1. introducere 5 1.1. scurt istoric 5 -...
TRANSCRIPT
3
1. Introducere ............................................................................................................................. 5
1.1. Scurt istoric ..................................................................................................................... 5
1.2. Obiectul de studiu al microeconomiei .......................................................................... 10
1.3. Instrumente folosite în microeconomie ........................................................................ 13
2. Piaţa...................................................................................................................................... 19
2.1. Piaţa-concept şi premise ale reglării economiei prin mecanismele acesteia ................. 19
2.2. Piaţa. Origini, realitate actuală şi perspective ............................................................... 24
2.3. Economia de piaţă contemporană ................................................................................. 29
2.4. Mecanismele economiei de piaţă .................................................................................. 34
2.5. Tipuri de economii de piaţă .......................................................................................... 43
2.6. Piaţa ca loc de întâlnire a cererii cu oferta .................................................................... 45
3. Cererea. Modelul utilităţii cardinale .................................................................................... 52
3.1. Condiţiile de maximizare a utilităţii ............................................................................. 57
3.2. Conceptul de surplus al consumatorului ....................................................................... 59
3.3. Teoria-comportamentul-consumatorului ...................................................................... 60
3.4. Echilibrul şi alegerea consumatorului ........................................................................... 63
3.5. Schimbări în constrângerile bugetare ale consumatorului ............................................ 64
3.6. Maximizarea satisfacţiei consumatorului ..................................................................... 65
3.7. Impactul schimbării venitului ....................................................................................... 67
3.8. Derivarea curbei Engel ................................................................................................. 68
3.9. Impactul schimbării preţului asupra puterii de cumpărare ........................................... 69
3.10. Venitul şi efectul de substitut ...................................................................................... 71
3.11. Analiza cererii şi veniturile firmei .............................................................................. 73
3.12. Elasticitatea cererii ...................................................................................................... 78
3.13. Elasticitatea şi panta curbei cererii ............................................................................. 81
4. Funcţiile matematice ale venitului ....................................................................................... 87
4.1. Când curba cererii este orizontală ................................................................................. 88
4.2. Curba cererii este liniară şi cu pantă descrescătoare ..................................................... 89
4.3. Venitul mediu, total şi marginal.................................................................................... 91
4.4. Venitul mediu, total şi marginal (c=negativ) ................................................................ 92
5. Producţia şi tehnologia ......................................................................................................... 94
5.1. Categoriile principale ale activităţii de producţie ......................................................... 94
4
5.2. Efectul tehnologiei asupra funcţiei de producţie ........................................................ 101
5.3. Funcţia de producţie pe termen scurt (intrări fixe) ..................................................... 104
5.4. Determinarea proporţiilor optime a intrărilor ............................................................. 106
5.5. Căi de dezvoltare......................................................................................................... 111
5.6. Producţia şi costurile ................................................................................................... 112
5.7. Funcţia de producţie şi analiza costurilor ................................................................... 122
6. Analiza echilibrului economic ........................................................................................... 124
6.1. Echilibrul pe termen scurt a unei firme pe o piaţă cu competiţie perfectă ................. 125
6.2. Profit total sau pierdere ............................................................................................... 126
6.3. Minimizarea pierderilor pe termen scurt..................................................................... 128
6.4. Pragul de rentabilitate ................................................................................................. 131
6.5. Bugetul de venituri şi cheltuieli .................................................................................. 140
7. Termeni economici-explicaţii ............................................................................................ 145
8. Bibliografia ........................................................................................................................ 168
5
1. Introducere
1.1. Scurt istoric
Rădăcinile economiei se găsesc în antichitatea greacă, pe vremea lui Aristotel, care
susţinea că unele fenomene aparţin de economie (economia naturală), considerând bunurile
naturale ca “bogăţie adevărată”, iar altele de arta dobândirii avuţiei sau de a face bani.
Iniţial, economia nu se diferenţia de filozofie şi aborda procesele economice mai ales
sub aspect calitativ. Pe o anumită treaptă a dezvoltării economice s-a desprins într-o ştiinţă
distinctă, iar apoi, pe o altă treaptă, a avut loc detaşarea treptată a diferitelor ştiinţe
economice, prin care s-a ajuns la formarea unui adevărat sistem al ştiinţelor economice.
Alfred Marshal a definit economia ca fiind “studiul umanităţii în conduita vieţii sale
economice” iar Virgil Madgearu o definea ca o ştiinţă socială, care are ca obiect de studiu
viaţa economică. Curentele gândirii economice sunt tratate pe larg la disciplina de Doctrine
economice [2].
Keynesismul este unul dintre curentele importante ale gândirii economice fundamentat în
deceniul 4 al secolului nostru de către John Maynard Keynes (1883-1946). Keynes a publicat
în 1936 “Tratat despre monedă” şi “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor”. Analiza lui KEYNES se face la nivel macroeconomic în termenii cantităţilor
globale: venit, economisire, investiţii, consum, cerere şi ofertă globală, folosind un model
matematic bazat pe următoarele ecuaţii de echilibru [2]:
a) Y = C + I
b) S = Y - C
c) I = S
în care:
Y - reprezintă venitul naţional,
C - cheltuielile pentru consum,
S - economiile (savings),
I - investiţiile.
6
Când Y = C + I iar I = S cererea şi oferta se echilibrează, în acest caz se investesc
toate economiile şi se stabileşte echilibrul care asigură ocuparea forţei de muncă. Realizarea
echilibrului depinde de mai mulţi factori economici şi sociali.
În concepţia keynesistă nivelul ocupării (utilizării) forţei de muncă, depinde de:
- cheltuielile consumatorului, şi de
- nivelul investiţiilor.
La rândul lor cheltuielile pentru consum depind, pe de o parte de:
- nivelul veniturilor, şi de
- propensiunea (înclinaţia) pentru consum.
Investiţiile curente depind de înclinaţia pentru a investi, iar aceasta, la rândul ei, este în
funcţie de raportul:
eficienţa marginală a capitalului/rata dobânzii
Conform teoriei lui Keynes rata dobânzii este determinată de oferta de monedă şi de
preferinţa pentru lichiditate, întrucât echilibrul nu se realizează de la sine, putând să intervină
dezechilibre (şomaj) “singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor
economice existente în ansamblul lor este o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”,
pentru a asigura punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum şi cu imboldul către
investiţii.
Statul poate acţiona direct asupra cererii efective, prin dinamica cheltuielilor proprii.
Prin politica fiscală, monetară şi bugetară el poate de asemenea, să influenţeze şi asupra
consumului gospodăriilor şi asupra investiţiilor întreprinzătorilor.
Neokeynesismul, acest curent economic a apărut după cel de-al II lea razboi mondial, când
teoriile economice au evoluat sub influenţa schimbului de produse în economiile ţărilor
occidentale. Unii economişti l-au continuat pe KEYNES, alţii l-au regândit. Astfel a apărut
Neokeynesismul reprezentat prin: Roy Harrod, Joan Robinson, Nicolas Koldor (ANGLIA);
Piero Srofa, Luigi Pasineti (ITALIA) şi A.Hansen, S. Morris, J.K.Galbraith (SUA), care
puneau pe primul plan rolul statului ca factor al echilibrului (reglementarea creditului şi a
dobânzii, controlul asupra întreprinderilor particulare). De asemenea neokeynesiştii acordă o
atenţie mare investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat, utilizării politicii impozitelor şi
controlul asupra salariilor şi preţurilor, precum şi a pieţei de stat. Bugetul de stat, reprezintă,
în această optică, un stabilizator organic al economiei [2].
7
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile acestei perioade o reprezintă teoria
despre economia mixtă. Unul dintre autorii acestei teorii Paul A. Samuelson a denumit-o
“Sinteza neoclasică” [2]. Alt adept al acestei teorii este, Robert Solow, laureat al premiului
Nobel pentru economie.
Caracterizând manualul său “ECONOMICS” - ECONOMIA apărută în 13 ediţii,
cunoscutul analist al curentelor contemporane de gândire economică, americanul BEN
SELIGMAN sublinia că prelucrând acest manual timp de mulţi ani, Samuelson s-a apropiat
treptat de sarcina pe care şi-a pus-o şi anume de a realiza “marea sinteză neoclasică” astfel
încât “macroeconomia şi microeconomia se află în sfârşit în situaţia de a stabili relaţii
diplomatice”.
În acelaşi timp, “economia mixtă” implică, pe lângă împletirea analizei
microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomică, keynesistă şi influenţarea pieţei cu
măsuri de intervenţie statală, de asemenea formele de echilibru cuprind pe lângă cheltuielile
de consum şi investiţii, cheltuielile publice , precum şi influenţa progresului tehnic.
Pornind de la o paralelă dintre gândirea neoclasică şi cea clasică se poate afirma:
neoclasicismul deschide calea cercetărilor bazate pe calculul marginal şi pune accentul pe
microeconomie, pe cercetarea comportamentului agenţilor economici, consideraţi în afara
celorlalte domenii ale vieţii sociale.
Marginalismul
Nu există o suprapunere clară între neoclasicism şi marginalism deşi există o strânsă
legătură între curente, iar reprezentanţii de seamă ai gândirii neoclasice au fost şi
marginalişti. Deci neoclasicismul este un curent teoretic care, într-o perspectivă
microeconomică, acordă un loc şi un rol central calculului în termeni de utilitate şi mai ales
de utilitate finală în realizarea echilibrului economic [2]. Marginalismul - relevă o tehnică de
analiză şi o metodă de raţionament, care presupune cunoaşterea şi aprecierea avantajelor şi
inconvenientelor care apar dintr-o mică modificare a unui comportament dat, modificare
bazată pe luarea în considerare a ultimei unităţi. Subliniind că la baza gândirii neoclasice
se află teoria valorii bazată pe utilitatea marginală, în cele ce urmează, vom preciza că tehnica
raţionamentului marginal constă în următoarele:
Presupunem o serie formată din n unităţi de marfă de acelaşi fel, pe măsură ce se adaugă noi
unităţi de marfă acestei serii, ele au o utilitate tot mai mică din punct de vedere al unui
individ;
8
Prin utilitate marginală se înţelege sporul de utilitate pe care-l adaugă seriei n o
unitate suplimentară dintr-o marfă anumită.
Pe baza analizei şi metodei respective se ajunge la concluzia că respectiva mărime -
sporul de utilitate al unităţii suplimentare - are tendinţa de scădere, de unde decurge mai
departe că valoarea unei unităţi oarecare din seria respectivă este determinată de aprecierea
pe care o dă subiectul utilităţii marginale a ultimei unităţi. Posesorul trebuie să vândă această
marfă - spun marginaliştii - la un preţ care reprezintă expresia în bani a acestei unităţi [2].
Toate cele spuse mai sus se referă atât la consumator cât şi la producător. Pentru un
individ raţional, fie că este consumator, fie că este producător ceea ce contează este, deci, nu
numai satisfacţia totală sau profitul total, ci aceea pe care i-o va aduce ultima unitate
consumată sau produsă. Problemele producătorilor vor fi analizate în strânsă legătură cu
costul marginal şi cu veniturile (încasările) marginale.
Foarte sintetic se poate spune însă că întreprinzătorul “raţional” este cel care va alege
un volum de producţie la care costul marginal va fi egal cu venitul (încasarea) marginală [2].
Dacă V = f(q)
reprezintă funcţia venitului total (V), iar q - cantitatea produsă, şi dacă C = g(q)
este funcţia costului, C fiind costul total,
(1)
reprezintă venitul marginal iar,
(2)
este costul marginal.
Nivelul optim al producţiei va fi cel după care
f (q) = g (q)
Această metodă de analiză pe bază de calcul marginal poate fi aplicată la toate
activităţile economice, întrucât orice activitate poate fi eficientă sau neeficientă.
Aplicarea tipului marginal de raţionament s-a extins la un număr mare de activităţi
economice şi neeconomice (gestiune, fiscalitate, securitate rutieră etc.). S-a ajuns chiar la
utilitatea marginală a întreprinderilor, ceea ce a dat naştere expresiei ÎNTREPRINDERI
MARGINALE, care nu pot subzista decât în condiţii particular favorabile. Ele sunt la limita
rentabilităţii şi deci, a utilităţii.
dVdq
= f�(q)
dCdq
= g�(q)
9
În principiu, aceste întreprinderi sunt cele mai expuse a suferi efectelor unei recesiuni
economice[2].
Formele actuale ale neoliberalismului
Originile se află în colocviul Lippmann, ziarist si economist american, editorialist la
NEW YORK HERALD TRIBUNE şi autor al unor lucrări de politică internaţională [2]. El se
opune colectivismului, în orice formă şi proclamă credinţa în mecanismul preţurilor al
concurenţei şi în proprietatea privată.
După neoliberali, concurenţa liberă nu este spontană, ci trebuie să se sprijine pe o
ordine legal realizată, ceea ce implică intervenţia statului, al cărui rol însă trebuie să se
limiteze la a crea cadrul juridic de organizare a concurenţei, de funcţionare armonioasă a
preţurilor şi pentru limitarea rolului marilor monopoluri.
Un loc aparte îl ocupă monetarismul al cărui promotor este MILTON FRIEDMAN,
considerat şeful şcolii de la Chicago, care consideră că determinanta primordială a stării
cererii globale pe plan macroeconomic - dacă va fi şomaj sau inflaţie - o constituie banii, sau
mai precis, cantitatea acestora pusă în circulaţie. De unde rezultă că fenomenele de recesiune
apar din deficienţele politicii monetare şi din intervenţia statului în economie; de aceea, lupta
contra inflaţiei trebuie dusă prin mijloace monetare [2].
La sfârşitul anilor 70 şi în anii 80 pe primul plan al confruntărilor de teorie şi politică
economică se află economiştii care în America sunt denumiţi adepţi ai ofertei, iar în Franţa
“noii economişti” [2].
Aşa explică noii economişti dificultăţile şi turbulenţele din economiile occidentale,
prin intervenţia excesivă a statului, prin manipularea permanentă a masei monetare şi
bugetului.
“Noii economişti” mută centrul de greutate de pe cerere, pe stimularea ofertei,
solicitând reducerea drastică a rolului statului în economie.
Omul are în economie 2 atribute:
- omul ca mijloc social şi
- omul ca scop social.
Ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este consumatorul.
10
În ambele sensuri omul este cea mai interesantă unitate pentru economie. De aici decurge nu
numai necesitatea racordării economiei la finalitatea socială, ci şi cerinţa abordării
raporturilor de interdependenţă şi condiţionare dintre economie şi societate, dintre relaţiile
economice şi cele sociale.
Această cerinţă decurge din complexitatea fenomenelor economice, care au
dimensiuni multiple: tehnică, economică propriu-zisă, socială, juridică. Din punct de vedere
economic, cercetarea economică are în obiectiv înainte de toate modul în care se asigură, se
combină şi se utilizează factorii de producţie, productivitatea şi costurile de producţie, nivelul
preţurilor şi eficienţa proceselor de producţie şi circulaţie.
Sub aspect tehnic, economistul are în vedere ,înainte de toate, nivelul, calitatea şi
structura aparatului de producţie, ale tehnicii şi tehnologiei şi implicaţiile acestora asupra
parametrilor de eficienţă economică [2].
Din punct de vedere social economia analizează sistemul relaţiilor economico-sociale
în care se desfăşoară producţia, condiţiile de muncă, nivelul de calificare, salarizarea şi
motivaţia muncii.
Din punct de vedere juridic - economia, ca disciplină de studiu nu poate face
abstracţie de normele juridice care reglementează activitatea agenţilor economici atât în
interiorul producţiei cât şi în afara acesteia, îndeosebi pe piaţă şi în raport cu terţii. După cum
şi ştiinţele juridice nu pot omite faptul că pentru a determina normele activităţii economice
trebuie cunoscute procesele economice avute în vedere [2].
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură şi anume, ele pun în evidenţă
necesitatea şi utilitatea pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct sau indirect
la activitatea economică, indiferent că este inginer sau jurist, matematician, agronom sau
constructor.
După cum este valabilă şi foarte actuală nu numai cerinţa pregătirii temeinice de
specialitate, ci şi a asigurării unui spectru larg de cunoştinţe fiecărui economist.
1.2. Obiectul de studiu al microeconomiei
Firma trebuie să dea răspuns la patru întrebări fundamentale: ce produse sau servicii
să producă?, cât să producă?, cum să producă? şi pentru cine să producă?.
11
Nevoile şi dorinţele oamenilor pentru produse şi servicii sunt fără limită, în timp ce
resursele societăţii sunt limitate. Rolul fundamental al ştiinţei economice constă în explicarea
mecanismelor şi posibilitatea de a satisface aceste nevoi şi dorinţe.
Pentru a înţelege mai bine aceste mecanisme, vom încerca să descriem
comportamentul agenţiilor economici în contextul şocului produs de creşterea preţului la ţiţei
şi derivatele sale. Ţiţeiul este un produs de bază în economia modernă, care se foloseşte la
încălzit, transport, ca materie primă în petrochimie şi pentru o mulţime de alte utilizări. De la
începutul secolului până în anul 1973 consumul de ţiţei a crescut permanent, întrucât în cea
mai mare parte a acestei perioade preţul la ţiţei a scăzut relativ faţă de preţul altor produse.
Activitatea economică a fost organizată pornind de la prezenţa unor resurse abundente de
ţiţei, accesibile pe pieţele specifice, şi disponibile consumatorilor la un preţ scăzut [6].
În anii 1973-1974 s-a produs o schimbare bruscă, preţul ţiţeiului triplându-se, de la 2,90 $ pe
baril la 9$ pentru un baril. După o creştere mai moderată în perioada 1974-1978 a urmat o
creştere dramatică a preţului în anii 1978-1980, de la 12 $ la 30 $ pe baril.
Agenţii economici au răspuns la creşterea preţului prin încercarea de limitare a
consumului. Aşadar, preţul este o pârghie importantă a mecanismului de echilibrare a
nevoilor şi dorinţelor cu posibilităţile de satisfacere a lor. Preţul orientează agenţii economici
ce, cât, cum şi pentru cine să fabrice [6].
Creşterea preţului ţiţeiului şi derivatelor sale a influenţat agenţii economici din punct
de vedere: ce să fabrice? şi cât să fabrice?. De exemplu, creşterea preţului la benzină a
determinat unii consumatori să solicite maşini cu consum redus, renunţându-se, parţial, la
fabricarea de maşini cu consumuri mari de benzină. Alţi consumatori au substituit produsele
ţiţei - intensive cu alte produse. Şocul preţului la produsele din ţiţei a pus în mişcare
proiectanţii pentru conceperea unor maşini cu consum mic, arhitecţii pentru a folosi tot mai
mult energia solară la încălzitul unor imobile, iar cercetătorii chimişti să găsească soluţii
alternative la consumul de petrol.
Pentru a fi mai expliciţi, amintim că între anii 1979-1989 s-a înregistrat o prăbuşire a
producţiei de maşini. Astfel, cel mai mare producător american de maşini, General Motors, a
înregistrat în perioada iulie - septembrie 1980 pierderi cifrate la 567 milioane $. Ca urmare a
scăderii cererii de maşini cu consum mare de benzină, s-a restructurat producţia firmei. Iată
că preţul este o pârghie importantă care orientează firmele spre ce să fabrice şi cât să fabrice
[6]. Tot preţul este acela care orientează producătorii, cum să fabrice. Şocul preţului la ţiţei şi
12
derivatele sale a evidenţiat că producătorii au încercat să substituie o mulţime de tehnologii
de fabricaţie mari consumatoare de ţiţei cu alte tehnologii. De exemplu, în termocentrale
derivatele de ţiţei au fost substituite cu cărbune. La o analiză atentă se observă, de asemenea,
că preţul orientează producătorii pentru cine să producă. Revenind la şocul produs de
creşterea preţului la ţiţei, mulţi producători au trebuit să crească preţul produselor fabricate
din această materie primă sau din materiale produse din ţiţei. Fireşte, numai clienţii cu
venituri mai mari şi-au putut permite să cumpere aceste produse, aşadar pentru ei se fabrică
aceste produse [6].
Microeconomia este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul
de pe poziţia firmei, formulând principii, reguli, metode şi tehnici care orientează managerii
unei firme în adoptarea deciziilor privind ce să producă, cât să producă, cum să producă şi
pentru cine să producă [6].
În fapt, microeconomia se referă la totalitatea proceselor şi fenomenelor economice,
la raporturile cauzale şi funcţionale care se formează între participanţii la viaţa economică şi
care se structurează la nivelul unităţilor economice. Microeconomia studiază în detaliu
producţia, schimbul şi consumul pentru o anumită grupă de mărfuri, precum şi problematica
repartiţiei rezultatelor finale la nivelul firmei. Mai concret, se studiază factorii generali care
determină şi influenţează cererea unei grupe de mărfuri-preţul mărfii, preţul unor mărfuri
substituibile şi complementare, venitul consumatorilor - sensibilitatea cererii la modificarea
acestor factori, adică elasticitatea cererii, comportamentul economic al consumatorilor, care
realizează un echilibru între preferinţe şi posibilitatea de satisfacere a lor, având în vedere
preţurile mărfurilor şi veniturile de care dispun. Totodată, microeconomia studiază factorii
care determină şi influenţează oferta - preţul mărfii, preţul factorilor de producţie, tehnologia
de fabricaţie, hotărârile guvernului, modificarea ofertei sub influenţa acestor factori, impactul
costurilor de producţie şi a profitului asupra nivelului ofertei. În acelaşi timp, microeconomia
studiază impactul tehnologiei asupra nivelului şi eficienţei producţiei, elaborând reguli de
alegere a proceselor tehnologice pe termen lung şi termen scurt.
Macroeconomia studiază, de asemenea, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul,
dar subliniază interacţiunea acestor faze ale producţiei la nivelul economiei ca un tot [6].
De exemplu, macroeconomia, la fel ca microeconomia, studiază cererea, dar nu
cererea pentru o anumită marfă, ci cererea agregată, care este suma pe care firmele şi
gospodăriile îşi propun să le cheltuiască pe mărfuri şi servicii la fiecare nivel al venitului.
13
În sensul larg, microeconomia studiază comportamentul economic al firmei în condiţiile
economiei de piaţă concurenţială, în vederea adaptării acesteia la cerinţele pieţei.
1.3. Instrumente folosite în microeconomie
Pentru analiza problemelor abordate de microeconomie se folosesc o serie de metode,
tehnici, procedee şi instrumente, cum sunt: tabele şi grafice, serii de date, indici, variabile
nominale şi reale, metode şi tehnici matematice şi alte cercetări operaţionale, modele
economice [6].
Tabele şi grafice
Să presupunem că suntem interesaţi în problema preţului unor produse, de exemplu,
preţul argintului. Acesta îl găsim în anumite publicaţii statistice cum este “Statistica
finanţelor internaţionale publicată de Fondul Monetar Internaţional (I.M.F.)”. Câteva date
relevante se prezintă în tabelul 1.1 cu privire la preţul argintului în anul 1981 (U.S.
cenţi/uncie, New York, medii lunare).
Tabelul 1.1
Iulie August septembrie octombrie Noiembrie decembrie
863,1 892,1 1003,6 925,1 854,7 843,2
Sursa: S.M.F., Statistica Finanţelor Internaţionale
Tabelul are un titlu, care reflectă conţinutul său general. De asemenea, tabelul trebuie
să indice unităţile de măsură la care se referă datele, iar în unele cazuri este necesar să se
prezinte sursa de provenienţă a datelor.
Graficul este o prezentare diagramatică a unui tabel. De exemplu, figura 1 reprezintă
grafic datele din tabelul 1.1.
Fiecare punct din grafic corespunde unei poziţii din tabel. Punctul A reprezintă grafic
faptul că în luna iulie 1981 preţul argintului era de 863,1 cenţi pe uncie. Pentru fiecare punct
din figură vom localiza mai întâi luna pe axa orizontală, apoi vom urca pe verticală până vom
întâlni preţul corespunzător. Graficul oferă exact aceleaşi informaţii cu tabelul, dar le prezintă
mai sugestiv. De exemplu, dacă unim punctele din figura 1 se evidenţiază mai sugestiv
evoluţia în timp a preţului la argint.
14
Figura 1. Evoluţia preţurilor în timp
Serii de date
Seriile de date pot fi serii de timp, serii de distribuţie ş.a. Seria de timp este o
succesiune de valori ale unui parametru la diferite momente, care evidenţiază cum evoluează
variabilele în timp. Aceste informaţii pot fi prezentate în tabele sau grafice. Datele prezentate
în tabelul 1.1 şi figura 1.1 reprezintă o serie de timp.
Seria de distribuţie evidenţiază, la un moment, modul în care o anumită variabilă
diferă de la un individ la altul, sau între grupe de indivizi.
Întrucât seriile de distribuţie dezagreghează datele de interes naţional în funcţie de anumite
caracteristici - vârstă, sex, judeţ, ramură etc. - ele sunt indicate pentru analiza de detaliu a
unor probleme microeconomice. De exemplu, în tabelul 1.2 se prezintă şomajul pe grupe de
vârstă.
Tabelul 1.2
GRUPE DE VÂRSTĂ
sub 18 18-19 20-24 25-34 35-44 45-54 55-59 60
Şomeri 370 333 593 668 407 368 224 226
Analizele macroeconomice, care analizează funcţionarea economiei ca un întreg,
folosesc mai frecvent seriile de timp, care prezintă variabile agregate, de exemplu şomajul la
nivel naţional.
Indici
Se pot calcula mai multe tipuri de indici: indici numerici, indici numerici medii ş.a.
Indicele numeric exprimă date raportate la o anumită valoare de bază.
15
În analizele microeconomice, frecvent se compară două fenomene sau procese
economice sub raportul ritmului lor de creştere, fără ca nivelul lor absolut să prezinte interes.
De exemplu, se poate compara evoluţia fizică a productivităţii muncii cu evoluţia câştigului
mediu. Productivitatea fizică a muncii se exprimă în unităţi fizice, iar câştigul mediu pe
persoană în unităţi valorice. Fireşte, că nu are nici un sens compararea celor două fenomene
folosind date absolute. În tabelul 1.3 se prezintă o situaţie ipotetică privind indicii referitori la
evoluţia productivităţii muncii şi a câştigului mediu.
Tabelul 1.3
Indicatori 1990 1991 1992
Productivitatea muncii (buc/pers)
Câştig mediu lunar (lei/pers)
Indicele productivităţii muncii (1990=100)
Indicele câştigului mediu (1990 = 100)
120
4000
100
100
110
10000
91,66
250
100
20000
83,33
500
În tabelul 1.3 s-au luat ca bază nivelul productivităţii muncii şi al câştigului mediu lunar
realizat în anul 1990, care reprezintă indicele de 100. Indicii pentru ceilalţi ani s-au calculat
prin raportarea valorii absolute realizate într-un anumit an pentru un indicator, la valoarea
absolută a aceluiaşi indicator realizată în anul de bază şi înmulţirea rezultatului cu 100. De
exemplu, indicele productivităţii muncii în anul 1991 faţă de 1990 se calculează astfel:
(110/120) x (100) = 91,66
Indicele numeric mediu se calculează ca o medie ponderată, înmulţind indicii
numerici ai elementelor componente ale unei mulţimi cu ponderea lor în tabel. De
exemplu, evoluţia în timp a indicelui preţului la produsul X fabricat în trei variante este
prezentată în tabelul 1.4.
Tabelul 1.4
Varianta
produsului X
Pondere
în total
Indicele preţului
în 1989
Indicele preţului
în 1990
Indicele
preţului în
1991
Indicele
preţului în
1992
Y1
Y2
Y3
0,60
0,25
0,15
100
100
100
110
112
115
540
585
597
805
832
896
Total produs 1,00 100 111,25 559,80 825,40
Notă: Indicele mediu al preţului în anul 1990 faţă de 1989 s-a calculat astfel:
16
110 x 0,6 + 112 x 0,25 + 115 x 0,15 = 111,25
Analog s-au calculat şi indicii medii pentru ceilalţi ani.
Între indicii numerici medii, în analizele economice se foloseşte frecvent indicele
preţurilor cu amănuntul. În Marea Britanie acest indice se calculează lunar şi se urmăreşte de
către analişti economici.
Indicele preţurilor cu amănuntul este un indice al bunurilor cumpărate de o gospodărie
tipică, începând cu alimentele şi terminând cu distracţiile. Acest indice este folosit pentru a
măsura modificările costului vieţii.
Creşterea valorii procentuale a indicelui preţurilor cu amănuntul pe durata de un an,
reprezintă cea mai generală definire a ratei inflaţiei.
Indicele preţurilor cu amănuntul este construit în două etape. În prima etapă se
calculează indicii numerici medii pentru fiecare din principalele categorii de mărfuri
cumpărate de gospodării. De exemplu, indicele preţului la alimente apare ca medie a indicilor
diverselor alimente - pâine, lapte, cafea, etc.
În etapa a doua se calculează indicele preţurilor cu amănuntul ca o medie ponderată
pentru diferite grupe de mărfuri. În tabelul 1.5 se prezintă ponderile folosite în Marea Britanie
pentru principalele grupe de mărfuri. În tabelul 1.5 sunt prezentate ponderi folosite în
construcţia indicelui mediu al preţurilor cu amănuntul.
Tabelul 1.5
Grupe de mărfuri Ponderea
Alimente
Transport
Locuinţe
Îmbrăcăminte şi încălţăminte
Alcool
Diverse produse
Servicii
Bunuri de folosinţă îndelungată
Combustibil şi electricitate
Mese la restaurant
Tutun
0,207
0,152
0,135
0,181
0,079
0,075
0,066
0,065
0,062
0,042
0,036
17
Analizând datele din tabelul 1.5 se observă că, de exemplu, creşterea preţului la
alimente cu 5% va avea o influenţă mai mare asupra indicelui preţurilor cu amănuntul decât
creşterea cu acelaşi procent a preţului la tutun, deoarece alimentele au o pondere mult mai
mare.
Variabile nominale şi reale
Între variabilele nominale şi reale, în analizele economice, se folosesc frecvent
salariul nominal şi real. În tabelul 1.6 se prezintă evoluţia indicelui salariului nominal şi real
în Marea Britanie.
Tabelul 1.6
an.
1971
an.
1973
an.
1975
an.
1977
an.
1979
an.
1981
Indicele salariului săptămânal
Indicele preţurilor cu amănuntul
Indicele salariului real săptămânal
100,0
100,0
100,0
128,3
115,7
110,5
195,3
166,7
117,2
245,1
223,8
109,5
331,1
276,5
120,5
427,0
366,3
116,6
Indicele salariului săptămânal este construit pornind de la nivelul absolut al salariilor
săptămânale măsurate în lire. Analizând evoluţia valorilor nominale se observă că acestea au
crescut în perioada 1971-1981 de peste 4 ori. Legitim se ridică întrebarea: nivelul de trai al
muncitorilor în acest deceniu a crescut de peste 4 ori? Pentru a răspunde la această întrebare,
este necesar să se urmărească evoluţia preţurilor exprimate prin indicele preţurilor cu
amănuntul. Analizând această evoluţie, în tabelul 1.6 se observă că în perioada analizată
preţurile, în medie, au crescut de peste 3,5 ori, ca urmare a inflaţiei. Salariul real a crescut
mult mai puţin decât salariul nominal numai cu 16% faţă de 327%.
Aşadar, salariul nominal se exprimă în unităţi monetare, iar salariul real se calculează
raportând indicele salariului nominal la costul vieţii, exprimat prin indicele preţurilor cu
amănuntul [6].
O altă variabilă urmărită în valori nominale şi reale este preţul. Preţul nominal se
exprimă prin nivelul absolut al preţului pentru un anumit produs. Preţul real al produsului se
calculează prin raportarea preţului nominal la indicele preţurilor cu amănuntul şi multiplicând
rezultatul cu 100. Preţul real arată dacă preţul unei mărfi a crescut mai mult sau mai puţin
decât preţurile mărfurilor în general, de aceea preţul real se mai numeşte şi preţ relativ. Dacă
18
preţul real al unui produs scade, atunci gospodăriile pot consuma mai mult din produsul
respectiv.
Metode şi tehnici matematice, modele economice
În analiza fenomenelor economice se folosesc uzual unele metode şi tehnici formulate
de matematică şi cercetările operaţionale, pentru a evidenţia evoluţia unor fenomene şi
procese economice. De exemplu, pentru a evidenţia evoluţia cererii în raport cu modificarea
preţului, se pot folosi funcţii liniare, funcţii logaritmice, parabolice sau polinoame de grad
superior [6]. Totodată, în analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice, se folosesc
şi modelele. În unele ştiinţe, experimentul este o metodă generală a cunoaşterii, care poate fi
aplicată în condiţii foarte bune. În economie, experimentul real este mai dificil de aplicat. În
consecinţă, experimentul real poate fi înlocuit de experimentul cu ajutorul modelelor.
Modelul economic este o simplificare a unor fenomene şi procese economice reale; însă
modelul prezintă similitudini, sub raport structural şi funcţional, cu fenomenele şi procesele
economice reale. Utilizarea calculatoarelor personale este o realitate şi în economia
românească şi prin urmare se impune familiarizarea şi cunoaşterea programelor specifice
precum şi a softurilor care permit simulări rapide şi asigurarea posibilitatăţii celui care
conduce în a lua decizii corespunzătoare în timp util. Modelarea cu ajutorul calculatorului
oferă mijloace rapide şi eficiente mai cu seamă când sistemul microeconomic este gestionat
prin sisteme expert. Sistemul expert se caracterizează prin flexibilitatea acestuia de accepta
date noi, de a le învăţa şi a-şi auto adapta elementele care impun decizia, corespunzător.
În concluzie, în studierea problematicii specifice microeconomiei se foloseşte un
instrumentar bogat, care permite interpretarea fenomenelor şi proceselor economice, în
vederea formulării unor principii şi reguli care orientează managerii în adoptarea unor decizii
economice care să le aducă profit şi eficienţă.
19
2. Piaţa
2.1. Piaţa-concept şi premise ale reglării economiei prin mecanismele
acesteia
Piaţa, în sens larg, reprezintă un sistem de relaţii prin care vânzătorii şi cumpărătorii
intră în contact pentru a schimba bunuri şi servicii. Aşadar, piaţa reuneşte vânzătorii şi
cumpărătorii de bunuri şi servicii.
Anumite pieţe, de exemplu magazinele, reunesc vânzătorii şi cumpărătorii în acelaşi
loc fizic, iar altele operează prin intermediari, care tratează afacerile în numele clienţilor, ca
de exemplu bursa [3].
În esenţă, piaţa reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de cumpărători, privind ce şi cât să
consume, de producători, privind ce şi cât să producă, şi de lucrători, privind cât şi pentru
cine să muncească, decizii care sunt armonizate, în principal, prin mecanismul preţurilor [3].
Piaţa, prin intermediul preţurilor, permite societăţii să rezolve problema privind ce,
cât, cum şi pentru cine să producă. Să presupunem că pentru masa de prânz servim o omletă
într-o cafenea. Am ales cafeneaua pentru că este rapidă, iar omleta Întrucât este ieftină.
Aşadar, preţul, în mod obiectiv “va delimita un segment de cumpărători care vor consuma
omletă, deşi preferă friptură” [3].
Proprietarul cafenelei întreprinde această afacere întrucât, avându-se în vedere preţul
ouălor şi a ingredientelor necesare preparării omletei, obţine un profit. Lucrătorul din spatele
tejghelei lucrează în cafenea, întrucât este o slujbă convenabilă pentru el, având în vedere
salariul pe care îl primeşte, nivelul lui de pregătire şi lipsa capitalului pentru a iniţia o afacere
pe cont propriu.
Aşadar, preţurile orientează decizia cumpărătorului privind consumul de omletă, a
proprietarului cafenelei de a produce şi vinde omletă şi a lucrătorului din cafenea de a accepta
slujba. Societatea alocă o parte din resurse - ouă, clădiri, forţă de muncă ş.a. pentru producţia
de omletă prin intermediul sistemului de preţuri. Desigur că există şi o dorinţă a oamenilor de
a consuma omletă, dar această dorinţă nu este suficientă pentru a determina societatea să
aloce o parte din resurse pentru producţia de omletă. De exemplu, dacă la un moment dat din
cauza unei epidemii mor multe găini, preţul ouălor va creşte ceea ce va scumpi costul
20
omletei, iar o parte din segmentul consumatorilor de omletă vor cumpăra sandviciuri,
reducându-se producţia de omletă şi crescând producţia de sandviciuri.
Piaţa liberă, prin mecanismul preţurilor, este mâna invizibilă, cum o numeşte A.
Smith, care generează coerenţa în adoptarea deciziilor de alocare a resurselor, stabilind ce,
cât, cum şi pentru cine să se producă.
