim oneşti faţă de opera lui Descartes, trebuie spus că după acesta există o singură substanţă independentă şi necreată – Dumnezeu. Atât materia cât şi psihicul sunt substanţe create de voinţa demiurgului. În terminologia metafizicii secolului al XVII-lea, o substanţă reprezintă ceva care poate realiza proprietăţi şi are condiţii proprii de persistenţă. Acestea fiind spuse, trebuie de asemenea precizat că perspectiva lui Descartes cu privire la natura persoanelor umane nu este perfect clară. În Meditaţia a şasea, spre exemplu, Descartes spune că legătura dintre spirit şi materie nu este ca cea dintre un conducător de navă şi barca sa. Astfel de afirmaţii au fost interpretate de unii filozofi în direcţia în care Descartes ar fi fost de fapt un pluralist, sau cel puţin un trialist de substanţă (e.g. Skirry, 2005, cap. IV). 3 După Descartes, forma unui obiect fizic reprezintă un mod al atributului de extindere spațială. În mod similar, senzațiile, percepțiile, dorințele și credințele erau văzute de Descartes drept moduri ale atributului de a gândi.

3


Nicolas Malebranche, unul din discipolii lui Descartes, a adus şi el o modificare tezei clasice a dualismului interacţionist, considerând că toate evenimentele din univers sunt cauzate de Dumnezeu. Mai precis, Dumnezeu crează atât evenimentele mintale cât şi pe cele materiale ca pe nişte diapozitive care oferă iluzia unei continuităţi. Această poziţie poartă numele de ocazionalism.

O altă formă de dualism ce merită amintită este cea a epifenomenalismului. Avându-şi originea în scrierile lui Huxley, epifenomenalismul a fost susţinut de puţini filozofi în secolul XX (vezi spre exemplu Jackson, 1982)4. Această teză consideră că stările mintale există şi aparţin unui palier ontologic distinct faţă de cel al materiei. Pe de altă parte, ele sunt impotente din punct de vedere cauzal. Pentru a facilita conceptualizarea, putem astfel imagina psihicul drept o umbră a funcţionării creierului. Demn de remarcat, această poziţie a primit recent o susţinere semnificativă din partea neurobiologiei, descoperindu-se că potenţialele de acţiune de la nivelul cortexului premotor pot prezice cu câteva milisecunde până la secunde înainte acţiunile pe care le va face “aparent” voluntar o anumită persoană (e.g. Libet et al.1983; Soon et al. 2008). Astfel de studii, totuşi, sunt în prezent extrem de controversate şi este indicat să nu ne hazardăm în formularea unor concluzii premature.

O teză dualistă mai puţin cunoscută în prezent este cea emergentismului ontologic. Avansată pentru prima oară de către J.S. Mill la sfârşitul secolului XIX şi de C.D. Broad la începutul secolului XX (Broad, 1925), emergentismul concepe lumea ca pe un fruct format din straturi concentrice. Spre deosebire de fizicalism, care consideră că orice plan al existenţei este reductibil la cel al particulelor elementare, emergentismul vede universul format din paliere ireductibile. Altfel spus, prin această optică, anumite aranjamente ale materiei dau naştere unor proprietăţi şi unor legi care nu pot fi reduse sau deduse din nivelul ontologic imediat anterior. În consecinţă, deşi psihicul este metafizic dependent de materie, dinamica şi proprietăţile sale nu sunt, iar el este eficient din punct de vedere cauzal. În esenţă, emergentismul ontologic reprezintă o formă de fizicalism non-reducţionist. Jaegwon Kim a criticat recent această poziţie considerând că într-o lume fizică închisă cauzal emergentismul degenerează în ultimă instanţă în epifenomenalism (Kim,2000).

