079 -arbitrajul_comercial_international

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

(Ciclul I)

AUTOR:

Sergiu Bivol

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

I. PRELIMINARII

La etapa trecerii Republicii Moldova la economia de piaţă a devenit evidentă necesitatea

trecerii la o treaptă calitativă nouă în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale

subiecţilor activităţii de antreprenoriat în raporturile comerciale cu element de extraneitate.

Arbitrajul Comercial Internaţional este o instituţie importantă a Dreptului Internaţional

Privat şi a Dreptului Comerţului Internaţional. Din punct de vedere metodologic, aceasta este

separată de restul materiei, constituind o disciplină aparte în procesul didactic. Acest lucru se

datorează, de asemenea, particularităţilor distincte specifice ansamblului de norme ce

reglementează institutul respectiv: atît din dreptul procesual civil, Legea cu privire la arbitrajul

comercial internaţional, cât şi din convenţiile internaţionale la care RM este parte.

Arbitrajul Comercial Internaţional este principala modalitate de soluţionare a litigiilor din sfera

relaţiilor economice internaţionale. Acest fapt a fost confirmat şi în decembrie 1976 de Adunarea

Generală a ONU. Astfel, prin rezoluţia sa unanim acceptată a fost consemnată importanţa arbitrajului

ca metodă de soluţionare a litigiilor apărute din relaţii comerciale internaţionale.

De obicei părţile după tratative reuşite privind încheierea unui contract comercial internaţional

nu doresc să admită apariţia pe viitor a unor litigii. Totuşi neînţelegeri din contracte comerciale

internaţionale au fost şi vor exista. Deşi părţile îşi execută cu bună credinţă obligaţiile contractuale,

careva factori externi pot sta la originea unor neînţelegeri care, ulterior, vor duce la confruntări între

părţi. De aceea majoritatea contractelor comerciale internaţionale includ dispoziţii referitoare la

soluţionarea eventualelor litigii dintre părţi anume prin intermediul arbitrajului comercial

internaţional.

E necesar a menţiona că arbitrajul comercial internaţional reprezintă o modalitate alternativă de

soluţionare a litigiilor – alternativă ce apare în raport cu instanţele judecătoreşti.

Cursul şi îşi propune o analiză profundă şi o gândire juridică modernă, având ca principal

obiectiv asimilarea cunoştinţelor de bază, a normelor şi principiilor generale de drept aplicabile

arbitrajului comercial internaţional prin corelare cu domeniul dreptului procesual civil, dreptului

internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional, deprinderea unei gândiri logice coerente

şi a unei operări cu maximă eficienţă a regulilor de drept naţionale şi internaţionale în cadrul

arbitrajului comercial internaţional.

Stidierea Arbitrajului Comercial Internaţional reprezintă o cerinţă indispensabilă în

formarea unui specialist în domeniul dreptului, care ulterior să poată analiza problema atît din

punct de vedere practic cît şi ştiinţific. Apelarea la Arbitrajul Comercial Internaţional ca

modalitate de soluţionare alternativă a litigiilor comerciale internaţionale se datorează în primul

rînd avantajelor pe care le reprezintă arbitrajul şi anume: este mai rapid, mai convenabil, mai

profesionist etc., ceea ce îl face ca oamenii de afacere să apeleze tot mai des la acesta modalitate

de soluţionare a litigiilor, drept urmare cunoaşterea acestei modalităţi de soluţionare a litigiilor

fiind deja şi o condiţie înaintată de angajare a juriştilor de către angajatori în companiile

naţionale şi internaţionale.

3

II. TEMATICA ŞI REPARTIZAREA ORIENTATIVĂ A ORELOR

Nr.

d/o Unităţi de conţinut

Ore

Curs Seminar Lucrul

individual

zi f/r* zi f/r* zi f/r*

1 Definiţia, izvoarele şi caracterul comercial şi

internaţional al Arbitrajului Comercial

Internaţional

4 4 3 2 12 18

2 Soluţionarea alternativă a litigiilor 4 2 4 1 12 16

3 Convenţia de arbitraj 4 2 4 1 12 16

4 Constituirea tribunalului arbitral 3 2 3 1 12 16

5 Controlul competenţei arbitrale privind

examinarea cauzei

4 2 4 1 10 16

6 Procedura arbitrală 4 4 4 2 12 16

7 Sentinţa arbitrală 4 2 4 1 10 16

8 Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale 3 2 4 1 10 16

Total 30 20 30 8 120 130

III. COMPETENŢE

Competente generice:

1. analiză şi sinteză a abordărilor teoretice din domeniul arbitrajului comercial international;

2. exprimare scrisă şi orală, într-un limbaj juridic corect, folosind termeni şi noţiuni din

arbitrajul comercial international;

3. interpretare a normelor din arbitrajul comercial international;

4. aplicare a cunoştinţelor teoretice în practică;

5. stabilire a obiectivelor de studiu independent;

6. demonstrare a gîndirii critice în activitatea profesională;

7. luarea de sine stătător a deciziilor;

8. generare de noi idei;

9. rezolvare a situaţiilor de problemă.

Competente specifice:

A. Cunoaştere şi înţelegere

1. cunoaşterea obiectului de studiu al disciplinei; definiţiei arbitrajului comercial

international;

2. distingerea izvoarelor arbitrajului comercial international;

3. formularea principalelor teorii şi concepte, principiilor generale;

4. determinarea elementului de extraneitate în raporturile arbitrajului comercial

international;

5. identificarea soluţiilor jurisprudenţiale date de jurisdicţiile internaţionale.

B. Aplicarea cunoştinţelor şi trecerea de la teorie la practică

1. analiza particularităţilor instituţiilor arbitrajului comercial international;

2. utilizarea izvoarelor arbitrajului comercial international;

3. aplicarea jurisprudenţei internaţionale la soluţionarea eventualelor diferende interstatale.

4

C. Aplicarea gîndirii critice şi ştiinţifice

1. interpretarea legislaţiei naţionale prin prisma compatibilităţii cu convenţiile

internaţionale.

2. exprimarea viziunii proprii asupra perspectivelor dezvoltării arbitrajului comercial

international de natură să răspundă noilor provocări din cadrul societăţii internaţionale;

3. aplicarea metodelor de cercetare ştiinţifică, în cadrul activităţii de cercetare.

