DEZVOLTAREA COMUNITĂŢILOR ŞI IMPLICAREA LOCUITORILOR

Introducere

Unele comunităţi au început să conştientizeze faptul că viitorul nu ţine doar de « oamenii politici », doar

de « agenţii economici », ci şi de cetăţenii, de locuitorii acestora. Nivelul de dezvoltare al unei

comunităţi teritoriale este reflectat şi de participarea, de implicarea lor. Abandonarea nostalgiilor

pentru trecutul paternalist, abandonarea pasivităţii sociale, ar putea fi semne de trecere la (re)construcţia

unor comunităţi proactive, creative, dezvoltate durabil pentru toţi laolaltă şi pentru fiecare în parte. Îşi

face loc şi la noi o nouă mentalitate (pe măsură ce oamenii fac efortul să se înzestreze cu cunoştinţe, să-

şi formeze şi afirme opinii, judecăţi şi acumulează deprinderi şi abilităţi de participare comunitară, de

implicare), dar mentalitatea1 nu se schimbă uşor şi “peste noapte”2. Democraţia participativă nu este un

dat, un dar, un cadou pe care-l primesc indivizii şi comunităţile care stau în expectativă, ci creaţia,

construcţia acestora, dupǎ chipul şi asemǎnarea lor. Este necesară schimbarea mediului social, moral şi

politic prin schimbarea valorilor, a stărilor de fapt şi a politicilor, în condiţiile în care cetăţenii sînt mai

informaţi, înţeleg ce se întîmplă, se organizează pe plan local, regional şi naţional şi înţeleg că

participarea lor este problemă centrală a timpului nostru.

Deşi un “ingredient” important al democraţiei3, participarea nu este panaceu pentru rezolvarea tuturor

problemelor comunităţilor şi ale membrilor acestora. Ea nu poate înlocui contribuţia profesioniştilor

plătiţi din instituţiile politice, juridice, sociale, economice, culturale, educaţionale etc. Participarea

locuitorilor este necesară, dar nu suficientă pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor.

În paginile următoare vom face o românoscopie, o analiză a aspectelor necesare explicării-

comprehensiunii participării cetăţenilor, locuitorilor de pe meleagurile româneşti.

1 Adică visele, iluziile, sentimentele, reprezentările oamenilor şi grupurilor, urmele influenţei economicului (mentalităţile sunt interpenetrate cu realul, cu istoria trecută, cu prezentul), cunoştinţele oamenilor despre trecut, “memoria colectivă”, “tradiţia autentică”, “tradiţia inventată”, practicile religioase fundamentale, spiritualitatea populară, credinţele populare, conduitele morale, aşteptările oamenilor şi grupurilor, atitudinile (faţă de viaţă, moarte, iubire, ură, bucurie, tristeţe, faţă de celălalt, faţă de rostul cărţii, al învăţăturii, al muncii etc.), stereotipurile, prejudecăţile, discriminările, predispoziţiile de a adopta comportamente negative faţă de un grup, sexismele, antisemitismul, atribuirile, imaginile mentale, imaginile sociale, imaginarul social, miturile (“miturile mari” privind comunitatea şi societatea în natură, “miturile mici” privind viaţa socioumană cotidiană, rutinieră: mitul “noii societăţi”, mitul “omului nou”, mitul “progresului”, mitul “accelerării schimbării sociale”, mitul “conspiraţiei”, mitul “salvatorului” etc.), utopiile, milenarismele, profeţiile etc.2 După cincizeci de ani de construcţie a comunismului, din 1990 am trecut la construirea capitalismului... Dificultatea (re)construcţiei structurilor comunitare, a vieţii asociative etc., a fost subliniată de Alexis de Tocqueville care, la începutul secolului al XIX-lea, întors din America, analiza ce se întîmpla în Franţa: „când a început Revoluţia, nu ai fi găsit în mai toată Franţa nici zece oameni care să acţioneze şi să-şi apere interesele în înţelegere deplină fără să ceară ajutor de la puterea centrală” şi insista asupra necesităţii de a stimula voinţa tuturor de a lua parte la iniţiativele comune. Pentru ca toţi cetăţenii să participe la viaţa grupurilor care alcătuiesc corpul comunităţii, ei trebuie să găsească acolo valori care să-i atragă, să le motiveze acţiunea. 3 « Democraţia » este o doctrină politică conform căreia suveranitatea trebuie să aparţină ansamblului cetăţenilor, este o organizare politică în care aceştia exercită suveranitatea, un stat organizat după principiile democraţiei.

1

1. În “tradiţiile religioase” ale românilor, mesajele privind importanţa participării “la cele lumeşti” sînt

ambigue4. Sînt şi la noi oameni care au fugit şi fug de “lume”, dar este adevărat şi faptul că în timpul

“predicilor”, credincioşilor ortodocşi li se repetă: aceia care strîng bogăţii cad în ispită; renunţarea la

lucrurile lumii este o manifestare a cumpătării; urcuşul spre Dumnezeu înseamnă separarea de faptele

lumii, de lucrurile trupesti, de convorbirile deşarte; contactul cu realităţile cotidiene este o primejdie.

Calmează-te, fugi, taci! Intîi de toate singurătatea: singurătatea naşte lacrimile, lacrimile nasc frica,

frica naşte smerenia, iar aceasta naşte iubirea care face sufletul nepătimaş. Dacă eşti lipsit de hrană

sau haine, nu te ruşina să primeşti cînd ţi le vor da alţii; aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească

între dînşii copiii săi: prisosul unora să împlinească lipsurile altora; deci nu te griji pentru vremea ce

vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămînă şi nici pentru o lună; caută mai bine împărăţia cerurilor.

Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca .”Priviţi la păsările cerului care

nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, iar Tatăl din ceruri le hrăneste”; noi, însă,

agonisim pămînt, cumpărăm turme de oi, rîvnim la înfăţişare şi la mărire, alegem meşteşugurile cele

mai aducătoare de cîştig care nu ne lasă vreme să ne gîndim la Dumnezeu; ne călcăm în picioare unii

pe alţii prin tîrguri, gem oraşele de cei ce rătăcesc aiurea. În ce constă trebuinţa trupului? În pîine şi

apă. Nu ne dau izvoarele apă din belşug? Pîinea nu-i uşor de cîştigat de către cei care au două mîini?

În toate “barometrele” postdecembriste (www.soros.ro), în “topul” încrederii românilor, biserica ocupă

primul loc.

2. În tradiţiile filosofice este apreciat filosoful contemplativ, singurul capabil să „vadă“ cetatea ideală,

singurul capabil să deţină puterea fără să devină subjugat de ea. Doar “omul comun” se lasă acaparat de

treburile “lumii de aici”; filosoful se fereşte de ele şi se lipeşte de “realităţile eterne”. Faţa acestei lumi

trece! Ne putem folosi de lume, dar rămîne să judecăm cît efort este legitim să facem pentru

imediatitate, ce atitudine să avem faţă de ea5.

3. După 1945, aceia care au venit la putere în România, propaganda comunistă şi regimul comunist au

trecut la: abandonarea intereselor naţionale (din servilism faţă de URSS), sovietizarea ţării, instaurarea

dictaturii proletariatului (a unei caste profitoare, nu a “proletarilor”), anihilarea statului de drept şi a

pluralismului prin înscenări şi fraude (furtul alegerilor din noiembrie 1946), distrugerea partidelor

politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, anihilarea unor categorii sociale în numele

“luptei de clasă” (prin asasinate, deportări, întemniţări, muncă forţată, marginalizare) etc. Au fost

4 Teoria weberiană a fost, adesea, simplist răstălmăcită, ca să rezulte din ea afirmaţii despre un creştinism ortodox răsăritean care a “predispus” comunităţile, societăţile din această parte a Europei la imobilism, la pasivitate şi indiferenţă faţă de timpul istoric, la amînarea modernităţii, la totalitarism.5 W. Echikson, Entre Dieu et Marx. Les sociétés de l’Est, F1RST Documents, Paris, 1991

2

reprimate mişcări şi acţiuni studenţeşti, au fost arestaţi, deportaţi, ucişi ţăranii care se opuneau

colectivizării, au fost reprimate mişcările muncitoreşti, au fost exterminaţi partizanii rezistenţei

anticomuniste, a fost postulată vinovăţia colectivă pentru a persecuta şi familiile celor bănuiţi de intenţii

ori de acţiuni anticomuniste, a avut loc represiunea împotriva culturii şi cultelor, a patrimoniului istoric

şi cultural (prin demolări), a fost respinsă cultura occidentală etc. Nu pot fi omise, uitate, efectele

„politicii demografice” (naşterile forţate de proclamarea “ilegalităţii avortului” prin decretul 770 - Legea

36/1966), ale „alimentaţiei raţionale” (înfometarea populaţiei), ale opririi căldurii, ale distrugerii

reperelor, valorilor societăţii (în lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul propriei sale istorii) şi

înlocuirea lor cu dogme privind “industrializarea”, “colectivizarea”, “lichidarea proprietăţii private”,

privind “necesitatea controlului social” asupra spaţiului comunitar şi asupra vieţii intime a persoanelor.

S-au “implementat” (prin legi, context social si valoric) şi impregnat treptat mentalitatea şi atitudinea

paternalistă. În virtutea „planificării” întregii „societăţi socialiste multilateral dezvoltate”, mase de

oameni au fost dislocate, mutate în condiţii proaste de locuit, iar sărăcia a dus la abrutizare, la pierderea

respectului de sine, a încrederii în forţele proprii, a spiritului de solidaritate. “Omul nou” a acceptat să

trăiască în comunităţi teritoriale cu blocuri identice („cutii de chibrituri”), cu case „tradiţionale”, cu

Dacia (acum facem „operaţia rabla”, rabla fiind autoturismul Dacia) etc. Regimul comunist a limitat

rolul proprietăţii private pentru a creşte dependenţa de resursele publice (colectivizarea a făcut

dependenţi ţăranii, industrializarea a făcut dependenţi muncitorii) şi pentru a diminua sentimentul

responsabilităţii. Dependenţa nu a fost doar economică; toate „libertăţile” au fost restrânse de către

statul cu aspiraţii totalitare. În 2006, şeful statului român a condamnat sistemul comunist din România -

de la înfiinţarea sa (1944-1947) până la prăbuşire (decembrie 1989) - ca “ilegitim şi criminal”.