În afara dualismului de substanţa putem găsi, desigur, şi teze metafizice conform cărora există de fapt o singură substanţă sau un singur tip de substanţă care are proprietăţi diferite atât mintale cât şi fizice. Vecină poziţiei monismului neutru consacrată de Bertrand Russell, dualismul de proprietate a devenit o perspetivă tot mai populară astăzi, ea putând fi observată în opera unor gânditori diverşi ca David Chalmers (1996) sau John Searle5 (1992). Recent, Chalmers a avansat o serie de argumente conform cărora proprietăţile fenomenale atât de cunoscute nouă reprezintă proprietăţi fundamentale ale universului. În consecinţă, capacitatea de a avea simţiri calitative subiective sau cel puţin forme primitive ale acestora, ar putea fi răspândită la nivelul tuturor particulelor fizice existente (Chalmers, [2013] în curs de publicare). O astfel de poziție poartă numele de panexperiențialism sau, în terminologia autorului citat – panprotopsihism. Unii autori, precum G. Strawson, consideră că fizicalismul conduce implicit la această poziție (Strawson, 2006)

4 Demn de precizat Frank Jackson nu mai este în prezent un adept al epifenomenalismului. 5 John Searle îşi numeşte teza “naturalism biologic” fără a o recomanda drept o poziţie dualistă. În realitate, teza sa promovează dualismul de proprietate întrucât Searle consideră că stările şi procesele mintale reprezintă atribute ale evenimentelor cerebrale.

4


Teze explicativ-interpretative moniste Spre deosebire de tezele dualiste, care consideră că în univers există două tipuri

distincte de substanţe, tezele moniste6 simplifică imaginea metafizică a cosmosului, reducând existenţa fie la o singură substanţă unică, fie la un singur tip de substanţă.

Baruch Spinoza, deşi a aderat în tinereţe la o perspectivă dualistă asupra universului, considera că Natura (i.e. întreg universul) şi Dumnezeu reprezintă aceeaşi realitate unică. Astfel, concepţia conform căreia universul ar fi saturat de entităţi separabile era pentru el o iluzie (Inwagen, 2009, p. 36). Concepţia panteistă a lui Spinoza poartă numele de monism neutru7, având ca teză principală ideea că există o singură substanţă – întreg universul - care are proprietăţi sau moduri diferite, unele dintre ele fiind incomprehensibile minţii umane. În consecinţă, extinderea şi raţiunea despre care vorbea Descartes ar fi faţete ale aceleiaşi plenitudini metafizice.

La polul opus faţă de monismul neutru al lui Spinoza se află monismul psihic, conoscut adesea sub numele de idealism. Această teza, la rândul său, se împarte în idealism subiectiv şi idealism absolut, prima poziție fiind susținută de autori precum George Berkeley sau F.H. Bradley, iar cea de-a doua de filozofi continentali ca Georg Hegel. Din motive ce țin de spațiu dar și de popularitate, vom discuta în continuare doar forma consacrată și avansată de Berkeley.

Idealismul subiectiv reprezintă o teză metafizică extrem de greu de combătut. Spre deosebire de solipsism, conform căruia tot ce există este propria noastră conștiință, idealismul subiectiv consideră că întreg universul este constituit din senzații și percepții ale minții. Această poziție a fost comprimată în cunoscuta afirmația a lui Berkeley: “esse est percipi” (“a fi înseamnă a fi perceput”). Pentru Berkeley și alți idealiști, Dumnezeu crează realitatea doar la nivelul imaginilor mintale, în afara acestora neexistând practic nimic.

Idealismul subiectiv a reprezentat o teză atrăgătoare și populară până la începutul secolului XX. În spațiul anglo-saxon, cel puțin, critica adusă de noii filozofi analitici ca G.E. Moore sau B. Russell a catapultat opera idealiștilor în obscuritate, fiind puțini autori contemporani dispuși să adere astăzi la teza de bază a idealismului subiectiv.