IV. OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI UNITĂŢI DE CONŢINUT

Subiectul 1. Definiţia, izvoarele şi caracterul comercial şi internaţional al Arbitrajului

Comercial Internaţional

Obiective Unităţi de conţinut

să reproducă definiţia Arbitrajului Comercial

Internaţional

să distingă tipurile Arbitrajului Comercial

Internaţional

să determine caracterul Arbitrajului Comercial

Internaţional

să determine izvoarele Arbitrajului Comercial

Internaţional

Noţiunea şi tipurile Arbitrajului Comercial

Internaţional

Caracterul comercial şi internaţional al

Arbitrajului Comercial Internaţional

Izvoarele naţionale ale Arbitrajului Comercial

Internaţional

Izvoarele internaţionale ale Arbitrajului

Comercial Internaţional

Subiectul 2. Soluţionarea alternativă a litigiilor


să definească negocierea ca modalitate de

soloţionare a litigiilor

să definească medierea ca modalitate de

soloţionare a litigiilor.

să definească concilierea ca modalitate de

soloţionare a litigiilor.

Negocierea ca modalitate de soloţionare a

litigiilor

Medierea ca modalitate de soloţionare a

litigiilor.

Concilierea ca modalitate de soloţionare a

litigiilor.

Alte modalităţi alternative de soluţionare a

litigiilor.

Subiectul 3. Convenţia de arbitraj


Să definească convenţia de arbitraj

Să determine autonomia convenţiei de arbitraj

Să distingă foemele convenţiei de arbitraj

Să identifice dreptul aplicabil convenţiei de

arbitraj

Să descrie efectele convenţiei de arbitraj

Sa determine conţinutul convenţiei de arbitraj

Definiţia şi elementele esenţiale ale

convenţiei de arbitraj

Autonomia convenţiei de arbitraj

Formele convenţiei de arbitraj

Formarea convenţiei de arbitraj

Dreptul aplicabil convenţiei de arbitraj

Efectele convenţiei de arbitraj

Conţinutul convenţiei de arbitraj

5

Subiectul 4. Constituirea tribunalului arbitral


Să determine modalitatea de constituire a

tribunalului arbitral

Să identifice modalitatea de desemnare a

arbitrilor

Să identifice cerinţele înaintate pentru a fi

arbitru.

Să determine drepturile şi obligaţiile arbitrilor

Să descrie modalitatea de încetare a

împuternicirilor arbitrilor.

Constituirea tribunalului arbitral

Desemnarea arbitrilor

Cerinţele înaintate pentru a fi arbitru

Drepturile şi obligaţiile arbitrilor

Modalitatea de numire a arbitrilor

Încetarea împuternicirilor arbitrilor

Subiectul 5. Controlul competenţei arbitrale privind examinarea cauzei


Să reproducă noţiunea de competenţă

Să definească controlul competenţei sale de catre

arbitri

Să definească controlul competenţei arbitrale de

către instanţele judecătoreşti

Să identifice competenţa faţă de terţi care nu au

semnat convenţia de arbitraj

Noţiunea de competenţă

Controlul competenţei sale de catre arbitri

Controlul competenţei arbitrale de către

instanţele judecătoreşti

Competenţa faţă de terţi care nu au semnat

convenţia de arbitraj

Subiectul 6. Procedura arbitrală


Să determine regulile aplicabile procedurii

arbitrale

să descrie reprezentarea în procesul arbitral

să descrie şedinţa preliminară măsurile

asigurătorii. conexiunea acţiunilor în arbitraj.

Regulile aplicabile procedurii arbitrale

Reprezentarea în procesul arbitral

Cererea arbitrală.

Prescripţia şi cheltuielile în arbitraj.

Locul desfăşurării arbitrajului.

Şedinţa preliminară Măsurile asigurătorii.

Conexiunea acţiunilor în arbitraj.

Prezentarea probelor în proces. Concluziile

experţilor. Audierea martorilor

Subiectul 7. Sentinţa arbitrală


să determine tipurile de sentinţe arbitrale

să identifice conţinutul sentinţei

să definească efectele sentinţei arbitrale

să definească noţiunea şi obiectivele controlului

judiciar asupra sentinţelor arbitrale la locul

emiterii sentinţei

să determine consecinţele anulării sentinţei

Tipurile de sentinte arbitrale.

Conţinutul sentinţei.

Efectele sentinţei arbitrale.

Controlul intern a sentinţelor arbitrale.

Rectificarea şi interpretarea sentinţelor

arbitrale.

Noţiunea şi obiectivele controlului judiciar

6

arbitrale la locul emiterii ei. asupra sentinţelor arbitrale la locul emiterii

sentinţei

Consecinţele anulării sentinţei arbitrale la

locul emiterii ei.

Subiectul 8. Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale


Reproducerea noţiunii recunoaşterii şi executării

sentinţelor arbitrale străine.

Descrierea executării binevolă a sentinţelor

arbitrale străine

Să determine temeiurile refuzului recunoaşterii şi

executării sentinţei arbitrale străine

Noţiunea recunoaşterii şi executării

sentinţelor arbitrale străine.

Executarea binevolă a sentinţelor arbitrale

străine.

Cerinţele înaintate pentru obţinerea

exequatorului.

Temeiurile refuzului recunoaşterii şi

executării sentinţei arbitrale străine.

Consecinţele refuzului recunoaşterii şi


V. DESCRIEREA SUMARA ATEMELOR DE STUDII

1. NOŢIUNEA ŞI FELURILE ARBITRAJULUI

Soluţionarea litigiilor apărute între părţi, dacă acestea au convenit astfel, se realizează prin

intermediul arbitrajului. În situaţia în care părţile nu au ajuns la un acord în această privinţă,

litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.

Astfel, procedura arbitrală este diferită de procedura judecătorească, având în vedere că

aceasta din urmă se desfăşoară la cererea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului.

În ceea ce priveşte arbitrajul, acesta este o cale de soluţionare a unor litigii în baza acordului

părţilor, excluzându-se competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, arbitrajul are caracter

convenţional, deaceea el nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu (ca mod de soluţionare), ci

facultativ.

Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiului, de către o persoană sau de către

un organ stabilit prin acordul părţilor litigante sau prin acord internaţional, a cărui sentinţă este

obligatorie pentru acele părţi1.

Arbitrajul poate fi:

Arbitraj comercial internaţional, în cazul privind un raport litigios de dreptul comerţul ui

internaţional;

Arbitraj de drept internaţional privat, în cazul privind un raport de drept internaţional

privat2;

1 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.551.