4. După 1990 a apărut “sectorul privat”, au început « restructurările », a ieşit de sub „tutela publică” un

număr mare de muncitori etc. (De)căderea în şomaj, sărăcirea, au dus la apariţia dependenţilor de ...

asistenţa socială, a „dependenţilor nemerituoşi”, a „populaţiilor defavorizate”, a „populaţiilor

vulnerabile”, fără resurse, fără perspective, care trăiesc în “cartiere-ghetouri” ce concentrează sărăcia,

degradarea, excluderea, criminalitatea, într-un cerc vicios pe care „raza medie de acţiune a dreptăţii şi

echităţii” nu-l atinge, aşa cum nu-l ating nici manifestările de solidaritate ale „poporului unic muncitor”

- „bloc de monolit”. Privatizarea (pe care « cuponarii » nu au avut cum să o influenţeze), menţinerea

monopolului asupra intreprinderilor socialiste (adesea parazitarea, privatizarea lor clientelară),

gospodăria ţărănească fără subvenţii şi tehnologie (concurată de importuri masive de produse agricole),

îmbogăţirea din politică (a celor de la şi din preajma puterii), polarizarea (devenită indicatorul cel mai

vizibil al corupţiei), încercările de compromitere a democraţiei (prin discreditarea instituţiilor acesteia),

exploatarea mentalităţii paternaliste a românilor (cei lipsiţi de cultură politică confundă instituţiile cu 3

persoanele care temporar lucrează în ele), mass-media care destinde cu cancanuri („telenovele”, circ

politic, bulversează prin idei contradictorii, nonvalori, vulgarităţi, prin promovarea unor false

personalităţi, a amatorismului, superficialităţii, infantilismului) ni s-au întîmplat, ni se întîmplă şi plătim

prin subdezvoltarea comunităţilor, prin dezorientarea sau/şi migrarea unora, prin corupţie şi

îmbogăţirea nemeritată a altora. Mentalitatea paternalistă6 moştenită din timpul “dictaturii comuniste”,

din timpul “lagărului socialist”, nu este compatibilă cu democraţia liberală si cu societatea deschisă,

fiindcă nu toţi oamenii se pot debarasa peste noapte de trecut. Rămîn numeroşi cei receptivi la ideile

paternaliste, care votează pentru menţinerea la putere a celor care au tolerat sau favorizat corupţia,

clientelismul, lipsa de transparenţă. “Adaptarea” la “realităţile postcomuniste” a impus practici, roluri,

valori, norme şi reguli noi. Neumblaţi prin lume (după ce au fost ţinuţi “după cortina de fier”), românii

au înţeles “calea liberală” ca pe o formă de realizare a intereselor personale (din moment ce

comunismul fusese forma de realizare a intereselor colective) cu toate efectele favorabile şi

nefavorabile, aşteptate şi neaşteptate, dorite şi nedorite ale acestei comprehensiuni. Avantajele

capitalismului au fost enunţate, iar cei care nu le-au mai văzut şi „implementate” (mulţi oameni activi de

la sate şi oraşe) au depopulat ţara migrînd. Românii cei mulţi au simţit că reprezintă ceva în zilele în care

l-au alungat pe Ceauşescu, după care au avut din nou senzaţia că nimeni nu-i mai întreabă nimic, că

participă la un joc cu reguli necunoscute şi incontrolabile, în care “aleşii” se distanţează de “societate”,

birocraţia creşte o dată cu lipsa de transparenţă şi corupţia.

„Gînditorii au spus” că obiceiurile locuitorilor unei cetǎţi sunt esenţiale pentru calitatea guvernării

acesteia. Putem lua afirmaţia ca ipoteză. Putem spune ceva veridic, cu „onestitate ştiinţifică” despre

obiceiurile locuitorilor şi calitatea guvernării de la noi, numai în urma unor analize ale contextului7

politic, economic, social, ideologic în care acestea s-au manifestat, în urma unor analize ale relaţiei

românilor şi a comunităţilor lor teritoriale cu statul, ale dependenţei de stat, ale capacităţii cetăţeanului,

locuitorului de a-şi asuma responsabilităţi, ale dimensiunilor vieţii asociative, ale măsurii identificării

acestuia cu comunitatea locală şi/sau cea naţională. Manifestă locuitorii interes pentru guvernarea

locală ? Cei care se declară interesaţi, sînt realmente interesaţi de dezvoltarea acesteia? Sînt ei gata să se

implice în dezvoltarea localităţii? Ce ştiu (şi din ce surse) despre activitatea Primăriei şi a Consiliului

6 Cuvîntul „paternalism” vine de la părintele binevoitor care-şi recompensează „fiii” dacă aceştia îl ascultă. Cei care au condus după 1945, laolaltă cu majoritatea celor conduşi, s-au comportat după acest model: „şefii de partid şi de stat” au considerat „de datoria lor” să rezolve problemele „poporului”, dacă acesta era supus, ascultător. În tradiţia bolşevică, „masele” aveau nevoie de „tătuc” Conducător, „tătucul” fiind un dezastru pentru popor cînd acapara puterea, se agăţa şi profita de ea. „Şefii de partid şi stat” au stat „sus”, fiind de neatins, Romania (milioane de „oameni din popor”) a fost gestionată de acolo, poporul a internalizat mentalitatea paternalistă.7 Pot fi consultate cu folos : eurobarometrele, barometrele de opinie publică, barometrele rurale, barometrele urbane, barometrele de gen, rapoartele pe site-uri Internet, rezultatele unor anchete, ale unor convorbiri aprofundate (cu responsabili politici, administrativi, de reţele, de asociaţii, cu consultanţi, cu facilitatori.

4

local ? Participă la întruniri publice ? Dacă da, ce probleme ridică ? Au auzit de programele europene de

finanţare ? Cred, sînt convinşi că proiectele vizînd dezvoltarea durabilă ar putea fi duse la bun sfîrşit  în

comunităţile lor?

Din Eurobarometrul din 2002 8 reieşeau următoarele: în 24% din satele româneşti nu au existat întâlniri

publice în ultimii doi ani, 48% dintre locuitorii chestionaţi nu participaseră la asemenea întîlniri; adunări

organizate la initiativa cetăţenilor au avut loc în ... 1% dintre localităţi; în 73% dintre comunităţile

teritoriale nu existau organizaţii comunitare; cele mai frecvente probleme ridicate au fost: drumurile şi

educaţia copiilor; 75% dintre sate nu depuseseră proiecte etc.

Din Eurobarometrul Rural din noiembrie 20059, M. Comşa (“Valori şi acţiuni comunitare”) a reţinut că

29% dintre cei chestionaţi se declarau interesaţi să se informeze despre proiectele şi hotărârile

primăriei/consiliului local, 19% erau de acord că ar trebui să participe la şedinţele publice ale acestor

instituţii, 21% considerau că trebuie să facă recomandări (neinteresaţii reprezentau 45%, puţin

interesaţii - 37% din populaţia investigată). Cât de des vă informaţi despre proiectele/hotărârile

primăriei şi ale consiliului local şi din ce surse? au fost întrebaţi locuitorii.

Euro Barometrul Rural, FSD, noiembrie 2005

În ultimii doi ani au avut loc în satul/cartierul dumneavoastră întâlniri publice ? Aţi participat, a

participat cineva din gospodăria dumneavoastră?

8 Ca şi în studiul „Elite ale României rurale despre integrarea europeana - prin satul european, despre satul românesc”, realizat de Dumitru Sandu pentru Delegatia Comisiei Europene în România, în octombrie 2004.9 Sondajul care a fundamentat cercetarea (vezi www.soros.ro) a fost realizat pe un eşantion de 2016 persoane şi permite comparaţia între opiniile locuitorilor din mediul rural şi din oraşele mici (marja de eroare statistică fiind de +/- 2,5%, pentru un nivel de încredere de 95%).

5

Euro Barometrul Rural, FSD, noiembrie 2005

Dacă ar participa, la o întâlnire publică ar ridica o problemă a satului (47%), o problemă personală

(10%), 14% nu ar vorbi deloc. Un proiect comunitar ar putea fi dus cu bine la capăt? Da (70%), nu

(19%).

Oamenii cu iniţiativă, care au făcut ceva pentru sat / oraş sînt:

Euro Barometrul Rural, FSD, noiembrie 2005

D. Sandu (în “Ideologia participativă la sat”10) spune că, între 2002 şi 2005, optimiştii au sporit cu 10%,

dar ei se diferenţiază:

Percepţiile şi reprezentările privind rolul statului în viaţa cetăţenilor pot demonstra gradul de

(in)dependenţă faţă de stat şi (in)capacitatea de a-şi asuma responsabilităţi individuale. Într-o cercetare11

10 www.soros.ro. Vezi şi Dumitru Sandu, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iaşi, Polirom, 200511 „Consolidarea democraţiei în Europa Centrală şi de Est” (decembrie 1990 - martie 1998), coordonator Ioan Mărginean. Cu care dintre cele două propoziţii sunteţi în mai mare măsură de acord: 1. În loc să depindă de stat, fiecare ar trebui să-şi

6

s-a constatat că românii percep statul ca protector (68% în 1990, 63% în 1998). Statul trebuie să

„ocrotească oamenii în faţa greutăţilor economice” (se constată o uşoară schimbare de atitudine atunci

cînd oamenii spun că „fiecare trebuie să înveţe să-şi poarte singur de grijă” - 22% în 1990, 32% în

1998), “este de datoria guvernului să asigure locuri de muncă pentru cetăţeni” (89% în 1990, 88% în

1998), “este de datoria statului să asigure un nivel de trai decent bătrânilor” (98% în 1990, 97% în

1998), “este de datoria statului să asigure îngrijire medicală bolnavilor” (97% în 1990, 94% în 1998),

“să asigure un nivel de trai decent şomerilor” (82% în 1990, 94 % în 1998) etc. Ideea statului paternalist

pierde teren puţin, mai ales în declaraţii.