Spre deosebire de economia reglată prin mecanismele pieţei libere, există economia
de comandă, în care guvernul şi alte organe centrale adoptă aproape toate deciziile privind
consumul şi producţia. Aceste organe decid ce şi cât să se producă, cum şi pentru cine să se
producă [3]. Subiectivismul şi voluntarismul unui asemenea mod de a conduce economia,
asociată cu complexitatea sarcinii de planificare detaliată a producţiei şi a consumului,
generează ineficientă la scara întregii societăţi, fenomen evidenţiat în fostele ţări socialiste
din Europa Centrală şi de Est. Economia reglată pe baza mecanismelor pieţei libere, în care
indivizii îşi urmăresc propriile interese, cu o intervenţie extrem de limitată a statului în
economie, precum şi economia de comandă, cu o slabă afirmare a libertăţilor economice
individuale, reprezintă două variante extreme ale reglării economiei. Între aceste variante
extreme se plasează aşa-zisa economie de piaţă mixtă, în care guvernul şi piaţa liberă au un
rol aproape la fel de important în reglarea economiei [3].
În cadrul economiei de piaţă mixte, guvernul intervine în economie nu prin măsuri
administrative, ca în cazul economiei de comandă, ci împreună cu parlamentul, creează
cadrul juridic în care indivizii îşi pot promova propriile interese, controlând, totodată, o parte
importantă a proceselor economice, prin intermediul taxelor şi a impozitelor, a producţiei şi a
consumului unor bunuri şi servicii, a adoptării unor măsuri de protecţie socială - acordarea de
compensaţii, limitarea unor preţuri, etc. În acest tip de economie chiar intervenţia guvernului
în economie se bazează pe studierea pieţei, a cererii şi a ofertei, a preţului ca pârghie
importantă de asigurare a echilibrului economiei .
Funcţionarea economiei pe baza mecanismelor pieţei implică unele premise, cum
sunt: ponderea ridicată a proprietăţii private, autonomia largă a întreprinderii, un nivel de
dezvoltare a economiei care să asigure un echilibru relativ între cerere şi ofertă, o structură a
economiei care asigură concurenţa între agenţii economici, liberalizarea preţurilor, manageri
competenţi, stabilitatea politică, anumite valori culturale [3]. Proprietatea privată asupra
activelor de producţie constituie fundamentul economiei de piaţă, Întrucât aceasta asigură
concurenţa reală între agenţii economici, autonomia largă a întreprinderilor, liberalizarea
21
preţurilor. Totodată, proprietatea privată stimulează interesul agenţilor economici pentru
creşterea producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, introducerea formelor şi
metodelor moderne de management, într-un cuvânt pentru creşterea eficienţei economice.
Aşa cum demonstrează practica tuturor ţărilor, chiar şi a celor mai puternic capitaliste, alături
de proprietatea privată coexistă, într-o proporţie mai mare sau mai mică, şi proprietatea
publică. Mecanismele pieţei funcţionează mai bine în condiţiile unei ponderi mai ridicate a
proprietăţii private.
În trecerea ţărilor cu economie de comandă la economia de piaţă, una din primele
măsuri care trebuie adoptată de guvern şi parlament constă în privatizarea economiei, prin
adoptarea legii privatizării şi aplicarea acesteia.
În ţara noastră, deşi unele începuturi au fost făcute, totuşi s-a tergiversat nejustificat de mult
rezolvarea de fond a problemei.
Autonomia largă a întreprinderii este o altă instituţie fundamentală a economiei de
piaţă. Firmele au competenţa să stabilească ce să producă, cât să producă, la ce preţ să vândă,
cum să-şi folosească fondurile de investiţii ş.a. Totodată, indivizii au libertatea să-şi aleagă
ocupaţia pe care o doresc şi să iniţieze afaceri în orice domeniu al economiei.
În cadrul unei economii reglate strict pe baza mecanismelor pieţei libere, cu o
intervenţie foarte limitată a guvernului, autonomia întreprinderii este mai largă decât în
cadrul unei economii de piaţă mixte, dar în oricare din aceste două forme de conducere a
economiei libertăţile întreprinderii sunt mult mai mari decât în economia de comandă.
Guvernul şi parlamentul României prin legile 15 şi 31 din 1990 privind regiile autonome şi
societăţile comerciale, au creat un cadru adecvat privind libertăţile întreprinderii în condiţiile
economiei de piaţă.
Funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei este influenţată sensibil de nivelul de
dezvoltare a economiei, de posibilitatea echilibrării cererii cu oferta. Dacă în anumite ramuri
ale economiei nivelul de dezvoltare este slab, oferta situându-se cu mult sub nivelul cererii,
atunci preţurile ating un nivel foarte înalt, cu implicaţii sociale grave, care pot genera
tulburări sociale, ceea ce frânează şi mai mult nivelul de dezvoltare. Competiţia reprezintă o
altă premisă a economiei de piaţă. Firmele şi indivizii trebuie să lupte pentru recompense
economice superioare - profit mare, posturi mai bune, promovare, cifră de afaceri mare,
produse şi servicii dorite, câştiguri substanţiale. În această competiţie apar elemente de
22
darvinism social: viaţa este o competiţie şi o luptă În care câştigă cei care sunt mai
întreprinzători, mai muncitori, mai bine pregătiţi profesional.
Competiţia în cadrul pieţei asigură o serie de avantaje, cum ar fi:
• piaţa competitivă va permite mecanismul preţului să reflecte nivelul cererii şi al
costurilor şi astfel să maximizeze folosirea eficientă a capitalului şi a altor resurse;
• competiţia va încuraja inovaţia tehnică, economică şi managerială, cu implicaţii
benefice asupra reducerii costurilor pe termen lung,
• piaţa concurenţială va asigura consumatorilor o gamă largă de produse şi servicii de o
calitate superioară;
• competiţia va asigura difuzarea echitabilă a veniturilor, vor obţine venituri mai
ridicate firmele şi indivizii mai competitivi.
Pentru a se asigura competiţia între firme, în primul rând este necesară o asemenea
structurare a ramurilor economiei, încât în fiecare ramură să acţioneze un număr cât mai mare
de firme. Competiţia reală se asigură în condiţiile în care oferta firmelor dintr-o anumită
ramură tinde să echilibreze cererea din ramura respectivă. Aşadar, chiar dacă între o ramură
există un număr mare de firme, dar dacă producţia totală a acestor firme se situează sub
nivelul cererii, atunci nu se asigură o competiţie reală, întrucât fiecare firmă poate să-şi
desfacă producţia indiferent de nivelul de eficienţă a activităţii sale. În ţara noastră legislaţia
referitoare la funcţionarea firmelor caută să reglementeze o structură de organizare a
economiei care să favorizeze competiţia. Astfel legea nr. 15/1990 prevede: “Se interzic orice
acorduri Între societăţile comerciale sau regiile autonome, orice decizie de asociere între
acestea şi orice practici concertate care sunt susceptibile a afecta comerţul între agenţii
economici şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului
concurenţei... Sunt interzise activităţile unui agent economic sau ale unui grup de agenţi
economici care ocupă o piaţă, o poziţie dominantă caracterizată printr-o situaţie de
monopol...” [3].
Cu toate măsurile adoptate pe plan legislativ, nu se poate asigura încă o concurenţă
reală, întrucât cea mai mare parte din întreprinderi sunt publice sau cu capital majoritar de
stat, iar în cele mai multe ramuri economice nivelul ofertei se situează cu mult sub nivelul
cererii.
Funcţionarea şi reglarea normală a economiei pe baza mecanismelor pieţei impune
liberalizarea preţurilor produselor, serviciilor şi a resurselor. Astfel, dacă preferinţele
23
consumatorilor se schimbă în favoarea unor produse, preţul acestora va creşte, stimulându-se
producătorii în sporirea ofertei acelui produs.
Sunt situaţii când din motive de protecţie socială guvernul adoptă preţuri limită la
unele produse. În aceste condiţii stimulentul producătorului pentru creşterea ofertei este
limitat, accentuându-se disproporţia dintre cerere şi ofertă, Întrucât a fost alterată funcţia de
reglare a preţului. Funcţionarea în condiţii bune a mecanismelor pieţei cere manageri
competenţi şi un sistem evoluat de management al firmelor. Mecanismele pieţei difuzează pe
scară largă puterea conducătorilor de a adopta decizii economice. Fireşte, că pentru a adopta
decizii bune conducătorii trebuie să fie competenţi. Totodată, în condiţiile economiei de
piaţă, conducătorii trebuie să posede calitatea de Întreprinzători, adică să posede înclinaţiile şi
abilitatea spre iniţiativă, inovaţie, organizare şi asumarea unui risc calculat. Conducătorii
întreprinzători sparg barierele rutinei, promovează noi produse, noi tehnologii, găsesc noi
resurse şi noi metode de conducere şi organizare a producţiei şi a muncii. Funcţionarea bună
a mecanismelor pieţei cere şi un sistem managerial evoluat, exprimat prin raţionalitatea
sistemului informaţional şi a structurii organizatorice, precum şi prin folosirea unor metode
ştiinţifice de conducere şi adoptare a deciziilor. Funcţionarea normală a mecanismelor pieţei
cere o stabilitate politică necesară guvernului şi parlamentului pentru a crea cadrul juridic în
care să funcţioneze sistemul pieţei. Un guvern slab şi instabil afectează negativ mecanismele
pieţei prin promovarea unor legi contradictorii şi schimbarea frecventă a politicii economice,
care generează o stare de confuzie şi neîncredere în mecanismele pieţei.
Reglarea economiei prin mecanismele pieţei se bazează pe anumite valori culturale şi
o mentalitate specifică. Economia de piaţă se bazează pe respectul faţă de individ şi
garantarea drepturilor acestuia, pe simţul proprietăţii private, pe acceptarea acordării
diferenţiate a veniturilor în funcţie de performanţele individuale. Totodată, în condiţiile
economiei de piaţă, indivizii trebuie să accepte şomajul, să fie pregătiţi pentru schimbarea
profesiei, să accepte incertitudinea şi competiţia.
Economia de piaţă se bazează pe un sistem de valori şi o mentalitate diferită de cele
promovate în condiţiile economiei de comandă, în care interesele individuale erau
subordonate intereselor generale, riscul şi incertitudinea individuală erau reduse,
promovându-se o politică de uniformizare a repartiţiei, ceea ce limita competiţia şi
concurenţa între indivizi.
24
Aşadar, trecerea la economia de piaţă impune schimbări profunde în mentalitatea
oamenilor, or aceste schimbări se fac în timp. În consecinţă, menţinerea unui sistem de valori
şi a unor mentalităţi proprii economiei de comandă constituie o frână importantă în trecerea
accelerată la economia de piaţă.
Absenţa unor condiţii fundamentale ale economiei de piaţă impune acţiuni
guvernamentale în vederea creării lor.
2.2. Piaţa. Origini, realitate actuală şi perspective
Dintre fenomenele şi procesele specifice economiei de piaţă contemporane, piaţa are
istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu multe secole în urmă ca punte istorică de legătură
între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. Între producţie şi consum, ca două universuri
complementare ale vieţii economice, s-a strecurat - remarca F. Braudel - un al treilea univers,
îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el, de la întâia privire, schimbul sau,
dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunându-şi constrângerile şi, în
mod sigur, revoluţionară. Abordând fenomenul schimbului, Alvin Toffler remarca: “Piaţa a
avut ca premisă sciziunea dintre producător şi consumator, ea devenind necesară abia atunci
când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă” [3].
De-a lungul secolelor, schimburile dintre producători şi consumatori s-au dezvoltat
atât în lărgime, cât şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase în sfera pieţei, produse
din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au intrat în procesul schimbului. În acelaşi
timp, modalităţile de schimb, tehnicile şi instrumentele acestora au devenit tot mai rafinate.
Orice observator contemporan al fenomenului rămâne uimit de imaginaţia creativă a
înaintaşilor pe calea creării facilităţilor monetare - marfare (au fost create, de pildă, noi
instrumente monetare, au apărut şi s-au perfecţionat variate forme de pieţe, au fost omologate
forme de credit tot mai variate etc.).
În antichitate şi în evul mediu relaţiile de schimb s-au extins cu încetineală; în unele
intervale şi zone ele au cunoscut chiar însemnate refluxuri. O asemenea evoluţie s-a aflat în
deplină concordanţă cu dinamica lentă a factorilor de producţie, cu caracterul primitiv al
aparatului productiv şi nivelul scăzut al productivităţii, toate acestea fiind explicate prin
interesul redus al producătorilor direcţi (sclavi şi iobagi) în sporirea producţiei şi ridicarea
calităţii acesteia [3].
25
De aceea, atunci când a început revoluţia industrială, relaţiile de piaţă erau, chiar în
ţările din Europa occidentală, destul de firave. În ţările din celelalte continente, astfel de
relaţii erau cu totul periferice. Diversele reţele de comis-voiajori, de distribuitori angrosişti,
de negustori cu amănuntul, reţele de bănci comerciale, ca şi diverse alte facilităţi obligatorii
ale pieţei erau puţine şi destul de rudimentare.
Timp de peste trei secole, în ţările care au păşit primele pe calea transpunerii în viaţă a
exigenţelor revoluţiei industriale, s-au investit energii enorme pentru constituirea şi
modernizarea sistemului pieţei. Negustorii s-au răspândit pe tot globul, antrenând noi
categorii de populaţie în sfera producţiei pentru schimb. Tot mai multe bunuri au devenit
mărfuri, s-a extins rapid ponderea schimbului de mărfuri în ansamblul vieţii oamenilor, viaţa
lor depinzând hotărâtor de piaţă şi mecanismele ei. Tranzacţiile s-au amplificat. A crescut, de
asemenea, numărul intermediarilor şi s-a complicat hăţişul conductelor din reţeaua
schimbului. Populaţia ocupată în sfera circulaţiei mărfurilor deţine ponderi de circa o treime
în totalul celor ocupaţi în viaţa economico-socială a ţărilor avansate economic [3].
Piaţa contemporană, realitate şi concept. Tradiţional, noţiunea de piaţă desemnează un
moment distinct al vieţii economice, o reţea de activităţi şi funcţii ce se interpun între
producţie şi consumaţie. Pentru a desemna conţinutul sferei economice care acoperă reţelele
de schimb, ca şi timpul traseului pe care-l parcurg bunurile economice de la încheierea
procesului de producţie propriu-zis până la ajungerea lor în sfera consumului final, unii autori
au optat pentru noţiunea de distribuţie [3]. În prezent, prin noţiunea de piaţă sunt exprimate
relaţii de schimb foarte ample şi în continuă diversificare. În genere, piaţa exprimă raportul
dintre oferta şi cererea de bunuri economice (corporale şi necorporale), prima fiind forma de
manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile umane
solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc
a fi convenabile pentru ei. Este vorba, mai întâi, de cererea şi oferta de bunuri de consum
personal (de satisfactori, cum le numesc unii specialişti), începând cu bunurile corporale de
folosinţă zilnică (pâinea, carnea, apa), continuând cu cele de folosinţă îndelungată (frigidere,
autoturisme), până la bunurile necorporale şi la serviciile de orice fel necesare oamenilor
pentru a fi consumate individual (serviciile telefonice personale, serviciile culturale etc.). De
asemenea , în sfera cuprinzătoare a pieţei contemporane se includ relaţiile multiple dintre
cererea şi oferta de factori de producţie. În acest sens, există piaţa capitalului, ca cerere şi
ofertă de bunuri investiţionale, de titluri de proprietate pe termen lung, piaţa financiară, ca
26
sistem de relaţii, prin care resursele băneşti temporar disponibile sunt oferite acelor agenţi
economici care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Piaţa resurselor naturale (a
petrolului şi gazelor naturale, de pildă) a devenit cu mult timp în urmă o piaţă de interes
general, universal. Deosebit de complexe sunt relaţiile de pe piaţa monetară, inclusiv cea
valutară. În angrenajul reţelei schimbului, se include şi piaţa muncii, adică raportul dintre
cererea şi oferta de resurse de muncă. Prezintă numeroase particularităţi piaţa informaţiei, a
rezultatelor cercetării ştiinţifice (vânzarea-cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii
ştiinţifice), piaţa serviciilor manageriale, de marketing, a tuturor serviciilor tehnice,
ştiinţifice, juridice etc., prestate pe baze comerciale.
Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al relaţiilor de schimb, este important
de precizat că piaţa în ansamblul ei se prezintă în două ipostaze strâns legate între ele: piaţa
reală şi piaţa fictivă. Dacă piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de
factori de producţie, care se prezintă ca rezultate efective ale activităţii economice şi ca
entităţi identificabile ce satisfac direct sau indirect nevoi umane de consum personal sau
productiv, piaţa fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta de titluri de proprietate
asupra acestor bunuri, vânzare-cumpărare de semne băneşti ale bunurilor corporale.
De pildă, la bursa de mărfuri din Chicago se vând şi se cumpără adesea cereale aflate
în lan, tranzacţiile respective repetându-se înainte de recoltare, una şi aceeaşi cantitate oferită
de unul şi acelaşi producător fiind vândută-cumpărată de mai multe ori. În ceea ce priveşte
bursele de valori, aici tranzacţiile repetate sunt şi mai numeroase.
În timp ce capitalul real din cadrul societăţii pe acţiuni, de pildă, îşi derulează rotaţia sa unică,
specifică fiecărei activităţi în parte, la bursă acţiunile sunt vândute-cumpărate de zeci de ori.
Din cele de mai sus, rezultă caracterul deosebit de complex al relaţiilor multiple de
schimb, pe care la numim cu un singur cuvânt - piaţă.
Piaţa este deci un mod specific de confruntare dintre producători şi consumatori,
procese care iau forma unor relaţii specifice dintre vânzători şi cumpărători, dintre creditori şi
debitori, dintre cererea şi oferta de bunuri economice. “Piaţa - afirmă economistul francez M.
Didier - apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii
se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile
pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie”. Deci, piaţa
este înainte de toate “un contract social”, mai mult sau mai puţin spontan, care defineşte locul
economiei în ansamblul vieţii sociale.
27
Conceptul de piaţă desemnează adesea ansamblul acelor fenomene şi procese care,
concomitent în spaţiu şi consecutiv în timp, asigură realizarea punţilor de legătură între
producători şi consumatori, cum sunt: fluxurile de bunuri corporale şi necorporale care ies din
cadrul autoconsumului şi intră în reţeaua schimbului: formele şi tehnicile de comerţ, începând
cu cele elementare şi terminând cu cele mai sofisticate forme de desfacere a mărfurilor;
suprafeţele comerciale privite după criteriul teritorialităţii (urbane, naţionale, zonale,
mondiale) în cadrul cărora se negociază; segmentele specializate privind schimbul de mărfuri
pe categorii de bunuri, pe forme de magazine; formele reale şi formele fictive ale vânzării-
cumpărării factorilor de producţie; structurile specifice ale derulării comerţului, adică reţelele
de unităţi comerciale de vânzare cu ridicata, cu amănuntul etc.
Perspectivele pieţei. Problema dezvoltării, în continuare, a relaţiilor de schimb se
pune pe termeni foarte diferiţi pe ţări şi grupe de ţări. Pe baza observării situaţiei din cele mai
multe ţări dezvoltate industrial, unde în ultimele decenii ponderea pieţei s-a menţinut sau
chiar a scăzut, unii specialişti au ajuns la concluzia că, în aceste ţări, au apus vremurile eroice
ale extinderii relaţiilor de schimb şi ale edificării unor noi reţele şi mecanisme de desfacere a
mărfurilor. Cel mai puternic indiciu al limitelor extinderii pieţei şi mecanismelor ei constă în
dimensiunea costului ei social. De pildă, costul schimbului de mărfuri - măsurat prin etalonul
convenţional al numărului de ore de muncă cheltuită - depăşeşte, în unele ţări, costul
producţiei materiale. Cu alte cuvinte se consumă mai mult timp social pentru schimbul
bunurilor materiale şi a serviciilor decât pentru producerea lor. În aceste ţări, problema care
se pune în prezent este cea a trecerii la o nouă calitate a pieţei, la o nouă fază în relaţiile de
schimb. Întreţinerea, renovarea şi modernizarea pieţei - iată care sunt problemele de mare
actualitate în ţările avansate economic. În marea majoritate a ţărilor lumii, piaţa are însă
numeroase rezerve de dezvoltare atât în lărgime, cât şi în adâncime [3].
În ţara noastră, de pildă, problema realizării unor reţele moderne de schimb presupune atât
f'ăurirea de noi structuri, extinderea sferei distribuţiei, cât mai ales modernizarea celor
existente, astfel încât să se ajungă la acel sistem de pieţe capabil să faciliteze relaţiile dintre
producătorii tot mai eficienţi şi consumatorii din ce în ce mai îndestulaţi şi civilizaţi.
Evidenţiind limitele sociale şi economice ale extinderii pieţei, specialişti de mare
autoritate în probleme de viitorologie consideră că “ceea ce este astăzi în joc înseamnă mai
mult decât alternativă politică, mai mult decât problemele energiei, alimentaţiei, populaţiei,
capitalului, materiilor prime sau locurilor de muncă; în joc este rolul pieţei în viaţa noastră şi
28
însuşi în viitorul civilizaţiei, o civilizaţie capabilă să se îndrepte spre alte preocupări, tocmai
pentru că piaţa a fost deja edificată şi desăvârşită” [3].
Pe baza celor afirmate mai sus, se pot face anumite consideraţii principale cu privire
la conţinutul general, la sfera de cuprindere şi dinamica istorică a pieţei. Schimbul de mărfuri
cu ajutorul banilor - una din marile creaţii ale geniului uman - s-a efectuat, se efectuează şi se
va efectua sub cele mai diverse sisteme economice şi regimuri politice (în timp de pace, ca şi
în timp de război, în regimuri democratice, ca şi în regimuri totalitare, fie ele de dreapta sau
de stânga) [3],
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea factorilor de
producţie şi cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării acestora. La un anumit
nivel al dezvoltării economice, au fost create condiţiile pentru instaurarea sistemului
economic de piaţă, ale cărui trăsături fundamentale s-au identificat, o bună perioadă de timp,
cu cele ale sistemului economic capitalist. Deci, fără producţie pentru piaţă, mai mult sau mai
puţin generalizată, nu poate exista economia de piaţă. Dar generalizarea pieţei nu este
suficientă pentru a exista economia de piaţă. Sistemul economic capitalist s-a dovedit a fi
doar o formă istorică de economie de piaţă, cea mai semnificativă până în prezent. Dar, nici
în trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale - stabilite cu greu de-a lungul
mileniilor - nu au definit conţinutul vreunui sistem economic. în prezent, continuă A. Toffler,
piaţa nu este nici capitalistă, nici socialistă [3].
În condiţiile statului totalitar de tip stalinist, piaţa apărea ca o ameninţare la adresa
socialismului şi de aceea lupta împotriva sistemului economic capitalist s-a dus mai ales prin
ofensiva asupra pieţei, ale cărei reguli de funcţionare erau identificate cu cele ale regimului
burghez. Efortul factorilor politici şi administrativi din fostele dictaturi de stânga era orientat
în direcţia convertirii regulilor implacabile ale pieţei în disimulatori ai constrângerii
extraeconomice. De aceea, se poate spune că în aceste ţări au existat relaţii de piaţă, evident
pe măsura nivelului lor de dezvoltare, relaţii puse în slujba conducerii planificate centralizat.
Lipsea însă economia de piaţă şi, cu atât mai mult, lipseau mecanismele libere ale economiei
de piaţă.
Logica implacabilă a evoluţiei istorice a progresului favorizează concluzia, conform
căreia este posibilă instaurarea unei autentice economii de piaţă contemporană, fără a se
recurge la sisteme economice anacronice.
29
2.3. Economia de piaţă contemporană
Activitatea economică s-a desfăşurat de-a lungul timpului în variate forme. Diferite
forme de economie s-au deosebit şi se deosebesc între ele în funcţie de civilizaţiile construite
de omenire, de condiţiile naturale în care au apărut şi existat aceste civilizaţii, de
circumstanţele istorice şi tradiţionale, de voinţa colectivităţilor umane şi opţiunea lor politică,
de capacitatea oamenilor de a elabora proiecte şi strategii de dezvoltare. Disponibilitatea
popoarelor de a pune în mişcare sisteme funcţionale şi eficiente de producţie, schimb,
repartiţie şi de consum, ocupă un loc aparte în acest proces [3].
Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când au fost create condiţiile
tehnice, economice şi sociale necesare, omenirea a trecut - în momente diferite şi în forme
specifice - la economia de piaţă.
Există însă autori care neagă acest adevăr istoric, considerând că economia s-a
desfăşurat din totdeauna pe baza regulilor economiei de piaţă. Cei mai aprigi susţinători ai
acestui tip de economie afirmă adesea că aceasta a apărut odată cu societatea umană însăşi,
doctrina acestui sistem economic găsindu-şi izvoarele în Biblie. Exagerate sunt şi acele idei
care identifică economia de piaţă cu piaţa însăşi.
Informaţiile ştiinţifice actuale, bazate pe variante probe istorice, atestă că nimeni şi
niciodată nu i-a considerat pe faraonii egipteni şi pe sclavii lor participanţi la economia de
piaţă. De asemenea, nu se poate susţine cu temei că grecii antici, aşa cum ne-au fost ei
prezentaţi de marele Homer, au trăit în condiţiile sistemului economic respectiv, chiar dacă în
toate cetăţile greceşti au existat numeroşi comercianţi puternici. Apropiindu-ne de timpurile
noastre, nici economiile închise şi nici corporaţiile meşteşugăreşti din Evul Mediu nu se
încadrează în structurile şi mecanismele economiei de piaţă. Dimpotrivă, majoritatea
covârşitoare a specialiştilor în istoria economică consideră că sistemul economic de piaţă a
reprezentat de fapt negaţia acestor forme de economie medievală, preponderent naturală, în
care relaţiile de piaţă aveau o pondere redusă.
Sistemul economic de piaţă reprezintă un sistem economic modern, contemporan, ale
cărui începuturi au fost marcate de apariţia sistemului capitalist în Europa Occidentală. Cu
toată istoria sa relativ îndelungată, în prezent, doar circa un sfert din populaţia globului
trăieşte în ţări care pot fi considerate a avea economie de piaţă modernă. Sistemul economic
de piaţă are încă mari rezerve de extindere pe plan mondial [3].
30
Rezultă deci că economia de piaţă poate fi delimitată prin comparaţii succesive cu:
economiile precapitaliste, în care era predominantă economia naturală; economiile naţionale
dominate de regimuri totalitare (fie ele de dreapta, fie de stânga); economiile contemporane
ale ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare [3].
Cele mai multe dintre modelele teoretice surprind şi redau conţinutul sistemului
economic de piaţă, folosindu-se de trei planuri conceptuale: ideologic-spiritual; formal-
instituţional; tehnic-substanţial.
Sub raport ideologic, gândirea socială şi filosofia secolului al XVIII-lea, ca şi
economia politică clasică - dezvoltate şi adaptate continuu la noile condiţii - au aşezat la
temelia sistemului economic de piaţă primordialitatea individului naturalmente bun şi
inteligent. Individualismul şi principiul liberalismului, în cadrul căruia liberalismul economic
ocupă un loc central, sunt fundamentele ideologice ale economiei de piaţă, apărută ca negaţie
a sistemului medieval, în care dependenţa oamenilor faţă de stăpânii feudali era baza însăşi a
sistemului [3].
Instituţional - economia de piaţă se bazează pe instituţii juridice şi economice
adecvate (dreptul de proprietate individuală, deplina egalitate între oameni, întreprinderea
privată individuală sau colectivă, piaţa cu rolul hotărâtor al regulilor ei în desfăşurarea
activităţii economice, statul ca agent economic autonom).
Tehnic-substanţial, economia de piaţă are la temelie tehnologiile moderne care permit
producţii de serie mare, în care se integrează noile cuceriri ale ştiinţei şi care permit
înfăptuirea revoluţiilor industriale, atunci când acestea devin necesare şi posibile pe plan
mondial.
Economia de piaţă reprezintă deci o formă modernă de organizare şi funcţionare a
activităţii economice, în care oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în
concordanţă cu favorabilităţile şi regulile universale şi dinamice ale pieţei, nu după obiceiuri
şi practici zonale şi nici sub autoritatea vreunei comenzi din afară, fapt ce face posibilă
valorificarea maximă a resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţele
umane nelimitate [3].
Conţinutul economiei de piaţă contemporană este pus în evidenţă prin caracteristicile
ei esenţiale. În ansamblul elementelor definitorii ale economiei de piaţă, un rol esenţial îl
ocupă componenta sa tehnică substanţială. Numai la un anumit nivel al dezvoltării şi pe baza
unei anumite structuri tehnologice, de ramură şi teritoriale se poate edifica şi consolida, prin
31
voinţa adânc resimţită a tuturor indivizilor organizaţi în cadrul a diferite sociogrupuri,
structurile instituţionale economice şi juridice specifice economiei de piaţă. În aceste condiţii,
apar şi se dezvoltă noile concepţii şi mentalităţi, favorabile sistemului economic de piaţă.
Starea şi dinamica activităţii economice - desfăşurate pe baza tehnicii şi tehnologiilor
avansate - volumul şi evoluţia rezultatelor obţinute reprezintă criteriul cel mai sigur de
apreciere a funcţionalităţii instituţiilor economiei de piaţă, a rolului jucat de gândirea social-
economică, care propagă libera iniţiativă, egalitatea oamenilor în faţa legilor şi democraţia
[3].
Mobilul combinării şi utilizării factorilor de producţie, al modernizării lor în
concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, constă în obţinerea de cantităţi mari de
produse (bunuri economice), de calitate superioară şi cu costuri cât mai mici, toate acestea
însemnând câştiguri, profituri cât mai mari. Economia de piaţă ridică profitul la rang de mobil
principal al activităţii economice. Mărimea şi dinamica profitului sunt criterii de apreciere a
modului de combinare şi folosire a factorilor de producţie.
Proprietatea individuală reprezintă o caracteristică de bază a economiei de piaţă,
indiferent de formele de organizare a modului de folosire a obiectului proprietăţii. În nici una
din societăţile antice şi medievale nu s-a acordat, prin lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi
proprietari. Inviolabilitatea dreptului de proprietate al fiecărei persoane şi apărarea acestui
drept sunt principii de acţiune a statului democrat în condiţiile economiei de piaţă.
Proprietatea individuală este premisa fundamentală a liberei iniţiative, a manifestării tuturor
celorlalte libertăţi economice [3].
O altă caracteristică esenţială a economiei de piaţă este egalitatea deplină a
participanţilor independenţi şi autonomi la viaţa economică. Proclamată juridic şi susţinută de
statul democratic, egalitatea economică între oameni şi sociogrupurile legal constituite are la
bază principiul autonomiei lor de voinţă şi se concretizează în libera alegere a profesiei, în
posibilitatea legală a fiecărui individ de a se angaja într-o afacere pe cont propriu, de a se
asocia cu alte persoane în vederea producerii sau vânzării de bunuri, de a dispune de
capacitatea lui de muncă cum doreşte etc. [3].
Întreprinderea privată - individuală sau colectivă - este entitatea economică de bază a
economiei de piaţă, aceasta constituind locul de combinare şi substituire a factorilor de
producţie, de folosire eficientă a acestora. Întreprinzătorul (individual sau colectiv) este
promotorul raţionalităţii economice în condiţiile economiei de piaţă. El promovează
32
interesele producătorilor, ale unei anumite unităţi producătoare în raporturile ei cu alţi
producători, cu cele ale consumatorilor, ale băncilor şi administraţiilor publice.
Existenţa unei ample reţele unitare de pieţe constituie o altă trăsătură esenţială a
economiei de piaţă. Este vorba aici de saltul calitativ în evoluţia procesului istoric de
dezvoltare a pieţei, caracterizat prin realizarea unităţii dintre pieţele factorilor de producţie şi
cele ale bunurilor de consum personal, dintre pieţele reale şi cele fictive, dintre pieţele
monetare, financiare şi ale capitalurilor [3].
Statul democrat de drept este garantul bunei funcţionări a instituţiilor economice şi
juridice specifice economiei de piaţă. În particular, statul legiferează şi apără structurile
economice globale, care răspund intereselor generale ale cetăţenilor, ale naţiunii. În acest
context, el consacră şi apără proprietatea individuală, asigură cadrul juridic al contractelor
economice. Statul de drept se manifestă şi prin aceea că reglementează raporturile asociaţilor
şi ale acţionarilor cu societăţile din care fac parte, relaţiile între cumpărători şi vânzători, pe
cele între debitori şi creditori. Statul adoptă, în mod democratic, Codul comercial şi
supraveghează aplicarea lui [3].
O altă caracteristică a economiei de piaţă pune în evidenţă faptul că acest sistem a luat
naştere şi s-a dezvoltat având la bază tehnica maşinistă şi tehnologiile moderne de fabricaţie.
Revoluţiile industriale şi progresul tehnico-ştiinţific au fost factorii hotărâtori ai sporirii
continue a ofertei de mărfuri, ai menţinerii nivelului ridicat, ca regulă de bază a funcţionării
normale a sistemului economic de piaţă.
Băncile, instituţiile financiare şi de asigurări au devenit un agent economic autonom
indispensabil al economiei de piaţă. Fără reţeaua relativ atotcuprinzătoare şi dinamică de
instituţii bancar-financiare nu s-ar putea asigura mobilizarea resurselor băneşti temporar
disponibile şi orientarea lor, pe bază de interes economic, spre unităţile care, la un moment
dat, au nevoi suplimentare de resurse financiare. Pe de altă parte, nu poate fi vorba de
economie de piaţă modernă fără mecanisme financiare operative şi active.
Sistemul economiei de piaţă şi mecanismul de funcţionare a acestuia s-au dovedit a fi
excelente stimulatoare ale creşterii economice. Stau dovadă concludentă în acest sens
remarcabilele rezultate economice ale ţărilor care au evoluat consecvent pe temeliile
economiei de piaţă. Prin undele sale de progres economic, sistemul economic de piaţă a
antrenat ameliorarea generală a bunăstării oamenilor, marcând astfel efectul său de antrenare
în planul progresului social [3].
33
Specialiştii în problemele economiei de piaţă apreciază că aceasta generează unele
fenomene economico-sociale negative. Astfel, regulile de joc ale economiei de piaţă
favorizează pe cei puternici economic şi îi penalizează pe cei slabi (falimentele fac parte din
aceste reguli). De asemenea, lupta pentru profitul maxim implică minimizarea costurilor
factorilor de producţie, inclusiv a cheltuielilor cu factorul muncă, producătorii proprietari
tinzând să reducă salariile sau să le menţină la niveluri mai joase decât cele care ar deveni
posibile pe baza creşterii productivităţii. În ciuda sloganurilor de genul “consumatorul-
suveran”, “clientul-stăpân”, numeroşi consumatori sunt dominaţi de producătorii-vânzători,
nevoile lor legitime fiind limitate drastic prin sporirea preţurilor etc.
Funcţionarea normală a economiei de piaţă este întreruptă periodic de crize.
Societatea în ansamblu şi, îndeosebi, anumiţi membri ai ei sunt nevoiţi să suporte costurile
sociale ale disfuncţiilor - inflaţia, şomajul, etc.
Economia de piaţă modernă se caracterizează prin existenţa unor agenţi economici
specifici, prin funcţiile lor autonomizate, ca şi prin relaţii determinate între aceştia.
Noţiunea de agent economic este folosită adesea cu sensuri variate. Astfel, el apare
ca: persoană participantă la viaţa economică; om, care - individual sau în colectiv -
transformă mediul său natural şi produce bunuri materiale şi servicii; subiect al proprietăţii;
persoană juridică producătoare pentru piaţă. În ultimul timp, termenul este nu numai extrem
de frecvent utilizat, dar lui i se atribuie şi un conţinut specific. Agentul economic este abordat
atât dinspre individ şi subiect de proprietate, cât şi dinspre mecanismul macroeconomic şi
fluxurile economice naţionale [3].
Agentul economic reprezintă o persoană sau o grupare de persoane fizice şi/sau
juridice dintr-o economie naţională care exercită funcţii specifice, autonomizate în cadrul
diviziunii muncii, folosindu-se în acest scop de mijloace şi instrumente adecvate domeniului
[3].
Deci, agenţii economici se delimitează între ei prin funcţiile ce le revin în cadrul
activităţii economice şi prin instrumentele pe care le pot utiliza. De pildă, unii agenţi
economici se ocupă cu producerea de bunuri materiale şi servicii pentru piaţă, aceştia
prezentându-se sub toate formele de proprietate şi ca subiecţi de proprietate diverşi. Invers,
indivizii ca subiecţi de proprietate se manifestă în toate domeniile activităţii economice,
aceşti subiecţi îndeplinind atât funcţii de producţie, cât şi de consumaţie, atât de administraţie
cât şi de redistribuţia financiară.