2 Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept internaţional privat constituie un arbitraj

internaţional. În acest context, menţionăm că dreptul internaţional public cunoaşte variate mijloace paşnice privind soluţionarea diferendelor dintre state, printre care este şi arbitrajul internaţional, care nu trebuie confundat cu arbitrajul din comerţul internaţional, având în vedere că în primul caz, părţi litigante sunt statele, pe când în cel de-al doilea caz părţile litigante sunt subiecte de drept civil. Aceste două feluri de arbitraj ridică probleme diferite, studiindu-se în discipline diferite. În calitate de subiect de drept civil, statul poate face parte într-un raport juridic cu element de extraneitate, însă această poziţie a statului nu trebuie

7

Arbitraj de drept intern, rezultând dintr-un raport juridic fără element de extraneitate.

2. FORMELE ARBITRAJULUI ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Arbitrajul se prezintă în variate forme. Astfel, doctrina juridică, utilizând diverse criterii de

ordonare a acestor forme a făcut următoarele clasificări:

În funcţie de competenţa materială a arbitrajului

arbitraje cu competenţă generală, din care fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate

jurisdicţională (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris,

Curtea de Arbitraj de la Londra, etc.).

arbitraje cu competenţă specifică, din care fac parte arbitrajele specializate pe soluţionarea

anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul cu anumite mărfuri sau produse (Tribunalul

de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen – profilat pe soluţionarea litigiilor din comerţul

internaţional cu textile, London Corn Trade Association – produse alimentare).

În funcţie de competenţa teritorială

arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii internaţionale bilaterale şi au

competenţa să soluţioneze numai litigiile izvorâte din raporturile de comerţ internaţional dintre

subiectele de drept aparţinând ordinii juridice naţionale a statelor părţi la aceste convenţii

(Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului, Comisia americano canadiană de

arbitraj comercial).

arbitraje de tip regional constituite printr-o convenţie multilaterală perfectată între statele

dintr-o anumită zonă geografică şi care sunt competente să soluţioneze litigii apărute între

subiectele de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale acelei convenţii

(Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei).

arbitraje având vocaţie universală, a căror competenţă teritorială se extinde la scară

planetară, acestea fiind abilitate să soluţioneze litigii din toate ţările lumii (Curtea de Arbitraj de

pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris).

În funcţie de structura organizatorică

arbitajul ad-hoc (ocazional), care are o durată efemeră şi este organizat în conformitate cu

iniţiativa părţilor; asemenea instanţe funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine

determinat cu care au fost investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau cu

expirarea termenului în care trebuia să decidă.

arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, a cărui existenţă nu este dependentă de

durata unui anumit litigiu concret determinat; el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neântrerupt

confundată cu aceea în care statul participă la un raport juridice de drept internaţional public. De exemplu, unle ţări pot încheia, în nume propriu, ca subiecte de drept civil, dobândind calitatea de parte contractantă, contracte de cooperare ecomomică şi tehnico-ştiinţifică cu firme din alte ţări. Astfel, prin participarea directă a statului, având calitatea de subiect de drept civil, la raporturile de drept internaţional privat, poate apărea problema, de exemplu, în ce măsură s-ar putea folosi calea arbitrajului comercial internaţional pentru soluţionarea unor eventuale litigii, care se deosebeşte de oricare din mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor apărute între state. Convenţia de arbitraj în raporturile dintre un stat şi un subiect de drept civil produce efectul că statul este implicit de acord să nu se prevaleze de imunitatea de jurisdicţie în litigiul respectiv, dacă nu s-a prevăzut altfel. În acest sens, Convenţia europeană cu privire la imunitatea de jurisdicţie şi de executare a statului (Basel, 1972), prevede în art.12 că în arbitrajul dintre guverne şi subiecte de drept civil sau în cele privind materii comerciale, nu poate fi invocată imunitatea referitoare la validitatea sau interpretarea convenţiei arbitrale, procedura arbitrală şi respingerea hotărârii, afară numai dacă prin convenţia arbitrală nu s-a prevăzut altfel.

8

şi cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat (Curtea de Arbitraj Comercial

Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a R.Moldova).

În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor

arbitraj de drept strict, care se distinge prin aceea că arbitrii statuează potrivit normelor de

drept incidente în cazul în care ei sunt obligaţi să le respecte; acest arbitraj constituie regula,

fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional (în cazul când

părţile nu fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi considerat un arbitraj ad-

hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict).

arbitraj de echitate, care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de

drept; acesta este un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele de drept

material şi nici pe acelea de procedură.

În funcţie de aderenţele (naţionale sau internaţionale) pe care le are obiectul litigiului

arbitraj naţional (intern), ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract

lipsit de aderenţe internaţionale, întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi asemenea

aderenţe (precum locul încheierii, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul,

reşedinţa, cetăţenia persoanei fizice, sediul sau naţionalitatea persoanei juridice) se află într-un

singur stat.

arbitraj internaţional, având ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe internaţionale,

adică legături cu cel puţin două state diferite.

3. CONVENŢIA DE ARBITRAJ

Expresia convenţie de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor de a supune

judecarea litigiului izvorât din operaţiunile de comerţ exterior prin intermediul arbitrajului.

Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma

compromisului.

3.1. Clauza compromisorie

Clauza compromisorie poate fi definită ca un acord al părţilor unui contract principal,

exprimat printr-o prevedere cuprinsă în acel contract sau printr-un înscris separat, de a supune

eventualele litigii în legătură cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii:

- produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din momentul ce a fost semnat contrcatul

cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentinţa pronunţată de către organul

de jurisdicţie desemnat;

- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiului;

- conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile

contractante;

- permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la

pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.

Clauza compromisorie are un caracter anterior oricărui contencios între părţile contractante.

Prin aceasta clauza compromisorie se deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de

arbitraj, dar care se referă la litigiile deja existente între părţi.

De regulă, clauza compromisorie are un caracter de act preparatoriu, deşi nimic nu se opune

ca în cuprinsul său să se precizeze şi numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea

contenciosului de îndată ce acesta ar apărea. În mod obişnuit clauza compromisorie se prevede în

cuprinsul contractului la care se referă. Însă, este posibil ca părţile să o adauge contractului

respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.