În 2007-2008, am cules informaţii accesibile despre participarea tinerilor, despre disponibilitatea lor de

a se implica în procesul decizional local, prezenţa lor în formele asociative. Am chestionat 310 tineri

din zona Moldovei (folosind metoda Delphi12, cerînd tinerilor să prezinte problemele cu care se

confruntă şi să formuleze soluţii privind ameliorarea participării, implicării lor). “Problemele tinerilor”

(pe lîngă cele legate de piaţa forţei de muncă, adecvarea formării iniţiale la cerinţele pieţei actuale,

locuirea13 etc.) sînt şi: deficitara politică în domeniul tineretului, faptul că tinerii nu sînt consultaţi de

către instituţiile care iau decizii ce-i afectează, confuzia valorică14, lipsa de repere pentru (auto)

(socio)construcţia identităţii (societatea nu mai impune un “model” de socializare, iar copiii şi tinerii

reacţionează necritic la „modă”, la “modele”), „nesiguranţa viitorului”, redusele posibilităţi reale de a

călători etc. Obstacolele în calea participării lor (ca antreprenori) sînt: lipsa capitalului material, lipsa

banilor, lipsa cunoştinţelor şi a informaţiilor necesare deschiderii unei afaceri, lipsa informaţiilor privind

oportunităţile reale, fiscalitatea excesivă, concurenţa neloială etc., la care se adaugă: lipsa de interes

pentru viaţa politică, lipsa de încredere în politicieni (ca efect al imaginii negative a vieţii politice, a

fenomenelor de corupţie), lipsa de încredere în partidele politice (care nu lasă tinerii să participe

realmente la decizii), modalităţi nesolicitante de petrecere a timpului liber (doar tv, baruri, discoteci) etc.

Dacă avem în vedere participarea la viaţa asociativă (ca indicator al dezvoltării comunitare), putem

urmări cît de extinsă este aceasta şi reţine în ce măsură se reduce la asociaţii profesionale, religioase etc.

poarte singur de grijă; 2. Statul nu acţionează suficient pentru a ocroti oamenii în faţa greutăţilor economice (domeniile de intervenţie a statului fiind: asigurarea unui loc de muncă, îngrijirea medicală a bolnavilor, asigurarea unui trai decent bătrânilor, şomerilor, micşorarea diferenţelor de venituri între săraci şi bogaţi).12 Metoda constă în consultarea repetată a unor eşantioane asupra unor probleme; specific e faptul că indivizii care răspund sînt trataţi ca grup, deşi răspunsurile la întrebările din formular sunt elaborate individual; contează ideile generate şi încercarea de stabilire a consensului între diferitele opinii exprimate individual. Astfel, unui număr de 280 le-am cerut să identifice problemele cu care se confruntă în ziua de astăzi, care sînt obstacolele în calea participării lor şi ce soluţii de ameliorare a participării întrevăd, rugîndu-i să formuleze răspunsuri punctuale (sinteza acestora am trimis-o altor 30 de tineri pentru a ierarhiza itemii reţinuţi (referitor la probleme, obstacol în calea participării la viaţa/decizia economică, politică, a asociaţiilor etc.).13 Mai exact, lipsa oportunităţilor reale, accesibile de achiziţionare a unei locuinţe la preţuri concordante cu veniturile tinerilor, lipsa unei locuinţe individuale care oferă şanse de viaţă independentă etc.14 Răspândirea ideii că sursele succesului profesional nu sunt competenţa şi munca, ci „pilele”, “cunoştinţele”, “relaţiile”, beneficiile nemeritate, într-o atmosferă dominată de neputinţă (“dar ce putem noi face?”).

7

Cît de mare este distanţa între comportamentele participative efective şi declaraţii? Se şi implică în

derularea unor proiecte cel care declară că proiectele sînt utile şi trebuie implementate? Relaţia

ideologie-participare este de tip probabilist, credinţa se converteşte în faptă cu o anumită probabilitate.

Ar fi legitim să ne aşteptăm că experienţa migraţiei în străinătate condiţionează ideologia şi

comportamentele participative. Se constată, însă, că participarea este ceva mai mare la cei care au

călătorit în afara ţării, comportamentele participative depinzînd şi de alţi factori, precum: educaţia,

capitalul relaţional, capitalul material, banii, încrederea în autorităţi publice, orientarea tradiţionalistă

sau (post)modernistă, localizarea (centrală sau periferică a comunităţii, a indivizilor în comunităţile

concrete) etc.

5. Participarea - antidotul paternalismului ?

Antidotul paternalismului poate fi participarea, ne spun unii specialişti din disciplinele socioumane.

Dacă între scopurile, interesele şi motivele persoanelor şi deschiderea şi oportunităţile oferite de

comunitate este concordanţă, dacă societatea este organizată în aşa fel încît funcţionarea ei se bazează pe

participarea fiecărui membru care contează, atunci participarea poate tinde către implicare - un grad

înalt al participării - vizibilă şi prin intenţii, declaraţii, şi prin „dispoziţia”, disponibilitatea de a participa,

dar şi prin atitudini, cunoştinţe, convingeri, angajare, participare efectivă, (inter)acţiuni simbolice,

ritualuri. Dacă nu există concordanţă între finalităţile activităţilor comunitare, sociale (definite şi impuse

de „sus”, de către grupuri de interese, tehnocrate, elitiste etc.), este mai probabilă izolarea,

(auto)marginalizarea, apatia socială15. Este adevărat că poate fi generată şi prin constrîngere, prin

„mobilizare” forţată, dar în aceste cazuri, “participarea” locuitorilor este doar aparentă.

Se vorbeşte acum şi la noi de dezvoltare participativă, pentru a conştientiza că „democraţie reală” nu

poate exista decît acolo unde majoritatea trăieşte în bunăstare, unde există transparenţă, toleranţă, unde

se aplică echitabil legile („nimeni nu e mai presus de lege”) etc., dar proclamarea « democraţiei » nu

asigură automat prosperitatea, dezvoltarea economică, socială şi ecologică, participarea indivizilor. De

participare comunitară se poate vorbi atunci cînd majoritatea membrilor comunităţii au un cuvînt real

de spus în identificarea problemelor, nevoilor comunităţii, sînt ascultaţi atunci cînd sînt de luat decizii şi

antrenaţi în implementarea lor. Dacă legăm participarea de comunităţi16, ar trebui să înţelegem

15 Doru Pop, Obsesii sociale, Institutul European, 199816 Putem identifica schimbările de paradigmă privind « dezvoltarea comunităţilor »: între 1950-1960 deviza era: Dati oamenilor !  între 1960-1970: Dezvoltaţi pentru oameni !; între 1970-1980: Dezvoltaţi prin oameni !; 1980-1990: Dezvoltaţi cu oamenii ! 1990-2000: Întariti, împuterniciţi (empowerment) oamenii pentru dezvoltare !

8

participarea publică a cetăţenilor, informarea lor, consultarea lor17, formularea unor opinii în legătură cu

deciziile adoptate care îi privesc, care îi afectează. Cînd ne referim la participarea publică avem în

vedere cetăţeanul şi instituţiile18: participarea cetăţenilor se poate extinde19 până la cele mai înalte nivele

de decizie (formularea politicilor de stat) şi este legată de accesul la informaţie, de dreptul şi cadrul de

participare, de dreptul de petiţie şi de apel în justiţie etc. A nu lăsa cetăţenilor posibilitatea să-şi spună

cuvântul asupra unor proiecte, a nu identifica şi promova forme de comunicare care să faciliteze

înţelegerea lor şi a efectelor acestora, înseamnă dispreţ faţă de cei care îşi cunosc bine satul, cartierul,

sînt în contact cotidian cu ele şi pot oferi autorităţilor posibilitatea să cunoască efecte neintenţionate,

nevrute, nedorite ale intervenţiilor, riscurile la care ar putea fi expuşi indivizii, familiile, comunitatea.

Dacă sînt copărtaşi la procesul decizional, cetăţenii vor accepta mai uşor efectele schimbărilor, se vor

diminua şansele ca deciziile luate să fie ulterior contestate. Legitimarea de către locuitori a acţiunilor

comunitare măreşte şansele ca aceste acţiuni să fie implementate nestigherit, să fie sprijinite,

monitorizate, evaluate de către populaţie.

6. Cauze ale (ne)participării: comunităţi slab integrate, formate din locuitori izolaţi fizic (fiindcă nu

există punţi, poduri între diferitele părţi ale satului, cartierului), indezirabilitatea participării, a implicării

– care nu pot fi presupuse necondiţionat, “chestionarea” formală, mai ales în preajma alegerilor,

abordarea cu naivitate a comunicării, a intercunoaşterii, subestimarea costurilor participării, considerarea

participării ca substitut al guvernării realizate adecvat de către autorităţile în drept etc.

Am putea adăuga: administraţia locală reticentă faţă de implicarea cetăţenilor în procesul decizional,

lipsa schimbului de informaţii între administraţie şi cetăţeni etc. (cine cunoaşte ce prevede Manualul

17 Dreptul la informare si liberul acces la informatie se regaseste în Constitutia României, în Declaratia Universala a Drepturilor Omului, în Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, în Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, în Conventia de la Aarhus privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziilor si accesul la justitie în probleme legate de mediu (Manualul transparenţei în administraţia publică, Guvernul României, Agenţia pentru strategii guvernamentale, 2008, pp. 57-351). Un stat cu adevarat democratic este sensibil la nevoile si doleantele cetatenilor, iar accesul la informatie si participarea publica înseamnă stabilitate si respect pentru lege si statul de drept.18 Şcoala poate antrena, poate implica familia, comunitatea în educarea copiilor, în activităţile (extra)şcolare. Biserica - punct de reper important în educaţia morală şi comunitară - poate implica locuitorii prin informare şi convingere (preotul poate îndemna cu succes pe membrii comunităţii să pună umărul la soluţionarea unor probleme ale comunităţii, să adopte comportamente morale, bazate pe valorile autentice ale comunităţii). Poliţia poate dezvolta programe de prevenire a delincvenţei, de promovare a comportamentelor prosociale. Dispensarul poate să indentifice comportamente riscante, care necesită asistenţă medicală, persoane cărora li se poate acorda ajutor de specialitate. Antreprenorii locali, agenţii economici pot realiza acţiuni ce necesită resurse financiare mai mari pentru soluţionarea unor probleme comunitare. Organizaţiile nonguvernamentale pot promova voluntariatul, pot realiza activităţi specifice, orientate spre soluţionarea unor dificultăţi individuale şi comunitare. Nu în ultimul rînd, cetăţeanul cunoscător al nevoilor şi problemelor trebuie consultat nu numai ca elector, contributor etc., ci şi ca respondent, responsabil şi părtaş la deciziile ce se iau în comunitate.19 Paşii făcuţi pot fi: identificarea persoanelor afectate de o decizie ce urmează a fi luată, identificarea celor interesaţi direct de construirea şi luarea ei, aflarea opiniei tuturor membrilor comunităţii, construirea con-sensului, a acordului minimal, a compromisului realist, utilizarea tehnicilor de participare publică pentru luarea deciziei şi pentru implementarea ei.