34
Între agenţii economici şi subiecţii de proprietate există mai multe deosebiri. În
primul rând, subiecţii de proprietate au existat din totdeauna şi vor exista întotdeauna,
comparativ cu agenţii economici, care sunt legaţi de economia de piaţă modernă. În al doilea
rând, abordarea şi analiza subiecţilor de proprietate trebuie să înceapă de la fiecare om, de la
individ, în timp ce agentul economic îşi are punctul de pornire în fluxurile economice din
cadrul unei ţări. În al treilea rând, delimitarea unui subiect de proprietate de altul se realizează
în raport de bunuri identificabile şi măsurabile, fiecare bun aflându-se numai în posesia cuiva;
în cazul agentului economic această delimitare se face pe baza funcţiilor majore din
activitatea economică, funcţii privite din punctul de vedere al economiei de piaţă.
În economia modernă se manifestă următorii agenţi economici principali:
întreprinderile, menajele, administraţiile, băncile, instituţiile financiare şi societăţile de
asigurări, restul lumii sau exteriorul.
Desigur, caracteristicile economiei de piaţă au mai ales funcţia de a contura modelul
teoretic al acestui sistem economic. Importanţa cunoaşterii acestui model şi înţelegerea
faptului că el reprezintă doar un model şi nimic mai mult este însă enormă. Pe o asemenea
bază teoretico-principală pot fi delimitate tipurile concrete de economie de piaţă existente în
lume, ca premisă a analizei mecanismelor lor de funcţionare [3].
2.4. Mecanismele economiei de piaţă
Realităţile economice dintr-o ţară sau alta, din diferitele ei perioade de dezvoltare
atestă că economia de piaţă integrează două laturi inseparabile: sistemul economic şi
mecanismul ei de funcţionare. Indiferent de modul de abordare a acestor două laturi şi de
opticile autorilor, ele îşi găsesc reflectarea chiar şi în cazul când se operează doar cu
conceptul de sistem economic.
Caracterizarea economiei de piaţă se face, de regulă, pe baza a trei întrebări simple, pe
care şi le pune orice om matur care încearcă să înţeleagă viaţa economică la care obligatoriu
participă într-un fel sau altul. Aceste întrebări sunt extrem de simple, şi poate, tocmai de
aceea, sunt esenţiale, aşa cum se poate constata [3]:
• Cine este subiectul principal al vieţii economice, deci cui îi aparţine iniţiativa şi
responsabilitatea în economie?
• în ce scop se desfăşoară activitatea economică, care este finalitatea ei social-umană?
35
• Cu ce metode şi procedee se organizează şi se conduce economia, cu ce forme
juridice sunt puse în mişcare eforturile umane şi sub ce formă sunt ele recompensate?
Oricât de sumară ar fi reflecţia asupra sensurilor întrebărilor, se poate constata că ele
vizează atât structurile economiei, sistemul acesteia, cât şi mecanismele ei de funcţionare. În
funcţie de structurile tehnico-ştiinţifice şi economico-sociale, de modul în care personalitatea
umană şi libera iniţiativă a oamenilor se manifestă, sistemele şi mecanismele economice pot
fi diferite ca tip fundamental (liber sau de comandă), dar şi ca formă concretă de manifestare
a unuia sau altuia dintre tipuri.
Tipul de acţiune economică se defineşte, se delimitează atât printr-o seamă de
caracteristici care se referă la sistemul economic, cât şi la mecanismul lui de funcţionare.
Clasicii economiei politice, de pildă, comparând economia de piaţă cu cea a evului
Mediu şi cu regimurile absolutiste feudale, o caracterizau în felul următor:
1. Subiectul vieţii economice este individul - spun ei - de unde denumirea de sistem
individualist, în care iniţiativa revine fiecărui ins sau unor sociogrupuri, în cadrul cărora
oamenii intră în mod liber, fiind egali între ei.
2. Scopul activităţii este utilitatea individuală, motiv pentru care sistemul este numit
utilitarist, deviza “totul pentru individ” traducându-se prin dreptul lui de a lupta pentru bani şi
de a realiza un profit cât mai mare.
3. Procedeele şi mijloacele de realizare a scopului oricărei acţiuni economice îşi au
originea în libera iniţiativă a individului, mecanismul economiei de piaţă fiind de tip liberal,
nu de comandă, de subordonare a unor oameni faţă de alţii.
Fiind latura dinamizatoare a acţiunii economice, mecanismul trebuie abordat şi
analizat în continuarea acestei acţiuni, ale cărei trăsături definitorii sunt raţionalitatea şi
eficienţa.
Conţinutul mecanismului acţiunii economice depinde hotărâtor de tipul activităţii
umane practice, al activităţii economice.
Activitatea economică implică, pe de o parte, raportarea oamenilor la nevoile,
interesele şi ţelurile lor (conştiinţa semnificaţiei activităţii economice), iar, pe de altă parte, pe
baza condiţiilor naturale, tehnico-ştiinţifice (relaţia dintre existenţa socială, dintre lupta
pentru satisfacerea trebuinţelor umane şi natură, respectiv mediul înconjurător). Este vorba
aici de o anumită îmbinare şi confruntare a scopurilor individuale cu cele sociale.
36
Măsura realizării raportului dintre scopul, mijlocul şi efectul acţiunii economice este
raţionalitatea economică, care s-ar putea traduce prin faptul că economia se desf'ăşoară cu
participarea oamenilor şi pentru oameni. Deci, sensul şi finalitatea acţiunii economice are atât
determinări obiective, cât şi condiţionări subiective, omul are nevoile sale constituindu-se în
scopul economiei [3].
Mecanismul economiei de piaţă constă tocmai din modalitatea specifică de realizare a
raporturilor, a legăturilor sau corelaţiilor dintre activităţile desfăşurate în vederea satisfacerii
nevoilor umane şi resursele solicitate în acest scop, respectiv de modificare a acestor raporturi
pe baza schimburilor ce survin atât în existenţa socială, cât şi în volumul, structura, calitatea
şi dinamica resurselor.
Pornind de la viziunea praxiologică asupra activităţii economice, conform căreia
aceasta este formată din două componente esenţiale - starea sau situaţia, pe de o parte şi
realizarea, pe de alta - mecanismul acţiunii economice poate fi identificat cu realizarea.
Aceasta are loc pe baza condiţiilor tehnico-ştiinţifice existente şi prin intervenţia în domeniul
dreptului sacru la proprietatea particulară în numele intereselor general-sociale.
Mecanismul acţiunii economice pune, deci, în evidenţă modul în care are loc reglarea
realizării vieţii economice în dinamica ei, prin conexiunea reciprocă a elementelor ei
structurale, prin schimbarea poziţiilor acestora şi a modificării raporturilor lor de dependenţă
pe baza disponibilităţilor şi favorabilităţilor pieţei. Mai mult, conceptul de mecanism
economic are mai ales sens de evoluţie a vieţii economice, ceea ce presupune implicarea
elementelor obiective şi subiective ale acestuia, schimbarea poziţiilor acestora şi reevaluarea
raporturilor de dependenţă, trecerea de la un anumit echilibru relativ la altul [3].
Mecanismul economiei de piaţă constă din ansamblul mijloacelor şi metodelor de
antrenare a resurselor, ca şi din pârghiile de susţinere a activităţilor prin care economia în
ansamblul ei şi fiecare verigă a acesteia sunt puse în mişcare cu raţionalitate şi eficienţă
economică.
Ca mecanism liber, spontan al acţiunii economice, mecanismul economiei de piaţă se
caracterizează prin:
- libera iniţiativă a agenţilor economici pe baza proprietăţii private şi în condiţiile
legii, acestea fiind modalitatea de asigurare a echilibrului relativ între resursele limitate şi
nevoile umane nelimitate;
37
- fiecare agent economic agregat (producătorii, consumatorii, băncile etc.) şi fiecare
agent economic individual, fiecare subiect de proprietate îşi apără interesele cu forţele lui
economice;
- schimburile de bunuri materiale şi de servicii, de factori de producţie şi de bunuri de
consum personal se desfăşoară pe baze economice, mobilul acestora fiind profitul obţinut în
condiţii de concurenţă loial;
- echilibrul dintre producţie şi consum se asigură cu ajutorul pârghiilor economice, pe
baza legii cererii şi ofertei şi a mecanismului preţurilor;
- statul democrat de drept - prin funcţiile sale de agent economic autonom şi prin
politicile economice duse - are un rol tot mai notabil în ansamblul mecanismului economiei
de piaţă.
Mecanismul economiei contemporane îmbină în maniere specifice şi în proporţii
diferite, mai multe submecanisme, cele mai importante fiind mecanismul pieţei şi
mecanismul planificării. Având determinări obiective diferite şi deţinând ponderi variate pe
ţări şi perioade, piaţa şi planul au un caracter complementar. Nici piaţa şi nici planul nu sunt
în măsură să asigure, fiecare separat, realizarea raporturilor dintre existenţa socială şi
resursele atrase şi folosite în acest scop. Atât piaţa, cât şi planificarea reprezintă câte un
reglator cu funcţie imperfectă al economiei moderne. Este o descoperire istorică a anilor de
după al doilea război mondial că destinul economic al unei naţiuni poate fi dirijat. Ţelul a fost
o dirijare conştientă şi raţională a vieţii economice prin instituţii de planificare sub control
democratic şi pe baza favorabilităţii pieţei [3].
Combinarea concretă a celor două submecanisme, eficienţa fiecăruia şi a ambelor
depind de sistemul economic real, ca şi de factori sociali, tehnologici, de mediul internaţional
etc.
Mecanismul economic de piaţă este un mecanism concurenţial sau al pieţei
concurenţiale. Aceasta înseamnă că în mecanismul respectiv şi prin intermediul lui se
confruntă producătorii şi consumatorii, vânzătorii şi cumpărătorii, dar şi producătorii între ei,
consumatorii între ei. Mecanismul preţurilor, confruntarea cererii şi a ofertei pe toate tipurile
de pieţe scoate la suprafaţă toate acele aspecte profunde ce ţin de libera iniţiativă, de apărarea
proprietăţii cu propriile forţe ale subiectului de proprietate.
Baza obiectivă a concurenţei o formează producţia şi circulaţia mărfurilor, respectiv
condiţiile acestora, specializarea tot mai puternică a producătorilor de mărfuri, concomitent
38
cu creşterea şi diversificarea acestor producători şi vânzători pe baza preponderenţei
proprietăţii private, a dreptului fiecărei persoane de a fi proprietar asupra unor factori de
producţie, indiferent de forma de folosire a obiectului proprietăţii (individuală, prin angajarea
de salariaţi, asociativă).
Prin concurenţă, se transpune în plan economic principiul liberei iniţiative a
întreprinzătorilor, oricare ar fi forma de întreprindere, se realizează dreptul de proprietate al
oamenilor, se testează calităţile lor de proprietar.
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producătorii de bunuri şi prestatorii de
servicii pentru a acapara segmente cât mai mari ale diferitelor pieţe, pentru a atrage
cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor În vederea realizării de câştiguri,
profituri cât mai mari şi mai sigure. Ea exprimă comportamentul specific al agenţilor
producători de bunuri materiale şi prestatori de servicii în condiţiile pieţei, un raport dinamic
de forţe între participanţii la actele de vânzare-cumpărare. Obiectivele luptei de concurenţă se
urmăresc (unii le şi ating) pe căi, cu instrumente diverse de natură economică şi de natură
extraeconomică. Deci, mecanismul luptei concurenţiale exprimă unitatea acţiunilor subiective
ale agenţilor economici concurenţi şi a cerinţelor şi exigenţelor obiective ale vieţii economice
în ansamblu. Dintre instrumentele economice, cele mai semnificative sunt: reducerea
costurilor de producţie, producerea de bunuri la costuri mai mici decât ale concurenţilor
direcţi, ca punct esenţial şi cert de asigurare a competitivităţii produselor şi serviciilor oferite;
practicarea de reduceri temporare de preţuri în vederea atragerii clientelei şi, apoi, ridicarea
preţurilor pentru a obţine pe ansamblu câştiguri superioare, faţă de perioada anterioară şi de
foştii concurenţi egali etc. acordarea de condiţii favorabile clienţilor (credite de consum;
asigurarea service-ului la bunurile de folosinţă îndelungată etc.), comparativ cu ele oferite de
ceilalţi vânzători [3].
Dintre instrumentele extraeconomice se detaşează ca importanţă următoarele: presiuni
morale sau chiar politice asupra firmelor concurente; violarea secretelor de fabricaţie,
comerciale sau bancare; crearea unor situaţii artificiale pe diferite pieţe, pe care la folosesc în
scopuri speculative. În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost
departajată în loială şi neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea
nediscriminatorie de către vânzători a unora dintre instrumentele economice amintite, în
condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de
reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare. Concurenţa neloială constă în mărirea
39
artificială a forţei concurenţiale a propriilor produse, în stimulente deosebite acordate unor
clienţi, în utilizarea unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc. În
ţările cu economie de piaţă, s-au adoptat reglementări speciale, care incriminează actele de
concurenţă neloială, cum ar fi: faptele de natură a crea confuzie în legătură cu activitatea
industrială sau comercială a unui concurent, afirmaţiile false în exercitarea comerţului pentru
a discredita produsele concurentului etc. De aceea, concurenţa neloială este cunoscută sub
denumirea de concurenţă incorectă sau ilegală.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la
alta, de la un tip de piaţă la altul. Delimitarea diferitelor forme de luptă concurenţială se face
pe baza următoarelor criterii: numărul, dimensiunea şi puterea economică a vânzătorilor şi
cumpărătorilor; gradul de omogenitate sau de diferenţiere a mărfurilor; posibilitatea de a intra
într-o ramură sau într-un sector, facilităţile sau limitările în acest sens; gradul de transparenţă
a pieţei, respectiv de informare reciprocă a vânzătorilor şi cumpărătorilor; mobilitatea sau
rigiditatea preţurilor; gradul de libertate În ceea ce priveşte determinarea preţurilor, raportul
dintre preţurile libere şi cele administrate.
Conţinutul concurenţei şi formele ei au evoluat o dată cu modificările în structurile
tehnologice, în cele de ramură şi zonale ale ţărilor. Relaţiile de condiţionare arătate pot fi
observate mai ales în ţările avansate economic, în acele ţări care au parcurs numeroase etape
istorice de fluxuri şi refluxuri ale mecanismelor economice concurenţiale. Diferitele
modalităţi de confruntare a agenţilor economici, a participanţilor la actele de vânzare-
cumpărare pot fi sintetizate ca în schema de mai jos:
Tabelul nr. 2.1 Forme de pieţe şi concurenţa specifică
Piaţa
Strategia
disponibilă
Tipul de piaţă
Monopol pur Oligopol Monopolistică Concurenţă pură
Un singur
vânzător ce
stabileşte preţul
pentru un produs
unic
Câţiva vânzători
sensibili fiecare la
preţul celuilalt
Mulţi vânzători
de produse
diferenţiabile
Mulţi vânzători de
produse identice
(nediferenţiabile)
40
Concurenţă
prin preţ
Nu există
concurenţă
Singurul
vânzător
stabileşte preţul
O anumită concurenţă
Preţ al liderului sau
preţuri apropiate ale
concurenţilor
O anumită
concurenţă
Prin gama de
preţuri
Piaţa stabileşte
preţul
Diferenţiere
între
produse
Nu există,
nefiind alte
produse
Variabilă, în funcţie
de ramură
Anumită
Diferenţiere faţă
de produsele
concurenţei
Nu există
Produse identice
Extinderea
reclamei
Redusă
cu scopul
creşterii cererii
pentru clasa de
produs
Într-o anumită
măsură
Scopul este
informarea şi
eliminarea
concurenţei preţurilor
Mare
Obiectul este
diferenţierea
produselor faţă
de cele ale
concurenţei
Redusă
Obiectul este
informarea
clienţilor că
produsele sunt
disponibile
Din tabelul 2.1. se observă că tipul de piaţă influenţează sensibil intensitatea
concurenţei prin preţ şi, natura diferenţierii produsului şi amploarea reclamei. O firmă trebuie
să recunoască tipul general de piaţă concurenţială pentru a înţelege şi promova strategiile sale
şi, cu deosebire, strategia de preţ. Firma trebuie să ştie ce preţuri practică firmele concurente.
Genurile de concurenţă care au semnificaţii teoretice şi practice mai deosebite sunt:
concurenţa perfectă, concurenţa monopolistică, concurenţa tip monopol şi cea imperfectă
(această formă de piaţă concurenţială este contrapusă adesea celei perfecte, toate tipurile de
pieţe fiind încadrate în aceasta).
Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie monopolistă)
presupune ca toţi producătorii, toţi ofertanţii să fie capabili să vândă toată producţia, toate
mărfurile pe care le pot oferi la preţul pieţei, fără a-l influenţa în mod hotărâtor. Totodată, ea
presupune că toţi cumpărătorii pot cumpăra ceea ce doresc şi cât doresc la preţul pieţei, fără
a-l putea influenţa hotărâtor.
Premisele acestui tip de piaţă sunt următoarele: atomicitatea participanţilor,
omogenitatea produselor, accesibilitatea producătorilor în ramură, fluiditatea atât a ofertei cât
şi a cererii, transparenţa pieţei, mobilitatea factorilor de producţie [3].
41
După doctrina liberală, piaţa cu concurenţă perfectă are menirea de a asigura
funcţionarea cea mai eficientă a sistemului economiei de piaţă. Ea este “corolarul”
suveranităţii consumatorului şi al echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se
supune voinţei consumatorilor. În aceste condiţii preţul de echilibru este cel care rezultă din
confruntarea liberă a producătorilor şi consumatorilor, preţ care se formează la intersecţia
curbei cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic în raport de preţ.
Acest gen de concurenţă este întâlnit în puţine cazuri, în realitatea economică întâlnim
concurenţa perfectă în unele cazuri de tranzacţii la bursă. Totuşi, concurenţa perfectă a servit
ca model teoretic de analiză a mecanismului pieţei, pe baza lui uşurându-se înţelegerea
concurenţei reale.
O variantă a pieţei cu concurenţă pură este piaţa cu concurenţă monopolistică. În
această formă de piaţă se păstrează trăsăturile definitorii (premisele) concurenţei perfecte cu
excepţia aceleia care se referă la omogenitatea produselor. Dimpotrivă, în concurenţa
monopolistă capătă pondere diferenţierea produselor. Cumpărătorii pot alege din multitudinea
vânzătorilor pe cei care le oferă mărfurile care corespund dorinţelor şi posibilităţilor lor
materiale, veniturilor de care dispun. Existând concomitent diferenţierea produselor şi un
număr mare de vânzători, piaţa cu concurenţă monopolistică asigură o bună satisfacere a
cererii - cumpărătorul având posibilitatea să aleagă. Acest tip de piaţă îmbină forma de piaţă
perfectă cu cea de monopol. Mizându-se pe o clientelă fidelă, diferenţierea produselor va face
ca cererea să nu mai fie elastică faţă de preţ, ea devenind rigidă. Pe de altă parte,
întreprinderile au o oarecare latitudine în alegerea cuplului preţ-cantitate. De aceea, preţul de
echilibru al concurenţei monopolistice este mai ridicat decât costul marginal.
Concurenţa monopolistică permite punerea în evidenţă a importanţei concurenţei prin
produs, prin calităţile variate ale acestuia. În prima etapă, producătorul este preocupat
îndeosebi de alegerea produsului pe care urmează să-l vândă; în a doua etapă el va alege
simultan între cantitatea de producţie şi preţul mediu al produsului [3].
Prin antiteză cu piaţa având concurenţă perfectă, piaţa cu concurenţă de monopol se
caracterizează prin situaţii distorsionate între vânzători şi cumpărători. Fie unii, fie alţii
reuşesc să-şi impună condiţiile în raport cu ceilalţi. Acest tip de piaţă presupune încălcarea
aproape a tuturor premiselor pieţei pure sau perfecte. Această dominaţie a pieţei poate veni
atât dinspre producători cât şi dinspre consumatori. Cele mai răspândite pieţe sunt cele având
caracter de oligopol, când pe piaţă domină câţiva producători - vânzători.
42
Pentru a evita o seamă de riscuri spre care ar putea fi împins de consumatorul-
suveran, întreprinzătorul va încerca să domine piaţa bunurilor produse şi vândute de el. De
aceea, monopolurile, oligopolurile sau semimonopolurile caută să orienteze consumul în
funcţie de ceea ce ele pot să producă şi le este mai avantajos.
Printre mijloacele utilizate de oligopoluri şi monopoluri în lupta lor de concurenţă cu
partenerii lor nemonopolişti pot fi enumerate: privarea de materiile prime şi energia necesară;
utilizarea dumping-ului, respectiv practicarea unor preţuri scăzute pentru ruinarea
întreprinderilor mai mici şi apoi impunerea de preţuri ridicate la mărfurile aduse la piaţă de
firmele monopoliste; crearea de restricţii artificiale de acordare a creditului pentru firmele
incomode; boicotul şi corupţia etc. În mai toate ţările dezvoltate economic, există
reglementări speciale prin care se stabilesc măsuri de limitare a tendinţelor obiective spre
monopolizarea uneia sau alteia dintre pieţe; pe baza acestora, organele de stat specializate
caută să ţină sub control monopolul. Concentrarea producţiei şi acordurile dintre
întreprinzători vor avea efecte deosebite asupra mecanismului pieţei. Astfel, preţul nu va mai
fi rezultatul singular al echilibrului dintre cererea şi oferta de bunuri. Dimpotrivă, el va fi mai
ales expresia gradului de dominaţie exercitată de o întreprindere sau un grup de întreprinderi
pe pieţele bunurilor de consum personal şi pe cele ale factorilor de producţie.
Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie pe piaţă când firmele sau menajele
(vânzătorii-cumpărătorii) sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor.
Această formă de concurenţă este predominantă în lumea contemporană. În acest caz, una sau
mai multe din condiţiile concurenţei perfecte sunt încălcate, ele prezentându-se astfel: variaţia
numărului de participanţi la actele de vânzare-cumpărare (există - fie puţini vânzători şi mulţi
cumpărători, fie puţini cumpărători şi mulţi vânzători etc.); diferenţierea reală sau imaginară a
produselor, accentuarea acesteia; crearea de condiţii pentru ca anumiţi agenţi economici să
exercite un efectiv control asupra preţurilor; apariţia de dificultăţi în ceea ce priveşte intrarea
de noi producători în una sau alta din ramuri; manifestarea de rivalităţi în relaţia cu publicul
în privinţa calităţii etc.
Modalităţile de desfăşurare a luptei de concurenţă imperfectă sunt o întrepătrundere
specifică a instrumentelor tuturor formelor de concurenţă arătate mai sus. În plus, în cadrul
procesului este implicat şi statul. Luând în considerare restricţiile impuse de etapa istorică
prin care trece fiecare ţară, statul democratic modern adoptă legi corespunzătoare pentru a
asigura concurenţei condiţii normale de manifestare. Totodată, el ia măsuri pentru a preveni
43
tendinţele monopoliste în economie şi a controla monopolul dacă acesta a apărut. Prezenţa
statului în mecanismul concurenţial este multiplă: ca legiuitor, ca apărător al legilor adoptate
în acest domeniu, ca agent economic autonom.
Mecanismul pieţei concurenţiale asigură atât alocarea resurselor corespunzător
nevoilor consumatorilor, cât şi consumarea lor cu eficienţă sporită. Acest mecanism -
concurenţial şi competitiv - este intolerant cu lipsa de eficienţă, a cărei cauză este lipsa de
competenţă a întreprinzătorilor şi managerilor.
Concurenţa “efectivă” (adică acea concurenţă care rezultă din întrepătrunderea tuturor
formelor acesteia) reprezintă condiţia prealabilă cea mai sigură pentru inovaţie şi progres. În
sistemul economic de piaţă, ea este singurul mecanism prin care se asigură dezvoltarea
tehnicii, reducerea costurilor, diversificarea produselor, creşterea productivităţii muncii etc.
Din efectele economice ale tuturor acestor procese, consumatorii au de câştigat. În acelaşi
timp, concurenţa generează o serie de confruntări neloiale între parteneri, risipă de resurse,
îndeosebi de muncă, sacrificarea intereselor unora dintre consumatori, stimularea unor
consumuri neraţionale etc. De aceea, adesea a fost nevoie de negocieri şi concilieri între
producători şi consumatori, administraţiile de stat fiind chemate să intervină pentru aplanarea
conflictelor. În realitatea vieţii economice, în cea mai mare parte a cazurilor din ţările
democratice nu există nici concurenţă pură, aşa cum este ea descrisă în teoria economică, nici
monopol absolut, aşa cum fusese el instaurat în economiile comuniste, ci o combinaţie de
concurenţă imperfectă şi monopol controlat [3].
2.5. Tipuri de economii de piaţă
În funcţie de rolul statului şi pieţei în activitatea economică, în asigurarea funcţionării
echilibrate şi eficiente a economiilor naţionale, pot fi identificate mai multe tipuri de
economii de piaţă. O clasificare prezentată în lucrarea [Popescu], scoate în evidenţă
următoarele tipuri:
• economia de tip anglo-saxon;
• economia de tip vest-european;
• economia socială de piaţă;
• economia de tip nordic;
• economia paternalistă (japoneză);
44
• economia de piaţă orientată spre exterior.
1. Tipul anglo-saxon caracterizează economiile de piaţă cele mai liberale, care sunt mai
puţin înclinate spre dirijism şi reticente la intervenţia statului în economie. Economiile anglo-
saxone sunt cele mai fidele ideii superiorităţii iniţiativei private şi libertăţii de acţiune. Ţările
cu o astfel de economie sunt: SUA, Anglia, Canada etc. La baza acestor economii stă
concurenta între agenţii economici şi flexibilitatea în adaptarea la condiţiile pieţei, piaţa
însăşi reglementează deciziile agenţilor economici, rolul statului constând în a veghea la
crearea mediului economic favorabil în promovarea concurenţei drept condiţie a funcţionării
economiei. În acest tip de economie predomină sectorul privat, marile companii deţin poziţii
dominante cu ponderi fundamentale în toate domeniile, inclusiv în cercetarea ştiinţifică,
fluxurile investiţionale şi comerţul exterior.
Autorităţile guvernamentale elaborează, de obicei, programe de politică economică şi
prognoze economice pe termen mediu şi lung. Acest tip de economie mai poate fi numit şi
neoliberale, monetariste, privilegiază economia ofertei, stimulând economia cererii. În astfel
de economii apar discrepanţe din punct de vedere material (financiar) între părţi mai mari sau
mai mici de populaţie, o parte a cesteia greu adaptabilă sau incapabilă să facă faţă rigorilor,
restricţiilor impuse de concurenţa acerbă. Apar astfel bogaţi şi săraci, adaptaţi şi neadaptaţi.
Problemele sociale care apar datorită acestor diferenţe sunt o grea povară pentru guvernanţi.
2. Tipul vest-european se caracterizează printr-o pronunţată tentă dirijistă şi care diferă, ca
intensitate, de orientarea politică a guvernului aflat la conducere la un moment dat. Statul
intervine atât în sectorul public cât şi în programarea economiei. În astfel de economii găsim
sectorul privat puternic dezvoltat care coexistă alături de sectorul de stat care acoperă
sectoarele strategice, securitatea naţiunii, infrastructuri etc.
Pot fi caracterizate ca economii concurenţiale dar cu flexibilitatea mecanismelor de piaţă mai
mult sau mai puţin afectată de intervenţia statului. Ţările cu o astfel de economie sunt: Italia,
Franţa etc.
3. Economia socială de piaţă se caracterizează prin aceea că tinde spre reunirea pieţei cu
armonia socială. Expansiunea producţiei are loc nestânjenit dar care să aibă în vedere şi
problemele sociale, economice şi politice. În acest tip de economii statul intervine activ în
vederea direcţionării şi controlului activităţii tuturor membrilor societăţii pentru realizarea
unui consens social. Piaţa rămâne cu rolul său predominant, economia funcţionează pe baza
mecanismelor pieţei libere.
45
Intervenţia statului în economie este în principal pe latura legislativă şi mai puţin pe cea
executivă. Ţările cu o astfel de economie sunt: Germania, Austria, Olanda etc.
4. Economia de piaţă de tip nordic se caracterizează printr-o cooperare între sectorul privat
şi cel de stat, cu angajamente reciproce, în vederea satisfacerii unor cerinţe de ordin
economico-social cum ar fi repartiţia echilibrată a veniturilor, asistenţa socială a membrilor
societăţii, accesul echitabil la serviciile sociale, la gratuitatea unora etc.
Statul intervine în acest cadru şi în mecanismele de repartiţie, în relaţiile sindicate-uniuni
patronale, favorizând o limitare a concentrării bogăţiei şi ca urmare a polarizării societăţii.
Instrumentele de intervenţie sunt de natură fiscală (impozite progresive mari), promovându-
se multiplicarea şi lărgirea conţinutului sferei serviciilor sociale.
Ţările cu o astfel de economie sunt: Suedia, Norvegia, Danemarca.
5. Economia paternalistă de piaţă îmbină elemente tradiţionaliste şi naţionale. Rolul
statului, de catalizator, se înfăptuieşte prin modalităţile ce reflectă o transpunere la nivel
macro a sistemului paternalist de la nivel microsocial. Japonia este este cel mai elocvent
exemplu de ţară cu economie paternalistă. Paternalismul este un tip de relaţie caracteristică
între patroni şi angajaţi, patronul având în raport cu angajaţii legături şi interese de tip
paternal. Patronul are obligaţia de a angaja pe viaţă salariatul, de a asigura un nivel de trai
decent pentru salariat; salariatul are obligaţia de a presta o muncă de calitate cerută de patron.
Din acest motiv în Japonia grevele sunt de tip diferit decât în alte ţări ale lumii, fără
întreruperea lucrului ci numai pentru atenţionarea conducerii, printr-o banderolă şi în urma
căreia conducerea are obligaţia de a interveni imediat. Tipul paternalist nu renunţă la legile
generale ale economiei de piaţă (proprietatea privată majoritară, rolul hotărâtor al pieţei, rolul
hotărâtor al raportului cerere/oferta etc).
6. Economia de piaţă orientată şi dependenţă de exterior este specifică unor state mai
mici, multe foste colonii. Ca foste colonii au moştenit rămâneri în urmă în ceea ce priveşte
nivelul economic şi doresc o recuperare rapidă. Asemenea state îşi bazează economia pe
valorificarea la export a unei singure resurse, considerând exportul ca soluţie unică în a
rezolva problema subdezvoltării.
2.6. Piaţa ca loc de întâlnire a cererii cu oferta
Piaţa este locul unde se întâlnesc cei care produc bunurile şi serviciile sau cei care le
comercializează, cu consumatorii produselor ca şi cumpărători, fie că sunt cumpărători
46
individuali fie că sunt firme care redistribuie produsele pe diverse reţele. Din punct de vedere
geografic piaţa poate fi cu întindere locală, regională, naţională, internaţională, sau mondială
în funcţie de situaţie. Aproape toate societăţile indiferent de organizarea politică folosesc
piaţa ca un mecanism eficace în stimularea concurenţei cu scopul de a asigura satisfacerea
cererii consumatorilor sub aspectul, calităţii produselor şi serviciilor precum şi al preţului de
cost. Piaţa prin accesul liber al ofertanţilor, prin libera iniţiativă în condiţiile accesului la
informaţii despre piaţă precum şi a unui cadru legislativ adecvat economiei de piaţă, poate
elimina efectele negative ale poziţiilor de monopol pe care firmele caută să-l ocupe indiferent
de situaţie, ştiut fiind avantajele care le revin din aceasta. Indiferent de modul de organizare
socială şi politică orice societate ar trebui să-şi pună din punct de vedere economic
următoarele întrebări: Ce şi cât să se producă?; Cum se va dezvolta producţia, prin prisma
nivelului tehnologic şi al resurselor implicate în procesul de producţie?; Cine şi cum va
prelua produsele, în ce mod vor fi distribuite?; Cum este gândită producţia şi distribuţia în
ideea posibilităţii acestora de a se adapta rapid schimbărilor în timp? Răspunsul la toate
întrebările este dat de “decizia” consumatorilor şi ofertanţilor, lăsaţi liberi pe piaţa produselor
şi serviciilor să “le dirijeze” în direcţia în care doresc în ideea în care consumatorul urmăreşte
satisfacerea dorinţelor cumpărând produse şi servicii la preţuri cât mai mici şi calitate cât mai
ridicată iar ofertantul urmăreşte creşterea profitului. Cele două tendinţe aparent contradictorii
asigură cadrul relaţional între producători, consumatori şi pieţele resurselor şi cea a
produselor aşa cum reiese din figura 2. În figură este prezentată o imagine simplificată a
relaţiilor care se stabilesc între pieţe, producători şi consumatori. După cum se observă este
vorba despre două categorii de pieţe: piaţa produselor şi piaţa resurselor.
47
Figura 2. Circuitele şi fluxurile economice
Circuitele economice dau naştere la fluxuri economice care se stabilesc între consumatori –
proprietarii resurselor şi consumatori. Din aceste dependenţe reciproce caută să câştige toţi şi
producătorii şi consumatorii.
Ce este o firmă? Firma este un agent economic care participă pe piaţă cumpărând resurse de
diverse tipuri şi în acelaşi timp îşi vinde produsele şi serviciile. Firma creează condiţiile şi
organizează activităţile interne în ideea transformării cât mai eficiente a resurselor limitate în
produse şi servicii care sunt apoi vândute pe piaţă cu scopul obţinerii de profit.
De ce există o firmă? Răspunsul, desigur, constă în aceea că firma speră să câştige din
activitatea comercială pe care o desfăşoară. Aceasta înseamnă că firma este capabilă să ofere
consumatorilor bunuri, produse şi servicii la costuri de producţie şi de comercializare mai
scăzute şi în condiţii de calitate mai bune decât ar face acest lucru consumatorul însuşi.
Cum funcţionează piaţa? Modelul cererii şi ofertei
Noţiunea de piaţă apare atunci când există ofertanţi care oferă produse şi servicii şi
consumatori ale acestora. Atitudinea consumatorilor faţă de oferta de produse şi servicii,
modul de acţiune şi deciziile acestora pot fi analizate pe baza curbei cererii care arată
dependenţa cantităţii de produse sau servicii în funcţie de preţul acestora. Modul de acţiune şi
deciziile ofertanţilor de produse şi servicii pe o piaţă pot fi analizate pe baza curbei ofertei.
48
Cererea de produse şi servicii pe o piaţă. Curba cererii
Cererea de produse sau servicii pe o piaţă arată intensitatea cu care consumatorul
doreşte şi este dispus să plătească pentru produsele sau serviciile respective. Cantitatea de
produse sau servicii pe care un consumator sau grupuri de consumatori doresc să le
achiziţioneze la un moment dat, depinde de foarte mulţi factori (dorinţele consumatorilor,
preferinţele, veniturile, aşteptările în legătură cu produsele sau serviciile, preţul acestora etc)
dintre care cel mai important este preţul.
Considerând relaţia preţ-cantitate pe baze matematice se poate spune că legea cererii
arată că cu cât preţul unui produs sau serviciu este mai mic cu atât consumatorul este dispus
să achiziţioneze cantităţi mai mari din acel produs sau serviciu în situaţia în care ceilalţi
factori rămân constanţi. Figura 3 arată o formă de variaţie a legii cererii pentru un produs sau
serviciu.
Figura 3. Forme ale cererii
Dacă preţul scade de la valoarea P2 la valoarea P1, cantitatea solicitată de consumator
va creşte de la valoarea Q1 la valoarea Q2. Această lege poate fi obţinută pe baza unui
program proiectat iniţial sau pe baza unor predicţii din istoricul firmei, din analiza vânzărilor
pe o perioadă de timp. Schimbarea din punctul A în punctul B se numeşte schimbarea
cantităţii cerute, iar schimbarea de pe această lege pe alta se numeşte schimbarea cererii,
figura 4
49
Figura 4. Creşterea sau scăderea cererii
Când schimbarea se realizează de la D2 la D1 se spune că cererea de produse sau
servicii creşte şi invers când schimbarea se produce de la D1 la D2 se spune că cererea scade.
Oferta pieţei şi curba ofertei
Oferta de produse sau servicii pe o piaţă arată disponibilitatea ofertantului de a creşte
cantitatea de produse sau servicii oferite consumatorilor în directă legătură cu preţul acestora
pe piaţa respectivă. Astfel dacă preţul acestora creşte, cantitatea oferită va creşte
corespunzător şi invers dacă preţul scade, cantitatea oferită va scădea corespunzător legii,
figura 5.