În prezent, cea mai populară teză metafizică cu privire la relația dintre minte și materie este fizicalismul. Fizicalismul reprezintă o poziție materialistă conform căreia singurul tip de substanța care există în univers este de tip fizic. Pe cale de consecință, fizicaliștii își dezvoltă ontologia în funcție de poziția asumată de fizică în fața universului.

Fizicalismul contemporan poate îmbrăca mai multe forme. În unitatea 6, am discutat succint despre behaviorismul ontologic conform căruia toate fenomenele, procesele și stările mintale sunt în esență comportamente sau dispoziții ale unei entități de a se angaja în unele comportamente.

Cea mai răspândită formă de fizicalism reducționist este totuși teza identității sau a monismului psihoneural. Aceasta a fost dezvoltată în anii ’50 (Feigl, 1958; Place, 1956; Smart, 1959) și ’60 (Armstrong, 1968; Lewis, 1966; 1972) dar a pierdut teren odată cu apariția științei cognitive și cu elaborarea tezei funcționalismului. In nuce, teza identității consideră că stările mintale sunt stări cerebrale și nimic mai mult.

6 Cuvântul “monism” vine din limba greacă însemnând “singur” sau “solitar”.7 Pentru un adept contemporan al unei poziții similare vezi Pribram (1986)

5


Această identitate, bineînțeles, este una a posteori, care nu poate fi pătrunsă decât în baza cercetărilor efectuate de savanți. Asemeni descoperirii faptului că fulgerele sunt descărcări de sarcină, sau că temperatura înseamnă media mișcării cinetice moleculare a unui gaz, adepții tezei identității de tip8 cred că vom descoperii şi faptul că ceea ce definim generic drept senzaţii sau percepţii se vor arăta a fi tipare specifice de activare cerebrală.

În contrast, teza identităţii de semn (din eng. “token”) postulează faptul că astfel de identităţi “tip-tip” nu vor fi descoperite niciodată. Acest fapt nu trebuie înţeles în sensul în care stările mintale nu ar fi stări cerebrale, ci doar în sensul în care nu există un numitor comun nici între specii şi nici între indivizii umani atunci când vine vorba de substratul material al stărilor şi al proceselor mintale. Poziţia funcţionalismului (e.g. Putnam, 1967) este la bază o teză a identităţii de semn, întrucât adepţii săi consideră că aceeaşi clasă de stări mintale (durerea, spre exemplu) poate fi realizată pe arhitecturi cerebrale diferite şi chiar în medii materiale diferite (în cip-uri de siliciu, spre exemplu). Această concepţie poartă numele de realizare multiplă în jargonul filozofiei şi al ştiinţei cognitive (vezi spre exemplu Block & Fodor, 1972).

În ultimele trei decenii s-a consolidat şi o poziţie materialistă extremă, numită frecvent materialism eliminativ. Avându-şi originea în scrierile lui Paul Fayerabend (1963), această perspectivă şi-a găsit cei mai înverşunaţi adepţi în Paul şi Patricia Churchland (1981; 1986). Conform acestor autori, atât vocabularul psihologiei comune, cât şi cel al psihologiei ştiinţifice - o disciplină edificată pe fundaţia psihologiei naive - generează o teorie slabă, esenţial greşită despre funcţionarea minţii umane. Mai precis, termeni utilizaţi frecvent în cadrul discursului colocvial, precum “credinţă”,”dorinţă”, ”gând”, ”sentiment” sau “aspiraţie,” reprezintă ficţiuni ontologice care îngreunează sarcina neurobiologiei de a găsi corelate neurale pentru procesele conştiinţei. Astfel, după adepţii materialismului eliminativ, cea mai fecundă euristică pe care o avem la dispoziţie o reprezintă renunțarea la vocabular psihologiei comune. Acest lucru este necesar deoarece se va dovedi că ea postulează existenţa unor entități iluzorii în aceeaşi manieră în care teologia medievală considera că disfuncţiile psihologice sunt cauzate de spirite malefice sau viața are la bază un Élan vital.