9

transparenţei în administraţia publică20 ?). Oamenii nu participă acolo acolo unde “autorităţile” se tem

că-şi periclitează puterea sau controlul dacă implică “subalternii”, acolo unde oamenii nu au mentalitatea

şi experienţa participării, se tem “să se abată de la tradiţie”, acolo unde “autorităţile” induc “clivaje”

(“divide et impera”), “injoncţiuni paradoxale”, în comunităţile în care locuitorii nu au dorinţa şi voinţa

de a participa (“se simt neputincioşi”, nu întrevăd mize comune, nu întrevăd beneficii individuale şi

colective, nu au o minimală experienţă a participării la acţiuni reuşite). Dacă decidenţii nu sînt în stare să

stopeze exodul populaţiei comunităţilor, dacă oamenii pleacă peste hotare să muncească (cînd în

localităţile lor, în ţara lor, totul e de făcut) iar decidenţii nu „fac totul” pentru a-i stimula să rămînă, să

muncească aici, să revină din străinătate să muncească în comunitate, să se implice nu doar ca „votanţi”

sau „contribuabili”, ci ca aspiranţi la prosperitatea acesteia, nu putem vorbi de participare comunitară.

Ar trebui aflat nivelul minimal, indispensabil al participării la viaţa comunităţii. Acest nivel ţine de

încrederea locuitorului în sine, în ceilalţi, în instituţii, ţine de nivelul “încrederii sociale”, ţine de

diminuarea puterii discreţionare a statului, de responsabilizarea instituţiilor în faţa cetăţenilor, de

obligativitatea funcţionarilor publici de a-i informa cu privire la activitatea şi rezultatele muncii lor, ca

locuitorii să poată lua atitudine în cazurile de corupţie21 (percepţia populaţiei22 este că fenomenul s-a

agravat, că instituţiile funcţionează în favoarea unor grupuri de interese, grupări oligarhice care

manipulează elaborarea politicilor23). Grupul Multidisciplinar privind corupţia (înfiinţat de Comitetul

miniştrilor al Consiliului Europei) a constatat că elitele politice şi apropiaţii acestora, în complicitate cu

oameni de afaceri corupţi, menţin naţiuni întregi în sărăcie şi blochează dezvoltarea lor durabilă, a

reţinut că „fenomenul corupţiei” a fost un mecanism esenţial al privatizării post-comuniste în ţările care

au trecut de la economia centralizată de stat la cea de piaţă24, că aici, manifestarea necontrolată a

corupţiei a dus la scăderea prestigiului instituţiilor publice, la scăderea suportului lor popular, la

alterarea sistemului de valori, a afectat drepturile fundamentale ale individului, egalitatea în faţa legii, a

dat naştere unui simţământ general de neputinţă. Pe parcursul construcţiei „capitalismului” pe “ruinele

socialismului” (timp de cincizeci de ani românii au avut de învăţat că se întîmplă doar invers...)

20 Manualul transparenţei în administraţia publică, Guvernul României, Agenţia pentru strategii guvernamentale, 200821 « Anchete şi evaluări făcute de organisme naţionale şi internaţionale au confirmat că fenomenul corupţiei rămîne o problemă gravă şi răspîndită în Romania, care atinge aproape toate aspectele societăţii (...) Lupta contra corupţiei este împiedicată de probleme de integritate chiar în sînul instituţiilor implicate în aplicarea legilor şi luptei contra corupţiei. ..” (www.inm-lex.ro/fisiere); corupţia este un fenomen ce se menţine, chiar proliferează într-un stat birocratic care dirijează direct sau ocult energiile naţiunii către alimentarea sa cu resurse şi nu către o evoluţie sănătoasă, normală a societăţii; corupţia este o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, erodează principiile administraţiei eficiente, subminează economia de piaţă, pune în pericol stabilitatea instituţiilor; corupţia implică abuz de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu, înşelăciune, prejudicierea unor persoane, favoritism etc.; în fruntea corupţilor pot fi cei ajunşi la conducere pe liste de anonimi (fără nici o răspundere directă faţă de alegători). 22 Vezi Barometrele de opinie publică 1992-2007 (www.soros.ro)23 www.inm-lex.ro/fisiere, p. 3224 www.inm-lex.ro/fisiere, p. 34

10

impostura, înşelăciunea, infracţiunile etc. au cunoscut o escaladare periculoasă pentru integritatea

spirituală a românilor. ”Marxism-leninismul, aşa cum a fost practicat de către Ceauşescu şi dorinţa de

îmbogăţire a succesorilor postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în România. Ţara a devenit o

junglă politică şi economică, în care doar cel puternic supravieţuieşte. O mulţime de tehnici au fost

create pentru a submina democraţia în mod subtil şi pentru a lăsa averea statului în câteva mâini.

Simţul datoriei faţă de cel slab din societate se diminuează rapid”.25

7. Cum poate fi depăşită pasivitatea, indiferenţa la nivel macrosocietal? România parcurge drumul

de la „statul-providenţă”, la o societate în care oamenii comunităţilor ar trebui văzuţi nu doar ca asistaţi,

clienţi, contribuabili, votanţi, ci şi ca cetăţeni, ca locuitori liberi şi responsabili. Autorităţile publice

(centrale, locale) pot cere dezbateri publice pe tema participării, pot cere implicarea prin discursuri, pot

încerca mobilizarea folosind „agitatori”, pot cere „muncă în folosul comunităţii”, contribuţii în bani etc.,

dar “experţii tematicii participării” atenţionează că participarea nu este lege, nici normă, nici regulă, ci

ţine de angajarea responsabilă (deci nu implică automat, pe toţi cetăţenii). Putem identifica nivele,

grade, praguri de participare, de implicare:

- participarea, implicarea individuală ca cetăţean, beneficiar, contribuabil, asistat, locuitor, băştinaş, nou-venit etc.;

- participarea (membrilor) familiei la ameliorarea mediului privat şi public locuit, a serviciilor de proximitate etc.,

- participarea vecinilor, a uliţei satului (la curăţenie, strîngere de ajutoare), a populaţiei unei străzi, a unui cartier,

oraş (contribuţii materiale sau/şi financiare directe, cotizaţii, donaţii, plata salubrizării, colectării deşeurilor,

participarea activă la reuniuni, adunări, şedinţe, participarea activă la toate etapele elaborării, implementării şi

evaluării unui proiect, participarea la alegerea reprezentanţilor, asumarea unor responsabilităţi în managementul

comunitar ca membru responsabil, ca decident).

Participarea se învaţă cotidian, oamenii îşi construiesc o „rezervă de cunoştinţe şi experienţe”, un „stoc”

de experienţe reuşite la îndemînă. Dacă se simt responsabili de rezultatele propriei participări (inclusiv

la deciziile care îi privesc), oamenii pot învăţa din succesele şi/sau eşecurile lor, pot obţine un control

mai mare asupra propriei vieţi şi asupra integrării responsabile în comunitate şi societate, nu-şi vor lăsa

vieţile doar în mâinile altora, îşi vor folosi mintea şi mîinile pentru auto-determinare. Nu putem vorbi de

democraţie participativă dacă locuitorii sînt consultaţi o dată la x ani, cu ocazia alegerilor...

„Metodele” legale de participare le putem identifica în Constituţia ţării (dreptul la cunoaştere, la

informaţie, dreptul la libera exprimare, dreptul de asociere, dreptul la un mediu curat etc.). Metode şi

tehnici de participare pot fi şi: publicarea de buletine informative, folosirea mass-media, organizarea de

ateliere de lucru, centre de informare, instruiri, seminarii, campanii, competiţii, tabere, expoziţii, hot-

lines, colectarea de semnături, trimiterea de petiţii, audienţe, coaliţii, pichetări, demonstraţii,

25 www.inm-lex.ro/fisiere, p. 3411

monitorizări ale implementării unei decizii, evaluări democratice de implementare a deciziilor şi

evaluări post-decizie, lobby26 etc.

la nivelul informării locuitorilor: informări, broşuri, pliante, materiale tipărite cuprinzînd rapoarte ale

autorităţilor locale, ziare locale, panouri de afişaj, expoziţii cu proiecte, machete, prin comentarii, scrisori

adresate localnicilor prin postul de radio sau televiziune local, prin postul care poate fi recepţionat pe teritoriul

comunei, prin puncte de informare, prin organizarea de vizite şi întâlniri, dialoguri între cetăţeni şi autorităţi;

la nivelul receptării opiniei locuitorilor: sondaje, interviuri, chestionare, intâlniri cu reprezentanţii grupurilor de

interese, audienţe, dezbateri publice etc.;

la nivelul contrucţiei acordului minimal, compromisului realist, consensului: conciliere, mediere, arbitraj făcut

de către cineva care nu-i direct interesat în problema mediată;

la nivelul implicării directe în procesul decizional: înfiinţarea unor grupuri consultative publice, înfiinţarea unor

grupuri care să lucreze împreună cu grupurile de experţi sau de control, înfiinţarea de grupuri operaţionale cu

participanţi ai tuturor grupurilor de interese pentru rezolvarea unor probleme curente, constituirea unor grupuri

de rezolvare a problemelor, a unor celule de planificare, a unor centre de dezvoltare comunitară.