Figura 5. Scăderea sau creşterea ofertei
Stabilirea preţului de piaţă
Interacţiunea dintre cererea de produse sau servicii şi oferta de produse sau servicii pe o
anumită piaţă duce la stabilirea unui preţ numit preţ de echilibru. Se numeşte de echilibru
deoarece punctul de intersecţie dintre cerere şi ofertă corespunzător unui preţ şi o anumită
cantitate cerută la un anumit moment de timp se reglează automat prin interacţiunea liberă
50
dintre cerere şi ofertă. Curba corespunzătoare cererii pieţei arată cât de mulţi consumatori vor
solicita produsele sau serviciile oferite de firmă la diferite valori ale preţului, iar curba ofertei
arată cât de mare este oferta de produse sau servicii la diferite preţuri. Prin reprezentare
grafică a celor prezentate mai sus se obţine graficul din figura 6.
Figura 6. Autoreglarea punctului de echilibru al pieţei
Aşa cum reiese din figură în zona I se observă că la orice preţ mai mare decât preţul
de echilibru nu se pot realiza tranzacţii datorită diferenţelor între cantitatea cerută şi cantitatea
oferită la acelaşi preţ, astfel încât apare o deplasare a preţului spre valoarea preţului de
echilibru. În zona I cererea este scăzută datorită preţului prea mare preţul corespunzător
cantităţii iar pentru ofertă preţul este atractiv dar aceasta nu se întâlneşte cu cererea la
cantitatea şi preţul respectiv. În zona II cumpărătorul nu găseşte produse sau servicii la
preţuri aşa mici şi cantităţile aferente, iar ofertantul nu este dispus să ofere produsul sau
serviciul la asemenea preţuri şi cantităţi.
Pierderile în condiţii de monopol
În condiţiile în care peste o piaţă concurenţială apare monopolul acesta este interesat
să practice preţuri cât mai mari pentru a-şi acoperi costurile şi a-şi asigura profitul dorit în
condiţiile în care nu este obligat să facă eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii, având
posibilitatea de a-şi asigura câştiguri maxime. În aceste condiţii apar o serie de “pierderi”
(risipă) pe care le suportă consumatorii produselor şi serviciilor, ofertanţii produselor şi
serviciilor precum şi societatea în ansamblul ei, figura 7.
51
Figura 7. Suprapunerea competiţiei perfecte cu cea de monopol
Pentru a ilustra ce se întâmplă în cazul în care pe o piaţă concurenţială apare situaţia
de monopol, vom considera o cerere şi o ofertă liniară (pentru a nu complica inutil figura).
Considerăm o cerere şi o ofertă pentru anumite bunuri economice sau servicii pe o anumită
piaţă şi pe o anumită perioadă de timp, se va stabili un preţ numit de echilibru (punctul E). Se
spune că cererea şi oferta se întâlnesc pe piaţă şi stabilesc preţul produsului sau serviciului în
discuţie. Aşa cum am mai arătat acest punct comun cererii şi ofertei se schimbă în
permanenţă, se caracterizează printr-o dinamică accentuată, am spus că se autoreglează
(figura 6). Să revenim la figura 7. Dreapta BE împarte suprafaţa AEC în două părţi
asemănătoare unor triunghiuri: AEB respectiv BEC. Suprafaţa AEC se numeşte surplusul
consumatorului în literatură aceasta este definită ca diferenţa dintre suma de bani pe care
consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru o anumită cantitate dintr-un produs sau
serviciu şi suma de bani pe care acesta o plăteşte ca urmare a preţului mai mic al produsului
pe piaţă. Suprafaţa BEC reprezintă surplusul ofertantului definit ca diferenţa dintre suma de
bani la care cel care oferă produsul sau serviciul ar fi dispus să accepte tranzacţia şi suma de
bani la care aceasta se realizează ca urmare a stabilirii preţului (mai mare) stabilit prin
mecanismele specifice pieţei concurenţiale. După cum am mai arătat în porţiunile notate pe
figura 7 cu I, II respectiv III nu se realizează tranzacţii. Dacă peste piaţa concurenţială apare
oferta de monopol, să presupunem la preţul de monopol corespunzător dreptei MN, acesta
52
(preţul) va fi acelaşi pentru orice cantitate între O şi Q1. Monopolul va căuta preţuri cât mai
mari cu putinţă din motive de profit fără să fie interesat de calitatea produselor sau serviciilor,
de posibilitatea consumatorului de a alege şi blochează mecanismele pieţei concurenţiale.
Astfel că surplusul consumatorului se va reduce la suprafaţa AMN mult mai mică decât în
cazul pieţei concurenţiale, iar surplusul ofertantului (monopolul) creşte corespunzător
suprafeţei trapezoidale MNTC. Suprafaţa MNTC este mult mai mare decât BEC
corespunzătoare ofertantului în condiţii de concurenţă, ceea ce explică câştigurile mai mari
ale firmei care deţine monopolul pieţei. Ce se întâmplă cu suprafeţele corespunzătoare
triunghiurilor NEU şi UET? Acestea reprezintă pierderile consumatorilor şi ale ofertanţilor în
acelaşi timp, în comparaţie cu situaţia de competiţie, de existenţă a mai multor ofertanţi, le
numim pierderile societăţii în favoarea “unora” care reprezintă monopolurile. Mai mulţi
consumatori în mod cert există altfel nu se justifică apariţia ofertanţilor decât ca răspuns la o
cerere pentru anumite produse sau servicii.
În concluzie monopolurile sunt profitabile, acesta fiind şi motivul susţinerii lor din
anumite interese de obicei de grup sau politice, cu excepţia intervenţiilor statului asupra
anumitor sectoare considerate strategice. Orice firmă din orice parte a lumii şi-ar dori poziţia
de monopol. Profiturile sunt mari şi sigure. Profitul obţinut se observă este suportat de
societate, de consumatori care sunt, de fapt persoanele fizice sau juridice, noi toţi.
3. Cererea. Modelul utilităţii cardinale
Un bun pentru ca să devină marfă trebuie să satisfacă trebuinţele (nevoile) altor
oameni decât ale producătorului, deci să aibă utilitate socială. Un bun dat cadou, sau dat în
schimbul unor obligaţii extra economice nu este marfă. Schimbul de mărfuri presupune
schimb de echivalente [4]: marfă contra marfă: (M - M); marfă-bani-marfă: (M - B - M)
Ca bun economic, marfa se defineşte prin două elemente şi anume prin utilitate şi
valoare.
Utilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a satisface o nevoie, o trebuinţă
umană sau de producţie. Utilitatea economică exprimă intensitatea dorinţei, a nevoii pe care,
la un anumit moment dat, o resimte un individ de a dobândi bunul respectiv în condiţiile
existente şi de a-l consuma. Aceasta atestă importanţa pe care o persoană o acordă unui bun,
aşteptând obţinerea unei anumite satisfacţii prin consumarea lui. Utilitatea pune în evidenţă
53
proprietăţile, însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clasei omogene de bunuri de consum
personal, de bunuri de capital, de servicii etc. Utilitatea poate fi: totală când este dată de
consumul unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. (prin satisfacerea sumei
nevoilor cu grade diferite de intensitate), sau marginală care este utilitatea pe care o percepe
fiecare individ pentru fiecare unitate suplimentară de bun economic atrasă în consum.
Utilitatea marginală se reduce cu fiecare unitate suplimentară de bun economic atrasă spre
consum, în timp ce utilitatea totală creşte, prin adăugarea de fiecare dată a mărimii utilităţii
marginale a bunului.
Scopul funcţiilor de utilitate este de a aduce un plus de cunoaştere, permiţând
construirea unor tablouri simplificate asupra actelor omului. Asemenea modele nu urmăresc
să descrie realitatea, ele caută să stabilească o situaţie simplificată cu aceeaşi structură logică
ca aceea a mult mai complicatei realităţi, cu scopul folosirii primei pentru înţelegerea
celeilalte (Milton Friedman).
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv,
deci ea este diferită de la individ la individ. De pildă, un calculator personal nu are utilitate
economică pentru cineva care nu ştie să-l folosească, în afară de cazul când se gândeşte să-l
vândă. În acelaşi timp, aceeaşi persoană apreciază un bun economic din punct de vedere al
utilităţii în mod diferit, în funcţie de cantitatea şi momentul când acesta îi este disponibil.
Prima doză sau unitate are o utilitate maximă, pentru ca aceasta să descrească pe măsură ce se
atrag şi alte doze în consum, devenind zero, atunci când consumul persoanei cu bunul
respectiv s-a saturat [4].
În gândirea neoclasică, în special în cadrul curentului marginalist, utilitatea unui bun
capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii. Proprietăţile,
însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, indiferetnt de natura
acestuia. Utilitatea poate fi reală, imaginară, conformă cu normele morale sau neconformă cu
acestea: cumpărătorul conştientizează şi este convins că prin însuşirile sale, respectivul bun
economic îi aduce o satisfacţie. Convingerea poate fi reală, fundamentată ştiinţific sau poate
fi o iluzie. De exemplu pentru o persoana inaptă să conducă un automobil acesta nu are
utilitate economică oricât de semnificative ar fi caracteristicile tehnice. Pentru un analfabet, o
carte, oricât de valoroasă ar fi, nu prezintă utilitate economică în afara cazului când o
cumpără în scopuri speculative [4].
Evaluarea utilităţii
54
Măsurarea cardinală - are loc atunci când un consumator acordă fiecărei cantităţi
dintr-un produs sau serviciu o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de
unităţi de utilitate (utili).
După această măsurare, se consideră că acest consumator posedă cunoştinţe exacte asupra
numărului de utilităţi (Ui) la care poate avea acces.
Evaluarea ordinală - presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în
raport de preferinţele consumatorului. Măsurarea ordinală se limitează, la a aprecia ordinea în
care un consumator preferă un produs sau altul.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv
(diferă de la un individ la altul). Putem aprecia că depinde de raportul pe care fiecare îl
stabileşte între proprietăţile unui produs şi intensitatea nevoilor sale [1]. Acest raport este
influenţat de: nivelul de cultură, gradul de informare, aspiraţii şi opţiuni, cantitatea de bunuri
la care are acces consumatorul.
Alfred Marchal, exponent de seamă a şcolii marginaliste, subliniază că: mărimea
intensităţii unei satisfacţii descreşte progresiv până la saturare. Dacă este satisfăcută în mod
continuu aceasta semnifică cum că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este
mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat cu fiecare nouă doză (unitate) de bun, care se
confruntă cu o nevoie în descreştere. Deci putem spune că este pozitivă dar descrescătoare,
figura 3.2. [4].
Utilitatea individuală şi totală
Utilitatea individuală (unitară) este satisfacţia pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-
un bun consumat de către individ, acel segment al unei anumite nevoi umane care poate fi
acoperit şi satisfăcut (stins) prin consumare unei cantităţi date dintr-un bun. Dozele: X1,
X2,...Xn din produsul X au unităţile individuale: U1, U2,…Un, diferite, pozitive dar
descrescătoare (figura 8.a).
55
Figura 8. Utilitatea individuală şi utilitatea totală
BC se numeşte curba utilităţii individuale. Utilitatea totală se obţine din consumul
cumulat al bunurilor X1, X2,...,Xn şi este> Ut = U1+U2+...+Un. Deci utilitatea totală a
bunului X poate fi asemănată cu o funcţie crescătoare, figura 8 b.
Curba utilităţii totale devine paralelă cu abscisa când nevoile individuale sunt
satisfăcute. În figura 9 acest punct este numit rata de saturaţie a pieţei. Una din formele
matematice pe care le poate căpăta funcţia utilitate totală este cea de parabolă. În acest caz
utilitatea marginală va fi o dreaptă cu panta negativă şi cu valoarea trecând prin zero la
valoarea Q1, atunci când utilitatea totală este maximă.
Figura 9. Funcţia utilităţii marginale pentru produse a căror
utilitate totală creşte cu rată descrescătoare
56
Utilitatea marginală (Um)
Aceasta reprezintă variaţia utilităţii totale ( TU) care rezultă prin creşterea cu o unitate
a cantităţii X dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat şi acelaşi). Din figura 9 reiese
că utilitatea marginală a fiecăreia din dozele (cantităţile) X1,X2,... este exprimată prin
raportul dintre sporul de utilitate totală şi sporul cantităţii consumate pentru realizarea
sporului respectiv de utilitate, [1]
Prima lege a lui GOSSEN -1854- “Când cantitatea consumată dintr-un produs (bun
economic) creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de
ultima unitate) tinde să se diminueze”.
Funcţia utilităţii totale şi marginale
Cazul când utilitatea totală respectă legea unei funcţii de gradul al doilea
Considerăm funcţia utilităţii totale de forma unei parabole cu ramurile în jos (a < 0):
(3.1)
unde: TU reprezintă utilitatea totală iar X cantitatea de bunuri, produse sau servicii
consumate pe o perioadă de timp.
Prin derivare obţinem expresia utilităţii marginale (UM):
, (3.2)
Din analiza celor două grafice, figura 9, se observă că utilitatea totală creşte cu fiecare
unitate de produs sau serviciu consumat pe o perioadă de timp. În momentul în care utilitatea
totală atinge valoarea maximă se atinge rata de saturaţie şi din acel punct utilitatea marginală
ia valori negative. Utilitatea marginală arată “cantitatea de satisfacţie” obţinută în plus din
cantitatea de produs consumată în plus pe o perioadă de timp. Valoarea utilităţii marginale în
orice punct de pe curba utilităţii totale reprezintă panta funcţiei utilităţii totale în acele puncte
[1].
Cazul când utilitatea totală este o funcţie de gradul al III-lea
În acest caz funcţia utilităţii marginale va fi o funcţie de gradul al doilea, figura.10, ştiut fiind
că utilitatea marginală se obţine prin derivarea funcţiei utilitate totală.
TU = 16X − X2
UMd TU
d XX= = −16 2
57
Figura 10. Utilitatea totală şi utilitatea marginală, caz general
3.1. Condiţiile de maximizare a utilităţii
Se consideră cunoscută ecuaţia care arată legătura intre preţurile Pi ale unui produs,
cantitatea Xi din acel produs, utilitatea marginală, economiile şi venitul consumatorului.
Această ecuaţie arată că suma tuturor cheltuielilor pentru anumite produse sau servicii plus
economiile trebuie să fie egale cu venitul disponibil pe o anumită perioadă de timp. Este
subânţeles cum că suma cheltuielilor (totale) nu poate depăşi valoarea venitului disponibil
pentru a cumpăra un anumit bun economic sau serviciu, iar ce nu este folosit pentru
cumpărare se economiseşte [1].
(3.3)
(3.4)
În ecuaţia (3.4) este prezentată situaţia în care, pentru maximizarea utilităţii, consumatorul îşi
aranjează astfel cheltuielile încât utilitatea marginală pe fiecare ban cheltuit şi obţinerea
ultimei cantităţi pentru fiecare din produse să fie egală cu utilitatea marginală a ultimei
unitate monetară economisită.
Determinarea utilităţii maxime în cazul a n produse, la un venit constant
P X P X P X P X Ec Venitula a b b c c n n+ + + + + =...
MUMU
P
MU
P
MU
P
MU
Pec
X a
a
X b
b
X c
c
X n
n
= = = = =L
58
Dacă considerăm Pa, Pb, Pc, … , Pn preţurile produselor iar Xa, Xb, Xc, … , Xn
cantităţile corespunzătoare, iar I venitul în bani disponibil pentru a fi consumat în anumite
condiţii şi pentru o anumită perioadă de timp pentru un consumator, se poate scrie ecuaţia:
I = PaXa + PbXb + PcXc + ... + PnXn, (3.5)
Funcţia utilitate totală a consumatorului (pentru n produse) care doreşte să-şi maximizeze
efectul de consum al banilor în condiţii de constrângere bugetară, va fi:
TU = f(Xa, Xb, Xc, .. , Xn) (3.6)
Pentru a căuta utilitatea maximă a combinaţiei de produse se utilizează multiplicatorul
LaGrange care permite să se obţină funcţia:
Z = TU + (λλλλ) x (Economii)
Sau:
Z = f(Xa, Xb, Xc, ... , Xn) + λλλλ (I-PaXa-PbXb-PcXc-...-PnXn), (3.7)
unde λ este multiplicatorul LaGrange. Ne interesează să aflăm valorile pentru Xa, Xb, Xc, ...
, Xn în condiţiile utilităţii maxime [1].
Derivatele parţiale ale funcţiei Z în raport cu fiecare variabilă egalate cu zero duc la
obţinerea unui sistem de ecuaţii care se poate rezolva:
(3.8)
(3.9)
(3.10)
(3.11)
(3.12)
Din ecuaţiile (3.8), (3.9), (3.10), (3.11), (3.12) se observă că:
(3.13)
Termenii:
∂
∂
∂
∂λ
Z
X
TU
XP
a a
a= − = 0
∂
∂
∂
∂λ
Z
X
TU
XP
b b
b= − = 0
∂
∂
∂
∂λ
Z
Xc
TU
XcPc= − = 0
∂
∂
∂
∂λ
Z
Xn
TU
XnPn= − = 0
∂
∂ λ
ZI P X P X P X P Xa a b b c c n n= − − − − − =L 0
∂
∂
∂
∂
∂
∂
∂
∂
TU
X
P
TU
X
P
TU
X
P
TU
X
P
a
a
b
b
c
c
n
n
= = = =L
59
(3.14)
reprezintă în realitate utilităţile marginale ale celor n produse:
MUXa, MUXb, MUXc, ... , MUXn
astfel ecuaţia (3.13) devine:
(3.15)
Din ecuaţia (3.15) se poate obţine condiţia de maximizare a utilităţii totale a
consumatorului. În figura 10 este prezentată situaţia în care funcţia utilităţii totale este o
funcţie de gradul al III-lea. Rata de saturaţie va apare unde utilitatea marginală este zero [1].
3.2. Conceptul de surplus al consumatorului
Surplusul consumatorului se defineşte ca fiind porţiunea de sub graficul curbei cererii
până la punctul corespunzător preţului pieţei (zona haşurată), TEPE, figura 11.
Figura 11. Surplusul consumatorului
Surplusul consumatorului este diferenţa dintre suma de bani plătită pentru o anumită cantitate
de produse sau servicii în tranzacţia de piaţă şi suma maximă de bani pe care consumatorul ar
fi dispus să o plătească pentru această cantitate (oricare punct din porţiunea de curbă
haşurată).
Să considerăm o situaţie în care avem curba utilităţii marginale şi curba cererii ca cele
prezentate în figura 12 [1].
La preţul pieţei de 1 unitate monetară, consumatorul poate obţine toate cele 6 unităţi,
faţă de situaţia în care ar fi cumpărat câte una bucată a economisit 2,50 unităţi monetare.
Spunem că beneficiul cumpărătorului din surplusul consumatorului pentru prima unitate
∂
∂
∂
∂
∂
∂
∂
∂
TU
Xa
TU
Xb
TU
Xc
TU
Xn, , , , ,L
MUMU
P
MU
P
MU
P
MU
Pec
X a
a
X b
b
X c
c
X n
n
= = = = =L
60
cumpărată este de 2,50 unităţi monetare (diferenţa dintre preţul pieţei de 1 şi 3,50 cât
consumatorul ar fi fost dispus să plătească pe pe prima unitate cumpărată), 2 unităţi monetare
pentru a doua unitate de produs (diferenţa dintre preţul pieţei de 1 şi 3 cât cumpărătorul era
dispus sa plătească pentru a doua unitate cumpărată), 1,50 unităţi monetare pentru a treia
unitate, 1 pentru a patra şi 0,50 pentru a cincia.
Figura 12. Surplusul consumatorului pentru o cerere liniară
Se obţine astfel suma de 7,50 unităţi monetare care reprezintă cât s-ar fi plătit în plus pentru
cele 6 unităţi. Dacă s-ar cumpăra unitate cu unitate ar fi cheltuiţi 13,50 unităţi monetare
pentru cele 6 unităţi cumpărate. La preţul pieţei de 1 unitate monetară, consumatorul
economiseşte 7,50 unităţi monetare.
3.3. Teoria-comportamentul-consumatorului
Curbele de indiferenţă în consum
Definirea cererii
Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul işi stabileşte în fiecare moment al
existenţei sale unul sau mai multe programe de consum. Programul de consum - sau reţeta de
consum - reprezintă specificarea unor cantităţi anumite din bunuri diferite de exemplu X şi Y
care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată, figura 3.6.
Curbele din figura 13 unesc toate combinaţiile posibile din bunurile x şi y, fiecare dintre
acestea furnizând consumatorului aceeaşi utilitate agregată şi se numesc curbe de indiferenţă
61
sau isophelime (isos=aceeaşi); phelimitas = plăcere, satisfacţie). P1, P2, P3, P4 reprezintă
diverse combinaţii între cantităţi diferite din bunurile X şi Y. Un program de consum dă
expresie sistemului de nevoi al consumatorului şi obişnuinţelor, gusturilor dar şi preferinţelor
sale, disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă
diferitelor cantităţi (doze) din bunurile X, Y, Z,..., W [4].
Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influenţate de statutul social şi
situaţia familială, de incidenţele fenomenului de “inducere” a nevoilor şi orientare a
consumului prin masmedia, reclamă şi publicitate, incitaţie, modă etc. Multitudinea de
factori care influenţează programele de consum (unii sunt generali, izvorâţi din nivelul de
dezvoltare, structura economiei şi mediul economico-social şi natural de existenţă),
programul de consum al fiecărui consumator este individual şi subiectiv. Două sau mai multe
programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de
satisfacţie, prin combinaţiile respective asigurându-se aceeaşi utilitate agregată (Ua) iar el nu
are preferinţe pentru unul sau altul.
Figura 13. Curbe de indiferenţă, două produse: X şi Y
Cum utilităţile în diferite puncte pe una din curbele de indiferenţă prezentate în figura 3.6
sunt egale atunci P1, ... ,P3 sunt programe echivalente. Curbele CI1, CI2, CI3, arată
ansamblul combinaţilor din produsele X şi Y, care oferă consumatorului aceeaşi satisfacţie
(utilitate agregată) se numesc curbe de indiferenţă. Programele de consum echivalente P1,...,
P3 au la bază faptul că utilităţi agregate identice se asigură prin creşterea cantităţilor
consumate din celălalt produs. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este
dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel
de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de substituire (RMS).
62
Pentru a se asigura aceeaşi utilitate agregată, trebuie ca utilitatea marginală pe care o
realizează pe baza suplimentării consumului din bunul X (UmX) să fie egală cu utilitatea
marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul Y (UmY).
Prin trecerea de la P1 la P2 consumatorul este dispus să renunţe la o cantitate din bunul Y în
schimbul creşterii cantităţii consumate din bunul X, şi aşa mai departe pentru celelalte
programe. Prin urmare, rata marginală de substituire are tendinţa de reducere. Reducerea
decurge din faptul că prin creşterea succesivă a consumului din bunul X se reduce intensitatea
nevoii pentru acest bun deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate
suplimentară. Din contră, mişcarea succesivă a consumului din bunul Y face ca fiecărei
unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare în
raport cu cea precedentă [4].
În afara programelor P1, P2, P3 se pot imagina şi alte reţele de consum echivalente
P1’, P2’, P3’, respectiv P1”, P2”, P3” care în combinaţii adecvate între cantităţile X şi Y pot
conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.
Curbele de indiferenţă CI exprimă, fiecare în parte, programe de consum echivalente,
ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie programelor de consum concurente
imaginate de către consumator formează harta curbelor de indiferenţă.
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor
sale, el se confruntă însă şi cu restricţii economice, are un anumit venit disponibil (I).
Preţurile unitare ale bunurilor economice X şi Y (Px şi Py) sunt date, reprezintă variabile
exogene în raport cu puterea sa de decizie. Cu venitul disponibil I şi în condiţiile preţurilor
Px, Py, consumatorul poate realiza combinaţii variate de achiziţii, respectiv cantităţi diferite
de exemplu Qy1,Qy2...Qyn din bunul Y şi Qx1, Qx2,...Qxn din bunul X, astfel că bugetul
disponibil poate fi cheltuit astfel:
QxPx + QyPy = I (3.16)
Condiţiile extreme sunt:
a) să se cheltuiască întregul venit disponibil pentru a cumpăra bunul Y în cantitatea
Qy, şi corespunzător:
Qx = 0 şi Qy = I/Py (3.17)
b) întregul venit disponibil este cheltuit pentru a achiziţiona doar bunul X în cantitatea
Qx, cantitatea Qy = 0 şi Qx = I/Px.
63
3.4. Echilibrul şi alegerea consumatorului
“Având un mare număr de nevoi diferite, problema fundamentală a consumatorului constă în
utilizarea optimală a resurselor sale destinate consumului pentru a-şi atinge ţelul. Dacă
consumatorul a găsit repartiţia pe care o preferă în schimbul tuturor celorlalte, înseamnă că el
a atins situaţia de echilibru; aceasta nu se confundă cu situaţia de satisfacţie absolută şi
completă, ea fiind cea mai bună din cele care îi sunt accesibile”. (peter Schifko). După cum
am văzut programele de consum ne permit să analizăm situaţii diferite în care consumatorul
poate opta între cantităţi diferite ale două sau mai multe produse corespunzător curbelor de
indiferenţă, figura 3.6. Mai multe curbe de indiferenţă, am văzut că formează harta curbelor
de indiferenţă. Curbele de indiferenţă ne prezintă posibilităţi de substituire a diverselor
produse cu altele iar când se dă valoarea bugetului disponibil se poate determina combinaţia
optimă din cele două produse, sau cantitatea din cele două produse care pot fi achiziţionate
astfel încât să nu se depăşească valoarea disponibilă a bugetului disponibil.
Pentru două produse: X şi Y, cu utilitatea totală TU = f(X,Y), atunci o curbă de indiferenţă va
presupune: TU = f(X,Y) = c, unde c reprezintă o constantă. Notăm cu Px respectiv Py preţul
celor două produse X respectiv Y şi cu I bugetul disponibil. Calculăm diferenţiala funcţiei
TU = f(X,Y) şi vom obţine:
(3.18)
Rezolvând ecuaţia diferenţiă după raportul: dY/dX, vom obţine:
(3.19)
(3.20)
care reprezintă tocmai raportul: (-MUX/MUY). Raportul dY/dX este panta curbei de
indiferenţă sau rata marginală de substituire a produsului X cu produsulY. Semnul minus se
datorează pantei curbei de indiferenţă care este negativă.
dTUTU
XdX
TU
YdY= + =
∂
∂
∂
∂0,
∂
∂
∂
∂
TU
YdY
TU
XdX= − ,
d Y
d X
TU X
TU Y= −
∂ ∂
∂ ∂
64
Figura 14. Linia combinaţiilor posibile
Din ecuaţia (3.24) se obţine linia combinaţiilor posibile care reprezintă toate
posibilităţile pe care un consumator le poate realiza cu un buget dat când se dau preţurile
celor două produse.
Panta dreptei combinaţiilor posibile, figura 14, este dată de relaţia:
(3.21)
Unde I reprezintă suma de bani disponibilă pentru achiziţia celor două bunuri, X şi Y sau se
mai numeşte, din punc de vedere grafic şi dreapta bugetului.
3.5. Schimbări în constrângerile bugetare ale consumatorului
Ambele schimbări în venitul consumatorului sau în preţurile produselor au efectul de
schimbare a poziţiei liniei combinaţiilor posibile. Să presupunem ca prim efect o schimbare a
sumei de bani care constituie venitul, de la I1 la I2 timp în care preţurile produselor X şi Y
rămân constante la Px1 şi Py1. Este uşor de dedus că un venit mare permite să se cumpere
cantitate mai mare din produsul X sau Y sau din ambele produse în acelaşi timp. Cantitatea
maximă din produsul X care poate fi cumpărată creşte de la I1/Px1 la I2/Px1, aşa după cum
se poate vedea pe grafic. Nivelul maxim al cantităţii cumpărate din produsul Y creşte de la
I1/Py1 la I2/Py1, preţurile produselor X şi Y sunt fixe. Panta noilor drepte de buget este
aceeaşi. O creştere a venitului în bani de la I1 la I2, preţul produsului rămânând constant, este
prezentată prin liniile paralele aflate în dreapta liniei iniţiale, figura 3.8a. În mod similar , o
PantaQ
Q
I
P
I
P
P
P
Y
X
Y
X
X
Y
= =
−
= −∆
∆.
65
altă creştere a venitului (la I3) va schimba poziţia liniei spre dreapta. În mod analog se poate
determina situaţia în care are loc o reducere a venitului, deplasarea va avea loc spre stânga.
Figura 15. Schimbări ale liniei combinaţiilor posibile
În figura 15 (b) este prezentată situaţia în care are loc schimbarea în preţul produsului
X, preţul produsului y şi venitul rămânând constante, astfel cantitatea de produs Y care se
poate cumpăra este I/Py1 şi nu este afectată de schimbările care au loc în Px. Scăderea
preţului de la Px1 la Px2 face posibilă situaţia de a cumpăra o cantitate mai mare de produs X
în situaţia aceluiaşi venit. Se poate concluziona că dreapta combinaţiilor posibile se roteşte
spre dreapta în jurul punctului I1/Py1. În mod asemănător se produce o deplasare spre stânga
a dreptei când are loc o scădere a preţului produsului X sau Y [1].
3.6. Maximizarea satisfacţiei consumatorului
O mapă a curbelor de indiferenţă ne oferă o reprezentare sub formă de diagramă a
gusturilor consumatorilor şi oarecum, intensitatea dorinţelor acestora pentru o anumită
combinaţie de produse. Puterea de cumpărare a consumatorului (altfel spus posibilitatea de a-
şi satisface dorinţele materiale) este reflectată de linia combinaţiilor posibile (dreapta
bugetului I) în funcţie de preţurile celor două produse: X şi Y, figura 16.
66
Figura 16. Cantităţile care corespund utilităţii maxime
Maximul utilităţii combinaţiilor între cele două produse se găseşte la punctul de
tangenţă între linia combinaţiilor posibile şi curba de indiferenţă (punctul C din figura 16)
[1].
În punctul C consumatorul poate cumpăra QX1 unităţi din produsul X şi QY1 unităţi
din produsul Y. Punctele A şi B reprezintă combinaţii posibil de atins dar ca nivel sub cel de
pe IC2. Combinaţia D este superioară combinaţiei C. Se poate spune că CI2 este cea mai
ridicată curbă de indiferenţă posibil de realizat din punct de vedere al bugetului. Punctul C
reprezintă echilibrul consumatorului în condiţiile bugetului I1. În general, utilitatea totală a
consumatorului se poate maximiza la punctul de tangenţă între linia combinaţiilor posibile şi
curba de indiferenţă. O întrebare interesantă este: care sunt condiţiile pentru maximizarea
satisfacţiei analizând curbele de indiferenţă şi cum facem comparaţia cu analiza satisfacţiei
consumatorului folosind utilitatea cardinală?
În primul rând: combinţia între produsele X şi Y apare pe linia combinaţiilor posibile.
Aceasta înseamnă că un consumator va trebui să-şi utilizeze întrg venitul pentru a-şi
maximiza satisfacţia. În al doilea rând: la punctul de echilibru panta curbei de indiferenţă este
identică cu panta liniei combinaţiilor posibile [1].
Astfel pentru panta curbei de indiferenţă vom avea:
(3.22)
Iar pentru panta liniei combinaţiilor posibile (dreptei bugetului) vom avea:
MRSMU
MUXY
X
Y
=−
,
67
Aceasta ne va permite să scriem:
(3.23)
respectiv,
(3.24)
Dacă împărţim prin PxPy vom obţine:
(3.25)
care se va reduce la:
(3.26)
Pentru n produse ultima expresie va deveni:
(3.27)
Expresia 3.36 ne arată condiţia de maximizare a satisfacţiei consumatorului pentru n produse:
rapoartele dintre utilitatea marginală pentru fiecare din produse şi preţul corespunzător să fie
egale.
3.7. Impactul schimbării venitului
Schimbările în suma de bani ce reprezintă venitul, adesea cauzează alternative în ceea
ce priveşte ce şi cât poate fi achiziţionat în schimbul banilor disponibili. Fiind date PX1
preţul produsului X şi PY1 preţul produsului Y, echilibrul consumatorului în cazul unui venit
I1 este prezentat în figura 3.8 [1]. Linia care uneşte punctele echilibrului consumatorului în
condiţiile schimbării venitului se numeşte curba venitului pentru consum. Când panta curbei
venitului pentru consum este pozitivă, produsul este un bun normal ceea ce înseamnă că mai
multe bunuri sunt cumpărate când există un nivel mai ridicat al venitului decât atunci când
acesta este mai redus. Unele produse, numite bunuri inferioare, sunt acele bunuri care se
cumpără în cantitate mai mică atunci când venitul creşte şi în acest caz panta curbei venitului
pentru consum este negativă.
−P
P
X
Y
.
MU
MU
P
P
X
Y
X
Y
= − ,
MU P MU PX Y Y X• = • .
MU P
P P
MU P
P P
X Y
X Y
Y X
X Y
= ,
MU
P
MU
P
X
X
Y
Y
= .
MUMU
P
MU
P
MU
P
MU
Pec
X a
Xa
X b
Xb
X c
Xc
X n
Xn
= = = = =L
68
3.8. Derivarea curbei Engel
Curba ENGEL reflectă comportamentul consumatorului faţă de un bun economic la
schimbarea vlorii venitului. În igura 17 este prezentată o curbă Engel. Punctele acestei curbe
se obţin prin derivare grafică din punctele corespunzătoare ale figurii din partea sus (a). La un
nivel al venitului I1, echilibrul consumatorului sub aspectul nivelului maxim al puterii de
cumpărare este X1 unităţi din produsul X. Valorile lui I1 şi X1 vor determina punctul A iar
pe graficul din partea de jos punctul A'. În mod asemănător pentru celelalte puncte de pe
curba de sus se obţin alte puncte ale curbei de jos. Prin unirea acestor puncte se obţine curba
Engel [1].
69
Figura 17. Curba venit-consum, derivarea curbei ENGEL
3.9. Impactul schimbării preţului asupra puterii de cumpărare
Nu numai adaptarea consumatorului la schimbările venitului are loc ci şi reacţia
acestora la schimbările de preţuri. Să presupunem că examinăm ce se întâmplă în cantitatea
de produs X când se schimbă preţul acestuia şi rămâne constant venitul consumatorului,
gusturile şi preferinţele precum şi preţul produsului Y, rămânând neschimbate [4].
70
Figura 18. Curba preţ-consum, obţinerea curbei cererii
În figura 18 se prezintă obţinerea curbei cererii prin derivare grafică. Aceasta presupune
analiza diferitelor situaţii de programe de consum (curbe de indiferenţă) în cazul, de ezemplu,
a trei drepte de buget. Combinaţia optimă din cantităţile celor două produse se regăseşte la
punctele de tangenţă dintre dreapta bugetului şi curba de indiferenţă. Punctele respective dau
curba preţ - consum. În partea de jos a figurii se pot vedea punctele A, B, C care se obţin prin
derivare grafică, prin trasarea corespondenţelor dintre valorile preţului P şi valorile
cantităţilor de produs X. Decizia de achiziţie pentru cantitatea Qy din bunul Y face ca din
bunul X să poată fi achiziţionată cantitatea Qx.
71
3.10. Venitul şi efectul de substitut
Când preţul unui produs se schimbă (considerăm celelalte elemente ca rămânând
constante), două forţe acţionează în a determina consumatorul să schimbe cantitatea de
produse cumpărată. Să considerăm cazul scăderii preţului. Aceasta va determina:
1) o creştere a puterii de cumpărare, consumatorul are posibilitatea de a cumpăra cantitate
mai mare de produse sau servicii;
2) o scădere a preţului unui produs poate influenţa consumatorul în a se orienta spre alte
produse cu preţuri mai ridicate.
Figura 19. Efectul de venit şi de substituţie
în cazul bunurilor normale când preţul scade
În figurile: 19 şi 20 sunt prezentate situaţii în care are loc efectul de substituţie şi de venit
pentru bunuri normale în cazul în care preţul scade.
72
Figura 20. Efectul de venit şi de substituţie
în cazul bunurilor normale, când preţul creşte
Dacă I1 reprezintă banii corespunzători venitului şi preţul lui Y este Py1 iar preţul iniţial al
lui X este Px1, atunci echilibrul consumatorului este în punctul A de pe curba de indiferenţă
CI1 unde se poate cumpăra cantitatea X1 din produsul X.
Figura 21. Efectul de venit şi de substituţie
73
în cazul bunurilor inferioare, când preţul scade
Când preţul lui X scade la Px2, linia combinaţiilor posibile se roteşte spre dreapta. Echilibrul
consumatorului se deplasează spre un nou punct B de pe curba de indiferenţă CI2 când se pot
cumpăra X2 produse din produsul X. Această mişcare de la punctul A la punctul B se
numeşte efect total. Punctul C corespunde combinaţiei, egală ca nivel al satisfacţiei, cu orice
alt punct de pe curba CI1. În situaţia prezentată consumatorul preferă totuşi punctul C în locul
combinaţiei A deoarece este preferabil să cumperi la un preţ mai mic.