9

Completarea sa ulterioară trebuie făcută până la ivirea litigiului, deoarece după acest moment

orice clauză care ar interveni cu privire la acesta, ar constitui un compromis în măsura în care

întruneşte condiţiile compromisului. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la clauza

compromisorie printr-o convenţie ulterioară intervenită între ele.

Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puţin din punct de vedere

formal, se înfăţişează ca o stipulaţie contractuală. În realitate ea este un veritabil contract

distinct, având un obiect specific şi o fizionomie proprie. Prin acest contract părţile îşi asumă

reciproc obligaţia ca în eventualitatea ivirii unui contencios între ele cu privire la contractul

principal să încheie un compromis cu privire la acel litigiu.

Legătura strânsă dintre contractul principal şi clauza compromisorie conferă acesteia din

urmă caracterul de convenţie accesorie faţă de acel contract. Totodată, într-o analiză mai atentă a

naturii caluzei compromisorii, permite concluzia că această clauză nu este totuşi un veritabil

contract accesoriu, având în vedere că ea păstrează o semnificativă autonomie faţă de contractul

principal.

Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:

- invaliditatea contractului principal nu antrenează invaliditatea clauzei compromisorii; chiar

în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa

de a statua şi înainte de toate de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe;

- rezilierea contractului principal nu poate produce nici un impact asupra clauzei

compromisorii;

- legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului

principal; legea contractului principal (lex contractus) guvernează şi fondul cauzei, deci

pretenţiile părţilor (lex causae), iar legea incidentă asupra convenţiei de arbitraj guvernează de

regulă numai procedura arbitrală.

3.2 Compromisul

Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul apărut între ele să nu fie

supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul

astfel desemnat.

Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să se refere la un litigiu existent, adică litigiul trebuie să fie actual, iar nu eventual şi să fie

menţionat ca atare în actul de compromis; în cazul în care părţile au în vedere un litigiu, care

încă nu s-a declanşat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o

clauză compromisorie;

- să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare arbitrajului; este

necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vre-o îndoială

asupra faptului că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, precum şi pentru a exclude

posibilitatea oricărei interpretări, în sensul că acordul părţilor priveşte un alt contract;

- în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul sau arbitrii care

urmează să statueze asupra litigiului lor, deoarece nedesemnarea arbitrilor prin actul de

compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest

viciu şi să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii;

- actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea

arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi procedura de soluţionare a litigiului3

3 Clauza compromisorie şi compromisul trebuie încheiate în formă scrisă. Această cerinţă trebuie

îndeplinită atât în cazul în care convenţia de arbitraj este constatată printr-un înscris unic, cât şi atunci când ea se realizează printr-un schimb de scrisori, telegrame, telex, fax. De exemplu, această formă scrisă este prevăzută în art.I din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva,1961).

10

3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj

Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj la fel ca întreaga instituţie a arbitrajului

comercial internaţional, are o dublă componentă – contractuală şi jurisdicţională. Această

împrejurare face posibilă o pluralitate de soluţii privind determinarea legii aplicabile unei

asemenea convenţii, acestea fiind următoarele:

Dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echvoc soluţia potrivit căreia

convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei (lex voluntatis).

Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York,

1958)4, stabileşte prin art.V, pct.1, lit.a), ca valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată „în

virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea

legii ţării în care sentinţa a fost dată”.

Deşi textul menţionat consacră pe lângă legea autonomiei şi o soluţie de rezervă, acesta nu

lasă nici o urmă de îndoială că prima soluţie este prioritară.

Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961)5, consacră de

asemenea lex voluntatis cu referire la convenţia de arbitraj. Art.VI, pct.2, lit.a) şi b), prevede că

atunci când tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii

de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj” (lit.a), iar „în

lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii unde sentinţa trebuie să fie pronunţată”

(lit.b).

Din textele menţionate în aceste convenţii, se desprinde clar constatarea că dreptul uniform

consacră explicit că soluţia pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea

autonomiei de voinţă a părţilor – lex viluntatis.

O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea ţării unde

s-a pronunţat sentinţa. Deşi şi această soluţie a fost consacrată de dreptul uniform (după cum

rezultă din textele menţionate în cele două convenţii la care am făcut referire), trebuie să

precizăm că aceasta are caracter subsidiar în raport cu lex voluntatis, găsindu-şi aplicare numai

în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia.

O a treia soluţie consacrată în materie este aceea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte

incidenţa legii indicate de normele conflictuale ale forului. Menţionăm, însă, că şi această soluţie

este concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat

pentru o anumită lege (de obicei legea contractului principal se aplică şi convenţiei de arbitraj).

Într-adevăr, din cuprinsul art.VI, pct.2, lit.c) al Convenţiei de la Geneva, rezultă că atunci când

părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar

la momentul în care se pune problema determinării unei atare legi de către tribunalul arbitral ce a

fost investit cu soluţionarea pricinii, nu se poate prevedea în ce ţară se va pronunţa sentinţa (caz

mai rar întâlnit), existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă

conform normelor conflictuale din ţara unde se află instanţa de arbitraj sesizată.

În concluzie, de principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei legii desemnate de

părţi – lex voluntatis, soluţie ce dă expresie pe de o parte egalităţii juridice a acestora, iar pe de

altă parte caracterului contractual al arbitrajului. Lex voluntatis se impune deci pe terenul

formării contractului, dar în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale şi mai cu seamă pe terenul

executării sentinţelor arbitrale, în condiţiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivităţii

părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţie de a interveni alte norme conflictuale.

4 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998.

5 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1331-XIII din 26.09.1997.

11

4. NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE SENTINŢEI ARBITRALE

Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care organul arbitral se pronunţă asupra litigiului

cu a cărui soluţionare a fost investit6.

Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri

(sau, după caz, de arbitrul unic) şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj

(primul act săvârşit în această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care

este însăşi sentinţa dată de arbitri), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată

complexitatea sa.

Sentinţa arbitrală este determinată de următoarele elemente7:

Izvorul sentinţei arbitrale

Părţile se obligă prin convenţie scrisă să supună arbitrajului anumite diferende privind un

raport juridic referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.

Organul de la care emană sentinţa arbitrală

Acesta poate fi un arbitraj ocazional sau permanent, rezultând că instanţele judecătoreşti

sunt incompetente să soluţioneze un diferend care formează obiectul unui compromis sau al unei

clauze compromisorii.