Comisia Europeană, Parlamentul European şi statele membre ale Uniunii Europene au creat programul

Tineret în Acţiune (au alocat 885 000 000 euro pentru 2007-2013)27 avînd ca obiective: promovarea

cetăţeniei active a tinerilor, a cetăţeniei europene, dezvoltarea solidarităţii şi promovarea toleranţei între

tineri, consolidarea coeziunii sociale, cultivarea înţelegerii între tinerii diferitelor ţări etc., pentru

realizarea cărora sînt prevăzute acţiuni operaţionale28. La noi, Legea tinerilor 29 (2006) asigură cadrul

juridic pentru încurajarea participării acestora la viaţa socială, economică, culturală a societăţii,

stimularea mobilităţii şi voluntariatului tinerilor, întărirea societăţii civile instituţionalizate de tineret30,

26 Lobby înseamnă tentativa de a influenţa opinia sau acţiunea unui legiuitor, a unei persoane cu putere de decizie (prin scrisori, telefoane, vizite/audiente etc.).

27 Care are la bază experienţa programului „Tineret pentru Europa” (1989-1999), a Programului TINERET (2000-2006) etc.28 Tineret pentru Europa: creşterea mobilităţii tinerilor, dezvoltarea cetăţeniei tinerilor, schimburi care să permită tinerilor să se întâlnească şi să înveţe despre cultura celorlalţi, proiecte de grup concepute la nivel local, regional sau naţional, integrarea în reţele de proiecte, în proiecte privind democraţia participativă; Serviciul European de Voluntariat - participarea tinerilor la activităţi fără scop lucrativ, neplătite; Tineret în lume - proiecte de dezvoltare a parteneriatelor şi reţelelor între organizaţiile de tineret; Sisteme de sprijin pentru structurile active la nivel european în domeniul tineretului, a Forumului European de Tineret; Cooperarea europeană în domeniul tineretului - dialog între diverşii actori din domeniul tineretului, seminarii naţionale şi transnaţionale de tineret etc.

29 Concepte folosite aici: tineri – persoane cu vârsta între 14 şi 34 de ani; tineret – totalitatea tinerilor; activitate de tineret – forme de activitate organizate cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor sociale, culturale, economice şi organizatorice ale tinerilor, conform necesităţilor şi aspiraţiilor specifice acestora.30 Sistemul de reprezentare al organizaţiilor de tineret cuprinde: Comitetul Român pentru Tineri din care fac parte: Comitetul Interministerial pentru Problemele Tinerilor, Consiliul Tineretului din România, reprezentanţii organizaţiilor de tineret şi studenţi ale partidelor politice parlamentare, parlamentarii tineri. CRT dezbate Planul Naţional de Acţiune în domeniul creşterii participării tinerilor, propune proiecte in domeniul tineretului, monitorizeaza politicile pentru tineri din România etc.

12

promovarea dialogului intercultural şi combaterea rasismului, xenofobiei şi intoleranţei în rândul

tinerilor, dezvoltării relaţiilor dintre stat şi tineri etc. Prin lege se prevede ce atribuţii au Parlamentul

României, Guvernul (Planul Naţional de Acţiune în domeniul creşterii participării tinerilor),

Autoritatea Naţională pentru Tineret, autorităţile administraţiei publice locale, Consiliile locale ale

comunelor, oraşelor, municipiilor, consiliile judeţene (care organizează comisii de specialitate pentru

probleme de tineret), comisiile locale, asociatiile şi organizaţiile nonguvernamentale31. Mai este mult

drum pînă la formarea unei culturi democratice a participării (în special prin sistemul public de

învăţământ - de la nivelul primar la cel universitar, pentru: formarea/dezvoltarea abilităţilor de

exprimare a opiniilor, creşterea interesului pentru viaţa publică, formarea spiritului civic, promovarea de

cunoştinţe referitoare la dreptul de asociere, promovarea voluntariatului, pentru mai buna articulare a

formării iniţiale cu cerinţele actuale ale pieţei forţei de muncă autohtone (educaţie antreprenorială,

credite avantajoase etc.), pentru stimularea participării la viaţa/decizia politică (atragerea reală a

tinerilor în structurile de conducere ale partidelor, conştientizarea beneficiilor utilizării capitalului

tinerilor talentaţi etc.).

Avem o Strategie privind stimularea participării la educaţie a ţiganilor: creşterea gradului de

cuprindere a lor în toate nivelurile de învăţământ, elaborarea unui sistem naţional de monitorizare a

participării şcolare, dezvoltarea unor forme alternative de organizare a educaţiei de bază pentru cei aflaţi

în situaţii speciale (rezidenţi în zone izolate, a celor care au abandonat sau nu au frecventat niciodată

şcoala, a celor provenind din familii nomade, a celor cu risc de eşec şcolar), dezvoltarea ofertei de

activităţi extraşcolare cu specific intercultural, creşterea numărului cadrelor didactice calificate din

rîndul etniei, valorificarea culturii, istoriei şi tradiţiilor etniei etc. Mai sînt mulţi paşi de făcut pentru

implementarea reală a strategiei : condiţionarea acordării alocaţiei pentru copii de frecventarea grădiniţei

şi şcolii, realizarea anuală a recensământului tuturor copiilor ţigani de vârstă (pre)şcolară, încadrarea

unor educatoare aparţinînd etniei (sau cunoscătoare a limbii) în grădiniţele şi şcolile din comunităţile

unde sînt numeroşi ţigani, implicarea educatorilor în identificarea cazurilor de copii fără acte de 31 Mai exact, au de “asistat” constituirea şi funcţionarea Consiliilor locale ale copiilor şi/ sau tinerilor, de organizat sesiuni de instruire pentru tinerii consilieri, voluntari şi coordonatori implicaţi în proiecte, de dezvoltat programe locale gestionate de către tineri, de promovat standarde de bune practii în domeniul funcţionării structurilor reprezentative de tineret etc. Ele pot organiza activităţi în centrele de agrement pentru tineret, cercuri artistice, cenacluri, ateliere de creaţie, activităţi recreative, turistice, sportive, tabere pentru copii şi tineret, tabere tematice, seminarii şi cursuri de educaţie nonformală etc. Creşterea autonomiei tinerilor se prevede a fi stimulată prin: dezvoltarea unui program de construcţie a locuinţelor pentru tineri, facilitarea integrării tinerilor pe piaţa forţei de muncă, încurajarea tinerilor din mediul rural să participe la viaţa economică; prin susţinerea familiei tinere: acordarea unei sume de 200 de euro la prima căsătorie a fiecăruia dintre soţi etc.; prin prevenirea delincvenţei în rândul tinerilor: protecţia şcolilor; diminuarea abandonului şcolar prin acordarea alocaţiei de stat, prin programe speciale de prevenire şi combatere a traficului şi consumului de droguri; implicarea tinerilor în viaţa publică: înmulţirea centrelor de informare şi de consultanţă  pentru tineri, crearea unei reţele regionale şi naţionale a acestora, stimularea voluntariatului, stimularea vieţii asociative, a mobilităţii tinerilor etc.

13

identitate, desfăşurarea de activităţi de informare a părinţilor privind importanţa frecventării şcolii,

“educatori itineranţi” pentru şcolarizarea copiilor rezidenţi în zone izolate sau a celor provenind din

familii nomade; asigurarea unei mese/gustări gratuite celor din învăţământul (pre)şcolar, acordarea de

sprijin material, de rechizite gratuite; forme de învăţământ de recuperare pentru neşcolarizaţi sau pentru

cei care au abandonat şcoala; acordarea de burse de studiu celor cu rezultate deosebite la învăţătură care

doresc să-şi continue studiile şi apoi să revină în comunităţile lor etc.

8. Participarea la dezvoltarea comunităţilor teritoriale

Oamenii se pot implica la scara lumii, Europei, regiunii, ţării, dar şi atunci cînd este vorba de cadrul lor

de viaţă imediat, de comunitatea în care locuiesc. Apariţia conştiinţei participării la viaţa, la dezvoltarea

comunităţilor poate începe cu luarea la cunoştinţă, cu sensibilizarea faţă de problemele comune, cu

convingerea că toţi locuitorii au interese comune în blocul în care locuiesc, pe strada lor, în cartier, la

nivelul uliţei sau satului. Prin rezolvarea problemelor particulare, locale, prin asociere în grupuri mici şi

mijlocii, prin participare activă şi energică (şi) înafara politicului, la scara vecinătăţii locale, a parohiei, a

clubului de cartier etc., poate fi (re)creată ţesătura socială, liantul comunitar. Dezvoltarea comunitară

presupune intercunoaştere, comunicare, acţiune colectivă, participare individuală şi colectivă la găsirea

unor soluţii la probleme comune prin acţiuni comune.32 Dacă au resurse naturale suficiente, capital social

şi uman important, oamenii se pot antrena în voluntariat, pot deveni actori ai dezvoltării comunităţilor.

Capacitatea de a se asocia poate permite acţiuni de diverse grade şi la diferite niveluri, practicile

asociative pot duce la (re)descoperirea solidarităţilor tradiţionale, la dar, schimb, chiar sacrificiu.

Majoritatea experienţelor de participare la dezvoltarea comunităţilor de la noi sînt însă contribuţiile

(financiare şi, mai rar, “munca în folosul comunităţii”), taxele, impozitele. Este adevărat că şi acestea

sînt acte civice importante, dar o astfel de “participare” rămîne departe de decizia publică, de co-

producerea acesteia (iar dacă taxele, impozitele, cotizările, contribuţiile etc. devin din ce în ce mai

numeroase, există riscul saturaţiei şi al demobilizării locuitorilor: « nu mai plătesc taxe şi impozite atît

timp cît devin din ce în ce mai numeroase şi nu ştiu ce se face cu banii pe care îi dau  »). Instaurarea unei

expertize publice asupra cheltuirii fondurilor comunităţii este o provocare cu totul nouă, ca şi evaluarea

cantitativă şi calitativă a realizărilor managementului comunităţii (cu toate că este dificil de evaluat, de

exemplu, “creşterea puterii de cumpărare”, impactul “consolidării şi înfrumuseţării blocurilor de

locuinţe asupra stării de sănătate a populaţiei” etc.).

32 Mai exact prin: conştientizarea problemei, legitimarea acţiunii comunitare în toate fazele ei de la iniţiere la execuţie, proiectarea soluţionării, soluţionarea, toate acestea făcute împreună, în concertare, în parteneriat, de către lider, grupul de conducere/coordonare, cei care realizează obiectivele prin acţiuni fezabile care sînt şi beneficiarii (aceştia pot fi suport sau opoziţie, pot da legitimitate sau por delegitima acţiuneile de dezvoltare comunitară).