Figura 22. Efectul de venit şi de substituţie
în cazul bunurilor inferioare, Paradoxul GIFFEN
În figura 22 se prezintă situaţia efectului de venit şi substituţie pentru bunuri normale
în cazul creşterii preţului. În figura 3.14 avem situaţia efectului de venit şi substituţie în cazul
bunurilor inferioare când preţul scade - paradoxul GIFFEN [1]. Studiul efectelor de
substituţie şi de venit se dovedeşte a fi util în studiul comportamentului consumatorului, ca
tehnică de dezvoltare a studiilor de marketing.
3.11. Analiza cererii şi veniturile firmei
Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată pe o
anumită piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Dimensiunea cererii
pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi dinamica
74
preţului bunului respectiv. Legea cereri care arată că: dacă preţul bunurilor, resurselor şi
serviciilor va scădea, în mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă cerută într-o anumită
perioadă de timp şi invers, dacă preţurile cresc, va scădea cantitatea de marfă cerută în
perioada de timp respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate).
Figura 23. Schimbări în cantitatea cerută şi schimbări ale cererii
Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bunuri cerută într-o anumită
perioadă de timp se poate reprezenta grafic, figura 23, obtinandu-se curba cererii. Dacă preţul
scade de la P1 la P2 cantitatea cerută va creşte de la Q1 la Q2. D2 reprezintă o lege a cererii,
o cerere iar D1 o altă cerere, mai mare decât D2. Deplasarea din A în B pe aceeaşi curbă a
cererii o numim schimbare în cantitatea cerută. Deplasarea din D spre D1 sau D2 o numim
schimbarea cererii. Cu cât curba este mai depărtată de originea axelor spre dreapta cu atât
cererea este mai mare şi invers, figura 23 b. Deplasarea cererii de la D spre D1 arată creşterea
cererii iar deplasarea cererii de la D spre D2 arată scăderea cererii.
Conceptul de funcţie a cererii
În termeni matematici, funcţia cereri pentru un produs X poate fi scrisă astfel [1]:
QX = f(PX, PS, PC, T, AX, AS, AC, I, E, F, N, O) (3.28)
unde: QX = cantitatea totală cerută din produsul X (în unităţi), pe o perioadă de timp;
PX = preţul produsului X;
PS = măsura preţului produselor care substituie produsul X;
PC = măsura preţului produselor care sunt complementare produsului X;
T = coeficient în directă legătură cu gusturile şi preferinţele consumatorilor;
AX = nivelul reclamei şi eforturilor promoţionale pentru produsul X;
75
AS = nivelul reclamei şi efortului promoţional pentru produsul substituent al
produsului X;
AC = nivelul reclamei şi efortului promoţional pentru produsele complementare
produsului X;
I = măsură a venitului consumatorului sau puterii de cumpărare;
E = aşteptările cumpărătorului în ceea ce privişte evoluţia viitoare a preţului şi
“supravieţuirea produsului”;
F = atributele viitoare ale produsului în relaţie cu alte produse;
N = coeficient în directă legătură cu numărul cumpărătorilor;
O = alţi factori care ar putea influenţa cererea pentru produsului X.
Pentru a elimina eventualele confuzii care pot apare între cantitatea cerută şi cererea
de produse sau servicii s-a recurs la ilustrarea grafică prin reprezentarea unei funcţii curbilinii
a cererii. După cum reiese din figura 3.15 schimbarea de la valoarea cantităţii X1 la valoarea
X2 se interpretează ca schimbare în cantitatea cerută, iar schimbarea de la cererea D1 la D2
sau D3 se interpretează ca schimbare în cerere. Astfel schimbarea în cantitatea cerută diferă
de schimbarea cererii [1].
Factorii de influenţă asupra cererii
Preţul altor bunuri, veniturile indivizilor, perspectiva (aşteptările) privind evolutia
pieţei, gusturile, preferinţele consumatorului..
Preţul altor bunuri economice cum ar fi: bunuri substituibile, bunuri complementare,
bunuri ne înrudite. Bunurile substituibile, sunt acelea care satisfac aceleaşi nevoi sau
trebuinţe ca şi bunul în discuţie. Când preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în
discuţie se deplasează spre dreapta (cererea pentru bunul de bază creşte) şi invers. Bunurile
complementare, sunt acele bunuri care în consum se folosesc împreună cu bunul economic de
bază, îl completează în folosirea acestuia. Când preţul unui bun complementar faţă de altul
scade, curba cererii pentru bunul iniţial se va deplasa spre dreapta (cererea pentru bunul de
bază creşte) şi invers. Bunuri ne înrudite. Modificarea preţului la un bun neânrudit cu bunul
iniţial, nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.
Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba cererii în funcţie de
natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de bunuri şi anume:
normale şi inferioare.
76
Bunurile normale - sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum pe
măsura creşterii veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa spre
dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută atunci când veniturile individuale cresc. Invers,
când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade
cantitatea cerută.
Bunuri inferioare - sunt acelea pe care indivizii le cer atunci când nivelul veniturilor
lor sunt mai reduse, decât atunci când sunt mai mari. (De pildă s-a constatat că oamenii care
dispun de venituri mici mănâncă mai multă pâine şi cartofi decât oamenii cu venituri
ridicate). Faptele arată că oamenii au tendinţa să reducă consumul la bunurile inferioare,
atunci când se înregistrează creşterea veniturilor lor.
Curba cererii individuale (deci şi cantitatea cerută) la un bun inferior se va deplasa
spre dreapta dacă veniturile sunt la un nivel scăzut şi se va deplasa spre stânga odată cu
creşterea veniturilor de la un anumit nivel în sus. Când venitul personal scade, curba cererii
individuale pentru un bun inferior se va deplasa spre dreapta până ce venitul va atinge un
anumit nivel, de la care punct, o scădere în venituri va cauza deplasarea curbei spre stânga.
Paradoxul Giffen
În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri economice şi, în special
cele de strictă necesitate, dar considerate de consumator ca “inferioare”, cum ar fi cartofii,
carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină
reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, această creştere a preţului îi determină
pe consumatori să renunţe la consumul altor bunuri, de calitate mai bună dar mai scumpe, şi
să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a
crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când apare o creştere a veniturilor,
consumatorul îşi va îndrepta atenţia spre bunurile normale în detrimentul celor inferioare.
Acest comportament aparent paradoxal este denumit “Paradoxul Giffen”, după
numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda în secolul al XIX-
lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza recoltelor
slabe, ţăranii, sărăciţi şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, cu toate
că preţul acestora a crescut, crescând cererea de cartofi.
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul
majorităţii bunurilor inferioare.
77
Excepţiile de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a
acesteia. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Unii
cumpărători pot recurge la a achiziţiona mai mult bunuri de la unele firme, chiar dacă acestea
practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii
se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit).
De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea
preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi
compensată de diferenţa de calitate câştigată.
Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. se referă la ceea ce individul se
aşteaptă în viitor, referitor la toate bunurile şi faptele, relevante pentru situaţia lui economică.
De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun oarecare, ce intră frecvent în
consumul personal, generează, în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru bunul respectiv,
curba cererii se deplasează spre dreapta.
Gusturile se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri şi, implicit, în deplasarea
curbei cererii.
Cererea mai poate fi influenţată şi de: factorii demografici (numărul populaţiei,
componenţa familiei pe vârste, pe sexe, structura socio-profesională, ş.a.), obiceiurile
specificul local, tradiţiile naţionale etc. factorii psihologici şi sociali.
Deosebirile de preferinţe, de atitudini faţă de un produs sau altul, datorită
particularităţilor psihice (receptivitate, reacţii). Cererea se mai poate manifesta şi în profil
teritorial şi în timp.
Cererea pieţei se obţine însumând cererile individuale pentru bunul respectiv, figura
24 [1].
Tabelul nr. 3.1
78
Figura 24. Însumarea cererii
Cererea pieţei ca şi cererea individuală, este influenţată de factorii prezentaţi mai sus.
Putem spune că cererea pieţei depinde de numărul cumpărătorilor ce intră în calculul sumei
cererii. Dacă numărul cumpărătorilor pentru un bun oarecare creşte, în mod corespunzător va
creşte şi cererea pentru bunul respectiv. Evident, curba cererii se va deplasa spre dreapta.
Invers, dacă numărul cumpărătorilor pentru un bun oarecare scade, în mod corespunzător va
scădea şi cererea pentru. bunul respectiv. Curba cererii se va deplasa spre stânga.
3.12. Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de
influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei se raportează,
în principal faţă de preţ. Răspunsul cantităţii cerute la schimbarea de preţ se reflectă în figura
25 [1]. La preţul P1 cantitatea cerută este Q1. Dacă acest preţ scade la P2 pe curba cererii C2
, cantitatea creşte de la Q1 la Q2. Dacă curba cererii are configuraţia C1, cantitatea cerută
creşte de la Q1 la Q2. La aceeaşi schimbare în preţ, schimbarea în cantitatea cerută este mai
mare pentru curba C2 faţă de curba C1. Aceasta se explică prin aceea că, aşa cum se vede din
grafic, curba cererii C1 este mai întinsă decât curba cererii C2 care este mai abruptă. Prin
urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii C1 este mai elastică decât curba
cererii C2. Graficul de sus ne sugerează foarte bine ceea ce înseamnă elasticitatea cererii faţă
de preţ. Conceptul de elasticitate este cel mai important instrument utilizat în analizele care se
pot efectua asupra cererii. Elasticitatea este o măsură a răspunsului sau sensibilităţii cantităţii
79
Figura 25. Schimbarea preţului-schimbarea cantităţii cerute
cerute pentru un produs la o schimbare în unele elemente determinante ale cererii.
Elasticitatea mai poate fi definită ca fiind o măsură a magnitudinii cu care un procent în
variabilele cererii cauzează (sau sunt asociate direct cu) o schimbare a unui procent în
cantitatea cerută. Matematic aceasta poate fi exprimată ca raport între schimbarea procentuală
în cantitatea cerută şi schimbarea procentuală a preţului sau a altui factor de influenţă asupra
cererii [4]:
Calculul elasticităţii se face de cele mai multe ori ca raport al procentelor celor două
schimbări decât în unităţi absolute [4].
Relaţia între preţul unui produs şi volumul vânzărilor este de mare importanţă în ceea
ce priveşte afacerile firmei şi face parte din politica de preţuri, strategia de vânzări, realizarea
de profit precum şi obiectivele acţiunii pe piaţă. Dacă considerăm două produse X şi Y cu o
curbă convexă a cererii aşa cum este arătat în figura 25.
Panta negativă a ambelor curbe arată că preţul ambelor produse scade atunci când
cantitatea cerută creşte. Din figură se poate vedea diferenţa cererii între cele două produse
făcând analiza diferenţei de cantitate la aceeaşi diferenţă de preţ. Dacă preţul produselor X şi
Y scade cu o cantitate identică (de la Px1 la Px2, respectiv de la Py1 la Py2) are loc o
schimbare în cantitatea cerută de la X1 la X2, respectiv de la Y1 la Y2. Se poate spune că
cererea pentru produsul X este mai sensibilă (sau răspunsul la o schimbare în preţul
produsului X) decât cererea pentru produsul Y la aceeaşi schimbare de preţ. Relaţia
elasticităţii preţului cererii este:
e = % schimbării în cantitatea cerută/ % schimbării în preţ
80
Coeficientul de elasticitate al preţului este întotdeauna negativ deoarece preţul şi
cantitatea sunt în relaţie inversă: când preţul scade cantitatea cerută tinde să crească şi când
preţul creşte cantitatea cerută tinde să scadă.
Se cunosc două metode de determinare a coeficientului de elasticitate: metoda arcului de
elasticitate şi metoda punctului de elasticitate.
Metoda arcului de elasticitate
Arcul de elasticitate este o măsură a răspunsului cantităţii cerute între două puncte
separate de pe curba cererii. Coeficientul de elasticitate se poate determina cu formula [1]:
(3.29)
unde perechile (Q1, P1) şi (Q2, P2) reprezintă, respectiv valorile cantităţii şi preţului înainte
şi după schimbarea acestora.
Calculul coeficientului de elasticitate se poate face în ambele sensuri între două
puncte alese, mărimea acestuia depinzând de sensul ales. Între două puncte există o infinitate
de curbe ale cererii aşa cum se poate vedea în figura 26. Între două puncte ale curbei
cererii se poate calcula coeficientul mediu de elasticitate cu următoarea formulă:
Figura 26. Calculul elasticităţii cererii
ε =
−×
−×
Q Q
Q
P P
P
1 2
1
2 1
1
100
100,
ε =
−
+
−
+
Q Q
Q Q
P P
P P
2 1
1 2
2 1
1 2
2
2
.
81
Cererea se caracterizează prin elasticitatea preţului atunci când o schimbare
procentuală a preţului duce la o schimbare importantă în cantitatea cerută. Cererea este
inelastică atunci când o schimbare în preţ duce la o schimbare mică a cantităţii cerute [1].
Metoda punctului de elasticitate
Punctul de elasticitate este o măsură a senzitivităţii cantităţii cerute raportată la un
singur punct de pe curba cererii.
Metoda punctului este mai precisă dar presupune luarea în analiză o schimbare foarte
mică în jurul preţului corespunzător punctului ales.
Matematic aceasta se poate scrie astfel:
(3.30)
Dar raportul ∆Q/∆P devine echivalent cu derivata funcţiei cererii în raport cu preţul, astfel:
(3.31)
şi ca urmare formula punctului de elasticitate devine:
(3.32)
Când este cunoscut coeficientul elasticităţii preţului, efectul schimbării preţului asupra
cantităţii cerute poate fi prevăzut cu multă precizie. Acesta este un lucru foarte important în
activitatea firmei deoarece aceasta îşi poate planifica o strategie de preţuri care să-i permită
maximizarea profitului [1].
3.13. Elasticitatea şi panta curbei cererii
Conceptul de elasticitate şi de pantă sunt adesea confundate. Să nu uităm că panta
curbei cererii depinde de mărimea unei schimbări absolute a preţului comparată cu mărimea
unei schimbări absolute a cantităţii cerute. Se cunoaşte că într-un punct al curbei cererii panta
acesteia este dP/dQ în timp ce elasticitatea este definită de [1]:
ε = = × = ×
∆
∆
∆
∆
∆
∆
Q
Q
P
P
Q
Q
P
P
Q
P
P
Q.
lim ,∆
∆
∆
Q
P
dQ
dP
P
=
→ 0
ε = ×dQ
dP
P
Q.
ε = ×dQ
dP
P
Q.
82
Legătura dintre curba cererii, venitul total (TR) şi elasticitatea preţului este prezentată
în figura 27.
În zona I avem nivelul ieşirilor corespunzător cererii elastice.
În zona II este prezentată evoluţia ieşirilor corespunzătoare unei cereri inelastice.
Figura 27. Legătura între cerere şi elasticitate
Întotdeauna când cererea este elastică o reducere a preţului va determina o creştere a venitului
total (TR) şi o creştere a preţului va avea ca rezultat o reducere a venitului total (TR). În mod
analog când cererea este inelastică, o reducere a preţului va conduce spre un venit total mai
mic şi o creştere a preţului va produce un venit total mai mare [1].
Pentru măsurarea elasticităţii apelăm la un indicator care se numeşte coeficientul de
elasticitate. Acesta arată gradul, respectiv procentul de modificare a cererii în funcţie de
modificarea preţului sau a altor condiţii (factori) de care depinde cererea.
Coeficientul de elasticitate se calculează astfel:
(3.33)
unde:
∆C = proporţia modificării cererii, respectiv, diferenţa dintre cererea din perioada curentă
(C1) faţă de cererea din perioada de bază (C) deci:
CC
Pe =
%
%,
∆
∆
83
∆C = C1 - Co.
DP = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea preţului din
perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (Po), deci:
∆∆∆∆P = P1 - Po.
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei relaţii:
(3.34)
Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului aşa cum se
vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii (vezi legea cererii). În
mod convenţional, sensul negativ este ignorat. Ce interesează este valoarea absolută a
coeficientului de elasticitate care, apoi este comparat cu valoarea 1.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este mai
mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent de modificare a
preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Se spune cererea este
inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai
mic de modificare a cantităţii cerute. Când la procentul de modificare a preţului corespunde
acelaşi procent de modificare a cantităţii cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară,
deoarece coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cantităţii cerute
şi modificarea preţurilor, proporţia modificării cantităţii cerute în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent.
Elasticitatea cererii, pentru destul de multe produse se situează între două extreme. La
o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca răspuns la modificarea
preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere inelastică, curba cererii pentru aceste
bunuri este perfect verticală.
La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când preţul este
deasupra unui anumit nivel şi creşte nelimitat când preţul este la acel nivel sau scade sub el.
În acest caz cererea este perfect elastică iar curba cererii este perfect orizontală, atunci când
preţul este la nivelul respectiv, figura 3.20.
C
C
C
P
P
e
O
O
=
∆
∆.
84
Figura 28. Cazuri limită ale cererii
Figura 29. Cererea liniară, venitul total şi elasticitatea
Elasticitatea preţului în cazul unei curbe liniare a cererii
Am văzut că o curbă liniară a cererii este întotdeauna cu pantă negativă. Legătura
între curba cererii şi elasticitate este prezentată în figura 29.
O curbă a cererii este elastică pe porţiunea jumătăţii de sus a curbei şi inelastică pe
porţiunea jumătăţii de jos. Din alt punct de vedere cererea este elastică unde MR este pozitivă
şi inelastică în raport cu preţul unde MR este negativă. Din punct de vedere matematic
relaţiile dintre acestea sunt:
P = a -bxQ.
TR = PxQ = aQ - bxQ2, (3.35)
85
MR = dTR/dQ = a - 2bQ.
Elasticitatea cererii la punctul median al cererii liniare
În cazul în care curba cererii este cu pantă negativă egală cu (-1) putem calcula
coeficientul de elasticitate al preţului la punctul de mijloc utilizând formula punctului de
elasticitate. Ecuaţia generală a unei curbe liniare a cererii este:
P = a - bxQ. (3.36)
Ecuaţia corespunzătoare a venitului total şi marginal va fi:
TR = PxQ = axQ - bxQ2,
MR = dTR/dQ = a - 2bxQ. (3.37)
Pentru a calcula punctul de elasticitate, se impune să calculăm valoarea raportului
dQ/dP , Q şi P la punctul de mijloc al curbei cererii. Astfel putem calcula DQ/dP din ecuaţia
cererii [1]:
P = a - bQ (3.38)
(3.39)
Dacă ţinem seama că MR = 0 , TR este maxim. Vom căuta cantitatea la care MR = 0:
MR = a - 2bQ = 0,
-2bQ = -a, (3.40)
Q = -a / -2b = a / 2b.
Când Q = a /2b, valoarea corespunzătoare pentru P va fi:
P = a - bQ
= a - b (a/2b) (3.41)
= a - a/2
= a/2.
Substituind valoarea raportului dQ./dP, P şi Q în formula elasticităţii vom obţine:
eP = (dQ/dP) x P/Q (3.42)
(3.43)
Astfel coeficientul elasticităţii preţului este -1 în punctul de la mijlocul funcţiei cererii
descrescătoare.
dP
dQb respectiv
dQ
dP dP
dQ
se va obtinedQ
dP b b= − = =
−= −
1 1 1, .
ε =−
× = − × × = −1 2
2
1
2
21
b
a
a
b
b
a b
a
86
Cazuri deosebite în elasticitatea preţului
În figura 30 a, este prezentată o curbă a cererii orizontală perfect elastică la un preţ
stabilit de piaţă. În figura 30 b este prezentată o curbă a cererii perfect inelastică. Pentru a
elimina eventualele confuzii care se pot face între pantă şi elasticitate, în figura 31 se face o
comparaţie între panta constantă şi elasticitatea constantă.
Figura 30. Exemple de cereri limită
Figura 31. Cererea cu pantă constantă şi cererea cu elasticitate constantă
Curba cererii cu elasticitate constantă
O curbă a cererii cu elasticitate constantă are forma generală următoare [1];
(3.44)
unde a este mai mare sau egal cu zero şi b mai mic decât zero.
Constanta de elasticitate a curbei cererii poate fi scrisă astfel;
log Q = log a + b log P. (3.45)
eP = b
Q a Pb= × ,
87
Pentru a demonstra acest lucru utiliză formula generală a elasticităţii faţă de preţ:
(3.46)
Astfel pentru o curbă cu elasticitatea constantă valoarea coeficientului de elasticitate va fi
aceeaşi în toate punctele.
Pentru cazul general aceasta poate fi scrisă astfel:
(3.47)
care prin logaritmare duce la:
(3.48)
Figura 32. Elasticitatea de-alungul cererii
Pe baza aceluiaşi criteriu se obţine, în mod analog coeficientul de elasticitate egal cu b.
În figura 32 este prezentată situaţia unei cereri liniare cu variaţia elasticităţii pe toată
lungimea acesteia.
4. Funcţiile matematice ale venitului
Analiza venitului mediu, marginal şi total se poate face în diverse situaţii astfel [1]:
ε = × = × × × =× ×
××
=−dQ
dP
P
Qa b P
P
Q
a b P
P
P
a Pb
bb
b
1 .
Q a P P I QX X
b
Y
c d e= × × × ×
log log log log log log .Q a b P c P d I e CX Y1 = + × + × + × + ×
88
4.1. Când curba cererii este orizontală
În condiţiile competiţiei perfecte când firma practică preţul pieţei (price-taking)
venitul total este întotdeauna egal cu preţul pieţei înmulţit cu cantitatea vândută şi de aceea
panta acestei curbe va fi întotdeauna crescătoare, figura 33.
Figura 33. Venitul total, mediu şi marginal
pentru cerere de formă orizontală
Se spune că o firmă este în situaţia de a lua preţul pieţei când nu are altă posibilitate
decât să vândă la preţul stabilit pe piaţă pe baza cererii şi a ofertei şi în acest caz curba cererii
- AR este orizontală la distanţa pe verticală egală cu preţul stabilit pe piaţă. Aceeaşi situaţie
se întâlneşte şi în cazul monopolurilor întâlnite în economia românească (Regiile de stat: gaz,
petrol, telefonie etc.). Cererea are forma unei drepte orizontale ceea ce înseamnă că indiferent
ce cantitate este achiziţionată, consumatorul plăteşte aceeaşi valoare a preţului, P = a.
Venitul total (TR) în cazul unei firme care vinde la “price-taking” se obţine astfel [1]:
TR = AR x Q = P x Q (3.49)
Venitul marginal se referă la schimbările în venitul total asociate cu schimbarea în cantitatea
vândută:
(3.50)
Aceasta nu este altceva decât derivata funcţiei venitului total, deci panta funcţiei TR.
MRdTR
dQ= .
89
În cazul acestor firme veniturile totale cresc direct proporţional cu cantitatea vândută.
În cazul pieţelor concurenţiale, cantitatea vândută este limitată de concurenţă prin preţuri mai
mici la aceeaşi calitate. În cazul monopolurilor, veniturile totale pot creşte nelimitat dacă nu
apare intervenţia statului.
4.2. Curba cererii este liniară şi cu pantă descrescătoare
Ecuaţia generală pentru o funcţie cerere - AR poate fi scrisă astfel [1]:
AR = P = a – bQ (3.51)
Graficul unei funcţii liniare cu panta descrescătoare cerere - AR este prezentată în
figura 3.22.
Venitul total (TR) se obţine şi în acest caz ca produs între P şi cantitatea cerută:
TR = P x Q (sau AR x Q)
TR= (a - bQ)Q (3.52)
TR= a×Q - b×Q2.
Venitul total este reprezentat de parabola cu ramurile în jos şi valoarea maximă pentru
Q1 unde MR = 0. La fel ca în cazul precedent, venitul marginal se obţine prin derivarea
venitului total în raport cu cantitatea Q [1]:
(3.53)
Aceste analize ale cererii permit stabilirea unor măsuri de către managementul firmei
în sensul îmbunătăţirii performantelor sub aspect financiar, al profitului. Pentru valori ale
preţului cuprinse între P1 şi P, respectiv cantităţi cuprinse între 0 şi Q1, figura 34 a,
elasticitatea cererii în raport cu preţul este mai mare decât 1.
MRdTR
dQa bQ= = − 2 .
90
Figura 34. Venitul total, mediu şi marginal
în cazul unei cereri liniare cu pantă negativă
Pe această porţiune veniturile totale ale firmei (TR), figura 34 b sunt crescătoare. Prin
urmare dacă firma acţionează pe o piaţă unde se pot tranzacţiona preţuri la valori cuprinse
între P1 şi P, se pot practica reduceri de preţuri în condiţiile în care veniturile totale cresc.
Pentru valorile preţului egale cu P1 şi cantitatea egală cu Q1, elasticitatea este egală cu 1
(ε=1), figura 34 a. Pe porţiunea cererii cu elasticitate subunitară, când preţul are valori
cuprinse între 0 şi P1, respectiv cantităţi mai mari decât Q1, numai creşterea preţului poate
duce la creşterea încasărilor, veniturilor firmei. Reducerea preţului duce la scăderea
veniturilor. Firmele care urmăresc performanţa financiară monitorizează în permanenţă
elasticitatea cererii în funcţie de evoluţia preţurilor şi aceasta permite luarea rapidă şi în
cunoştinţă de cauză a deciziilor cu privire la reducerile de preţ coroborate cu creşterea
veniturilor totale. Concluzia imediată este că firma în discuţie “câştigă de două ori”. În primul
rând pentru că cresc veniturile totale iar, în al doilea rând creşterea veniturilor totale prin
reducerea de preţ permite întărirea poziţiei pe piaţă a firmei respective.
91
4.3. Venitul mediu, total şi marginal
Curba cererii pentru un produs poate căpăta diverse forme. Să presupunem cazul în
care curba cererii pentru un produs al unei firme este dată de expresia:
P = a - bQ + cQ2 (3.54)
unde a, b, şi c sunt constante. Funcţia venitului mediu (AR) se calculează cu relaţia:
AR = a - bQ + cQ2 (3.55)
iar funcţia venitului total (TR) se obţine înmulţind ecuaţia cererii (sau ecuaţia venitului mediu
AR) cu cantitatea vândută astfel:
TR = P x Q = AR x Q
TR = (a - b×Q + c×Q2)Q (3.56)
TR = a×Q - b×Q2 + c×Q3.
Funcţia venitului marginal (MR) se obţine prin derivarea funcţiei venitului total şi se
obţine:
(3.57)
Forma grafică a acestor funcţii este prezentată în figura 35 [1].
MRdTR
dQa bQ cQ= = − +2 3 2 .
92
Figura 35. Veniturile totale, medii şi marginale
Pentru cererea parabolică (c-pozitiv)
4.4. Venitul mediu, total şi marginal (c=negativ)
O altă formă a ecuaţiei care reprezintă funcţia cerere concavă - venitul mediu, total şi
marginal este dată de expresia:
P = a + bQ - cQ2. (3.58)
cu evoluţia grafică aşa cum este prezentată în figura 36.
93
Figura 36. Veniturile totale, medii şi marginale
pentru cererea parabolică (c-negativ)
Ca şi în cazul precedent, venitul mediu (AR) va fi exprimat printr-o ecuaţie asemănătoare:
AR = a + b×Q - c×Q2. (3.59)
Funcţia venitului total (TR) se obţine prin înmulţirea funcţiei cererii sau a venitului mediu cu
Q:
TR = P x Q = AR x Q
TR = (a + b×Q - c×Q2)Q (3.60)
TR = a×Q + b×Q2 - c×Q3.
Prin derivarea funcţiei venitului total (TR) se obţine venitul marginal (MR):
(3.61)
În practică se procedează astfel: Se analizează vânzările firmei pe ultima perioadă de
timp din punct de vedere al relaţiei preţuri-cantităţi. Cu ajutorul calculatorului şi a
programelor de regresie polinomială se obţine legea cererii, expresia matematică ce arată
MRdTR
dQa bQ cQ= = − +2 3 2 .
94
legătura între preţuri şi cantităţi pe o perioadă de timp, lege care apoi ne permite analiza
elasticităţii, calculul veniturilor totale, marginale şi medii. Calculatoarele performante şi
programele aferente permit analiza, practic, ON-LINE, (în timp real) şi ca urmare luarea
deciziei de preţ în timpul cel mai scurt, cu evitarea erorilor pe care mulţi manageri le comit
astăzi datorită necunoaşterii acestor posibilităţi.
5. Producţia şi tehnologia
Conceptul de producţie
În general, orice activitate care creează valoare poate fi numită “producţie”. Deoarece
activitatea de prelucrare propriu-zisă ilustrează cel mai bine un proces de producţie, în
continuare discuţiile se vor concentra asupra acestui tip de situaţii (prelucrarea propriu-zisă).
Privită global, producţia reprezintă o serie de activităţi prin care resursele folosite ca elemente
de intrare (materii prime, forţă de muncă, tehnologie, capital, terenuri, talent managerial)
generează ieşiri (outputs) care pot avea forma bunurilor sau serviciilor, figura 37 [1].
Figura 37. Producţia ca sistem
5.1. Categoriile principale ale activităţii de producţie
Varietatea tipurilor de activităţi de producţie poate fi grupată în 4 categorii principale,
astfel: producţie “la cerere” (unicat/serie mică) sau (custom-order production). Aceasta
impune o calificare ridicată a forţei de muncă şi o grupare a activităţilor pe stagii de
producţie; producţia de masă, rigidă care implică o standardizare ridicată atât a produselor
finite cât şi a materialelor, tehnologiilor respectiv a succesiunii operaţiilor. Acest tip de
producţie implică utilizarea unor tehnologii care folosesc intensiv capitalul pentru a asigura
un volum al producţiei constant şi la un nivel cât mai ridicat; producţia de masă, flexibilă
95
pleacă de la ideea de a folosi avantajul economic al producţiei de masă (prezentată anterior)
care constă în asamblarea câtorva varietăţi de produse utilizând diferite combinaţii de
componente standardizate şi produse în condiţii de masă, rezultatul este o familie de produse
similare cu caracteristici care apelează la cerinţele diferitelor segmente de consumatori.
Prelucrarea în proces sau flux de producţie (process or flow production), implică o tehnologie
integrată care să asigure un flux continuu al materiilor prime prin sistemul de producţie
pentru a obţine în continuu produse finite. Tipic acest sistem de producţie implică o largă
mecanizare şi automatizare concomitent cu un nivel scăzut al forţei de muncă.
Tipuri de funcţii de producţie
Funcţia de producţie se referă la relaţia dintre intrările în fluxul de producţie şi ieşirile
de bunuri sau servicii în unitatea de timp.
Q=f(Xa,Xb,Xc, ... , Xn), (3.62)
unde Q este cantitatea de produse obţinute în unitatea de timp iar Xi - cantitatea
corespunzătoare diferitelor tipuri de intrări în unitatea de timp. Intrările pot fi fixe sau
variabile. Un element de intrare fix (fixed input) poate fi definit ca acela a cărui cantitate nu
poate fi schimbată pe termen scurt în aşa măsură încât să afecteze nivelul ieşirilor (produse
finite sau servicii). De exemplu părţi majore ale echipamentelor şi utilajelor, spaţiul
disponibil, cunoştinţele personalului cheie din managementul companiei. Un element de
intrare variabil (variable input) este, prin contrast, acela care poate afecta producţia pe termen
scurt prin volumul de utilizare. De exemplu energia electrică, majoritatea materiilor prime,
transporturile etc.
Activitatea de producţie pe termen scurt şi pe termen lung
Activitatea pe termen scurt poate fi definită ca şi corespunzătoare unei perioade de
timp suficient de scurtă astfel încât compania să fie constrânsă să-şi menţină cantitatea de
intrări fixe constantă dar suficient de lungă pentru a permite modificarea volumului de intrări
variabile.
Activitatea pe termen lung poate fi definită ca şi corespunzătoare unei perioade de
timp suficient de lungă încât să permită companiei să-şi modifice toate tipurile de intrări (fixe
sau variabile). Pe termen lung nici un tip de intrare nu poate fi considerată fixă. Mărimea
termenului lung sau scurt depinde de tipul de producţie şi diferă mult de la un tip la altul.
Cantitatea de intrări fixe (mijloace fixe) ale unei companii determină mărimea capacităţii de
96
producţie a acesteia pe termen scurt definind ceea ce se numeşte scara de operare (scale of
operations).
Caracteristici ale funcţiilor de producţie pe termen scurt
Funcţia de producţie pe termen scurt a unei companii indică volumul de ieşiri pentru
diferite combinaţii ale cantităţilor de intrări variabile (VI) pentru un volum dat al mijloacelor
fixe (intrări fixe). Schimbarea exactă a ieşirilor la utilizarea a încă unei unităţi de intrare
variabilă este cunoscută ca producţia marginală a intrărilor variabile (modificare continuă -
infinit mică - a cantităţii intrărilor variabile). Dacă schimbarea intrărilor variabile este unitară
avem ceea ce se numeşte producţie (productivitate) marginală discretă.
Producţia marginală continuă este [1]:
(3.63)
Producţia medie raportată la intrările variabile este:
(3.64)
Producţia medie a intrărilor fixe este:
Principiul determinării veniturilor marginale
Combinând o cantitate de intrări fixe cu o cantitate de intrări variabile crescătoare în
ritm constant se atinge (mai devreme sau mai târziu) un punct de la care creşterile rezultate la
ieşiri (produse, servicii) devin din ce în ce mai mici.
Funcţia de producţie pe termen scurt şi funcţia producţiei marginale şi medii este
prezentată în figura 38 [1].
MPdQ
dX= ,
APunitati de iesire
unitati de rari iabile
Q
XVI = =
int var
APunitati de iesiri
unitati de rari fixe
Q
FIVI = =
int
97
Figura 38. Stagiile funcţiei de producţie
Pentru a ilustra forma cea mai generală pentru funcţia de producţie se poate folosi un
polinom de gradul al III-lea. Dacă urmărim figura 38 se observă 4 zone ale funcţiei de
producţie. S-a notat cu: Vi - variabilele de intrare, cu Qe - cantitatea de ieşiri pe unitatea de
timp, MP - producţia marginală, APvi - producţia medie toate raportate la intrările variabile
(Vi), forţa de muncă şi capitalul .
Cele patru zone sunt:
Zona I între punctele O şi A unde producţia sau productivitatea totală (TP) a funcţiei
de producţie (FP), caracterizată printr-o creştere cu o rată crescătoare, producţia marginală
(MP) este pozitivă şi crescătoare. Punctul A este corespunzător producţiei marginale (MP)
maxime şi se mai numeşte şi punctul de diminuare a producţiei marginale (DMR).
Zona II între punctele A şi B unde panta curbei se schimbă, productivitatea marginală
(MP) este pozitivă dar descrescătoare. Pe această porţiune producţia medie funcţie de intrările
variabile (APvi) este crescătoare. Punctul B corespunde maximului producţiei medii şi se
numeşte punctul de unde începe diminuarea veniturilor medii (DAR). Acesta se obţine pe
98
curba producţiei totale ca punct de tangenţă dintre aceasta şi dreapta care trece prin originea
O a sistemului de coordonate şi corespunde punctului de maxim al productivităţii medii.
Zona III se desfăşoară între punctele B şi C. Aceasta corespunde unei productivităţi
marginale pozitive dar descrescătoare. De asemenea în această zonă producţia medie
raportată la intrările variabile (APvi) este descrescătoare. Punctul C corespunde
productivităţii marginale nule şi se numeşte punctul de diminuare al veniturilor totale (DTR).
Zona IV se găseşte pe curbă după punctul C şi corespunde unei producţii marginale negative
care cauzează o descreştere a producţiei totale. În această zonă producţia este total iraţională,
deoarece, la un volum dat al intrărilor fixe (mijloace fixe) se utilizează iraţional o cantitate
prea mare de intrări variabile.
Altfel spus, dacă se angajează încă un muncitor aportul acesteia la producţia totală
este negativ. Productivitatea marginală este negativă.
Tipuri alternative de funcţii de producţie pe termen scurt
I. Venituri constante raportate la intrări variabile
Practic aceasta este situaţia în care funcţia producţie totală se poate liniariza, figura
39.
Figura 39. Funcţia de producţie cu venituri constante
raportate la intrările variabile, forţă de muncă şi capital
99
În acest caz Q = bX
APvi = Q/X = bX/X = b (3.65)
MP = dQ/dX = b (3.66)
O creştere a variabilelor de intrare de la X1 la X2 are ca efect o creştere a producţiei de
la Q1 la Q2. Elementul important, în acest caz, este faptul că productivitatea marginală şi
productivitatea medie sunt egale şi constante deci numai productivitatea totală depinde de
cantitatea de intrări variabile folosite.
Venituri descrescătoare raportate la intrările variabile
Aceasta este zona O - C de pe curba prezentată în figura 40.
În acest caz producţia marginală (MP) cât şi cea medie (APvi) sunt liniar
descrescătoare şi productivitatea medie este mai mare decât cea marginală pe orice punct al
curbei. Deasemenea există un punct de maximal productivităţii totale corespunzător punctului
în care productivitatea marginală se anulează.