În cadrul materialismului eliminativ, trebuie spus, este necesar să operăm o distincție între acei autori care doresc eliminarea atitudinilor propoziționale (e.g. dorinţe, credinţe, etc.) din lexicul psihologiei și al neurofiziologiei (i.e. Churchland, 1981) și cei care doresc eliminarea vocabularului ce ține de trăiri intrinsec calitative (e.g. Dennett, 1988, 1991).

O poziție mai moderată inspirată din materialismul eliminativ este cea a materialismului revizionist. Conform acestei teze, sarcina neuroștiințelor este să distileze conceptele cu care operează psihologia comună și cea științifică pentru a ne oferi o imagine mai aproape de realitatea biologică și funcțională a creierului.

Alte teze explicativ-interpretative În afara perspectivelor expuse anterior, de-a lungul timpului au fost formulate,

bineînțeles, o muțime de alte teze metafizice mai mult sau mai puțin coerente sau populare.

Karl R. Popper, spre exemplu, a avansat o poziție pluralistă. Conform acestuia, în afara entităților fizice și psihice, există o lume a obiectelor abstracte la care doar

8 Teza identităţii de tip mai este numită câteodată şi teza materialismului de stare centrală.6


mintea are acces. Pentru Popper, cele trei lumi sunt legate printr-o puternică interacțiune, fapt ce depășește imaginea carteziană a legăturii dintre minte și corp.

O altă poziție ce merită amintită este și cea a dublului determinism (Widlocher, 1995). În linii mari, conform acestei perspective relația dintre minte și materie (corp) nu este unilaterală. Astfel, stările și procesele mintale nu sunt nici epifenomene lipsite de potență cauzală și nici determinanți exclusivi ai proceselor cerebrale. În consecință, dinamia stărilor cerebrale afectează dinamica psihicului și invers.

Din nefericire, poziția dublului determinism este tulburător de asemănătoare cu cea a dualismului interacționist, fapt ce o face vulnerabilă argumentului închiderii cauzale (e.g. Kim, 1989, Papineau, 2002). Dacă dublul determinism ar fi adevărat, atunci atât evenimentele mintale cât şi cele cerebrale ar fi supradeterminate. Într-adevăr, cel mai puternic argument împotriva supradeterminării este de natură epistemică (Merricks, 2001, cap. 3) şi nu de natură ontologică (Sider, 2003). În aceste circumstanţe, motivul pentru care am prefera o teză metafizică ce nu face apel la supradeterminare ţine de epistemologie şi nu de metafizică. Chiar şi aşa, poziţii mai puţin radicale precum cea a dualismului interacţionist sau cea a emergentismului, satisfac intuiţiile noastre comune cu privire la puterea cauzală a psihicului fără a presupune în mod explicit supradeterminarea.

Manifestări neobişnuite ale psihicului Se întâmplă adesea să auzim despre fenomene pshice stranii ce par a sfida atât bunul

simţ, cât şi fizica. Unii autori numesc aceste fenomene parapsihologice, iar alţii preferă să utilizeze

termenul de “fenomene PSI” sau “fenomene exotice” (Pătruţ, 1991). O clasificare consacrată a fenomenelor parapsihologice le desparte pe acestea în două

mari clase:1. Fenomene de percepţie extrasenzorială;2. Fenomene psihokinetice.

Fenomenele de percepţie extrasenzorială se împart la rândul lor în: Telepatie9 (din grec tele “departe” şi pathe “simţire”) – presupusă formă de

comunicare la distanţă într-o manieră neintermediată de particule cunoscute fizicii. Dacă telepatia ar fi un fenomen real, ea ar încălca teza relativităţii restrânse, întrucât informaţia s-ar transmite de la o minte la alta cu o viteză mai mare decât cea a luminii. De asemenea, telepatia presupune o comunicare fie imaterială, fie mijlocită de particule imperceptibile. Cele mai cunoscute cercetări asupra telepatiei sunt experimentele Ganzfeld şi cele care utilizează cărţi Zener. Desigur, telepatia nu este considerat un fenomen real de către fizicieni (Taylor & Balnovski, 1979).