14

Participarea locuitorilor comunităţii înseamnă antrenarea, articularea acţiunilor individuale ale

membrilor comunităţii în desfăşurarea activităţilor de dezvoltare, de aceea avem de clarificat:

Cine sînt membrii comunităţii care participă? în ce fel?

La ce acţiuni, activităţi participă toţi membrii comunităţii?

Cum este generată participarea?

Poate fi vorba despre o mobilizare realizată de un lider local cu responsabilităţi politice?

De reprezentare? coordonare şi decizie?

Cât de mari sunt diferenţele de status şi rol dintre membrii comunităţii implicaţi activ şi ceilalţi

locatari?

Care sunt beneficiile individuale obţinute de către cei care participă direct? Sunt ele

transparente sau ascunse? Sunt simbolice sau materiale?

Care este miza procesului de participare? etc.

Tot pe teren, în contact cu cei implicaţi, aflăm şi formele de participare, implicare, mobilizare etc.

training-uri/stagii de formare pentru autorităţi publice,

campanii de informare pentru locuitorii comunităţii (conferinţe etc. despre viitorul Europei, ţării, comunităţii;

cunoaşterea normelor, regulilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi shimbarea acestora),

servicii comunitare directe pentru locuitori, sau care implică locuitorii,

tîrguri de locuri de muncă,

organizarea de evenimente speciale cu impact comunitar (“ziua satului”, expozitii, forumuri, întîlniri cu

personalităţi),

activităţi sportive, tabere (de creaţie, artă),

acţiuni de ecologizare, de amenajare a unor locuinţe în care se poate trăi demn, a unor parcări, garaje, de

reamenajare a faţadelor caselor, blocurilor etc.

ajutoare de urgenţă etc.

Identificarea unor arii pertinente de mobilizare a locuitorilor (plecînd de la similitudinea sensului pe

care-l dau vieţii în comunitate, rostului intercunoaşterii, comunicării, acţiunii colective), declanşarea şi

desfăşurarea unor acţiuni comunitare reuşite (chiar dacă sînt pornite de la aleşii locali care au încredere

în locuitori, îi ascultă cînd au de pus diagnostice corecte) etc., cer: recunoaşterea bărbaţilor şi femeilor,

a tinerilor şi bătrînilor etc., ca resursă a dezvoltării (chiar şi a celor mai săraci, mai defavorizaţi, care

pot participa şi ei la acţiuni şi iniţiative vizînd ameliorarea cadrului de viaţă etc.), analiza mediului,

analiza comportamentelor (individuale şi colective) locuitorilor şi a stilurilor de viaţă, analiza

mecanismelor formale şi informale ale participării (pot exista comportamente şi practici tradiţionale

privind atribuţiile primarului satului, privind solidarităţile etnice, lingvistice, culturale) etc. Prin

cercetare atentă se pun diagnostice, se identifică priorităţi ce sînt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor

15

prin seminarii, şedinţe publice sau adunări informale ale « instanţelor tradiţionale » (« înţelepţii

satului »). Sînt importante toate acţiunile colective, chiar şi cele mai comune (curăţenia trotuarului, a

şanţului etc.) pentru demararea şi consolidarea unei dinamici colective de dezvoltare comunitară. Sînt

importante pentru săteni sau locuitorii cartierelor ameliorările imediate în comunităţile lor. Nu există

reţete privind implicarea care contribuie la dezvoltarea comunităţilor, dar diagnosticarea contextului

social, cultural, politic, economic, religios, istoric, geografic etc. în care aceasta poate avea loc, nu poate

fi pusă la îndoială. Diagnosticarea mentalităţilor persoanelor, familiilor, vecinilor, identificarea

experienţelor reuşite de comunicare – intercunoaştere – acţiune, relaţiile pe orizontală şi verticală, chiar

surprinderea senzaţiilor, percepţiilor, intenţiilor, declaraţiilor, opiniilor şi atitudinilor locuitorilor (din

perspectiva lor şi exprimate în cuvintele lor, în respectul culturii şi tradiţiilor lor), ar putea înlesni

introducerea subtilă a unor “seminţe”, a unor “germeni” ai schimbării în binele vrut, aşteptat de către cei

mai mulţi, în “nişele” bine identificate prin descriere, comprehensiune, explicare, planning, contact

direct cu oameni şi instituţii, cu cei deja implicaţi (în reuniuni de scară, de bloc, în întîlnirile de la uşă la

uşă în cartierele unde domină « la misère du monde »), cu cei care declară că se implică, cu cei care au

motive, interese să se implice, să faciliteze, consilieze, formeze, socializeze, să suscite coeziunea

minimală, acordul minimal, compromisurile realiste, strategiile pe termene (scurt, mediu, lung), să

vizualizeze obstacolele, capcanele, să planifice obiectivele şi activităţile cu termene şi responsabilităţi.

Definirea împreună a: resurselor, proceselor, cadrului instituţional, a problemelor comunităţii,

identificarea şi construcţia hărţii acestora, obţinerea susţinerii instituţiilor (ce instituţii pot înţelege mai

bine şi rapid nevoile comunităţii şi sînt dispuse să treacă la acţiune în parteneriat?), cunoaşterea de către

toţi locuitorii a obiectivelor, strategiilor, tacticilor şi modalităţilor, mecanismelor de articulare a lor

(nimic să nu pară « dezlînat »), reflexiile critice permanente, learning by doing, stimularea interesului de

a participa în toate etapele cercetării-dezvoltării, suscitarea convergenţei şi sinergiei (în cazul acţiunilor

privind sănătatea, educaţia, producţia, transmiterea cunoaşterii), dialogul social, comunitar, concertarea

(proiectelor, obiectivelor, acţiunilor), participarea conştientă şi responsabilă, evaluările iniţiale,

periodice, finale, toată această “logică” şi acest “design” ale participării ar trebui să se lege de voinţa

(tuturor) de a restaura demnitatea oamenilor, chiar şi a celor mai loviţi de soartă, de (re)descoperirea

coeziunii sociale în familie, vecinătate, sat, cartier, oraş, de (re)descoperirea unei animaţii colective care

să arate că o comunitate trăieşte (nu vrea, nu aşteaptă să moară), de (re)naştrea motivaţiei acţiunii şi a

stimei de sine, de revalorizarea instituţiilor deţinătoare de putere (care devin interlocutori valabili pentru

persoane şi asociaţii), de depăşirea “sindromului” nimby33. Locuitorii unui oraş sau sat sînt cetăţeni, dar

33 Nimby este acronimul lui Not In My Back Yard ( “Oriunde, dar nu lîngă mine”, “oricine, dar nu eu”, “oricui, dar nu mie”, “pe oricine, dar nu pe mine” etc.) – expresie a opoziţiei celor care sînt de acord să se construiască o groapă ecologică de gunoi sau o închisoare, o cale ferată, o şosea circulată, o antenă de telefonie mobilă, un cămin de noapte pentru cei fără adăpost etc., dar nu lîngă ei).

16

şi membri ai unei comunităţi de apropiaţi, vecini etc., iar problemele lor - chiar dacă sînt în aceeaşi

comunitate, pe aceeaşi stradă, uliţă - nu sînt aceleaşi (de exemplu, în comunitatea de vecinătate unde

este izbitoare polarizarea - vile luxoase alături de bordeie - bogaţii se plîng că nu au loc să amplaseze

terenul de sport al familiei, săracii că nu au loc de muncă, nu au venituri infime, că sînt slugi la noii

îmbogăţiţi ; unii se pot plînge că nu ştiu limba locului, alţii se ascund de “lume”, alţii se droghează, fac

speculă, fură curent electric, benzină din conducte etc.). Există diferenţe de liant social, de aceea este

necesară analiza sociabilităţii, a convivialităţii, a proximităţii, chiar a sentimentelor pentru persoanele

aflate în suferinţă: unii resimt durere pentru orice aspect discriminatoriu, alţii nu “bagă-n seamă”, alţii

nu sînt preocupaţi de asemenea “aspecte”).

Dezvoltarea comunităţii teritoriale se referă la crearea condiţiilor care fac posibilă (re)integrarea acesteia

în circuitul economiei de piaţă şi al unei bunăstări colective dorite. Sînt situaţii în care mobilizarea

membrilor comunităţii pentru rezolvarea unei probleme se realizează spontan (acolo unde există o

tradiţie sau un pattern de soluţionare a unor situaţii critice prin implicarea membrilor comunităţii), sînt

altele în care e nevoie de un facilitator comunitar. Pe măsură ce legăturile intra-comunitare slăbesc,

odată cu accentuarea proceselor de integrare regională, de europenizare, globalizare, mondializare,

facilitarea specializată din afara comunităţii poate da roade în comunităţi fără instituţii locale (sau care

funcţionează defectuos).

Facilitatorii pot acţiona specializat pentru a compensa deficitul de performanţă al locuitorilor prin acţiuni

conştientizatoare, prin informare, organizare, sau chiar resurse. Facilitator este cel "ajuta, dar nu da solutii, lanseaza,

dar nu duce pana la capat procese de dezvoltare sau organizare comunitara"34. Facilitatorul cauta solutii impreuna cu

comunitatea, nu impune “conceptii despre lume şi viaţă”. Rabdator, tolerant, empatic, intelegator, prietenos,

abordabil, demn de incredere, cu abilitatea de a trece repede de la o sarcina la alta, capabil sa stabileascã o relatie de

incredere cu oamenii, capabil să inveţe, sa fie deschis la nou, sa aiba capacitatea de a rezolva situatii tensionate, sa

faca fata participantilor dificili, sa fie meticulos, profesor si elev in acelasi timp, el trebuie sa cunoasca metodele de

invatare participativa, să aibă capacitate de intelegere, de exprimare fluenta ideilor, rationament inductiv si deductiv,

capacitatea de vizualizare, capacitatea de coordonare, de negociere, de persuadare etc.35

Emanciparea poporului roman şi formarea unei elite autetice nu poate fi făcută fără sprijinul intelectualului

facilitator. El poate participa şi incita la participarea responsabilă la viaţa comunităţii, a ţării. “Ceaţa” în care ne

complacem este rezultatul sistemului corupt în care trăim, al faptului că nu se identifică şi nu se prezintă cu adevărat

problemele, soluţiile, nu se face mai nimic pentru soluţionarea lor. Dacă au experienţe reuşită de

34 D. Sandu, op.cit., 2005, p. 21635 Facilitatorul poate fi un agent esential al dezvoltării comunitare, dacă identifică şi înţelege punctele forte si pe cele slabe ale metodologiei de facilitare alese, este receptiv la normele locale, sociale si culturale, are convingerea că există oameni cu talent si aptitudini de implicare indiferent de pregătire, clarifică drepturi si responsabilitati ale celor care se implică şi beneficiază de dezvoltarea comunităţii etc.