Venituri crescătoare raportate la intrări variabile
În acest caz forma algebrică a funcţiei de producţie este:
Q = a + b×X + c×X2. (3.67)
Figura 40. Funcţia de producţie cu venituri
100
crescătoare de formă parabolică
dacă a = 0 expresia se va reduce la:
Q = b×X + c×X2 (3.68)
expresiile pentru APvi şi MP vor fi [1]:
(3.69) şi
(3.70)
În acest caz productivitatea marginală (MP) şi cea medie (APvi) sunt liniar
crescătoare şi producţia marginală este mai mare decât producţia medie, figura 41.
Figura 41. Funcţia de producţie cu venituri
crescătoare parabolic, cu rată crescătoare
Forma generală a funcţiei de producţie
Q = a + b×X + c×X2 - d×X3, (3.71)
dacă a = 0, obţinem:
Q = b×X + c×X2 - d×X3, (3.72)
unde b, c, d sunt coeficienţi iar d este tot timpul negativ.
(3.73)
APQ
X
bX cX
Xb cXVI = =
+= +
2
MPdQ
dXb cX= = + 2
APQ
X
bX cX dX
Xb cX dXVI = =
+ −= + −
2 32
101
Şi (3.74)
Această formă conţine toate de funcţii de producţie analizate anterior. Forma generală
serveşte la proiectarea unei funcţii de producţie din care apoi prin particularizări se poate
obţine situaţia particulară dorită. Aceasta mai permite să se poată face corecţiile “din mers” în
vederea adaptării producţiei la schimbările pe care le produc modificările funcţiei cererii (D).
5.2. Efectul tehnologiei asupra funcţiei de producţie
Nivelul tehnologic are mari efecte asupra funcţiei de producţie sub aspectul ieşirilor
(outputs), cantităţilor şi mai cu seamă asupra calităţii acestora şi care pot determina poziţia
concurenţială pe piaţa produsului respectiv.
Figura 42. Efectele tehnologiei asupra funcţiei de producţie
Schimbările tehnologice acţionează asupra funcţiei de producţie prin următoarele 4
căi:
1. O tehnologie nouă poate permite realizarea de combinaţii diferite ale variabilelor de
intrare prin care poate fi crescut nivelul ieşirilor comparativ cu situaţia dinainte de schimbări;
MPdQ
dXb cX dX= = + −2 3 2 .
102
2. O tehnologie nouă poate necesita o cantitate mai mică a variabilelor de intrare
pentru a obţine aceeaşi cantitate sau mai mare a ieşirilor cu eficienţă ridicată şi costuri unitare
mai mici;
3. O nouă tehnologie poate permite ca, cu costuri mai mici să se obţină cantităţi mai
mari de ieşiri;
4. O nouă tehnologie poate necesita intrări sau ieşiri de altă natură.
Primele două dintre cele 4 căi sunt prezentate în figura 42.
În figura 42 a, este prezentată situaţia în care funcţia de producţie permite ca, cu
aceeaşi combinaţie a variabilelor de intrare să se poată obţine cantităţi mai mari de ieşiri. În
figura 42 b, se poate observa situaţia în care schimbările tehnologice permit să se folosească o
gamă mai restrânsă a cantităţilor de resurse (intrări) pentru a obţine un nivel de ieşiri dat.
Determinarea condiţiilor pentru o producţie eficientă
După cum s-a văzut la studiul funcţiei de producţie aceasta presupune mai multe etape
care pot fi grupate în trei stagii aşa după cum reiese din figura 43.
Figura 43. Stagiile funcţiei de producţie
Stagiul I cuprinde situaţiile în care producţia medie raportată la variabilele de intrare (APVI)
este crescătoare, producţia totală este crescătoare cu o rată crescătoare până la punctul A de
unde creşterea are loc cu o rată pozitivă descrescătoare, producţia marginală începe să scadă
103
şi se atinge punctul în care începe diminuarea producţiei medii (AR), punctul B. În aceast
stagiu eficienţa se poate aprecia mai bine prin producţia medie (AR) deoarece aceasta arată
cantitatea de ieşiri obţinută pe unitatea de intrări. Producţia marginală este o măsură a
eficienţei doar pentru o unitate adiţională de variabilă de intrare de exemplu capital (C) sau
forţă de muncă (L) şi nu reflectă eficienţa tuturor unităţilor de variabile de intrare luate la un
loc. Eficienţa maximă este atinsă la graniţa dintre stagiul I şi stagiul II, unde APVI este
maxim. În ceea ce priveşte rolul variabilelor fixe asupra producţiei medii (APfi) în figura
3.42 nu apare această legătură dar noi ştim că valoarea ieşirilor creşte pe toată durata stagiului
I şi că valoarea intrărilor fixe rămâne neschimbată. Astfel, deoarece: APfi = unităţile de
ieşiri/unităţile de intrări fixe aceasta determină ca producţia medie să crească pe toată
porţiunea stagiului I. În stagiul I eficienţa creşte cu fiecare unitate de intrări fixe sau variabile
utilizate şi în acelaşi timp putem remarca situaţia în care intrările fixe depăşesc pe cele
variabile şi deci se poate deduce că în acest stagiu se poate atrage forţă de muncă, maşinile
nefiind suficient încărcate. Eficienţa maximă a variabilelor de intrare se va atinge în punctul
B, figura 43 iar eficienţa maximă intrărilor fixe se atinge la graniţa dintre stagiul II şi stagiul
III.
Stagiul II arată situaţiile în care ieşirile cresc din ce în ce mai încet iar producţia marginală
devine din ce în ce mai mică până în momentul în care atinge valoarea zero (punctul X2).
Producţia medie rămâne la valori ridicate pe toată durata stagiului II deoarece intrările fixe
rămân neschimbate pe toată această perioadă şi orice cantitate de intrări variabile (forţă de
muncă) adăugată duce la scăderea eficienţei.
Stagiul III În cazul producţiei pe termen scurt (când toate intrările sunt fixe), producţia
marginală atinge valoarea zero în această fază cantitatea de intrări variabile raportată la
intrările fie devine aşa de mare încât producţia totală scade. astfel utilizând cantităţi mari de
variabile de intrare pe o perioadă de timp în stagiul III, APvi devine tot mai mică iar
producţia marginală devine negativă.
Stagiul optim este considerat stagiul II aflat între punctele B şi C. Deoarece în stagiul
I angajarea de noi variabile de intrare duce şi la creşterea costurilor de aceea firmele preferă
să utilizeze cantităţi mai mici de variabile de intrare dar suficiente pentru a ajunge în stagiul
II.
Stagiul III este iraţional, aici firma nu îşi va desfăşura activitate deoarece producţia
totală scade, producţia marginală este negativă iar producţia medie scade de asemenea.
104
Stagiul II nu este obligatoriu să fie însoţit de profitul maxim deoarece se poate ca cererea
pentru produsele firmei pe termen scurt să fie aşa de mică încât este profitabil să opereze în
stagiul I.
5.3. Funcţia de producţie pe termen scurt (intrări fixe)
După cum am văzut în paragraful anterior producţia eficientă sau combinaţiile optime
ale intrărilor (capital şi forţă de muncă) se obţin în stagiul II, porţiunea AC de pe grafic, între
120 şi 240 şi variabilele de intrare între 3 şi 7, figura 44.
Figura 44. Funcţia de producţie pe termen scurt
105
Ne putem pune întrebarea ce poate face o firmă pentru a ajunge în stagiul II?. De exemplu să
presupunem că firma ajunge în stagiul II la cantitatea Q2, figura 44 dar, cantitatea cerută, la
preţul curent de vânzare este de numai Q1 unităţi [1].
Sunt posibile următoarele variante:
1. Pe termen scurt firma poate tolera o producţie ineficientă dar profitabilă;
2. Firma poate determina creşterea cererii prin scăderea preţului de vânzare sau prin creşterea
efortului promoţional (reclama);
3. Firma poate recurge la noi produse.
Aşa după cum reiese din figura 45 noua funcţie de producţie presupune reducerea
folosirii intrărilor fixe de la X1 la X3 şi deci atingerea stagiului II la o cantitate mai mică Q3.
Figura 45. Efectele cererii asupra producţiei
Cererea pentru produsele firmei poate fi satisfăcută utilizând intrări în cantitate mai
mică şi astfel noua funcţie de producţie va deveni profitabilă la preţul corespunzător cererii.
În mod asemănător, când cererea depăşeşte capacitatea de producţie a firmei pe termen scurt,
firma poate opera pe mai multe direcţii. Dacă cererea pentru produsele firmei este
semnificativă dar temporară firma nu va putea răspunde cu o creştere corespunzătoare a
cantităţii de produse oferite. Dacă cererea rămâne deasupra capacităţii de producţie, o creştere
a preţului pe termen scurt poate fi foarte bine combinat cu o expansiune a firmei pe termen
106
lung. Aceasta înseamnă creşterea utilizării intrărilor fixe în scopul creşterii cantităţii de
produse (servicii) ale firmei.
5.4. Determinarea proporţiilor optime a intrărilor
Până în prezent s-a discutat despre cazul producţiei în care variază o singură mărime a
variabilelor de intrare. De regulă există mai multe intrări variabile care afectează funcţia
producţiei totale dar se pot defini două astfel de intrări a căror importanţă este semnificativă:
CAPITALUL (C) şi FORŢA DE MUNCĂ (L).
Capitalul este reprezentat de acele tipuri de resurse, de elemente de intrare care sunt
fixe pe termen scurt iar forţa de muncă reprezintă acele intrări care sunt variabile pe termen
scurt. Fiind date două variabile de intrare (capital şi forţă de muncă), C şi L, se va obţine în
spaţiul 3D: C, L, P o suprafaţă care va reprezenta producţia (ieşirile) în funcţie de cele două
intrări alese anterior, figura 46 unde s-a notat cu:
Qe - cantitatea de produse raportată la o anumită perioadă de timp;
L - unităţi de forţă de muncă raportată la o anumită perioadă de timp;
C - unităţi de capital pe o anumită perioadă de timp;
P - funcţia de producţie reprezentată spaţial în funcţie de două intrări L şi C.
107
Figura 46. Izocuantele şi producţia dependentă de C şi L
Dacă secţionăm suprafaţa spaţială cu diferite plane paralele cu planul de bază LOC, şi
care reprezintă diferite nivele ale producţiei P (ieşirilor) se obţin izocuante (curbe de egală
cantitate), figura 47. Orice punct de pe o izocuantă (AB, DE) indică aceeaşi valoare a
producţiei.
108
Figura 47. Combinaţia optimă C - L
Izocuantele reflectă raportul de utilizare a celor două intrări variabile pentru un
anumit nivel dat al ieşirilor. Acestea au următoarele proprietăţi: nu se intersectează; au panta
descrescătoare; sunt convexe în origine. Între punctele E şi F pe porţiunea EADF, figura 47,
se operează cu valorile cele mai mici ale variabilelor de intrare: L, C, pentru care se poate
obţine aceeaşi producţie. Aceeaşi producţie se obţine şi cu combinaţia C2L3, punctul B dar,
cu un număr mai mare de angajaţi, ceea ce ar însemna ineficienţă.
În concluzie firma poate decide cantitatea de forţă de muncă şi capital antrenate în
procesul de producţie astfel încât utilizarea acestora să devină eficientă. Combinarea optimă a
acestora este unul din marile succese care duc la creşterea productivităţii şi eficienţei
producţiei. Raportul în care forţa de muncă poate fi substituită cu capitalul în condiţiile
menţinerii unui volum constant al ieşirilor se numeşte rata marginală de substituţie tehnică
(MRTS) [1].
Între C şi L există următoarele relaţii:
(3.75)
Dacă se notează cu MPc - productivitatea marginală obţinută prin utilizarea unei noi
unităţi de capital şi cu MPL productivitatea marginală obţinută prin utilizarea unei noi unităţi
C C
L L
C
L
2 1
2 1
−
−=
∆
∆,
109
de forţă de muncă atunci se poate defini rata marginală de substituţie tehnică a forţei de
muncă cu capitalul:
(3.76)
Figura 48. Rata marginală de substituţie tehnică
Putem spune că rata marginală de substituţie tehnică a unei intrări cu cealaltă de-a lungul unei
izocuante este tocmai panta izocuantei în acel punct, figura 48.
Curbele de izocost
Din cele prezentate se poate observa că există o infinitate de curbe izocuante. Pentru a
decide care este curba specifică firmei şi care este punctul optim pe această curbă, trebuie
avut în vedere preţul pe care firma este capabilă să-l plătească pentru cele două intrări
considerate capital şi forţă de muncă. O curbă de izocost prezintă diferitele variante de
utilizare a celor două resurse (a combinaţiei acestora) al căror preţ total este constant în
condiţiile în care preţul capitalului şi al forţei de muncă rămân constante, figura 49.
MRTSC
L
MP
MPLC
L
C
= =∆
∆.
110
Figura 49. Costurile minime ale combinaţiei de resurse C şi L
Ecuaţia dreptei de izocost este:
PLxL + PCxC = TC (3.77)
cu panta:
(3.78)
Combinaţia optimă de capital şi forţă de muncă pentru un cost total TC dat este
reprezentată în figura 49 b, şi este similară cu cea de la curbele de indiferenţă.
Matematic, condiţia de optim se obţine egalând panta curbei de izocantitate cu cea de
izocost:
(3.79)
Prin urmare costul costul total al unei firme trebuie alocat între forţa de muncă şi
capital astfel încât raportul producţiilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor celor două
resurse. Dacă se pune sub forma:
MPC/PC = MPL/PL. (3.80)
Sau altfel spus; o, firmă trebuie să-şi aranjeze în aşa fel achiziţia intrărilor încât să obţină o
cantitate echivalentă de ieşiri pentru ultimul dolar cheltuit cu fiecare element de intrare. În
cazul general condiţia de optim devine:
Panta
TC
P
TC
P
TC P
TC P
P
P
C
L
L
C
L
C
=
−
=×
×= − .
− = −MP
MP
P
P
L
C
L
C
.
111
(3.81)
Determinarea combinaţiei optime a resurselor
(Forţa de muncă şi capitalul)
Dacă presupunem că PL şi PC reprezintă preţul unităţilor de forţă de muncă (F) şi de
capital (C) iar TC bugetul unei firme capabile să cumpere două resurse de intrare şi Q =
f(L,C) reprezintă funcţia de producţie a unei firme pentru producerea unui produs oarecare.
Problema care se pune este să aflăm alocaţia optimă de forţă de muncă şi capital deci cea mai
bună alocare de bani (TC) astfel încât să rezulte o maximizare a ieşirilor (Q)
Prin urmare:
(3.82)
Astfel o nouă funcţie se obţine prin combinarea maximizării funcţiei de producţie cu situaţia
constrângerilor bugetare. Introducând multiplicatorul Lagrange se va obţine [1]:
(3.83)
Calculând derivatele parţiale ale funcţiei Z se va obţine:
(3.84)
(3.85)
(3.86)
Prin rezolvarea acestui sistem de ecuaţii se poate determina combinaţia optimă între L
şi C care va duce la obţinerea unui maxim de ieşiri.
5.5. Căi de dezvoltare
Aceasta presupune determinarea combinaţiei optime a resurselor alocate care permite
diferite rate de ieşire, figura 50.
MP
P
MP
P
MP
P
Xa
Xa
Xb
Xb
Xn
Xn
= = =L .
TC P L P CL C− × − × = 0
( ) ( )Z f L C I TC P L P CL C= + − × − ×,
∂
∂ λ
ZTC P L P CL C= − × − × = 0
∂
∂
∂
∂λ
Z
L
Q
LPL= − × = 0,
∂
∂
∂
∂λ
Z
C
Q
CPC= − × = 0.
112
Figura 50. Alocarea optimă a resurselor în funcţie de producţie
Căile de dezvoltare arată combinaţiile optime pentru fiecare rată de ieşire posibilă
când preţul acestor resurse de intrare rămâne constant.
Panta curbelor care arată calea de expansiune a firmei (pentru forţa de muncă şi capital) are o
semnificaţie economică deosebită. Calea de creştere poate fi cu rată crescătoare, constantă
sau descrescătoare, respectiv a, b, c din figura 51.
Figura 51. Căile de dezvoltare ale producţiei
5.6. Producţia şi costurile
Costurile unei firme se referă la: costurile totale fixe, costurile totale variabile,
costurile totale. Costurile totale fixe - TFC - reprezintă suma totală a costurilor intrărilor fixe
113
operate de către firmă; Costurile totale variabile - TVC - suma cheltuielilor unei firme pentru
achiziţionarea elementelor de intrare variabile angajate în procesul de producţie; Costurile
totale - TC - ale unei rate de ieşire date pe termen scurt este suma costurilor totale fixe şi
variabile angajate de către firmă.
TC = TFC + TVC (3.87)
unde:
(3.88)
pi – reprezintă preţul unei intrări fixe;
xi – cantitatea de intrare fixă.
Însumarea se va face în funcţie de numărul de intrări luate în analiză (I=1,2,…,n)
(3.89)
pj – reprezintă unei variabile de intrare specificate;
xj – cantitatea de variabile de intrare luată în analiză.
Însumarea se va face în funcţie de numărul intrărilor luate în analiză (j=1,2,…,n).
Cu ajutorul costurilor totale fixe şi variabile se pot calcula celelalte tipuri de costuri
care au rol important în analiza din punct de vedere financiar al unei firme. Acestea sunt:
Costurile fixe medii – AFC; Costurile variabile medii – AVC şi costurile marginale.
Costurile fixe medii – AFC
(3.90)
Deoarece costurile fixe totale se obţin înmulţind cantitatea de intrări fixe (FI) cu
preţul unei intrări fixe Pfi după ce înlocuim în relaţia precedentă obţinem:
(3.91)
Înlocuind producţia medie cu raportul Q/FI (producţia totală împărţită la intrările fixe), vom
obţine:
(3.92)
deoarece FI/Q = 1/APFI.
TFC p Xi i
i
n
= ×=
∑ ,1
TVC p Xj j
j
n
= ×=
∑ ,1
AFCTFC
Q= .
AFCTFC
Q
P FI
QP
FI
Q
FIFI= =
×= × .
AFC PAP
FI
FI
= ×1
.
114
Costurile variabile medii - AVC
Acestea se obţin în mod analog prin împărţirea costurilor variabile totale la :
(3.93)
Dar costurile variabile totale se obţin înmulţind cantitatea intrărilor variabile (VI) cu preţul
acestora Pvi .
TVC = (PVI) x (VI). (3.94)
Relaţia costurilor variabile medii va deveni:
(3.95)
În mod similar producţia medie a variabilelor de intrare este:
Q/VI,
deci relaţia costurilor variabile medii va fi:
(3.96)
Costurile totale medii – ATC
(3.97)
dar
TC = TFC + TVC (3.98)
prin urmare:
(3.99)
Costurile marginale – MC
Costurile marginale reprezintă schimbarea în costurile totale asociate cu o schimbare
in cantitatea de ieşiri pe perioada de timp.
Se impune a se face distincţie între costul marginal discret şi costul marginal
continuu. Costul marginal discret este schimbarea în costul total corelată cu schimbarea cu o
unitate în cantitatea de ieşiri. Costul marginal continuu este rata de schimbare în costul total
corespunzătoare schimbării cantităţii de ieşire.
(3.100)
AVCTVC
Q= .
AVCTVC
Q
P VI
QP
VI
Q
VIVI= =
×= × .
AVC PAP
VI
VI
= ×1
.
ATCTC
Q= .
ATCTC
Q
TFC TVC
Q
TFC
Q
TVC
QAFC AVC= =
+= + = + .
MCdTC
dQ= .
115
Deoarece costurile totale fixe sunt constante prin derivare acestea dispar, deci
(3.101)
Pe termen scurt ieşirile unei firme se schimbă în funcţie de creşterile sau descreşterile
variabilelor de intrare. Schimbările în costurile variabile totale (∆TVC) pot fi calculate prin
înmulţirea preţului variabilelor de intrare (Pvi) cu schimbările corespunzătoare ale
variabilelor de intrare (∆VI):
(3.102)
Dar MC = DTVC pentru o unitate corespunzătoare schimbării ieşirilor.
(3.103)
Atâta timp cât vom avea ∆TVC = Pvi(∆VI), se obţine:
(3.104)
Aplicând faptul că MP este definită ca o schimbare în ieşiri datorate schimbărilor variabilelor
de intrare, vom obţine:
(3.105)
Costurile marginale au o mare importanţă în analiza financiară a unei firme deoarece prin ele
se poate face cel mai rapid şi exact controlul pe termen scurt.
Funcţia de producţie cu rată pozitivă crescătoare şi analiza costurilor
În cazul în care firma operează cu creşterea ieşirilor cu rată pozitivă crescătoare aşa
cum reiese din figura 5.16 fiecare unitate de variabilă de intrare utilizată în plus va determina
o cantitate de ieşiri mai mare decât cantitatea de intrări utilizată anterior. Astfel, mai multe
unităţi de variabile de intrare vor fi utilizate, eficienţa ambelor tipuri de intrări fixe şi
variabile va creşte. După cum se vede din figură ecuaţia funcţiei de producţie este o parabolă
cu ramurile în sus şi cu a = 0. În figura 5.16 a, şi b, se poate observa tipul de funcţie de
producţie precum şi producţia medie şi marginală. Deoarece intrările fixe nu se pot modifica
pe termen scurt este uşor de înţeles de ce costurile fixe totale (TFC) sunt reprezentate printr-o
linie orizontală, figura 5.16 c. Costurile variabile totale (TVC) se vor modifica în concordanţă
cu funcţia de producţie. Ele vor creşte cu o cantitate constantă egală cu preţul pe unitate de
MCdTVC
dQ= .
( )∆ ∆TVC P VIVI=
MCTVC
Q=
∆
∆,
MCP VI
QP
VI
Q
VIVI=
×=
∆
∆
∆
∆.
MC PMP
VI=1
.
116
variabilă de intrare. În această situaţie se poate spune că are loc o creştere a ieşirilor mai
rapidă decât creşterea costurilor variabile aşa cum arată ecuaţia [1]:
TVC = b×Q- c×Q2 (3.106)
Se poate de asemenea observa că TVC au valoarea zero când şi ieşirile au valoarea
zero. Cea mai mare cantitate de ieşiri se obţine la cea mai mare valoare a costurilor variabile
totale. Costurile totale sunt suma dintre costurile fixe şi variabile:
TC = TFC + TVC (3.107)
Curba costului total se găseşte pe verticala care adună costurile fixe şi variabile iar
ecuaţia care descrie aceste costuri va fi:
TC = a + b×Q – c×Q2 (3.108)
unde a reprezintă componenta corespunzătoare costurilor fixe totale iar bQ – cQ2 reprezintă
componenta costurilor variabile totale. Din figura 52 c se poate observa că panta costurilor
variabile totale (TVC) şi panta costurilor totale (TC) sunt identice. Curba costurilor fixe
medii descreşte continuu în timp ce cantitatea de ieşiri creşte (figura 52 d). Ecuaţia acestora
este:
117
Figura 52. Producţia crescătoare cu rată crescătoare
Pentru costurile variabile totale vom avea ecuaţia:
TVC = b×Q - c×Q2 (3.110)
atunci: AVC = TVC/Q = b×Q - b×Q2/Q = b – c×Q (3.111)
118
aşa după cum reiese din figura 52 d. Un element important este aici legătura dintre costurile
variabile medii (AVC) şi funcţia de producţie astfel:
AVC = PVI(1/APVI) (3.112)
Funcţia costurilor marginale (MC) se poate obţine prin derivarea funcţiei costurilor totale TC
astfel:
TC = a + b×Q - c×Q2 şi TVC = b×Q - c×Q2, (3.113)
atunci:
MC = dTC/dQ = dTVC/dQ = b - 2c×Q. (3.114)
Funcţia de producţie cu rată de creştere constantă şi analiza costurilor
Când funcţia de producţie este caracterizată prin ieşiri crescătoare cu rată constantă,
fiecare unitate adiţională de variabile de intrare utilizate pe o perioadă de timp determină
creşteri cu o valoare constantă a producţiei (ieşirilor din firmă). În acest caz funcţia de
producţie este o dreaptă (funcţie liniară) şi în mod firesc MP şi APvi sunt identice şi
reprezentate de o linie orizontală figura 53. Astfel:
Q = a + bX
unde a = 0 şi deci MP =b, APVI = b, (3.115)
b este o constantă ce reprezintă chiar panta funcţiei de producţie. În acest caz TFC = a, figura
53 c . Panta funcţiei costurilor totale variabile (TVC) ca şi ieşirile firmei reflectă cum sunt
utilizate variabilele de intrare (TVC = bQ).
Deoarece:
AVC = TVC/Q = b×Q/Q = b
sau AVC = PVI(1/APVI) (3.116)
acesta are o valoare fixă, figura 53 d.
Costurile totale medii (ATC) vor fi:
ATC = TC/Q = a + b×Q/Q = a/Q + b (3.117)
iar costurile marginale vor fi:
MC = dTC/dQ = dTVC/dQ = b (3.118)
unde b este o constantă iar legătura cu producţia marginală va fi:
MC = PVI(1/MP) (3.119)
Putem concluziona că în cazul unei funcţii de producţie caracterizată prin ieşiri cu rată
constantă raportată la variabilele de intrare, eficienţa utilizării intrărilor fixe depinde de
119
utilizarea intrărilor variabile, atunci AVC şi MC sunt egale şi constante şi ambele AFC şi
ATC scad în timp ce ieşirile cresc.
Figura 53. Producţia crescătoare cu rată constantă
Funcţia de producţie crescătoare cu rată descrescătoare şi analiza costurilor
120
În cazul funcţiei de producţie caracterizată prin creşteri cu rată descrescătoare,
raportată la variabilele de intrare, fiecare unitate adiţională din variabilele de intrare utilizate
pe o anumită perioadă de timp determină creşteri tot mai mici ale ieşirilor. Funcţiile
producţiei marginale şi a producţiei medii sunt descrescătoare. În acest caz la utilizarea a mai
multe variabile de intrare fac ca eficienţa variabilelor de intrare să scadă şi eficienţa intrărilor
fixe să crească, aşa cum reiese din figura 54.
121
Figura 54. Producţia crescătoare cu rată descrescătoare
Acesta este cazul funcţiilor de producţie pe termen scurt, cu ieşiri descrescătoare raportate la
variabilele de intrare, când costurile fixe totale sunt constante astfel: TFC=a,
122
unde a este o constantă, figura 54 c. TFC reprezintă o valoarea constantă deoarece cantitatea
de intrări fixe nu se modifică. Panta curbei costurilor variabile totale (TVC) se modifică cu o
pantă pozitivă crescătoare, figura 54 c. Se poate concluziona că în cazul unor astfel de funcţii
de producţie când eficienţa scade odată cu creşterea cantităţii de variabile de intrare, ambele
costuri: AVC (costurile variabile medii) şi MC (costurile marginale), cresc. Costurile totale
medii (ATC) scad mai încet decât costurile fixe medii (AFC).
5.7. Funcţia de producţie şi analiza costurilor
Situaţia în care avem intrări şi ieşiri variabile raportate la variabilele de intrare
În acest caz când funcţia de producţie are forma generală:
Q = a + b×X +c×X2 - d×X3 (3.120)
până la valoarea X1 a variabilelor de intrare, ieşirile cresc cu o rată crescătoare. Între X1 şi
X3, ieşirile cresc cu o rată de creştere descrescătoare. şi în acest caz costurile fixe totale
(TFC) au valoare constantă.
Costurile variabile totale (TVC) au o variaţie care reflectă ambele evoluţii ale funcţiei
de producţie, şi cu rată crescătoare şi descrescătoare. Din figura 55 a şi c putem vedea că
pentru valorile funcţiei de producţie cuprinse între 0 şi Q1 , costurile variabile totale (TVC)
cresc cu o rată descrescătoare, între Q1 şi Q3 , TVC cresc cu o rată crescătoare astfel că în
punctul Q3 panta costurilor variabile totale devine verticală.
Concluzia care se poate trage în acest caz este că atunci când eficienţa variabilelor de
intrare creşte, costurile variabile totale cresc mai încet, când eficienţa variabilelor de intrare
scade, TVC cresc mult mai repede. Ecuaţia generală a curbei costurilor variabile totale este:
TVC = b×Q - c×Q2 + d×Q3. (3.121)
Dacă se adaugă costurile fixe totale (TFC) se va obţine ecuaţia generală a costurilor
totale (TC):
TC = a + b×Q - c×Q2 + d×Q3. (3.122)
unde a reprezintă valoarea costurilor fixe totale iar:
b×Q - c×Q2 +d×Q3 (3.123)
reprezintă valoarea costurilor variabile totale (TVC). Pentru valoarea zero a funcţiei de
producţie:
TC = TFC (3.124)
123
Aşa cum arată graficul din figura 55 c, costurile totale au aceeaşi pantă ca şi costurile
totale variabile (TVC) dar sub acestea (TFC). Graficul şi ecuaţia costurilor fixe medii sunt
corespunzătoare graficului 55 d. După cum am văzut costurile variabile medii se obţin din
costurile variabile totale astfel:
AVC = TVC/Q = b×Q - c×Q2 + d×Q3/Q = b - c×Q +d×Q3.
Figura 55. Funcţia de producţie, forma generală
124
Se poate observa că pe prima porţiune se atinge un minim după care urmează o
creştere având în final formă de U. Valoarea costurilor variabile medii se află în următoarea
relaţie cu valoarea producţiei medii raportată la variabilele de intrare (APvi):
AVC = PVI(1/APVI) (3.125)
Fiind dat preţul pe unitate al variabilelor de intrare, când APvi creşte, figura 55 b,
AVC trebuie să scadă; când APvi scade AVC trebuie să crească. Valoarea minimă pentru
AVC (corespunzător valorii Q2) corespunde la o rată de ieşire pentru care APvi este maxim
respectiv pentru X2 unităţi ale variabilelor de intrare. Astfel, stagiul I corespunde situaţiei în
care AVC scade iar stagiul II corespunde situaţiei în care AVC creşte.
Costurile totale medii (ATC) se calculează prin împărţirea costurilor totale la
cantitatea ce reprezintă valoarea ieşirilor, sau mult mai simplu, adăugând AFC cu AVC
pentru diverse rate de ieşire. Ecuaţia costurilor totale medii va fi:
ATC = TC/Q = a + b×Q - c×Q2 + d×Q3/Q = a/Q + b - c×Q + d×Q2
unde a/Q este valoarea costurilor fixe medii (AFC) componentă a costurilor totale medii
(ATC) şi b - c×Q + d×Q2 reprezintă AVC care este componentă a costurilor totale medii
(ATC).
În concluzie cel mai mic cost corespunzător unei rate de ieşire pe termen scurt este
acolo unde costul total mediu este cel mai mic. În ceea ce priveşte costurile marginale (MC),
când producţia marginală (MP) raportată la variabilele de intrare, creşte, costurile marginale
(MC) scad. Când producţia marginală scade , costurile marginale cresc.
6. Analiza echilibrului economic
Definirea profitului
Profitul poate fi definit ca ceea ce rămâne după ce s-au plătit toate obligaţiile firmei
este ceea se obţine atunci când încasările depăşesc costurile.
Profitul este diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale:
P = TR – TC
Profitul normal este ceea ce se obţine plătind suma minimă pentru folosirea capitalului
acţionarilor necesar menţinerii afacerii pe termen lung. Economic, profitul este ceea ce se
125
obţine peste cuantumul unui profit normal definit ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.
Deciziile şi atitudinile în afaceri se bazează pe profitul previzionat a fi realizat în viitor şi nu
pe profitul realizat în trecut. De aici rezultă că experienţa trecută nu poate fi luată ca sigură
pentru acţiunile viitoare, conducerea, luarea deciziilor în afacerea respectivă va avea în
vedere factorii şi elementele care pot asigura realizarea cel puţin a profitului prognosticat.
6.1. Echilibrul pe termen scurt a unei firme pe o piaţă cu competiţie
perfectă
În condiţiile de competiţie perfectă fiecare firmă are o curbă a cererii şi veniturilor
medii orizontală care intersectează axa verticală la un preţ stabilit de cantitatea pieţei şi în
condiţiile de cerere a pieţei. Din cauza unor condiţii de competiţie perfectă un singur preţ
stăpâneşte întru totul întreaga piaţă (fiind determinată de forţele cererii de piaţă şi a ofertei de
piaţă), Fiecare curbă a cererii-veniturilor medii a firmei este orizontală – poate vinde orice
cantitate la preţul stabilit de piaţă. Când cererea-veniturile marginale, pentru produsele unei
firme este o curbă orizontală înseamnă că firma poate vinde cantităţi mai mari fără să fie
necesară reducerea preţului. De exemplu dacă preţul este fixat la 10 UM, atunci vânzarea
fiecărei unităţi adiţionale produce o creştere a veniturilor totale cu 10 unităţi. Câştigurile
marginale vor fi constante şi egale cu 10 UM. Câştigurile totale vor fi sub forma unei funcţii
liniare. Fiecare unitate de produs vândută va determina creşterea câştigurilor totale cu o
cantitate egală cu preţul de vânzare. Ecuaţia generală a funcţiei TR poate fi scrisă astfel:
TR = P x Q.
Să presupunem că firma are o structură a costurilor reprezentată de figura 3.55, costul
mediu total (ATC), costul marginal (MC), şi costul total (TC). Problema se pune ce cantitate
va oferi firma pentru vânzare? Scopul firmei este de a-şi maximiza profitul. În piaţa cu
competiţie perfectă firma nu are putere de decizie asupra preţului şi se numeşte “price-taker”.
Maximizarea profitului total se produce atunci când TR depăşeşte TC cu cea mai
mare cantitate. După cum se vede în figura 3.55, profitul firmei este maxim pentru o cantitate
Q1, unde distanţa verticală dintre TR şi TC este maximă. Profitul maxim se obţine pentru o
rată a ieşirilor unde costul marginal este egal cu câştigurile marginale. Profitul maxim se
obţine pentru cantitatea de ieşiri unde profitul marginal este egal cu zero.
MP = MR – MC,
126
Unde MP reprezintă profitul marginal, sau MP=dP/dQ.
6.2. Profit total sau pierdere
Dacă o firmă realizează profit sau pierderi, depinde de relaţia dintre preţ şi costul total
mediu pentru o rată a ieşirilor pentru care MR=MC. Dacă preţul depăşeşte ATC, firma se va
bucura, pe termen scurt, de profit şi invers dacă preţul este mai mic decât ATC, firma va
înregistra pierderi. Aşa cum reiese din figura 56, preţul de vânzare este P1 iar ATC pentru
valoarea maximă a ieşirilor Q1 unităţi va fi ATCQ1 UM.
127
Figura 56. Maximizarea profitului în cazul competiţiei perfecte
Profitul pe unitatea de produs va fi: P1 - ATCQ1. Profitul total se obţine înmulţind profitul pe
unitate cu numărul de unităţi vândute, sau:
P = (P1 – ATC×Q1)Q1,
Care, de fapt reprezintă aria haşurată din figura 6.1. Aria haşurată reprezintă valoarea în
unităţi monetare, egală cu distanţa verticală dintre TR şi TC pentru valoarea Q1 unităţi, şi
128
egală cu înălţimea funcţiei profit, punctul corespunzător profitului total maxim, sau înmulţind
P1 cu Q1 obţinându-se TR×Q1 respectiv înmulţind ATC×Q1 cu Q1.
Concluzie: Profitul total nu este maxim pentru aceeaşi valoare a lui Q pentru care profitul pe
unitatea de produs este maxim. Profitul pe unitatea de produs este maxim la rata ieşirilor unde
preţul depăşeşte ATC la cea mai mare distanţă verticală, sau unde MR = MC.
6.3. Minimizarea pierderilor pe termen scurt
Dacă preţul predominant pe piaţa unui produs nu permite firmei să realizeze profit pe
termen scurt, aceasta va decide dacă va opera în condiţii de pierdere sau temporar va
suspenda producţia până în momentul în care preţul pieţei va creşte la un nivel care să
genereze profit. Profitul contributiv unitar este diferenţa dintre preţ şi costul mediu variabil,
UCP = P – AVC.
De exemplu dacă un produs se vinde la preţul de 10UM pe unitate şi costul mediu variabil
este de 6UM, firma este capabilă să acopere toate cheltuielile asociate necesarului de
variabile de intrare pentru realizarea produsului respectiv şi are 4UM peste plata costului fix
total şi să contribuie la realizarea profitului. Cu toate acestea preţul poate să nu fie suficient
pentru a acoperi ATC atâta timp cât preţul predominant este suficient de ridicat astfel încât să
permită firmei să obţină un surplus peste AVC şi permite firmei să producă pe termen scurt.
Protejarea unei părţi din AVC este mai bună decât neprotejarea AFC.