Obiectul sentinţei arbitrale

Potrivit Convenţiei de la New York, obiectul diferendului arbitral şi implicit al sentinţei

arbitrale îl pot constitui raporturile contractuale sau necontractuale (art.I, pct.3), atât de drept

civil, cât şi de drept comercial, iar Convenţia de la Geneva limitează obiectul sentinţei arbitrale

numai la diferendele care se pot naşte din operaţiuni de comerţ internaţional (art.I, pct.1, lit.a).

Părţile la care se referă sentinţa arbitrală

Potrivit prevederilor art.I, pct.1 din Convenţia de la New York, calitatea de părţi într-ul

litigiu arbitral îl pot avea persoanele fizice sau juridice, totodată această calitate o pot avea şi

persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor contractante, iar Convenţia de le Geneva prevede în

plus că părţile trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite (art.I,

pct.1, lit.a).

Sentinţa arbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale: convenţia de arbitraj

urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei sentinţe arbitrale susceptibilă de executare în ţara unde

ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată

voluntar. Astfel, sentinţa arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în altul, devine în acesta

din urmă sentinţă arbitrală străină.

Cu privire la regimul sentinţelor arbitrale străine în dreptul R.Moldova, deosebim

reglementarea internă şi reglementarea prevăzută prin convenţii internaţionale.

În ceea ce priveşte reglementarea internă, se admite că sentinţele arbitrale străine sunt

asimilate hotărârilor judecătoreşti străine, privind recunoaşterea şi executarea acestora. În acest

sens, art.475 din Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile legale privind recunoaşterea şi

executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod corespunzător, şi sentinţelor

arbitrale străine, cu câteva excepţii stabilite în mod expres.

Referitor la reglementările internaţionale în această materie, menţionăm Convenţia

pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958), Convenţia

europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961).

6 Convenţia de la New York, la care R.Moldova este parte foloseşte, după cum se observă chiar din

denumire, termenul de sentinţă arbitrală. Astfel, în contunuare vom utiliza termenul de sentinţă arbitrală străină, cu toate că legiuitorul în cuprinsul art.475-476 din Codul de procedură civilă, foloseşte termenul de hotărâre arbitrală. 7 Ion P.Filipescu, Adrei I.Filipescu, op.cit., p.557-558.

12

5. CARACTERUL DE EXTRANEITATE AL SENTINŢEI ARBITRALE

Convenţia de la New York reglementează recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale

străine. Determinarea acestora se face potrivit următoarelor criterii distincte:

Criteriul obiectiv

Sentinţa arbitrală are caracter de extraneitate dacă este pronunţată pe teritoriul unui alt stat

decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea acesteia.

Astfel, potrivit Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală poate fi pronunţată atât într-un

stat care este parte la această convenţie, cât şi într-un stat care nu este parte la aceasta, iar

Convenţia de la Geneva stabileşte că sentinţa arbitrală trebuie să fie pronunţată pe teritoriul unui

stat care este parte la această convenţie.

Criteriul subiectiv

Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate

naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor (art.I, pct.1). Astfel, potrivit

acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale pronunţate în statul unde sunt puse

ulterior în executare dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi străine, au rezolvat un diferend

privitor la raporturi juridice străine.

6. LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI ARBITRAL

Privitor la legea aplicabilă litigiului arbitral distingem următoarele:

Legea procesuală aplicabilă

Potrivit Convenţiei de la New York, procedura de arbitraj se desfăşoară după regulile

stabilite de părţi. În lipsa unui acord expres, procedura ste supusă legii ţării în care a avut loc

arbitrajul.

Convenţia de la Geneva face următoarea distincţie:

- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului permanent, întreaga procedură de arbitraj

este supusă regulamentului instituţiei desemnate;

- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului ocazional, părţile au dreptul să fixeze

regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.

Alegerea între arbitrajul permanent şi cel ocazional aparţine părţilor.

Legea aplicabilă fondului litigiului

Părţile au posibilitatea să stabilească dacă litigiul va fi soluţionat în temeiul legii sau potrivit

echităţii. Astfel, potrivit Convenţiei de le Geneva, în prima situaţie părţile pot stabili legea

aplicabilă fondului litigiului (lex voluntatis), de care se vor conduce arbitrii. În situaţia când

părţile nu stabilesc legea aplicabilă litigiului, arbitrii vor aplica legea indicată de norma

conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. Arbitrii vor ţine seama de prevederile

contractului şi de uzanţele comerciale.

7. RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA SENTINŢELOR ARBITRALE

STRĂINE ÎN R.MOLDOVA

Datorită încrederii pe care părţile au acordat-o arbitrilor desemnaţi de ele şi strădaniei

arbitrilor de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu a cărui soluţionare au fost investiţi,

sentinţele arbitrale se execută, de regulă, în mod voluntar de către cei împotriva cărora s-au

pronunţat.

Totuşi, există situaţii când acestea nu se supun de bună voie soluţiei date de organul de

arbitraj şi refuză executarea hotărârii. În asemenea cazuri titularii drepturilor consfinţite prin

sentinţa arbitrală se vor adresa unei autorităţi sau unui organ de constrângere competent, care să

dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care obstrucţionează aducerea la

13

îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar şi în străinătate. În acest sens sunt concludente

prevederile art.468 din Codul de procedură civilă.

Dar, executarea unei sentinţe arbitrale comportă cu necesitate prealabila ei recunoaştere în

ţara unde urmează a fi executată. În doctrină s-a arătat că prin executarea unei sentinţe străine se

înţelege realizarea drepturilor obţinute prin acea sentinţă într-o altă ţară decât ţara în care aceasta

a fost pronunţată8.

Executarea propriu-zisă constituie o simplă operaţie reglementată de normele dreptului

naţional din ţara unde ea se înfăptuieşte. Sub acest aspect, această chestiune nu ridică probleme

juridice deosebite. Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine

prin intermediul unei jurisdicţii statale este subordonat unei condiţii necesare a cărei îndeplinire

constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism.

Această condiţie necesară este obţinerea exequatur-ului, care presupune unele proceduri

speciale de verificare a îndeplinirii condiţiilor de regularitate a sentinţei arbitrale străine spre a se

încuviinţa executarea silită a acesteia în R.Moldova. Astfel, investirea cu formulă executorie a

sentinţei arbitrale străine este cheia de boltă a întregului ansamblui de probleme juridice pe care

le ridică recunoaşterea şi executarea acelei sentinţe.