Clarviziunea – reprezintă presupusa capacitate a unei persoane de a achiziţiona informaţii despre alte locuri, spații sau întâmplări inaccesibile în mod direct simţurilor.

Precogniția (din lat. prae “înainte” și cognoscere “a cunoaște”) – se referă la capacitatea de a cunoaște dinainte evenimente viitoare. Această cunoaștere, bineînțeles, este directă și nemijlocită, ci nu o simplă predicție efectuată în baza unor teorii sau a unor modele explicative.

9 După Luckhurst, conceptul de telepatie apare în civilizaţia occidentală la sfârşitul secolului al XIX-lea fiind marcat de încercarea de a aplica noile concepte ale ştiinţei pentru a explica fenomenele paranormale (Luckhurst, 2002).

7


Retrocogniția ( din lat. retro “înapoi” și cognoscere ”a cunoaște”) – presupusă formă de cunoaștere a unor evenimente întamplate în trecut fără ca acestea să fi fost accesibile direct simțurilor persoanei în cauză.

Exerciţii şi teme de reflecţie

1. Formulaţi două argumente împotriva şi două argumente pentru teza metafizică a dualismului interacţionist cartezian.

2. De ce credeţi că dualismul interacţionist a fost cea mai populară teză cu privire la relaţia existentă între minte şi corp din ultimele două milenii în cadrul culturilor occidentale ? (Formulaţi minim 3 argumente).

3. Unii filozofi contemporani consideră că materialismul nu poate explica natura proprietăţilor fenomenale ale psihicului. Credeţi că acest lucru reprezintă un motiv suficient de bun pentru a susţine dualismul ? Dar pentru a postula faptul că proprietăţile fenomenale sunt proprietăţi primitive ale materiei ? (formulaţi minim 2 argumente indiferent de poziţia asumată).

4. Legaţi exemplele analoage din partea stângă de tezele metafizice pe care ele le reprezintă şi de cei mai de seamă susţinători ai acestora.

Două ceasuri sincronizate din fabricaţie.

Teza identităţii tip-tip Strawson, Searle, Chalmers.

Un ceas cu limbi şi umbra acestora.

Ocazionalism Huxley, Jackson

Un singur ceas cu afişaj analogic şi digital.

Paralelism Place, Feigl, Smart, Armstrong, Lewis.

Fulgerul şi descărcarea electrică a sarcinilor.

Epifenomenalism Leibniz

Două ceasuri care sunt permanent sincronizate de către un agent exterior.

Dualism de proprietate Malebranche

5. Din toate tezele metafizice prezentate care credeţi că este cea mai plauzibilă ? Argumentaţi (minim 3 argumente).

8


9


.

10


Bibliografie

ARMSTRONG, D.M. (1968) A Materialist Theory of Mind, London: Routledge and Kagan Paul.

BRADDON-MITCHELL, D. & JACKSON, F. (2006), Philosophy of Mind and Cognition: An Introduction (2nd edition), Wiley-Blackwell.

BERING, J. M. (2006) The folk psychology of souls. Behavioral and Brain Sciences, 29, pp. 1-46.

BLOCK, N. & FODOR, J.A. (1972) What psychological states are not, Philosophical Review, 81, pp. 159-181.

BROAD, C.D. (1925). The Mind and Its Place in Nature (1st edition), London: Routledge & Kegan Paul.

CHALMERS, D.(1995). Facing up to the Problem of Consciousness, Journal of Consciousness Studies 2, pp. 200-219.

CHALMERS, D. (1996). The Conscious Mind: In Search of a Fundamental Theory, New York: Oxford University Press.

CHURCHLAND, P.M. (1981), Eliminative Materialism and the Propositional Attitudes, Journal of Philosophy 78: 67–90.