17

participare, vor încerca din nou, dacă nu utilizează ce ştiu şi ce ştiu că pot, şi ceea ce ştiu va

cădea în negura uitării. Este important ca oamenii să-şi împărtăşească ce ştiu, să păstreze şi să

aplice ce ştiu.

Participatory Rural Appraisal (PRA)

Rădăcinile acestei « tehnici » le aflăm în acţiunile lui Paulo Freire, care urmărea implicarea şi responsabilizarea populaţiei

- esenţiale pentru reuşita dezvoltării comunităţilor (rurale). En 1983, Robert Chambers (Institute of Development Studies,

Anglia) a folosit termenul Rapid Rural Appraisal (RRA) pentru a sublinia că şi cei mai năpăstuiţi îşi pot analiza propria

situaţie, îşi pot fixa obiective şi activităţi menite să le realizeze. La mijlocul anilor 1990, expresia RRA a fost înlocuită cu

Evaluation Rural Participatory (ERP), apoi cu Participatory Learning and Action (PLA) insistîndu-se asupra dinamicii

grupului, eşantionării, clasificării, cartografierii sociale, intervievării, grupurilor de discuţie, folosirii diagramelor Venn,

matricilor, calendarelor, asupra valorificării importanţei comunicării orale, a imaginilor, simbolurilor, obiectelor fizice -

locuri ale memoriei etc. Toate acestea au fost prezentate în cărţi de informare, popularizate prin cursuri de formare iniţială

şi continuă, cu scopul ca participanţii să fie în măsură să decrie, explice, aplice principalele cunoştinţe, priceperi şi

deprinderi ale demersului participativ. Evaluarea rurală participativă şi Participatory Learning and Action sînt

metodologii de cercetare-acţiune care implică locuitorii şi persoane din exterior, conform principiilor:

cunoaşterea a ceea ce e accesibil de cunoscut,

evitarea a ceea ce e inutil, a detaliilor inutile, urmărindu-se pertinenţa, precizia, rapiditatea;

evitarea distorsionării prin ascultarea doar a locuitorilor, dar şi prin predarea de lecţii;

triangularea – folosirea a (cel puţin) trei surse de informare pentru a verifica răspunsurile ;

învăţarea cu locuitorii direct, face-to-face, rapid şi progresiv etc.

Bunele practici cer ca:

tehnicile36 să fie adaptate situaţiilor, după competenţele şi cunoştinţele disponibile ;

favorizarea inovării şi interdisciplinarităţii ;

obiectivele şi activităţile să poată fi schimbate din mers (“formation-as-you-go”);

învăţării pe teren, în ateliere intensive (participanţii se pot împărţi în grupuri mici pentru a discuta planuri individuale

privind difuzarea ideilor, a informaţiei, a împărtăşirii planului realist şi simplu, cu accent pe publicitate, difuzare,

capacitatea sensibilizării, autonomizării).

În măsura în care se realizează “împuternicirea” (empowerment) cetăţenilor, locuitorilor, nu există garanţii că aceştia îşi

vor exercita această “împuternicire” în spiritul egalităţii de şanse şi a dezvoltării durabile a comunităţii. Împuternicirea

poate părea democratică, dar în condiţiile în care mai multe categorii de cetăţeni se află în competiţie pentru accesarea

unor resurse publice, participarea (la luarea de decizii) poate duce la marginalizarea celor deja marginali, transformînd

inegalităţile sociale în politici discriminatorii. Grupurile mai mici şi cu acces la beneficii selective pentru membri sunt

capabile să se organizeze mai bine şi să influenţeze politicile publice37.

36 Folosirea de date din cărţi, dosare, rapoarte, articole, hărţi etc.  ; observarea directă; interviuri semistructurate ; întrevederi ghidate (cu locuitorii la ei acasă, cu persoane-cheie, cu grupuri din comunitate); DIY (do-it-yourself); constituirea unor liste de priorităţi, de performanţe etc.; constituirea de istorii locale, etnoistorii, istorii ale vieţii şi povestiri ale practicilor; analiza tendinţelor; întocmirea de diagrame (diagrame Venn, diagrame ale fluxurilor) etc.37 Sociologul american Mancur Olson (1932-1998) a scris Logica actiunii colective (1966), Avîntul şi decăderea naţiunilor (1982), în care a construit o teorie privind implicarea indivizilor în realizarea unui obiectiv comun. El a identificat faptul că în interiorul grupurilor mari, mulţi indivizi se pot sustrage efortului colectiv: orice acţiune colectivă presupune şi costuri

18

9. Împuternicirea şi implicarea locuitorilor. Nu toţi locuitorii vin cu iniţiative, participă, se implică.

Sociologii îi disting după variabilele: sex, vîrstă, nivel de educaţie, statut marital, ocupaţie etc., şi după

interesele, nevoile, problemele lor, desigur. Participarea, implicarea, iniţiativa nu pot fi disociate de

interesul de a se organiza, negocia, beneficia de oportunităţi. Dacă interesele locuitorilor sînt diferite şi

strategiile lor vor fi diferite: unii pot fi activi mai ales în plan economic, alţii în plan civic, politic,

cultural, confesional, educaţional, în reţelele parentale, simbolice, în consilii de cartier, în asociaţii, în

ocazii sociale etc.; unii pot fi mai activi în comitete locale, alţii în cele naţionale sau/şi internaţionale etc.

Participarea individuală este legată de implicarea persoanei în procesul decizional, de la efortul de a-şi

identifica o problemă, de a face ce trebuie făcut pentru a o rezolva, pînă evaluarea gradului de reuşită.

Alături de dimensiunea socială a participării (respectînd demnitatea tuturor şi a comunităţii), alături de

dimensiunea personală a participării (dezvoltarea responsabilităţii personale şi a dorinţei de a o

transforma în comportamente), nu trebuie omisă dimensiunea spirituală a participării la viaţa în

comunitate. Comunitatea se asociază cu comuniunea şi ambele cer – prin definiţie - ca locuitorii să se

implice în: protecţia mediului, promovarea sănătăţii, educaţia în spiritul vieţii de familie, ameliorarea

habitatului: locuri de loisir, locuri de joacă pentru copii, dispozitive pentru economisirea energiei),

respectarea drepturilor omului (prevenirea abuzurilor, a discriminărilor) etc. „Specialiştii tehnicilor

participării” nu pot omite disponibilitatea către iubire a fiecărui om, căutarea aproprierii de ceilalţi,

frica de singurătate38.

Participarea locuitorilor presupune utilizarea unui număr de practici, reguli, roluri sociale, în condiţiile

distribuirii puterii şi responsabilităţilor (responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale), în condiţiile

facilitării auto-afirmării experienţelor mediate de tradiţii şi context. Cu alte cuvinte: existenţa reală a

oportunităţilor şi a mijloacelor de a participa efectiv presupune schimb de idei viu, deschis, cunoaşterea

(problemelor) celuilalt, folosirea de mesaje clare, simple, demonstrarea că propriile intenţii sunt în

beneficiul comunităţii. Fiecare ar trebui să-şi evalueze convingerile, să fie dispus să-şi schimbe propriul

pentru participanţi (pierdere de timp, de bani, riscuri etc.), pe lîngă beneficii sau avantaje; există membri care vor doar să profite de beneficiile acţiunii colective, fără să suporte şi costurile. Cu cît comunitatea e mai mare, cu atît tendinţa aceasta (pasagerul clandestin, free rider) este mai mare. « Marile grupuri pot rămîne neorganizate şi pot să nu treacă la acţiune chiar dacă există un consens asupra obiectivelor şi mijloacelor. » « … grupurile mai mici sînt mai capabile să se organizeze pe bazăd e voluntariat şi să acţioneze în conformitate cu interesele lor comune; ... într-o democraţie grupurile mici pot reuşi să le bată pe cele mai mari».

38 Într-un film difuzat recent pe HBO, mesajul principal era cum să te poţi apropia de ceilalţi, după ce o mare parte din viaţă ai făcut totul de a te depărta, izola de ei (unul dintre actori povesteşte « legenda » unui fermier care avea mult pămînt, era fericit, avea de toate, dar îl supărau, îl agasau animalele, aşa că s-a înconjurat cu şanţuri, a pus capcane etc.; acum era fericit, bogat, dar singur...; neputînd suporta singurătatea, a ieşit în mijlocul proprietăţii şi a chemat animalele; acestea nu au venit, temîndu-se de toate capcanele fermierului… Cum poţi apropia pe cineva de tine? Lăsînd braţele jos şi chemîndu-i… Avem din ce in ce mai multe mijloace de a ne apropia de ceilalţi, de a lua legatura cu ei, dar este greu să ne deschidem spre ceilalţi, sa avem incredere în ei. Ne putem simti singuri printre oameni, spunea Saint-Exupery.

19

mod de gândire, să fie capabil de respect reciproc, dispus să înveţe de la ceilalţi respectînd convingerile

şi părerile fiecăruia. Gândirea participativă39 presupune, implică percepţii, reprezentări, idei, teorii

comune privind faptele dintr-o comunitate şi ea se poate forma cînd oamenii asemănători şi diferiţi

dialoghează, evită (pre)judecăţile, descoperă calităţi la toţi membrii grupului, caută să influenţeze

pozitiv membrii grupului.

Comportamentul participativ presupune clarificarea şi împărţirea îndatoririlor şi drepturilor pe care le

are fiecare de a acţiona în binele comunităţii, conform autonomiei, independenţei individuale.