În R.Moldova procedura încuviinţării executării silite a sentinţelor arbitrale străine se

efectuează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti străine, aşa cum prevede

art.475 din Codul de procedură civilă.

Procedura de executare silită este supusă, potrivit art.III al Convenţiei de la New York,

legislaţiei statului unde are loc urmărirea silită, cu precizarea că vor fi excluse procedurile de

executare mai complicate şi cheltuielile mai mari decât cele aplicate sentinţelor arbitrale interne.

Referitor la condiţiile ce urmează a fi îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea sentinţei

arbitrale străine, Convenţia de la New York stabileşte prezumţia regularităţii sentinţei arbitrale

străine, în temeiul căreia sentinţa arbitrală străină prin ea însuşi reprezintă un titlu căruia i se

datorează deplină încredere. Partea litigantă care invocă sentinţa nu are de făcut dovada că sunt

îndeplinite condiţiile de regularitate cerute de Convenţia de la New York. Ea trebuie să prezinte

numai originalul sentinţei arbitrale şi al convenţiei de arbitraj pe care se întemeiază. Partea

adversă are obligaţia de a dovedi că există motive care să justifice refuzul recunoaşterii şi


Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale

străine rezultă implicit din prevederile art.V al Convenţiei de la New York, precum şi din cele

ale art.476 alin.(1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că recunoaşterea şi executarea

sentinţei arbitrale străine poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă

aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea sau executarea ei, probe

doveditoare că:

a) una din părţile convenţiei de arbitraj era lovită de incapacitate sau că această convenţie nu

este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest

sens, în virtutea legii ţării în care a fost pronunţată sentinţa;

b) partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre

desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru un alt

motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;

c) sentinţa arbitrală a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau

nu se încadrează în condiţiile convenţiei;

d) sentinţa conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală; totuşi, dacă

dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu

în ea, partea sentinţei care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia

arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;

e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei

părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;

8 T.Popescu, C.Bârsan, Dreptul comerţului internaţional, vol.IV, Universitatea Bucureşti, 1983, p.190.

14

f) sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost

suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată sentinţa sau în conformitate

cu legea ţării căreia a fost dată sentinţa.

Totodată, potrivit art.476 alin.(2) din Codul de procedură civilă, recunoaşterea şi executarea

unei sentinţe arbitrale străine va putea fi refuzată dacă se va stabili că obiectul litigiului nu poate

fi dat în dezbatere arbitrală conform legii R.Moldova sau că recunoaşterea şi încuviinţarea

executării sentinţei arbitrale străine ar fi contrară ordinii publice.

Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării sentinţei

arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei poate amâna

emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că amânarea este raţională, aşa cum

prevede art.476 alin.(3).

Având în vedere reglementările cuprinse în art.V din Convenţia de la New York şi cele

prevăzute în art.476 din Codul de procedură civilă, putem constata că pentru recunoaştere şi

excutarea sentinţei arbitrale străine în R.Moldova sunt necesare a fi îndeplinite următoarele

condiţii :

Competenţa instanţei de arbitraj

Această competenţă este stabilită prin acordul de voinţă al părţilor exprimată prin

compromis sau clauză compromisorie.

Corelaţia dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală se referă la două aspecte:

a) Valabila investire a organului de arbitraj, care constă în faptul că instanţa de arbitraj este

investită în mod valabil în măsura în care între părţi a intervenit o convenţie de arbitraj neviciată

de vre-o cauză de nulitate. Aceată cauză de nulitate se poate manifesta, pe de o parte, prin lipsa

capacităţii părţilor la convenţia de arbitraj, iar, pe de altă parte, prin orice alt motiv de

nevaliditate a acestei convenţii.

Lipsa de capacitate a părţilor se determină de instanţa de exequatur în virtutea legii

aplicabile lor. În doctrină, potrivit unei opinii această formulă a fost interpretată în sensul că

lipsa de capacitate se constată potrivit legii personale a părţilor, iar într-o altă părere în sensul că

legea aplicabilă este aceea pe care o desemnează norma conflictuală a instanţei de exequatur9.

În ceea ce priveşte dreptul R.Moldova, trebuie să precizăm că ambele opinii menţionate pot

duce la aceeaşi soluţie, având în vedere că, potrivit art.1587 din Codul civil, capacitatea

persoanei se determină după legea naţională. Astfel, instanţa de exequatur din R.Moldova va

aplica legea naţională a părţilor contractante.

Orice altă sursă de nevaliditate a convenţiei de arbitraj se determină în virtutea legii căreia

au subordonat-o părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care a fost

pronunţată sentinţa.

Potrivit Convenţiei de la New York, lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj se invocă în

faţa instanţei de exequatur. Aceasta se poate face, deşi lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj

este cunoscută părţilor încă de la începerea dezbaterilor şi putea fi invocată în faţa instanţei de

arbitraj.

Aceste inconveniente sunt remediate în parte de Convenţia de la Geneva. Astfel, se prevede

termenul în care trebuie discutată nevaliditatea convenţiei de arbitraj şi sancţiunea pentru

depăşirea acestuia. Totodată, art.V califică excepţia pentru inexistenţa, nulitatea sau caducitatea

convenţiei de arbitraj ca o excepţie de incompetenţă. Asemenea excepţie poate fi ridicată în faţa

organului de arbitraj, în cursul procedurii arbitrale, pentru a-şi declina competenţa în favoarea

instanţei judecătoreşti, până sau în momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după

cum legea forului consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond,

pentru a-şi declina competenţa în favoarea arbitrajului. Aşadar, potrivit Convenţiei de la Geneva,

în regula generală, nevaliditatea compromisului sau a clauzei compromisorii nu se mai discută în

instanţa de exequatur.

9 Jean-Denis Bredin, La Convention de New York de 10 Juin 1958, pour la reconnaissance et execution

des sentences arbitrales etrangers, Journal de Droit International, No 4, 1960, p.1020.

15

b) Privitor la cel de-al doilea aspect al corelaţiei dintre convenţia de arbitraj şi competenţa

arbitrală – limitele acestei invstiri, instanţa de arbitraj nu-şi poate depăşi competenţa pe care

părţile au convenit să i-o acorde.