CHURCHLAND, P. (1986) Neurophilosophy, Cambridge, Mass: MIT Press.DENNETT, D.C. (1988) Quining Qualia. În Marcel, A. & Bisiach, E (eds), Consciousness in

Contemporary Science, New York, Oxford University Press, pp. 42-77.DENNETT, D.C. (1991). Consciousness Explained, Little Brown & Co.FEIGL, H. (1958) The Mental and the Physical. În Feigl, H., Scriven, M. & Maxwell, G.

(eds.) Concepts, Theories, and the Mind-Body Problem, Minnesota Studies in the Philosophy of Science 2, Minneapolis: University of Minnesota Press, pp. 370-497.

11


FEYERABEND, P. (1963) Mental Events and the Brain, Journal of Philosophy, 40, pp. 295-296.

HEIL, J. (2000) Philosophy of Mind: A contemporary introduction, Routledge.JACKSON, F.C. (1982) “Epiphenomenal Qualia", Philosophical Quarterly, 32, 127, pp. 127-

136.KIM, J. (1989) The Myth of Nonreductive Materialism, Proceedings of the American

Philosophical Association 63, pp. 31-37. KIM, J. (2000) Mind in a Physical World, Bradford Book. LEVINE, J. (1983). Materialism and Qualia: The Explanatory Gap, Pacific Philosophical

Quarterly 64, pp. 354–361. LEWIS, D.K. (1966). An Argument fot the Identity Theory. Journal of Philosophy, 63, pp.

17-25.LEWIS, D.K. (1972) Psychophysical and Theoretical Identifications, Australasian Journal of

Philosophy, 50, pp. 249-258.LIBET, B., WRIGHT, E. W., GLEASON, C. A.. "Readiness potentials preceding unrestricted

spontaneous pre-planned voluntary acts", 1983, Electroencephalographic and Clinical Neurophysiology 54: 322–325.

LUCKHURST, R. (2002) The Invention of Telepathy, 1870-1901. Oxford University PressLYCAN, W.G. (2009). Giving Dualism its Due, Australasian Journal of Philosophy, Vol. 87

(4), pp. 551-563.MERRICKS, T. (2001) Objects and Persons, Oxford: Clarendon Press. PAPINEAU, D. (2002) Thinking About Consciousness, Oxford: Oxford University Press.PLACE, U.T. (1956) Is Consciousness a Brain Process ?, The British Journal of Psychology,

47, pp. 44-50.PUTNAM, H. (1967) Psychological Predicates. În Capitan, W.H. & Merrill, D.D. (eds.), Art,

Mind, and Religion, Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, pp. 37-48.SEARLE, J.R. (1992) The Rediscovery of the Mind, Cambridge, MA: MIT Press.SIDER, T. (2003) What’s So Bad about Overdetermination ?, Philosophy and

Phenomenological Research, 67, pp. 719-726. SKIRRY, J. (2005) Descartes and the Metaphysics of Human Nature. New York:

Continuum. SMART, J.C.C. (1959) Sensations and Brai Processes, Philosophical Review, 68, pp. 141-

156.SOON, C.S., BRASS, M., HEINZE, H-J. & Haynes, J.D. (2008). Unconscious Determinants

of Free Decisions in the Human Brain, Nature Neuroscience, pp. 1-3. STRAWSON, G. (2006), Realistic monism: why physicalism entails panpsychism’,Journal of

Consciousness Studies, 13 (10-11), pp. 3-31.TAYLOR, J.G. & BALANOVSKI, E. (1979) Is There Any Scientific Explanation of the

Paranormal ? Nature, 279, pp. 631-633. Van INWAGEN (2009) Metaphysics (3rd edition), Westview Press.WIDLOCHER, D. (1995), „La cerveau et la vie mentale", La Recherche, nr. 280.

12

(10) natura psihicului uman

Documents