Profitul contributiv total este diferenţa dintre venitul total şi costurile variabile totale:
TCP = TR – TVC.
Dacă TR nu este suficient să asigure acoperirea TC, atâta timp cât TR permite mai mult decât
acoperirea TVC, firma câştigă TCP, care ar putea fi utilizat pentru plata costurilor fixe totale.
Astfel se poate afirma că o firmă îşi va minimiza pierderile pe termen scurt pentru nivelul
producţiei care permite ca TC să depăşească TR cu cel mai mic cuantum.
O firmă îşi va minimiza pierderile pe termen scurt pentru o rată a ieşirilor pentru care MR =
MC şi având loc dacă preţul pieţei reuşeşte să acopere AVC şi profitul contributiv este
pozitiv.
În concluzie, în condiţiile economiei de piaţă firma se mişcă în permanenţă între “fără
profit şi fără pierderi”, de unde firma rămâne cu un profit suficient pentru ai permite să
continue activitatea în industria produsului sau serviciului. Pierderile firmei pe piaţa
129
produsului şi costurile pot duce la eliminarea acesteia din afacere. În condiţiile competiţiei
perfecte, firma este în situaţia de “price-takers” şi “quantity-adjusters”.
Firmele nu au nici o putere în a schimba legile pieţei. Pentru maximizarea profitului şi
micşorarea pierderilor firma caută punctul minim al curbei LRAC unde P = MR = SRMC =
SRAC = LRAC. Atât cantitatea de produse a unei firme sau a industriei produsului pot avea
influenţă asupra cererii pe piaţa produsului sau serviciului.
Pentru Q luând valori între Q1 şi Q3, figura 57 b, preţul depăşeşte valoarea AVC; în
mod similar pentru aceleaşi valori ale lui Q, figura 57 c, Tr depăşeşte TVC. Ca urmare putem
spune că există valori ale producţiei pentru care pierderile se apropie de zero, în figura 57 d,
pierderile devin minime pentru Q = Q2.
Concluzie: Competiţia perfectă asigură protecţie maximă consumatorului ne fiind necesară
intervenţia guvernului sau altor reguli decât pentru a asigura cadrul legal corespunzător, piaţa
numindu-se “liberă”.
130
Figura 57. Minimizarea pierderilor în cazul competiţiei perfecte
Competiţia perfectă este o formă unică de competiţie ce nu înseamnă aşezarea firmelor pe
poziţii rivale şi pune firma să “lupte” cu piaţa. În competiţia perfectă preţul are o elasticitate
descendentă. Firma cu costurile cele mai mici pe industria produsului va avea poziţia cea mai
puternică şi sigură.
131
6.4. Pragul de rentabilitate
Analiza pragului de rentabilitate este foarte utilă pentru aprecierea relaţiei dintre
volumul producţiei, costurile de producţie şi profituri, permiţând evidenţierea punctelor tari şi
a punctelor slabe ale firmei din punct de vedere financiar. Pragul de rentabilitate este dat de
acel nivel al activităţii începând de la care firma obţine profit. În acest punct volumul
veniturilor şi cel al costurilor sunt egale, profiturile şi pierderile fiind egale cu zero.
Mecanismul de calcul
Se determină nivelul minim al producţiei pentru care se acoperă costurile de producţie şi de la
care începe să se obţină profit.
Costurile totale (TC) se calculează cu formula:
TC = TFC + TVC = CA + ACF + TVC
Unde: TFC – costurile fixe totale.
TFC = CA + ACF
• TVC – costurile variabile totale
• CA – cheltuielile cu amortizarea
• ACF – alte cheltuieli fixe
• TVC = Cv*q
Unde: Cv - costurile variabile pe unitatea de produs
q – cantitatea de produse
Pe de altă parte firma înregistrează venituri din vânzarea bunurilor produse pe care le
calculăm astfel:
TR = Pq*q
Unde: Pq – preţul de vânzare pe unitatea de produs
q – cantitatea de produse fabricate şi vândute
În reprezentare grafică pragul de rentabilitate poate fi reprezentat astfel:
132
Figura 58. Imaginea grafică a pragului de rentabilitate
Pentru a determina valoarea cantităţii q pentru care veniturile devin egale cu costurile
(profitul este zero), egalăm cele două expresii ale veniturilor şi ale costurilor:
TC = TR
Sau
CA + ACF + TVC = Pq*q
Profitul total = TR – TC = 0
Se obţine:
CA + ACF + TVC - Pq*q = 0
Sau
TFC + Cv*q - Pq*q = 0
q(Pq – Cv) = TFC
de unde scoatem valoarea lui q pentru care profitul este zero (pragul de rentabilitate)
vq CP
TFCq−
=.
Exemple
1. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 625 um, vinde produsul cu 10
um/buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 1875 um şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs
Cv = 7,50 um, capacitatea nominală de producţie este 1250 buc/an, să se calculeze:
pragul de rentabilitate (q); Cât % reprezintă q din capacitatea nominală?
133
pentru valoarea lui q determinată efectuaţi testul de sensibilitate la modificarea preţului unitar
Pq astfel: Pq = 11 um restul datelor rămân aceleaşi. Cât % reprezintă q din capacitatea
nominală?
Efectuaţi testul de sensibilitate când: Cv = 6,50 um, Pq =10 um, restul datelor rămân aceleaşi.
Cât % reprezintă q din capacitatea nominală?
Cheltuielile cu amortizarea devin zero (CA = 0) având în vedere datele iniţiale ale problemei
analizaţi ce se întâmplă cu veniturile din vânzări faţă de costurile de producţie?
2. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 275 um, vinde produsul cu 2000
um/buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 4725 um şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs
Cv = 1000 um, capacitatea nominală de producţie este 10 buc/an, să se calculeze:
De la ce nivel al producţiei firma devine rentabilă?; Cât % reprezintă pragul de rentabilitate
din capacitatea nominală?
pentru valoarea lui q determinată efectuaţi testul de sensibilitate la modificarea preţului unitar
Pq astfel: Pq = 2500 um restul datelor rămân aceleaşi. Cât % reprezintă q din capacitatea
nominală?
Efectuaţi testul de sensibilitate când: Cv = 900 um, Pq =2000 um, restul datelor rămân
aceleaşi. Cât % reprezintă q din capacitatea nominală?
Cheltuielile cu amortizarea devin zero (CA = 0) având în vedere datele iniţiale ale problemei
analizaţi ce se întâmplă cu veniturile din vânzări faţă de costurile de producţie?
3. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 10000 um, vinde produsul cu 100
um/buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 50000 um şi cheltuielile variabile pe unitatea de
produs Cv = 30 um, capacitatea nominală de producţie este 2500 buc/an, să se calculeze:
pragul de rentabilitate (q); Cât % reprezintă q din capacitatea nominală?
pentru valoarea lui q determinată efectuaţi testul de sensibilitate la modificarea preţului unitar
Pq astfel: Pq = 110 um restul datelor rămân aceleaşi. Cât % reprezintă q din capacitatea
nominală?
Efectuaţi testul de sensibilitate când: Cv = 25 um, Pq =100 um, restul datelor rămân aceleaşi.
Cât % reprezintă q din capacitatea nominală?
Cheltuielile cu amortizarea devin zero (CA = 0) având în vedere datele iniţiale ale problemei
analizaţi ce se întâmplă cu veniturile din vânzări faţă de costurile de producţie?
4. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 48520 um, alte cheltuieli fixe
ACF = 251480 um şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs Cv = 50 um, Din vânzarea
134
bunurilor economice s-a obţinut suma de 90000 unităţi monetare din care 100000 um profit.
Capacitatea nominală de producţie este 9000 buc/an, să se calculeze:
Cantitatea de bunuri economice realizate şi vândute;
Nivelul rentabilităţii la această unitate comercială (Rpr=Pr/CT 100);
Care a fost preţul unitar la care s-a vândut produsul?
Pragul de rentabilitate;
Efectuaţi testul de sensibilitate pentru: 1. Pq = 100 um, 2. Cv = 35 um, 3. CA = 0, Pq = 90
um. Ce se întâmplă cu cheltuielile din vânzări faţă de costurile totale?
ECHILIBRUL FINANCIAR
Activele imobilizate pot fi finanţate de capitalul permanent intr-o perioada de timp,
finanţare care să permită acestor active “să producă” prin amortizare si rentabilitate un flux
financiar ce să asigure remunerarea capitalului investit si rambursarea împrumutului şi a
dobânzilor.
Regula echilibrului financiar minim este:
“Capitalul utilizat de întreprindere pentru a finanţa elemente de activ (imobilităţi, stocuri)
trebuie să rămână la dispoziţia întreprinderii un anumit timp care să corespundă cel puţin
acelei perioade a imobilizării stocului sau acelei valori achiziţionată cu acest capital”.
Astfel, dacă creşterea activelor de exploatare este egală cu creşterea activelor de exploatare
este egală cu creşterea datoriilor de exploatare, acestea din urma vor putea fi rambursate şi
deci regula echilibrului va fi respectata.
Dacă viteza de rotaţie a activelor de exploatare este mai lentă ca cea a datoriilor de
exploatare, aceasta are drept consecinţă faptul că întreprinderea nu-si va achita datoriile in
condiţiile prevăzute.
Deci simpla regula a echilibrului minim este insuficientă, este necesară o marjă de
siguranţă si acesta este fondul de rulment apreciat în funcţie de activitatea si gestiunea
întreprinderii.
135
REPREZENTAREA PATRIMONIULUI
STRUCTURA FINANCIARĂ SI ECHILIBRUL FINANCIAR
Repartizarea fondurilor proprii si a fondurilor împrumutate în structura financiară a
întreprinderii are un rol deosebit pentru echilibrul financiar al acesteia.
Sunt trei principii esenţiale în stabilirea proporţiilor fondurilor în cadrul structurii
financiare:
Capitalurile proprii trebuie să acopere riscurile de întreprindere;
136
Împrumuturile pe termen lung trebuiesc condiţionate, asigurate de o solvabilitate pe
lunga durata a întreprinderii care la rândul ei depinde de o rentabilitate durabilă, ce înseamnă
rezultate viitoare suficient de mari pentru a fi plătite dobânzile la împrumut şi împrumuturile.
Capitalul împrumutat nu trebuie să fie mare în raport cu fondurile proprii.
a). Capacitatea de împrumut
Respectiv, ponderea capitalului propriu în totalul capitalului întreprinderii iar la nivel de 0,75
este considerat satisfăcător.
b). Capacitatea de plată
Implicarea în problemele economico-financiare ale întreprinderii şi asigurarea într-un
contract economic, solicitarea şi acordarea de credite etc. necesită efectuarea bonităţii
activităţii economice – a activităţii proprii sau a partenerului de afaceri de fapt, este o analiză
a capacităţii de plata efectuata prin prisma a trei componente:
lichiditatea generala sau redusă, în funcţie de starea economico-financiară a întreprinderii;
• solvabilitatea;
• rentabilitatea.
Verificarea bonităţii unui viitor partener comercial poate fi realizată pe mai multe căi:
indirect: prin obţinerea de relaţii de la partenerii comerciali tradiţionali ai beneficiarului, de la
băncile comerciale cu care este în relaţii acesta;
• direct: prin analiza unor documente contabile şi comerciale (ultimul bilanţ contabil,
analiza obligaţiilor scadente şi a sumelor de încasat din perioada imediat următoare
etc.).
Exista o serie de indicatori ai lichidităţii care exprimă capacitatea întreprinderii de a acoperi
prin elemente patrimoniale active exigibile pe termen scurt, elementele de pasiv, obligaţiile
de plată ale întreprinderii contractele sau pentru care s-a creat obligaţia de a se achita în
termen scurt.
1. Lichiditatea măsoară abilitatea întreprinderii de a-şi asuma obligaţiile pe termen
scurt din activele curente.
137
Sau:
Un raport mai mare de 2 (2,5 – 3) arată ca întreprinderea are o poziţie financiară puternică:
poate să-şi plătească cu promptitudine datoriile.
Un raport strâns de 1 (1,2 – 1,4) constituie semnal de alarmă pentru întreprindere este o
situaţie limită, orice încasare amânată de la clienţi sau de la debitori având repercusiuni
asupra obligaţiilor curente ale întreprinderii respective.
În acest caz este necesar calculul indicatorului lichidităţii reduse (imediate) prin care
se elimină din formulă materialele şi produsele finite din stoc.
Sau:
Un raport mai mare de 1 este favorabil.
Un raport mai mic decât 1 arată că nu există o garanţie a solvabilităţii clientului. În
consecinţă, trebuiesc introduse în contract unele clauze speciale care să asigure pentru
întreprindere încasarea contravalorii mărfii vândute, serviciile prestate etc.
138
2. Solvabilitatea
Solvabilitatea reprezintă gradul în care capitalul propriu asigură capacitatea creditelor
pe termen mijlociu şi lung; ea exprimă tot capacitatea întreprinderii de a-şi plăti la scadentă
datoriile
Şi arată ponderea capitalului propriu în total pasiv. Solvabilitatea rezultă din echilibrul între
fluxul încasărilor şi cel al cheltuielilor.
3. Rentabilitatea interesează atât pe asociaţi, acţionari cât şi alte persoane cu care
întreprinderea este în raport de afaceri.
Rentabilitatea măsoară aptitudinea capitalului de a procura venit şi la nivelul
economiei de întreprindere se exprimă prin raportul: VENIT/CAPITAL.
Indicatori ai rentabilităţii:
Exprimă randamentul activităţii economice şi modul de utilizare a capitalului social.
Rentabilitatea capitalurilor reprezintă o măsură a eficacităţii economice a
întreprinderii pentru că:
• întreprinderea are “datoria” să realizeze profit;
• rentabilitatea, ea însăşi inspiră încredere celor cu care întreprinderea intră în relaţii;
rentabilitatea întreprinderii constituie o necesitate financiară deoarece:
139
• asigură dezvoltarea întreprinderii – prin autofinanţare din fondurile de dezvoltare,
amortizare şi reinvestirea profitului, atunci când activitatea este rentabila –
rentabilitatea acţionează şi indirect asupra creşterii permiţând obţinerea de mijloace de
finanţare externe în bune condiţii prin credibilitate. Condiţia este ca raportul
Asigură conservarea independentei: prin reinvestirea profitului, cresc fondurile proprii care
asigură creşterea şi favorizează independenta financiară a întreprinderii prin ameliorarea
raportului
respectiv rata de independenta sau autonomie financiară.
PROFITUL
Ca măsură a eficienţei activităţii rezultă din relaţia simplă:
Profitul este venitul pe care îl aduce capitalul.
Rata profitului se mai calculează în practică prin raportul:
Unde,
140
Viteza de rotaţie a capitalului prezintă o importanţă determinată în conturarea
volumului profitului şi semnalează practic ce pagubă generează imobilizările capitalului pe
fiecare segment al realizării produsului ca atare, al transformării produsului în marfă, a mărfii
în bani, apoi banii în marfă etc. Afectând profitul, rentabilitatea este influenţată şi de
capacitatea de plată a întreprinderii.
6.5. Bugetul de venituri şi cheltuieli
Planificarea financiară se concretizează în elaborarea bugetului de venituri şi
cheltuieli şi dimensionarea obiectivelor sub forma indicatorilor financiari pentru orice
activitate generatoare de venituri şi cheltuieli.
Este programul financiar al întreprinderii.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument al gestiunii financiare a întreprinderii, de
planificare a profitului, precum şi a fondurilor necesare.
El reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare.
Echilibrul financiar se bazează pe corelaţiile dintre încasări şi plăţi, dintre sursele de finanţare
şi alocarea acestora şi dintre venituri şi cheltuieli.
Bugetul cuprinde toate veniturile detaliate pe surse de venituri şi toate cheltuielile
detaliate pe obiectivele de cheltuieli ale perioadei pentru care se înlocuieşte acesta.
VENITURILE TOTALE
Totalitatea încasărilor rezultate din operaţiunile comerciale efectuate într-o perioadă
de timp. După natura lor sunt:
• venituri din exploatare, care sunt cea mai mare parte a încasărilor şi care după
provenienţa lor sunt:
• venituri din activitatea de baza, respectiv din vânzări;
• venituri din alte activităţi, respectiv producţie, prestări servicii etc.
• venituri financiare, respectiv încasări din dobânzi, diferenţe de curs valutar, din
participaţii etc.
• venituri excepţionale, respectiv venituri din operaţiuni de gestiune, vânzarea activelor
etc.
141
CHELTUIELILE TOTALE
Acestea cuprind cheltuieli de exploatare, respectiv cele cu materii prime, mărfuri şi
prestări servicii executate de terţi, impozite şi taxe, cheltuieli cu personalul etc.
Cheltuielile financiare – cele privind dobânzile, sconturi adecvate, titluri de plasament
cedate etc.
Cheltuielile excepţionale privind despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii, cheltuieli
privind activele cedate etc.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte obligatoriu numai de către unele
întreprinderi, conform legislaţiei-respectiv regii autonome, societăţi comerciale cu capital de
stat etc., dar fiind un instrument de planificare şi asigurare a echilibrului financiar este
recomandat şi util de a fi întocmit în gestionarea oricarei întreprinderi.
În tarile cu economie de piata, unde planificarii financiare I se acorda o importanta
deosebita, elaborarea bugetelor începe cu vanzarile, în structura acestora pe produse, preturi
etc. şi clientii care vor solicita ferm produsele/serviciile.
Prin buget se asigură:
• proiectarea tuturor fluxurilor (în ROL şi valuta) ocazionate de întreaga activitate a
întreprinderii cu scopul cunoaşterii şi tinerii sub control a încasărilor şi ieşirilor de
bani, şi a capacitatii de a face faţă platilor;
• reflectarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor proiectate a se realiza în vederea
producerii profitului maxim şi de a optimiza potentialul economic al întreprinderii.
• Cuprinderea tuturor resurselor de care dispune întreprinderea pentru finantarea
dezvoltarii etc.
• Evaluarea relaţiilor băneşti ale întreprinderii cu proprii salariati, cu bugetul statului,
cu băncile şi furnizorii, cu creditorii şi debitorii;
• Proiectarea evolutiei patrimoniului gestionat prin evidentierea modificărilor ce se
estimează a se produce în structura acestuia;
Elaborarea bugetului se face distinct, pe capitole de venituri şi cheltuieli ce sunt
prevazute ase realiza, annual, cu defalcarea pe trimestre, conform legislatiei în domeniu şi în
următoarea structură:
• Bugetul activităţii generale;
• Bugetul activităţii de producţie;
• Bugetul activităţii de trezorerie;
142
• Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;
• Bugetul activităţii de investiţii;
• Împrumuturi garantate de stat;
• Rezerve;
• Repartizarea profitului;
• Principalii indicatori economici şi financiari.
PRINCIPALII INDICATORI ECONOMICI ŞI FINANCIARI
Pragul de rentabilitate-reflecta nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor) pentru
care profitul este zero.
Lichiditatea globală (generală) – reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente
de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată
exigibile.
Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (2 – 2,5).
Lichiditate redusă (intermediară)
Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre mărime unitară (0,5 – 1).
Lichiditatea imediată
143
Securitatea financiară – reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea
activităţii.
Rata rentabilităţii economice – măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare
alocate.
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită
reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.
Rata rentabilităţii financiare – exprimă capacitatea capitalurilor proprii de aproduce profit.
Solvabilitatea patrimonială – reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face fată
obligaţiilor de plată.
Solvabilitatea patrimonială este considerată bună când rezultatul obţinut depăşeşte 30%
indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului.
Rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilităţii)
144
Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse
decât fondurile proprii.
Rata profitului
Perioada de recuperare a creanţelor
Periada de rambursare a datoriilor
Rotaţia stocurilor
Productivitatea muncii
Ponderea salariilor în costuri
145
Tipuri de bugete
• bugetul continuu, sau glisant, este proiectat pe o perioadă de timp nu prea mare şi
actualizat continuu conform noilor cerinţe şi pe baza realizarilor din luna expirată;
• bugetul periodic, de exemplu bugetul annual defalcat pe semestru, trimestre, luni şi
chiar săptamâni sau zile;
• bugetul proiect este, cum arată şi denumirea, un proiect financiar şi se referă în special
la activitatea de investitii;
• bugetul pe centre de responsabilitate – se elaborează pe subunităţi, respectiv echipe,
ateliere, secţii etc. cu repartizarea indicatorilor economici şi a unor responsabilităţi
aferente;
• bugetul director, sau general, şi corelat cu acesta, bugete parţiale specifice unui
anumit domeniu al relaţiilor financiare, de exemplu: bugetul vânzărilor, investiţiilor,
de casă, al acţiunilor social-culturale etc;
• bugete statice, sau fixe şi bugete flexibile, sau variabile care ţin cont de influenţa
cheltuielilor fixe şi variabile.
O întreprindere işi poate organiza şi conduce activitatea prin elaborarea de bugete, respectiv
programe de actiune ce contin obiective, termene, resurse şi responsabilitati pe subsisteme,
functiuni ori componente organizationale, sau pe activitati/domenii, numite “centre de
bugete”, corelate la nivelul întreprinderii – metoda de conducere cunoscuta sub numele de
“MANAGEMEN PRIN BUGETE”.
7. Termeni economici-explicaţii
Acţionar
Este persoana fizică sau juridică ce deţine în proprietate acţiuni ale unei întreprinderi
constituită ca societate pe acţiuni sau anonimă sau în comandită.
• are dreptul de a participa la împărţirea profitului prin dividente proporţional cu
valoarea acţiunilor precum şi în adunarea generală a acţionarilor.
146
• dispune în adunarea generală de un număr de voturi proporţional cu numărul
acţiunilor pe care le deţine.
Bonurile de valoare distribuite populaţiei reprezintă 30% din patrimoniul înregistrat la 31
dec.1990.
Acţiune
Faptă, acţiune, act, îndeplinire. Este o hârtie de valoare emisă de o societate pe acţiuni
prin care se dovedeşte dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din capitalul
social al societăţii care a emis-o, în virtutea căreia deţinătorul primeşte divident (parte din
profitul societăţii).
Acţiunile au o valoare, denumită valoare nominală stabilită cu ocazia punerii
acţiunilor în circulaţie, precum şi o valoare reală adică valoarea la care acţiunea pusă în
circulaţie se vinde şi se cumpără la bursă.
Acestea sunt:
• nominale (nominative) care au înscris pe ele numele posesorului şi se pot transfera
către o altă persoană numai prin înscrierea tranzacţiei într-un registru special,
• ordinare dau deţinătorului dreptul de a obţine un venit (funcţie de beneficiile
societăţii) .
• acţiuni la purtător care nu au înscris pe ele numele deţinătorului.
• acţiuni cu valoare nominală redusă, accesibile unui număr mai mare de acţionari care-
şi pot învesti economiile în astfel de acţiuni.
• privilegiate, care dau dreptul deţinătorului de a obţine un divident fix exprimat
procentual.
În România, în perioada imediat următoare Revoluţiei din 1989 au fost cele de tip nominal şi
la purtător.
Balanţa
Este un tablou statistico-economic prin care se asigură posibilitatea totalizării şi
compărării unor elemente ale economiei în vederea realizării unei corelări, echilibrări. Se
compune din 2 părţi, în prima parte resursele materiale, băneşti sau ale altor elemente din
economie, iar în partea a-II-a modul de utilizare a acestor resurse.
Balanţa comercială
Serveşte la compararea valorilor exportului cu cele ale importului pe o anumită
perioadă.
147
Balanţa comercială poate fi:
• generală arată relaţiile comerciale externe ale unei ţări,
• parţială arată relaţiile de export-import de mărfuri ale unei ţări cu ale alteia sau cu un
grup de ţări.
• excedentară sau activă-când exportul depăşeşte importul şi invers, deficitară sau
pasivă (importul depaşeşte exportul),
• echilibrată sau soldată (importul este egal cu exportul).
Balanţa de plăţi
Reprezintă planul financiar al unei ţări unde apar plăţile şi încasările rezultate din
relaţiile comerciale cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată.
Banca
Este agentul economic care se ocupă cu operaţiunile de credit. Creează, girează şi
distribuie creditul în schimbul unei dobânzi. Astăzi în lume există bănci de emisiune care
creează şi girează banii, efectuează operaţiuni de scont (adică operaţiuni de credit pe termen
scurt pe bază de efecte comerciale).
Acestea pot fi:
• Bănci de depozit şi de credit, care au ca obiect principal al activităţii lor primirea
capitalurilor persoanelor fizice şi juridice şi de a le face cât mai productive.
• Bănci de afaceri cu funcţiunea de a crea întreprinderi şi de a păstra controlul asupra
lor. Capitalul este utilizat pentru activitatea întreprinderilor pe care le controlează.
• Băncile mixte, care sunt în acelaşi timp bănci de depozit şi bănci de afaceri.
Bancnota
Provine din cuvântul `bank-note` care înseamnă bilet de banca.
Banii
Echivalent general al valorii tuturor mărfurilor (banii înşişi sunt o marfă) şi
instrumentul general al schimbului.
Funcţiile banilor:
• măsură a valorii,
• mijloc de circulaţie,
• mijloc de acumulare şi tezaurizare,
• mijloc de plată şi
148
• bani universali.
Banii de hârtie
Sunt semne băneşti care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoare intrinsecă
(de aur sau argint). În condiţiile în care masa semnelor băneşti (masa banilor de hârtie) pusă
pe piaţă, depăşeşte cerinţele circulaţiei de bani cu valoare intrinsecă, are loc inflaţia.
Bazar
Se referă la comerţul public şi este locul unde se vând tot felul de obiecte mai ales
mărunţişuri (de obicei la preţuri mai scăzute decât în magazine).
Beneficiu
Mai are şi sensul de `folos` sau profit în favoarea unei persoane fizice sau juridice.
Este excedentul net al veniturilor faţă de cheltuieli, după o perioadă determinată, de obicei un
an.
Surse:
• productivitatea muncii,
• reducerea costurilor de producţie,
• creşterea volumului pe calit'ţi a produselor şi serviciilor,
• evitarea rebuturilor şi pierderilor de orice fel.
Bilanţ
Un tablou prin care se compară activul şi pasivul unei activităţi financiare pentru o
perioadă de timp. Este documentul contabil care reflectă activul şi pasivul unei întreprinderi,
instituţii etc.
În activ sunt cuprinse averea unităţii (mijloacele economice) conţinutul material al
capitalului adică utilajele, clădirile, materiile prime, materialele, produsele etc.
In pasiv angajamentele sau sursele de acoperire a acestor mijloace grupate după
natura şi destinaţia lor, adică sursele de formare a capitalului propriu, împrumutat sau atras.
Între activ şi pasiv trebuie să existe o permanentă egalitate determinată de principiul
contabilităţii în partidă dublă.
Boom
Este perioada de avînt economic caracterizată prin creşterea investiţiilor, producţiei,
profiturilor, şi de aici a consumului, urmată de scăderea relativă a şomajului.
Broker
149
Persoană fizică specializată în mijlocirea şi, respectiv punerea în legătură a
vânzătorilor cu cumpărătorii în vederea încheierii unor contracte în cadrul comerţului
internaţional. Brokerii primesc o primă de curaj, serviciile se limitează la tranzacţiile zilei în
funcţie de cerere şi ofertă. Ei nu intreţin cu vânzătorii şi cumparatorii relaţii contractuale de
durată.
Buget
Totalitatea veniturilor şi cheltuielilor unui stat sau ale unei întreprinderi. Bugetul este
reglat de puterea executivă şi administrativă. Se întocmeşte atât de regiile autonome şi
societatile comerciale cu capital de stat cât şi de cele cu capital privat. La noi le obligă legea
15 si 31/1990, să întocmească un astfel de buget.
Bursa
Este locul unde sunt efectuate operaţiuni financiare asupra valorilor publice. Este
instituţia prin intermediul căreia sunt mijlocite mărfuri fungibile (care pot fi înlocuite cu
altele de acelaşi fel şi în aceeaşi cantitate) precum şi hârtiile de valoare. Mai poate servi şi
pentru forţa de muncă.
Principii ale burselor:
• atât organizatorii cât şi proprietarii pieţelor de mărfuri şi valori au obligaţia să
respecte cu stricteţe regulamentul de funcţionare al bursei.
• şedintele de bursă au loc în anumite zile şi ore unde apar ofertele şi cererea de valori
mobiliare, efecte de comerţ, valute, devize, mărfuri. In cadrul sedinţelor se are în
vedere mărimea cererii şi a ofertei, stabilindu-se cursul valorilor ce se negociază sau
preţul mărfurilor (după caz) care sunt apoi publicate în aşa-zisa listă de cursuri sau
lista de preţuri şi difuzate pe piaţă. Tranzacţiile au loc în incinta bursei prin strigări
publice, atât de oferte cât şi de cereri, operaţiile fiind încheiate în momentul în care
curtierul cumpărător (mijlocitorul) strigă `am cump'rat` iar curtierul vânzător strigă
`am vândut`.
Bursele sunt:
• casa, livrarea şi plata se fac pe loc (de obicei în cazul hârtiilor de valore),
• pe credit, când mărfurile se predau cumpărătorului imediat, iar plata se face la o
anumită scadenţă cuvenită între cele 2 părţi.
• pe termen, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul îşi acordă reciproc credit, plata
făcându-se de regulă la sfârşitul lunii. În acest gen de tranzacţii pot interveni aşa
150
zisele speculaţii de bursă în sensul că cumpărătorul, deşi nu a primit marfa sau hârtiile
de valoare şi nici nu le-a plătit, poate să le revândă. La rândul lui, noul cumpărător
poate să procedeze la fel. Din eventualele diferenţe de preţ sau cote de bursă se pot
realiza c{ştiguri însemnate în cadrul termenului stabilit.
• neoficială (neagră) sau clandestină, unde de regulă se negociază atât hârtiile de
valoare cât şi valuta.
Primele activit'ţi de bursă' au avut loc în
1531 la Anvers.
1554 la Londra
1862 la New-York
1882 în Romania.
Camera de comerţ şi industrie
Este o asociaţie de întreprinderi comerciale şi industriale diferite ca structură şi obiect
al activităţii, cu scopul de a participa cu produsele lor la efectuarea unor schimburi
comerciale interne şi internaţionale. Acordă certificate de origine a mărfurilor, atestându-se
prin aceasta că mărfurile vândute provin din regiunea unde îşi desfăşoara activitatea.
Organizează târguri, expoziţii în ţară sau străinătate, fac propagandă economică şi comecială.
Capital
Înseamnă şi avere. La nivelul unei întreprinderi sau societăţi pe acţiuni, este suma
totală subscrisă pentru a participa atât la şansele cât şi la riscurile unei iniţiative.
Capitalul se înscrie în pasivul unui bilanţ deoarece constituie o datorie a întreprinderii
sau societăţii faţă de întreprinzătorii şi acţionarii care au participat la formarea lor. Forma
materială a capitalului se găseşte în activul bilanţului sub forma clădirilor, maşinilor,
utilajelor, instalaţiilor etc. adică bunuri destinate activităţii economice din care se obţin alte
bunuri.
Forme ale capitalului:
• Capitalul fix care cuprinde: clădiri, utilaje, instalaţii, se uzează treptat şi se înlocuieşte
după un timp de funcţionare.
• Capitalul circulant cuprinde materii prime, combustibil, energie etc.care se consumă
într-un singur ciclu de productie.
Capitalism
151
Sistemul economic bazat pe iniţiativa privată. Cei ce aduc fondurile necesare îşi
asumă şi responsabilitatea de a întreprinde. Iniţiativa privata păstrează profiturile şi suportă
eventualele pierderi. Poate exista şi un capitalism de stat în care statul furnizează capitalul şi
îşi asumă conducerea, participând atât la profit cât şi la eventualele piederi. Capitalismul
veritabil este reprezentat de întreprinderea liberă care este dirijată de sistemul de preţuri. Aici
consumatorul decide care-i sunt preferinţele sau necesităţile, ce se traduc printr-o cerere mai
mare sau mai mică de bunuri şi, de aici, de unele preţuri mai mari sau mai mici.
Cartel
Înţelegere între întreprinderile din aceeaşi ramură de producţie privind preţurile de
vânzare şi regiunile geografice de desfacere a produselor sau serviciilor lor.
Cerere şi ofertă
Raportul dintre necesitatea de cumpărare a unor mărfuri, de executare a unor lucrări
sau de prestare a unor servicii, şi oferta acestora pe piaţă, oferta de a executa unele lucrări.
Când ofertele depăşesc necesităţile beneficiarii acestora vor avea ocazia să poarte unele
tratative favorabile lor, mai ales ca preţ şi calitate.
Cifra de afaceri
Ansamblul operaţiunilor unei firme comerciale, determinat pe o anumită perioadă de
timp. Cifra de afaceri serveşte organelor financiare la calcularea impozitului ce se aplică
proporţional cu mărimea şi respectiv valoarea afacerilor.
Circulaţie bănească
Reprezintă circulaţia banilor în procesul de schimb. Totalitatea operaţiunilor efectuate
cu masa banilor sub forma de încasări şi plăţi, operaţiuni determinate, fie de circulaţia
mărfurilor, fie de executarea lucrărilor, de prestările de servicii etc în cadrul unei ţări. Toate
aceste operaţiuni sunt efectuate între agenţii economici, instituţii şi populaţie, cât şi între toate
acestea şi stat, mai ales în legătură cu plata şi încasarea anumitor impozite şi taxe.
Concurenţa
Înseamnă şi întrecere. Specifică economiei de piaţă aceasta constă în lupta dintre
producătorii particulari de mărfuri şi servicii, precum şi între comercianţi şi bancheri pentru
obţinerea unor condiţii cât mai avantajoase, atât pentru producerea, cât şi pentru desfacerea
mărfurilor şi desf'şurarea avantajoasă a operaţiunilor bancare.
Consiliul Europei
152
A fost înfiinţat în 1949, cu sediul la Strasbourg. Principalul obiectiv este de a realiza o
mare unitate între ţările membre şi de a facilita progresul economic şi social în ţările Europei.
La 01 feb.1991, Romaniei i s-a acordat statutul de `invitat special` după care o delegaţie
parlamentară română va participa la lucrările Adunării `celor 24` atât la şedinţele plenare cât
şi pe comisii, fără a avea însă şi drept de vot.
Consorţiul
Este o asociaţie temporară sau definitivă a deţinătorilor de mijloace financiare
aparţinând unor întreprinderi şi grupuri diferite, în scopul plasării unor împrumuturi interne
sau externe particulare sau de stat, în vederea efectuării unor operaţiuni comerciale sau pentru
înfiinţarea unor societăţi pe acţiuni.
Contract
Este un act juridic încheiat ca urmare a înţelegerii intervenite între 2 sau mai multe
persoane, fizice sau juridice, pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi
obligaţiuni dintre ele. Contractele pot fi unilaterale când una din părti îşi asumă anumite
obligaţii bilaterale şi multilaterale.
Convertibilitate
Înseamnă a schimba o valoare economică. Este dreptul deţinătorului unei bacnote de a
pretinde băncii de emisiune, să schimbe, la cerere, în aur sau cu devize-aur la paritatea
oficială. Aceasta presupune efectuarea emisiunii de bacnote în funcţie de mărimea stocului de
metal nobil de acoperire, de posibilitatea importului şi exportului liber al aurului prin care să
se asigure garantarea emisiunii.
Coş valutar
Este o denumire convenţională atribuită mediei cursurilor mai multor valute care ar
intra în `coş`. Este un etalon artificial şi folosirea în relaţiile financiar valutare prezintă
avantajul unui grad mai mare de stabilitate, ca urmare a compensării reciproce a deprecierilor
sau aprecierilor valutelor avute în vedere, a început în anul 1971.
Creanţa
Este dreptul unei persoane fizice sau juridice creditoare de a pretinde unei alte
persoane (fizice sau juridice) debitoare executarea unei obligaţii determinate la un anumit
temen.
153
Credit
Înseamnă şi încredere. Este împrumutul acordat de o persoană fizică sau juridică
numită creditor, fie în bani sau vânzare de mărfuri fie, executarea de bunuri, prestări de
servicii unei alte persoane fizice sau juridice numită debitor. Imprumutul este rambursabil la
un anumit termen, numit scadenţă, în schimbul obţinerii în favoarea creditorului a unei sume
de bani în plus, care portă denumirea de dobândă.
Creditul poate fi:
• Credit bancar care se acordă de către bănci întreprinzătorilor (industriaşi sau
comercianţi). Se acordă de bancă din capitalul propriu, precum şi din capitalul bănesc
temporar disponibil existent în conturile curente ale clienţilor. În vederea acordării de
credite sub formă bănească, băncile, la rândul lor, se împrumută cu o parte din capital
de la clienţii lor. Creditele bancare se acordă- de regulă- pe termen scurt.