Sentinţa de arbitraj excede limitele competenţei stabilite prin convenţia de arbitraj, dacă:

- se referă la un diferend menţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei

compromisorii;

- cuprinde soluţii care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii.

Astfel, Convenţia de la Geneva prevede, în art.V, pct.3, că sub rezerva controlului judiciar

ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se

desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra

existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face

parte.

Caracterul obligatoriu al sentinţei arbitrale

O sentinţă arbitrală străină, pentru a fi recunoscută, mai întâi trebuie să devină obligatorie

pentru părţi. Referitor la sensul termenului „obligatorie” pot apărea unele neclarităţi, şi anume:

dacă aceasta înseamnă că sentinţa devine irevocabilă sau dacă sentinţa poate fi reformată prin

exercitarea căilor de atac. Sentinţa arbitrală mai trebuie să nu fie anulată sau suspendată de o

autoritate competentă a ţării în care sau după legea căreia a fost pronunţată sentinţa. Astfel,

pentru anularea sau suspendarea sentinţei arbitrale sunt competente autorităţile din două state,

adică acelea pe al cărui teritoriu s-a pronunţat sentinţa şi acelea a căror lege a fost aplicată. În

ceea ce priveşte dacă această lege guvernează procedura de arbitraj sau fondul litigiului, textul se

referă la legea aplicabilă procedurii, având în vedere că reglementarea căilor de atac împotriva

sentinţei arbitrale constituie o problemă de procedură.

Nu constituie temeiuri care să împiedice recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale:

- hotărârile care ar infirma sentinţa arbitrală altfel decât prin anulare sau suspendare;

- hotărârile de anulare sau suspendare care ar fi date de alte instituţii decât cele ale statului în

care se găseşte locul pronunţării sau cele ale statului după a cărui lege a fost pronunţată sentinţa.

Convenţia de la New York nu limitează cauzele de natură să atragă nulitatea sentinţei

arbitrale.

Convenţia de la Geneva, în cuprinsul art.IX, limitează cauzele de anulare a sentinţelor

arbitrale:

- nevaliditatea convenţiei de arbitraj;

- nerespectarea dreptului la apărare;

- depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj;

- constituirea nevalabilă a tribunalului ori nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin

convenţia părţilor ori, în lipsă de convenţie, prin dispoziţiile art.IV, care se referă la organizarea

arbitrajului.

Respectarea dreptului la apărare

Desfăşurarea procedurii de arbitraj în bune condiţii este ferm garantată prin accentul care se

pune pe respectarea riguroasă a dreptului apărării. Sancţionarea nerespectării dreptului la apărare

aparţine domeniului recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale, fiind exercitată de cătree

jurisdicţiile ordinare în cadrul procesului de exequatur.

Potrivit art.V, pct.1, lit.b) al Convenţiei de la New York, dreptul la apărare nu a fost

respectat, dacă:

- partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre

desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj;

- aceleiaşi părţi i-a fost imposibil, pentru u alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale

de apărare.

Constituirea organului de arbitraj şi procedura urmată înaintea acesteia

16

Potrivit art.V, pct.1, lit.a), acestea trebuie să fie conforme cu convenţia părţilor sau, în lipsă

de convenţie, în virtutea legii ţării în care s-a pronunţat sentinţa arbitrală.

Ordinea publică

În conformitate cu art.V, pct.2, lit.b) din Convenţia de la New York, sentinţa arbitrală străină

nu este recunoscută şi executată dacă este contrară ordinii publice din statul în care aceasta este

invocată, în acelaşi sens fiind şi art.476 alin.(2) din Codul de procedură civilă.

VI. TEMATICA REFERATELOR

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL

1. Conceptul noţiunii de arbitraj internaţional

2. Criteriile de stabilire a caracterului internaţional al arbitrajului

3. Natura arbitrajului internaţional

4. Izvoarele interne consacrate arbitrajului internaţional

5. Izvoarele internaţionale consacrate arbitrajului internaţional

6. Criterii ale opţiunii părţilor în favoarea arbitrajului internaţional.

7. Avantajele şi dezavantajele în favoarea arbitrajului internaţional sau a celui ad-hoc.

8. Clauza compromisorie – autonomia ei faţă de contractul în care a fost înscris

9. Legea aplicabilă capacităţii părţilor la convenţia arbitrală.

10. Legea aplicabilă în situaţia încheierii convenţiei arbitrale prin persoane împuternicite.

11. Legea aplicabilă consimţămîntului, obictului şi cauzei convenţiei de arbitraj.

12. Acţiunea convenţiei de arbitraj în cazul grupărilor de societăţi comerciale.

13. Extinderea convenţiei de arbitraj în cazul grupărilor de contracte.

14. Legea aplicabilă formei convenţiei de arbitraj.

15. Forma orală a convenţiei de arbitraj şi validitatea acordurilor multilaterale sau bilaterale

încheiate de statele contractante în materie de recunoaştere şi executare a sentinţelor

arbitrale.

16. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj în cazul nerespectării formei scrise.

17. Convenţia de arbitraj prin referire.

18. Efectele convenţiei de arbitraj.

19. Statele – părţi convenţiei de arbitraj.

20. Criterii de interpretare a convenţiilor arbitrale.

21. Principiul ,,competenţa competenţei”.

22. Persoanele care pot deţine calitatea de arbitrii.

23. Descernarea arbitrilor.

24. Egalitatea între părţile aflate în arbitraj la numirea arbitrilor.

25. Constituirea tribunalului arbitral – modalităţi.

26. Acceptarea funcţiei de arbitru.

27. Soluţionarea diferendurilor privind constituirea tribunalului arbitral.

28. Interesul determinării legii aplicabile fondului litigiului prin acordul părţilor

29. Autonomia părţilor cu privire la legea contractului.

30. Împuternicirile tribunalului arbitral în lipsa alegerii de către părţi a legii contractului.

31. Conservarea legii aplicabile la data perfectării contractului şi posibilitatea tribunalului

arbitral de a anula o hotărîre arbitrală din aceste considerente.