Comportament participativ are cel cu capacitatea autocontrolului, cel sensibil la nevoile şi problemele

sale şi ale celorlalţi, cel care are încredere în el şi în ceilalţi, demonstrează loialitate faţă de concetăţeni,

îşi promovează interesele şi pe cele ale comunităţii, se supune conştient deciziilor adoptate de

conducerea care implică locuitorii, cel care învaţă cooperativ, este compatibil cu contextul, cu situaţia,

are simţ comunitar. În comunitatea reală, locuitorii învaţă mult prin acţiune, în grupuri mici, prin

activităţi progresive bazate pe interesele lor, în legătura directă cu viaţa lor cotidiană şi a copiilor lor.

Oricine poate constata diferenţe între modul în care oamenii tratează necunoscuţii, colegii de muncă,

prietenii şi familia. Dacă prietenia, toleranţa etc. înlesnesc relaţiile apropiate, de ce nu s-ar extinde

acestea de la cercul intim al individului, la comunitate? Sigur că sentimentele, declaraţiile de intenţie nu

sînt suficiente dacă nu există gîndire participativă, viziune strategică, valori şi norme ale implicării în

comunitate, comportamente sociale reuşite. Învăţarea participării este un proces care cere

autocunoaştere, mobilizarea creativităţii şi inventivităţii, cunoaşterea mediului în care trăiesc şi

acţionează conlocuitorii, dezvoltarea personală a fiecăruia, articularea viziunii personale asupra

propriului viitor cu viziunea comună asupra viitorului comunităţii. Psihologii ne spun că într-o

comunitate pot avea loc schimbări reale dacă oamenii sînt capabili să-şi schimbe mentalitatea, gîndirea,

comportamentele. Ar trebui să-i credem, dar să adăugăm că punctul de plecare personal trebuie articulat

cu cel al comunităţii: comunitatea care învaţă participarea este formată din oameni ale căror ambiţii

personale sunt convergente cu cele ale comunităţii în care liderii îndrumă, ajută, inspiră, motivează,

stimulează, cu toţii analizînd rezultatele dezvoltării durabile pe bază de indicatori şi de feed-back

permanent (oamenii să ştie care au fost investitiile facute şi rezultatele obtinute, mai ales cînd e vorba de

protectia mediului, urbanism si construcţii, actiuni sociale, umanitare). Participarea, implicarea nu are

efectele aşteptate dacă nu asociază conduita prosocială şi procomunitară a liderilor, a aleşilor, cu starea

de sanatate a locuitorilor, cu siguranta vieţii lor cotidiene şi a copiilor lor, cu siguranţa in munca.

39 Despre iniţierea în mecanismele „gândirii participative” prin suspendarea prejudecăţilor vezi D. Yankelovich, The Magic of Dialogue: Transforming Conflict into Cooperation, Simon & Schuster, New York, 1999.

20

Implicarea este o dimensiune a comportamentului idividual şi colectiv care conditioneaza obtinerea de

performanţe la nivelul dezvoltării comunităţii. Construirea capacităţii de autodeterminare din exterior

este o sarcină dificilă (se vorbeşte chiar de „dilema celui care ajută”, pentru că adesea ajutorul,

„ajutoarele” pot duce la diminuarea capacităţii de (auto)control a locuitorilor, fiind mai indicată

facilitarea accesului la resurse, dezvoltarea unor abilităţi de participare la procesul decizional şi de

rezolvare a problemelor, dezvoltarea unor competenţe de interacţiune cu autorităţile (mai curînd înveţi

oamenii să pescuiască, decît să le dai peşti, spune un proverb).

Evaluarea gradului de implicare pe o scara cu intensitati diferite ne poate ajuta să identificăm implicarea

maximă, grad mediu de implicare, implicarea minimă, lipsa implicării, fiindcă oamenii nu fac aceleaşi

alegeri, nu înţeleg similar exigenţele, cerintele, nu se raporteaza identic la proiecte, obiective, activităţi,

sarcini. Deşi în comunităţile tradiţionale există impresia unei omogenităţi date de socializare, de

educatie şi instrucţie, în practică, diferenţele comportamentale, atitudinale sunt lesne de sesizat.

Obtinerea de performante în oricare comunitate este conditionata de gradul de interiorizare al normelor

acesteia, de ataşamentul faţă de comunitate, de satisfactia pe care o resimte cel care se implică. O

implicare puternică este un fapt pozitiv, “dependenta de muncă”, de activitate, nu este o “rusine socială”

(cum sînt lenea, mizeria de pe stradă, mizeria morală, consumul de alcool la crîşma satului în timp ce

alţii muncesc pentru sat). Dependentul de munca în folosul comunităţii 40 este cel care nu se simte în

largul lui dacă se relaxează în timp ce alţii muncesc pentru comunitate, cel care se simte incapabil sa

refuze sarcini, cel pentru care cele mai importante lucruri ce i se întâmplă sunt legate de familie şi

comunitate, este preocupat, îngrijorat, deprimat de starea proastă, subdezvoltată a comunităţii sale, se

simte chiar vinovat pentru ceea ce nu s-a realizat în comunitatea lui. La cealaltă extremă, cei care nu se

implica, sau se implică insuficient, sînt cei neinteresţi de ceea ce se întîmplă dincolo de poarta, uşa casei

lor, nu se identifică cu comunitatea, evită responsabilitati, sînt relaxati si automultumiti de ce şi cît fac în

ritmul lor (lent, încetişor), vor să lase fac impresia că fac efort.

Şi din aceste cauze (participare-neparticipare, dependenta de munca-slaba implicare) pot apare

tensiuni în cadrul comunităţilor, chiar conflicte. Pentru ca o comunitate sa functioneze pare eficient ca

membrii sa se implice cu intensitate medie.

Se poate corela nivelul coeziunii interpersonale, liantului şi implicării cu nivelul dezvoltării comunitare

şi se poate urmări modul în care se interinfluentează aceste variabile (cît de bine se cunosc membrii

comunităţii, cît şi cum comunică, dacă şi ce activităţi realizează în cooperare, ce perceptie au fata de

40 Este vorba de implicarea exceptionala (estimată în timp, efort, idei), de atragerea unor resurse noi (convingerea celorlalţi să participe etc), iar pentru aceasta ei ar trebui stimulaţi chiar material pentru a li se recunoaşte implicarea spre folosul tuturor.

21

dezvoltarea durabilă a comunităţii, ce obiective si motive de a participa au, dacă au capacitatea să se

compare cu alte comunităţi etc.). Ipotezele unei asemenea cercetări ar putrea fi : comunitatea cu liant

social ridicat poate influenta benefic nivelul participării individuale; liantul bazat pe relatii

interpersonale poate avea efect benefic asupra dezvoltării comunităţii;  dacă locuitorii apreciaza

participarea, implicarea, îşi pun mai responsabil problema nivelului dezvoltării comunităţii în care

locuiesc etc. Dintr-un liant comunitar puternic poate emerge participarea individuală crescută, daca

atitudinile individului se întîlnesc cu cele ale celorlalţi locuitori şi apare sinergia necesară armoniei

comunităţii41. Liantul este dat de sentimentul de apartenenţă, de atracţia faţă de comunitate, mergînd

pînă la sacrificarea personală pentru dezvoltarea acesteia (“nu vreau ca localitatea mea să moară”), iar

acestea se bazează pe asemănările indivizilor, pe morala comunităţii, pe moralul individual şi colectiv,

pe coordonarea eforturilor individuale şi de grup. Comunităţile cu liant puternic sunt capabile sa-si

stabileasca mai usor standarde si să ofere recompense membrilor participanţi (nu şi celor ostili, agresivi,

incîntati cand conlocuitorii fac greseli, se împotmolesc, nu reuşesc profesional, social, suferă (“să moară

şi capra vecinului”). Comunităţile cu liant puternic sînt cele in care membrii simt, vor sa trăiască acolo,

nu să le părăsească, să le urască (“m-am săturat de România”), in care membrii se (re)cunosc, îşi

(re)cunosc comunitatea, comunică42, acţionează împreună - în măsura în care impartasesc credinte si

valori similare, dezvolta norme comune şi au dorinta, voinţa de a le mentine şi respecta, în măsura în

care coeziunea colectivă se asociază cu satisfactia individuală, cu mai putina teamă colectivă, vină,

ruşine, anxietate. Liantul ţine de atractia interpersonala, de angajamentul fata de comunitate, de mandria

acesteia, care depind de perceptia prototipului membrilor comunităţii; cu cat membrii adopta valorile,

credintele, atitudinile colectivităţii, cu atat comunitatea va fi mai coezivă, colaborarea putînd produce

idei, cunoaştere, comunicare, acţiune colectivă (nu solitară).

 

41 O comunitate solidă, solidară, dezvoltată, poate face ca membrii să se simtă atrasi de ea, să-şi dea identitate plecînd de la ea ; o asemenea comunitate însă poate să nu fie productivă, dezvoltată, dacă atitudinile membrilor faţă de dezvoltarea comunităţii sînt mai curînd negative sau de indiferenţă. Psihologii spun că grupurile prea coezive pot deveni prea increzatoare in abilitatea de a realiza sarcinile (deoarece membrii se plac reciproc, exista posibilitatea ca ei să socializeze mai mult decat sa realizeze activităţi), nu vor discuta pe deplin problemele importante, vor cauta in exterior informatii pentru a lua deciziile ce-l privesc. Coeziunea nu influenteaza prin ea insasi performanta, este dependenta de norme; daca norma cere membrilor să lucreze mult şi bine, coeziunea poate creste performanta, poate genera dezvoltarea. Similaritatea, interactiunea, interdependenta, structura( norme, roluri, status) influenteaza si sunt influentate de coeziunea grupului si identitatea sociala.42 Comunicare formală: prezentarea membrilor, discursuri si interactiuni directe cu conducerea comunităţii, evenimente speciale pentru familiile comunităţii, intranet, e-mail, newsletter, gazete de perete,  materiale educaţionale, SMS, forumuri de chat, blogzone, videoconferinte etc. Comunicare informală:întalniri informale, iesiri la cafea, la bodegă, la activităţi sportive, artistice, religioase; identificarea leaderilor de opinie si informarea lor informală etc. Traim in era NTIC, iar comunicarea ar trebui să depăşească modalităţile traditionale. Chiar televiziunea şi radio-ul trebuie sa se reinventeze pentru a transmite in timp real (live) prin portaluri online (live streaming, live news), website-uri, site-uri de stiri, chat rooms, blog-uri etc.

22