Creditul comercial se acordă de către furnizor cumpărătorului (beneficiarului) sub
forma de vânzare de mărfuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii, cu plata la o anumită
dată, stabilită în prealabil. Este acordat reciproc între întreprinzatori activi, industriaşi şi
comercianţi în legătură cu realizarea mărfurilor. Creditul se foloseşte la vânzarea-cumpărarea
pe credit a maşinilor, utilajelor, materiilor prime, combustibililor, precum şi a bunurilor de
consum.
Curs valutar
Reprezintă preţul unei valute străine exprimat în moneda natională. Are la bază
conţinutul real în aur al unităţilor bănesti. Fluctuaţiile care apar la bursăă depind de conţinutul
balanţelor de plăţi, de deprecierea banilor de hârtie etc.
Cursul valutar poate fi:
• oficial şi
• liber sau bursier.
Cel oficial este stabilit de stat şi reprezintă o mărime fixă determinată pe baza
conţinutului în aur al valutei respective. Cursul valutar liber fluctuează de la o zi la alta şi
chiar de la o ora la alta, în jurul cursului oficial în funcţie de cererea şi oferta de valuta în
cauză la bursă. Fluctuaţia mai este determinată şi de situaţia balanţei de plăţi faţă de ţara în
cauză. Când balanţa este activă (încasările pentru exporturi sunt mai mari decât plăţile pentru
importuri), cursul valutar liber scade faţă de cel oficial. Când balanţa de plăţi este pasivă,
cursul liber creşte faţă de cel oficial, urmărindu-se în acest fel echilibrarea balanţei de plăţi.
154
Cursul acţiunilor
Reprezintă preţul cu care se cumpără şi se vând acţiunile la bursă la un moment dat.
Principalii factori care pot influenţa creşterea sau scăderea cursului acţiunilor pot fi: mărimea
dividentului cuvenit unei acţiuni economico-sociale ale societăţii comerciale care a emis
acţiunile. Dintre aceşti factori, dividentul are proprietatea de a influenţa direct cursul
acţiunilor. Cu cât acesta va fi mai mare, cu atât cursul acţiunilor va fi mai mare, şi invers.
Cursul acţiunilor se calculează cu formula:
(9.1)
unde:
CA cursul acţiunilor, D dividentul
provenite din împrumuturi interne şi externe. Datoria publică se poate constitui din emisiunea
de titluri de împrumut de stat, cum ar fi obligaţiunile, rentele etc. exprimate fie în moneda
naţională, fie în valută străina, în funcţie de locul unde se contractează împrumutul.
Debitor
Persoana fizică sau juridică ce datorează unei alte persoane fizice sau juridice, numită
creditor, anumite sume de bani provenite din livrări de mărfuri, executări de lucrări, prestări
de servicii sau alte activităţi, obligându-se să le restituie la o anumită dată numită scadenţă.
Mai poate însemna şi soldul unui cont contabil, în situaţia în care totalul sumelor înscrise pe
debitul contului depăşeşte totalul sumelor înscrise pe credit purtând denumirea de sold
debitor.
Deficit
Înseamnă şi pagubă sau lipsă. Poate fi suma cu care cheltuielile (plăţile) depăşesc
veniturile (încasările). Se pote vorbi despre deficitul balanţei comerciale, care înseamnă ca
valoarea împrumuturilor depăşeşte valoarea exporturilor într-o perioadă de timp, sau deficitul
balanţei de plăţi, adică suma de bani cu care plăţile (angajamentele) unei ţări depăşesc
încasările (creanţele) într-o perioadă, în raporturile sale cu o altă ţară. Deficitul bugetar poate
să apară în situaţia în care partea cheltuielilor, prevăzută de obicei pentru un an, nu este
acoperită de venituri.
Deflaţie
Ansamblu de măsuri economice şi financiare stabilite cu scopul lichidării sau
atenuării unei stări inflaţioniste în cadrul economiei unei ţări. Când surplusul de resurse
CA =Dx100
RD
155
monetare s-a format prin emisiuni artificiale de hârtie-monedă, se recurge la retragerea din
circulaţie a unei cantităţi de hârtie monedă, care se distruge prin ardere. În cazul când
volumul mijloacelor de circulaţie creşte, ca urmare a creşterii volumului de credit bancar, se
stabilesc măsuri pentru reducerea creditului. Măsurile enunţate pot contribui la lichidarea
inflaţiei, însă, pe de altă parte, pot conduce şi la încetinirea ritmului de dezvoltare economică
pe o anumită perioadă de timp.
Depreciere monetară
Scăderea puterii de cumpărare a valorii monedei şi micşorarea cantităţii (a titlului) de
metal preţios stabilite iniţial. Cauza principală o poate constitui creşterea procesului
inflaţionist. Î relaţiile externe, deprecierea monetară ste concretizatăprin micşorarea cursului
valutei naţionale, în raport cu alte valute, ca urmare a deficitului balanţei de plăi.
Dever
Volumul vanzăilor de măfuri exprimat în bani. Este totalitatea schimbăilor ce au loc
în patrimoniul unei societăi, în vederea obţinerii unei rentabilităţ câ mai mari. Cu cât deverul
este mai mare, cu atât şi profitul întreprinzătorilor poate să fie mai mare. Calcularea deverului
se poate face pe baza datelor din registrele de contabilitate. Deverul poate fi influenţat
favorabil sau nefavorabil în funcţie de locul şi obiectul societăţii comerciale, capacităţii de
organizare a activităţii, condiţiile de plăţi şi de credit etc.
Devize
Efecte de comerţ. Acele efecte de comert şi de plată emise în valută străină care
servesc în decontările internaţionale, cum ar fi cambiile, acreditivele, cupoanele şi
obligaţiunile străine exigibile (care pot fi cerute). Mai pot face parte din categoria devizelor
cecurile, mandatele postale etc.
Deviza Forte
Termen prin care sunt desemnate devizele exprimate, în general, în valută cu largă
circulaţie internaţionala, cu un curs ascendent, prin care se asigură o mai mare putere de
cumpărare. În perioada interbelică, din categoria devizelor forte au făcut parte francul
francez, lira sterlina, dolarul SUA, marca vest-germană şi yenul japonez.
Dividend
Partea din profitul net al unei societăţi, ce se cuvine pentru o acţiune sau unei plăţi de
fondator. Dividentul poate fi definitiv, fictiv, fix, provizoriu, şi real.
156
Dividendul definitiv - sume plătite acţionarilor după încheierea bilanţului, după ce din
întregul profit s-a scăzut partea destinată acumulării.
Dividendul fictiv - suma distribuită acţionarilor fără ca aceasta să corespundă unui
profit real.
Dividend fix - suma stabilită concomitent cu emiterea acţiunilor preferenţiale,
acordîndu-se posesorilor de astfel de acţiuni, indiferent de mărimea profitului realizat.
Dividend provizoriu - suma plătită acţionarilor înainte de încheierea bilanţului,
urmând ca reglarea sumei cuvenite să se facă ulterior.
Dividentul real - suma distribuită acţionarilor în funcţie de profitul real al societăţii.
Dobânda
Suma de bani pe care o plăteşte debitorul creditorului, pentru împrumutul acordat pe
un anumit termen numit scadenţă. Dobânda reprezintă un anumit procent din suma
împrumutului. Se stabileşte pe piaţă de imprumut şi este direct proportională cu mărimea
capitalului împrumutat, cu durata împrumutului şi cu procentul de dobândă.
Eficienţa economică
Expresia raportului dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse, adică cheltuielile
efectuate într-o anumită perioadă de timp pentru obţinerea rezultatelor despre care s-a vorbit.
Este o categorie economică complexă care exprimă, în primul rând, rezultatele ce se obţin în
activitatea economico-socială vizând gospodărirea judicioasă a mijloacelor aflate la dispoziţia
agenţilor economici şi fructificarea tuturor rezervelor. Cu cât efectele obţinute pe o unitate de
cheltuieli vor fi mai mari, cu atât vom spune că avem de-a face cu o eficienţă mai mare. În
operaţiunea de calculare a eficienţei economice se poate folosi formula:
(9.3)
în care EC - eficienţa economică, V - volumul valoric al rezultatelor obţinute (în producţia de
bunuri, comerţ, etc.), C - cuantumul cheltuielilor efectuate. Totul este stabilit pentru o
anumită perioadă de timp.
Emisiune bănească
Punerea în circulaţie a unor sume băneşti. Punerea în circulaţie a banilor din hârtie,
precum şi a hârtiilor de valoare, fie de către stat, fie de către instituţiile bancare centrale
autorizate. Punerea în circulaţie a acţiunilor de c'tre societăţile comerciale (S.C.) prin care se
asigură constituirea şi sporirea capitalului pentru aceste societăţi. În perioada actuală, la noi,
EC =VC
157
prin emisiune bănească se întelege numai punerea în circulaţie a resurselor băneşti de către
BNR, banca de emisiune. Pe baza prevederilor legii 15/90 privind reorganizarea unităţilor de
stat ca regii autonome si societăţi comerciale şi a legii 31/1990 privind S.C. se va al'tura
circulaţiei băneşti şi emisiunea de acţiuni de către S.C. pe acţiuni. După înfiinţarea bursei de
valori vor exista condţii şi pentru emisiunea altor hârtii de valoare specifice economiei de
piaţă.
Eurodolari
Sumele de dolari aflate în posesia altor proprietari decât SUA, în special proprietarii
din Europa. Aceştia provin în special din investiţiile americane în străinătate, precum şi din
depozitele de dolari ale străinilor aflate la băncile vest- europene. Servesc, în primul rând,
pentru acordarea de credite pe termen scurt şi mediu, firmelor străine. Operaţiunile cu
eurodolarii sunt caracterizate prin aceea că nu sunt supuse restricţiilor şi nici controlului din
partea guvernelor ţărilor occidentale, asupra împrumuturilor acordate şi asupra dobânzilor
percepute.
Evaziune fiscală
Se manifestă prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin transmiterea unor
date eronate privind sursele şi veniturile impozabile.
Evaziunea fiscală poate fi:
• administrativă şi
• penală.
Export
Ansamblul operaţiunilor de vânzare a mărfurilor, a prestărilor de servicii şi a
executărilor de lucrări, precum şi lucr'ri de investiţii efectuate în străinătate, contra plată.
Exportul poate fi:
• direct când întreprinzătorul dintr-o ţară vinde, prestează sau execută direct
beneficiarului din altă ţară obiectivele înscrise în contractul dintre părţi,
• indirect când exportul este realizat de către o firmă specializată care cumpără
mărfurile de la producător şi le exportă apoi în numele şi pe riscul firmei exportatoare,
• invizibil sub forma încasărilor din turism, transporturi, asigurări, licenţe, servicii
bancare, dobânzi, dividente etc.
158
Faliment
Starea unui comerciant care se află în imposibilitatea de a mai face faţă plăţilor
datorate creditorilor, stare constatată printr-o hotărâre judecătorească. Declararea unui
întreprinzător în stare de faliment este urmată de lichidarea societăţii comerciale, bancare etc.
completată cu suspendarea executării drepturilor cetăţeneşti şi a celor profesionale,
publicitatea numelui fostului întreprinzător devenit falit, etc. Falimentul este rezultatul
concurenţei, care înlătură agenţii economici necompetitivi. De aceea, în condiţiile economiei
de piaţă, unităţile economice aflate în pragul falimentului sunt, în prealabil, sprijinite, pe baza
unui concordat, omologat de tribunal, prin măsuri care să permită revigorarea activităţii
economice prin mijloace şi facilităţi acordate de creditori şi de instituţiile bancare. În cazul în
care măsurile de asanare nu dau rezultatele scontate, se procedează la lichidarea acestor
unităţi, declarându-le oficial în starea de faliment. În condiţiile falimentului, patrimoniul
debitorului insolvabil este evaluat şi supus lichidării prin licitaţie publică sub supravegherea
unor persoane desemnate de tribunal, numite curatori. Din sumele încasate, într-o anumită
ordine stabilită legal, creditorii sunt despăgubiţi în limita creanţelor lor. Falimentul afectează
starea economică şi socială a salariaţilor. Din această cauză, în majoritatea ţărilor lumii sunt
incluse clauze de asigurare a salariaţilor.
Fondul Monetar Internaţional
Instituţie internaţională, autonomă, specializată în domeniul valutar financiar.
Funcţionează pe lângă ONU, având ca atribuţii asigurarea şi promovarea cooperării
monetare, înlesnirea şi dezvoltarea comerţului internaţional. Analizeaza şi asigură stabilitatea
valorică a monedelor şi înlăturarea restricţiilor valutare. A fost infiinţată la 31 dec.1945 şi are
sediul la Washington.
Hârtia de valoare
Este un înscris care dă dreptul posesorului ei de a participa la formarea unui capital
sau la acordarea unui împrumut, obţinând în schimb o parte din profitul întreprinderii (unde a
participat la formarea capitalului) sub forma de dividente sau de a încasa o dobândă, în cazul
împrumuturilor. Din categoria hârtiilor de valoare fac parte: acţiunile, tratele, biletele la
ordin, obligaţiunile, bancnotele, cecurile, certificatele de depozit, titlurile de credit etc.
Importul
Reprerzintă totalitatea operaţiunilor legate de aducerea unor mărfuri într-o ţară, din
altă ţară sau alte ţări. Mai cuprinde şi i unele servicii prestate contra plată de alte ţări pentru
159
ţara importatoare, cum ar fi: transporturile maritime, asigurările, operaţiunile de credit,
turism, brevete şi licenţe etc.
Impozitele
Sunt plăţile datorate, atât de persoanele fizice cât şi de pers. juridice către bugetul
statului. Acestea sunt stabilite de către organele financiare, având caracter de obligativitate,
cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă. Impozitele încasate de la persoanele fizice şi
juridice, reprezentând preluarea unei părţi din veniturile acestora, servesc pentru acoperirea
cheltuielilor prevăzute în bugetul statului pentru activităţi social-culturale, administraţie,
apărare etc.
Inflaţie
Proces deosebit de complex care constă în punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani
de hârtie peste nevoile reale reclamate de necesităţile circulaţiei mărfurilor şi pentru plata
serviciilor, conducând la deprecierea sensibilă a banilor în raport cu aurul, care stă la baza
garantării emisiunii. Apariţia se datorează fie de sporirea emisiunii de bani de hârtie pentru
necesităţile circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, fie în situaţia când cantitatea de bani de hârtie
existentă în circulaţie rămâne aceeaşi, în schimb, reducându-se considerabil cantitatea de
mărfuri şi servicii de pe piaţă. Efecte negative: reducerea puterii de cumpărare a banilor,
creşterea substanţiala a preţurilor.
Creşterea productivităţii muncii în toate sectoarele economice pentru aducerea
volumului valoric de mărfuri cel putin la nivelul masei semnelor bănesti existente în
circulaţie, prin utilizarea tuturor pârghiilor specifice economiei libere (de piaţă), cum ar fi:
liberalizarea preţurilor, a salariilor, privatizarea sectorului economic, reorganizarea sistemului
bancar şi a relaţiilor de credit etc. Toate se vor sincroniza astfel încât raportul cerere/ofertă de
mărfuri şi servicii de pe piaţă să determine sporirea volumului de mărfuri şi servicii,
perfecţionarea metodelor de producere a mărfurilor şi serviciilor, precum şi organizarea în
condiţii optime a acestei producţii.
Infrastructura
Reprezintă un ansamblu de elemente din cadrul economiei naţionale prin care se
asigură legăturile dintre ramurile economiei naţionale, cât şi dintre diferitele zone teritoriale.
De exemplu: şosele, căi ferate, transporturi, sistemul de comunicaţii şi telecomunicaţii.
160
Insolvabilitate
Situaţia în care se află o persoană fizică sau juridică de a nu putea să satisfacă, la un
moment, plăţile datorate creditorilor. ]n momentul când apar cereri ale creditorilor neonorate,
debitorul este declarat, pe cale juridică, insolvabil.
Instituţie bugetară
Unitate în care nu se desfăşoară activităţi economice şi sunt finanţate de la bugetul
statului pentru plata cheltuielilor. Eventualele venituri încasate sunt virate în întregime la
bugetul statului. De exemplu: organele puterii de stat şi ale administraţiei de stat, organele
procuraturii judecătoreşti şi ale notariatului de stat, activităţile social-culturale, apărarea
natională etc.
Investiţie
Înseamnă plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural,
administrativ-edilitar şi chiar militar, cu scopul lărgirii activităţii acestora. Cea mai
importantă este investitia de capital care poate fi directă sau indirectă. O mare extindere a
luat-o investirea de capital în hârtii de valoare, în principal acţiuni sau obligaţiuni ale
împrumuturilor de stat, investiţiile unor sume de bani atât în capital fix cât şi în cel circulant.
Ipotecă
Modalitate de garantare cu bunuri imobile (clădiri, terenuri etc.), uneori şi mobile, a
unor obligaţiuni la scadenţă. Debitorul îşi păstrează bunul ipotecat, având toate drepturile de
proprietate până la scadenţa stabilită pentru achitarea datoriei. În cazul nerambursării,
creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită (vânzarea imobilului sau terenului la
licitaţie publică)
Leul
A provenit din moneda olaneză talerul-leu care circula împreună cu alte monezi
străine (marca, ducatul, asprul, zlotul etc.), în sec. al XVI-XVII-lea pe teritoriul României.
După ce au dispărut din circulaţie talerii-lei, având pe o parte a monezii figura unui leu,
acesta a devenit o unitate bănească fictivă de calcul. Era folosită pentru exprimarea cursului
monedelor străine care continuau să circule pe teritoriul României. Leul a apărut în 1868, ca
monedă românească pe baza legii din 4 mai 1867, prin care s-a adoptat primul sistem bănesc
naţional al României moderne. Leul românesc, adoptat în 1890, era convertibil în aur
şi, pe baza parităţii în aur, era convertibil şi în alte monezi străine care circulau la acea vreme.
După primul razboi mondial, în anii 1920-1921, circulaţia leului a fost extinsă asupra
161
întregului teritoriu al României. În februarie 1929, ca urmare a inflaţiei (după primul razboi
mondial), leul a fost devalorizat, conţinând 0,009g aur fin. La 15 august 1947 conţinutul
leului a fost stabilit la 0,00594 grame aur fin, în 1952 la 0,079346, ca în 1954 conţinutul în
aur fin să ajungă la 0,148112 grame aur fin.
Libertate economică
Extinderea deplină a atribuţiilor proprietăţii, adică libertatea agentului economic de a
poseda bunuri, de a utiliza şi a dispune de ele în vederea organizării şi desfăşurarii unor
activităţi economice eficiente. Mai înseamnă şi iniţiativa agenţilor economici de a dezvolta,
menţine sau restrânge activităţile pe care le desfaşoară, de a dispune de bunurile pe care le
posedă şi de a se angaja în mod liber într-o serie de acte de schimb cu alţi parteneri de afaceri.
Cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii particulare, conducând la
realizarea unor activităţi economice eficiente, atât pentru proprietari cât şi pentru societate.
Macroeconomia
Ramură a ştiinţei economiei care studiază relaţiile economice, atât la nivelul ramurilor
cât şi la nivelul ansamblului economiei naţionale, în proporţii relativ mari.
Management
Un ansamblu de tehnici de organizare şi de gestionare a întreprinderilor. Activitate de
pregătire si de luare a deciziilor, precum şi executarea sau transpunerea în practică a
deciziilor în legătură cu programarea, organizarea şi controlul proceselor economice. Cei ce
transpun în practică cerinţele managementului sunt managerii care sunt puşi spre a lua decizii
cu privire la: preţuri, acordarea de credite, distribuirea profiturilor, efectuare de investiţii,
tranzacţii de capital în care să rişte proprietatea acţionarilor, asumarea răspunderii pentru
pierderi, angajarea de împrumuturi purtătoare de dobânzi, asigurarea de bani lichizi pentru
plata salariilor şi altele. Activitatea de a construi o strategie de preţ şi de piaţă, de marketing,
astfel încât să-l determine pe cumpărător să cumpere produsele firmei.
Marketing
O concepţie relativ nouă, şi reprezintă stiinţa eficienţei economice înglobând
totalitatea tehnicilor şi metodelor moderne cu privire la orientarea şi adaptarea producţiei faţă
de cererile perioadelor prezente şi viitoare ale consumatorilor. Prin marketing se reunesc
unele activităţi, metode şi aspecte tehnice care au ca obiect studierea cererilor consumatorilor
pentru unele produse şi servicii care, prin caracteristicile şi preţurile lor, ar putea oferi o serie
de avantaje pentru ambele părţi implicate în acest proces. Prin marketing, producătorilor li se
162
asigură avantajul vânzării mărfurilor cu aspect de continuitate, iar consumatorilor avantajul
aprovizion'rii cu mărfuri la preţuri şi caracteristici constante.
Prin marketing se asigură: identificarea cererilor şi orientarea acestora, cercetarea
preferinţelor consumatorilor, inclusiv a cauzelor acestor preferinţe, modul de manifestare a
mărfurilor cerute pe piaţa internă şi externă, efectuarea investiţiilor necesare producerii
mărfurilor cerute de consumatori.
Marketingul mai cuprinde şi:
• proiectarea , pe baza cercetărilor întreprinse, a viitorului produs sau a viitoarelor
produse destinate cererilor studiate,
• studierea în rândul viitorilor consumatori a prototipului noului produs proiectat şi
apoi,
• introducerea lui în producţia de serie cu stabilirea preţurilor,
• pregătirea pieţei,
• asigurarea unei bune circulaţii a noului produs de la producător la consumator astfel
încât acesta să se găsească la locul şi timpul stabilit, în cantităţile şi la preţul puterii de
cumpărare a consumatorilor,
• organizarea şi impulsionarea vânzării,
• asocierea de vânzări cu prestări de servicii în favoarea consumatorilor, organizarea
urmăririi comportării produsului în consum, a gradului de satisfacere a
consumatorilor, studiul atitudinii consumatorilor faţă de noul produs.
Masa bănească
Este suma totală a banilor aflaţi la un moment dat în sfera circulaţiei băneşti a unei
ţări. Suma semnelor băneşti aflaţi în afara circulaţiei băneşti, fie ca suma totală a semnelor
băneşti împreună cu disponibilităţile din conturile societăţilor comerciale dsechise la bancă,
precum şi a tuturor instrumentelor care pot fi folosite pentru efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi: cecurile, tratele, biletele de ordin, titluri de credit, certificatele de depozite
bancare la termen etc.
Mecanismul economic
Este modul în care se realizează raporturile dintre existenţa socială (satisfacerea
trebuinţelor) şi resursele necesare în acest scop şi schimbările care survin atât în existenţa
socială şi în volumul structura şi dinamica resurselor. Aceste raporturi se realizează prin
acţiunile agenţilor economici şi care se caracterizează prin: raţionalitate şi eficienţă
163
(îmbunătăţirea condiţiei umane cu un efort mai mic), repetabilitate (reluarea unor raporturi cu
o anumită ritmicitate care asigură stabilitatea mecanismului economic), structurare
(ordonarea raporturilor pe sfere de cuprindere, importanţă, succesiune în timp şi spaţiu având
în vedre faptul că în centrul raporturilor dintre existenţa socială si resurse să se afle omul,
satisfacerea nevoilor sale).
Microeconomia
Este un ansamblu de relaţii precum şi unele legături funcţionale, unele procese şi
contradicţii economice ce se pot forma la nivelul societăţilor comerciale. Principalele
categorii economice întâlnite în cadrul microeconomiei sunt: preţul de cost, productivitatea
muncii, eficienţa, profitul, capitalul fix şi circulant.
Metodele şi procedeele care se folosesc sunt specifice microeconomiei.
Moneda
Este un semn bănesc confecţionat din metal (Au, Ag, aramă etc.) de o anumită
greutate şi titlu, fiind utilizat ca mijloc de circulaţie şi de plată uneori şi de tezaurizare.
Datorită greutăţilor privind verificarea, s-a renunţat la aur. În urma celei de-a treia mari
diviziuni sociale a muncii, negustorii timpului au trecut la marcarea lingourilor certificând
greutatea şi calitatea conţinutului în aur. S-a trecut apoi la baterea monedelor care au fost
inventate, probabil în statul antic Lidia sau în insulele Egee şi în China, înainte de sec. al VII-
lea î.e.n. Ceva mai târziu, se băteau monede şi în Roma antică în templul zeitei Juna-Moneta,
de unde a rămas numele de moneta în limba latină. La noi sunt semnalate cam din sec.VI
î.e.n. Datorită falsificării şi uzării s-a renunţat la monede din metale preţioase apărând
monede din alte metale deci un semn bănesc.
Moneda universală
Este îndeplinită de aur sub formă de lingouri şi are rolul de mijloc al schimburilor de
mărfuri precum şi pentru stingerea unor obligaţiuni cu conţinut economic, social sau financiar
dintre state.
Obligaţiune
Înseamnă şi îndatorire. Este un titlu de credit, hârtie de valoare, emisă de stat,
instituţie publică sau societate pe acţiuni, care conferă posesorilor acestora calitatea de
creditori faţă de emitenţi, investindu-i cu dreptul de a primi, pentru suma înscrisă un anumit
venit fix sub formă de dobândă şi câştiguri.
164
Oferta
Este categoria economică ce exprimă relaţiile care se pot forma pe piaţa bunurilor
materiale, precum şi a serviciilor destinate schimbului din procesul de vânzare-cumpărare.
Oferta este: de mărfuri, de servicii, de capital, de forţă de muncă.
Mai poate fi şi propunerea, ca regulă generală scrisă, făcută de o persoană fizică sau
juridică de a vinde o marfă, de a participa la executarea unei lucrări, prestarea unor servicii,
participarea la o acţiune sau afacere, cât şi pentru ocuparea unui serviciu.
Pachet de control al acţiunilor
Este o parte din totalul capitalului, sub formă de acţiuni ale unei societăţi pe acţiuni
care asigură proprietarului acestora majoritatea veniturilor în A.G.A. Sunt necesare peste
50% din suma totală a acţiunilor pentru ca deţinătorul pachetului de acţiuni să aibă
posibilitatea de control asupra activităţii societăţii.
Paritate
Reprezintă egalitate valorică, sau echivalenţă în valoare.
Paritatea poate fi:
• Paritatea monetară este raportul în greutate dintre cantităţile de metal pur de acelaşi
fel (aur sau argint) conţinut în unităţile monetare din două ţări, cu condiţia ca ambele
ţări să aibă sistem monetar monometalist, precum şi monedele din metal monetar, în
circulaţie. Când la o ţară este aurul la alta Ag paritatea se stabileşte în funcţie de
preţul Au şi al Ag.
• Paritatea valutară este exprimarea valorilor paritare într-o valută (de ex. dolari SUA)
• Paritatea puterii de cumpărare este raportul dintre valutele diferitelor ţări, raport bazat
pe egalitatea puterilor de cumpărare faţă de diferite mărfuri.
Patrimoniu
Reprezintă avere. Este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei pers. fizice sau
juridice care pot fi evaluate în bani, precum şi bunurile la care se referă aceste drepturi şi
obligaţiuni.
Persoană juridică
Gruparea de persoane cărora legea le recunoaşte existenţa, acordându-le un statut
juridic în funcţie de care pot să fie proprietari, pot avea un patrimoniu, sunt capabile de
drepturi şi obligaţiuni şi pot să aibă reprezentant în justiţie, în cazurile ivirii unor litigii, având
în felul acesta toate atribuţiile persoanelor fizice. Pot fi:
165
• Publice , asigură funcţionarea unui serviciu public sau de interes general cum ar fi
întreprinderile şi instituţiile de interes public, precum şi satul, comuna, judeţul.
• Private sau morale , sunt constituite din libera iniţiativă a persoanelor fizice, în
domeniul producţiei materiale, al executării de lucrări şi prestări de servicii sau în alte
domenii, respectându-se anumite limite stabilite de lege.
Piaţa
Locul unde se desfăşoară în totalitate actele de vânzare-cumpărare în funcţie de cerere
şi ofertă. A apărut odată cu producţia şi schimbul de mărfuri şi s-a dezvoltat odată cu acestea.
Piaţa poate fi:
• internă (naţională) se obţine prin contopirea pieţelor locale izolate într-o piaţă
naţională,
• externă (mondială), a apărut datorită diviziunii internaţionale a muncii la începutul sec
al XVI-lea devenind unică şi atotcuprinzătoare odată cu dezvoltarea sistemului
mondial capitalist. Specific societăţii capitaliste contemporane este economia de piaţă,
acel mod de organizare al economiei în care raportul dintre cerere si ofertă determină
atât principiile de prioritate în producerea bunurilor materiale (metode şi forme de
organizare a producţiei), cât şi persoane sau categoriile de persoane care au acces la
aceste bunuri prin dinamica preţurilor.
Acestea pot fi:
• Piaţa capitalurilor care este formată din totalitatea instituţiilor financiare şi bancare
dintr-o ţară sau mai multe ţări (burse de valori, băncile de investiţii, băncile
comerciale, societăţile de asigurare etc.). Acestea au rolul de a negocia diferitele
împrumuturi şi capitaluri.
• Piaţa obligaţiunilor. Aici are loc plasarea şi efectuarea operaţiunilor de vânzare-
cumpărare a obligaţiunilor şi este internă şi externă.
• Piaţa bănească are ca obiect capitalul de împrumut sub forma bănească. Cererea de
capital de împrumut poate fi prezentată de către capitaliştii industriaşi, de proprietarii
de pământ şi chiar de către stat, oferta de capital aparţinând băncilor.
• Piaţa financiară se deosebeşte de piaţa bănească în sensul că pe această piaţă sunt
înregistrate titlurile de credit pe termen lung (cuprinzând cererile şi ofertele de capital
destinate plasamentelor pe termen lung). Cererile de astfel de credite pot proveni de la
guverne, municipalităţi, diferite societăţi industriale, comerciale sau financiare. Oferta
166
poate fi asigurată de bănci, case de economii, societăţi de asigurare, precum şi de
diferiţi capitalişti din ţară sau străinătate.
• Piaţa monetară, parte a pieţei naţionale cuprinde totalitatea fluxurilor de monedă
naţională şi străină în funcţie de mărimea cereri şi ofertei.
Profit
Denumit uneori şi beneficiu, reprezintă câştigul sau avantajul realizat sub formă
bănească dintr-o acţiune, operaţie sau exercitarea unei activităţi economice. Profitul este
diferenţa între ceea ce se încasează de către un întreprinzător, persoană fizică sau juridică, şi
ceea ce se cheltieşte în activitatea economică, sau ca o diferenţă dintre preţul de vânzare şi
costul mărfurilor şi serviciilor rezultate din activitatea economică. Din această comparaţie pot
rezulta trei situaţii şi anume:
• egalitate între preţul de vânzare şi costuri (profit = 0),
• preţ de vânzare mai mare decât costurile (profit pozitiv),
• preţ de vânzare mai mic decât costul (pierderi). Lipsa profitului face dificilă şi chiar
imposibilă continuarea unei activităţi.
Profitul are proprietatea de a sintetiza rezultatele obţinute şi constituie motivaţia
întreprinzătorilor şi proprietarilor de capital.
Funcţii ale profitului:
• stimulează iniţiativa şi acceptă riscul,
• stimulează sporirea eforturilor pentru obţinerea eficienţei maxime.
Calculul profitului se face pe baza a doi indicatori:
• Masa profitului care este diferenţa dintre venituri şi cheltuieli şi
• Rata profitului
Existenţa unui profit normal permite continuarea activit'ţii economice de c'tre firm'. Profitul
suplimentar se mai numeşte şi supraprofit.
Proprietatea
Este stăpânirea deplină a unui bun material, spiritual sau de altă natură, cu dreptul de
posesiune, de utilizare, de dispozitie, de uzufruct (folosirea rodului unui bun, de venitul unei
moşteniri, de dobândă unui împrumut etc.). Proprietatea are la bază două elemente esenţiale
şi anume: obiectul şi subiectul proprietăţii.
167
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, mai ales cele cu caracter de mărfuri pentru
producţie şi consum, sau care îmbracă forma bănească de măsurare, precum şi serviciile,
informaţiile etc.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii vieţii economice, persoanele fizice,
sociogrupurile şi organizaţiile. Deci poate să existe grupuri de proprietari neproducători care
dispun de dreptul de posesiune şi îşi însuşesc o parte din uzufruct. Proprietatea particulară,
individuală, personală sau familială o întâlnim atunci când administrarea bunurilor se poate
face fie de către proprietar sau de alte persoane stabilite de proprietar. Proprietatea
particulară, asociativă. Proprietatea publică se poate constitiu la nivel naţional, municipal şi
comunal cu destinaţie socială, culturală, de consum casnic, de consum personal etc.
Proprietatea mixtă se manifestă prin participarea diferitelor forme de proprietate ale persoane
fizice, juridice naţionale, precum şi a persoanelor, străine. Acest pluralism al formelor de
proprietate are menirea de a stimula competiţiile, reducerea cheltuielilor, ridicarea calităţii,
promovarea progresului tehnic, mărirea volumului producţiei, care să vină în avantajul
consumatorului.
Puterea de cumpărare a banilor
Se regăseşte în cantitatea de mărfuri şi servicii ce se pot cumpăra la un moment dat cu
o unitate bancară sau cu o sumă fixă de semne băneşti. Creşterea sau descreşterea puterii de
cumpărare a banilor indică situaţia economică a unei ţări.
Semn bănesc
Reprezentantul unei anumite cantităţi de aur sau argint care are rolul de a înlocui banii
ce s-ar cere confecţionaţi din aceste metale, în procesul de circulaţie. Pe acest principiu există
în circulaţie semne ale banilor sub formă (de monedă metalică de aramă, nichel etc.) banilor
de hârtie (fără valoare intrinsecă), bancnotelor (semne băneşti la purtător nepurtătoare de
dobândă, fără termen de plată imprescriptibil etc. puse în circulaţie de banca de emisiune).
Societate comercială
O asociaţie de persoane, organizate potrivit unui anumit scop. Este o asociere
constituită pe baza unor investiţii de capital în vederea producerii unor mărfuri sau executării
unor lucrări, prestării unor servicii, cu scopul de a obţine beneficii comune. Pentru a fi
constituită ca persoană juridică trebuie să aibă la bază un obiect licit în folosul comun al
părţilor ce se asociază, precum şi un contract de asociere.
Pot exista:
168
• societăţi anonime pe acţiuni- au la bază capital colectiv adus în cadrul societăţii de
către asociaţi prin cumpărarea unor înscrisuri puse în circulaţie ca părţi ale capitalului
social, cu valoare constantă şi egală având denumirea de acţiuni.
• societatea in comandită are la bază comanditaţii care răspund în cadrul societăţii
pentru obligaţiile asumate în mod solidar şi nelimitat şi comanditarii care răspund
numai de mărimea contributiei aduse de ei în cadrul societăţii.
În funcţie de felul cum au înţeles comanditaţii şi comanditarii să contribuie la
formarea capitalului societăţii, se pot distinge două feluri de societăţi:
Societate in comandită pe acţiuni când contribuţia comanditaţilor şi comanditarilor la
formarea capitalului este compusă din acţiuni.
Societăţi în comandită simplă aportul la formarea capitalului se prezintă sub alte
forme.
Societatea cooperativă unde se asociază micii producători, fie consumatorii din cadrul
unei localităţi, cu scopul satisfacerii unor necesităţi, atât pentru membrii asociaţi cât şi pentru
alte categorii de consumatori. Acestea sunt sub forma cooperativelor de consum şi a
cooperativelor de producţie.
8. Bibliografia
1. Arthur, A. Thompson, jr. Formby, P. Economics of the Firm. Theory and practice. The
University of Alabama, 1993.
2.Creţoiu, Ghe., Cornescu, V., Bucur, I. Economie Politică, Casa de Editură şi Presă
`ŞANSA`-SRL, Bucureşti, 1994.
3. Dobrotă, N. ABC-ul Economiei de piaţă moderne, concepte, mecanisme, aplicaţii practice,
Dicţionar, Casa de Editură şi Presă `Viaţa Românească`, Bucureşti, 1991.
4. Dobrotă, N. Economie politică, (Economics), ASE, Bucureşti, 1994.
5. Salvatore, D. Macroeconomic Theory, 3/ed, Theory and problems. Fordham University,
SUA, 1992.
6. Zorleţan, T., Ursachi, I., Dragomirescu, H., s.a. Microeconomie, ASE, Bucureşti, 1996.
7. Tacu, P.,A., Vancea, R., Holban, St. Inteligenta artificiala. Teste si aplicatii in economie.
Ed economica, Bucuresti, 1998.
8. Vasile, I. Gestiunea financiara a intreprinderii. EDP, Bucuresti, 1997.
169
9. Muntean, A. Functii matematice utilizate in teoria si practica economica. Ed. Continent,
Sibiu, 1996.
10. Popescu, D. Economia întreprinderii. Editura „Alma Mater”, Sibiu 2001.
11.Popescu, D. Economie politică. Editura „Alma Mater”, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Editura Continent, Sibiu-Bucureşti.