17

VII. SUBIECTE PENTRU EXAMEN


1. Conceptul noţiunii de arbitraj internaţional

2. Criteriile de stabilire a caracterului internaţional al arbitrajului

3. Natura arbitrajului internaţional

4. Izvoarele interne consacrate arbitrajului internaţional

5. Izvoarele internaţionale consacrate arbitrajului internaţional

6. Criterii ale opţiunii părţilor în favoarea arbitrajului internaţional.

7. Avantajele şi dezavantajele în favoarea arbitrajului internaţional sau a celui ad-hoc.

8. Clauza compromisorie – autonomia ei faţă de contractul în care a fost înscris

9. Legea aplicabilă capacităţii părţilor la convenţia arbitrală.

10. Legea aplicabilă în situaţia încheierii convenţiei arbitrale prin persoane împuternicite.

11. Legea aplicabilă consimţămîntului, obictului şi cauzei convenţiei de arbitraj.

12. Acţiunea convenţiei de arbitraj în cazul grupărilor de societăţi comerciale.

13. Extinderea convenţiei de arbitraj în cazul grupărilor de contracte.

14. Legea aplicabilă formei convenţiei de arbitraj.

15. Forma orală a convenţiei de arbitraj şi validitatea acordurilor multilaterale sau bilaterale

încheiate de statele contractante în materie de recunoaştere şi executare a sentinţelor

arbitrale.

16. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj în cazul nerespectării formei scrise.

17. Convenţia de arbitraj prin referire.

18. Efectele convenţiei de arbitraj.

19. Statele – părţi convenţiei de arbitraj.

20. Criterii de interpretare a convenţiilor arbitrale.

21. Principiul ,,competenţa competenţei”.

22. Persoanele care pot deţine calitatea de arbitrii.

23. Descernarea arbitrilor.

24. Egalitatea între părţile aflate în arbitraj la numirea arbitrilor.


26. Acceptarea funcţiei de arbitru.

27. Soluţionarea diferendurilor privind constituirea tribunalului arbitral.

28. Interesul determinării legii aplicabile fondului litigiului prin acordul părţilor

29. Autonomia părţilor cu privire la legea contractului.

30. Împuternicirile tribunalului arbitral în lipsa alegerii de către părţi a legii contractului.

31. Conservarea legii aplicabile la data perfectării contractului şi posibilitatea tribunalului

arbitral de a anula o hotărîre arbitrală din aceste considerente.

VIII. TEMATICA TEZELOR DE LICENTA


1. Clauza compromisorie – autonomia ei faţă de contractul în care a fost înscris.

2. Convenţia de arbitraj.


4. Natura arbitrajului internaţional.

5. Hotarirea arbitrala.

6. Regulile UNCITRAL.

18

IX. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Convenţia europeană de la Geneva din 1961 cu privire la Arbitrajul comercial

internaţional;

2. Convenţia de la New-York din 1958 cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor

arbitrale străine;

3. Legea-tip a UNCITRAL-ului din 1985 cu privire la arbitrajul comercial internaţional;

4. Regulamentul de arbitraj al UNCITRAL-ului din 1976 ;

5. Dragoş-Alexandru Sitaru „Dreptul comerţului Internaţional. Tratat”, Vlumul II, Ed.

ACTAMI, Bucureşti, 1996.

6. D. A. Sitaru „Dreptul comerţului internaţional”. Tratat. Vol.I, ACTAMI, Bucureşti, 1995.

7. Dumitru Mazilu „Dreptul comerţului Internaţional”, Editura ALL, Bucureşti 1994.

8. Tudor Popescu "Dreptul comerţului internaţional", Ed.-a II-a, EDP, Bucureşti 1983.

9. N. Costin, Sergiu Deleanu, "Dreptul comerţului internaţional. Partea generală", vol.I,

Lumina lex, Bucureşti, 1997.

10. Ioan .L. Georpescu «Dreptul comercial romвn. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.

Probele. Contractul de vвnzare-cumpărare comercială. Bucureşti 1994.

11. O. Căpăţвnă."Tratat de drept al comerţului internaţional",voll. Editura Academiei

Bucureşti, 1985.

12. Ion Octavian „Dreptul comerţului internaţional”, Bucureşti 1992

13. Chiuariu Tudor, Giurea Roxana « Arbitrajul intern şi internaţional 2012”, Editura

Universul juridic 2012.

14. Cristina Ioana Florescu „Arbitrajul comercial. Convenţia arbitrală şi tribunalul arbitral.”

Editura Universul juridic 2011.

15. Blanc (G.), La conciliation comme mode de règlement des différents dans les contrats

internationaux, in Rev.Tr.Dr.com.1987, 173.

16. David (R.) : L'arbitrage dans le commerce international , in Economica,1982.

17. Dieryck , Procédure et moyens de preuve dans l'arbitrage commercial international , in

Rev.arb.1988, 267.

18. Paulsson (J.) : La lex mercatoria dans l'arbitrage de la CCI , in Rev.arb.1990. p.55.

19. Prujiner (V.) : La gestion des arbitrages commerciaux internationaux :l'exemple de la

Cour d'arbitrage de la CCI, in JDI. 1988,p.663.

20. Reiner (A.) : L'acte de mission : le rôle de la Cour international d'arbitrage et l'application

de l'article 16 par les arbitres , in Bulletin de la Cour CCI, Vol.7, 1996, p.60 .

21. Reiner (A.) : Les mesures provisoires et conservatoires et l'arbitrage international

notamment l'arbitrage CCI, JDI, 1998, n° 853.

22. Reiner (A.) : Le règlement d'arbitrage de la CCI , version 1998, in Rev.arb. 1998 p.25.

Schwartz (E.) : Pratique et expérience de la Cour de la CCI , in Mesures conservatoires et

provisoires en matière d'arbitrage ,Publication de la CCI n°519,1993,p.47.

23. Le règlement de conciliation de la CNUDCI

24. Les Règles de l'arbitrage international modifiées le 1er avril 1997 ( The International

Arbitration Rules

25. Le Code d'éthique à l'usage des médiateurs ( Model Standards of Conduct for Mediators

26. Le Code d'éthique des arbitres ( The Code of Ethics for Arbitrators in Commercial

Disputes )

27. Ancel (J-P.) , La Cour de cassation et les principes fondateurs de l'arbitrage international,

in Mélanges offerts à P.Drai , Le juge entre deux millénaires ,Dalloz 2000,,161.

28. Antaki (N.) : Le Règlement amiable des Litiges. xi+374 pp .Yvon Blais, Québec. ISBN

2-89451-284-8 (1998)

19

29. Arnaldez (J-J.) :L'acte déterminant la mission de l'arbitre Mélanges -Etudes offertes à

Pierre BELLET -1991

30. Batiffol (H ) et Lagarde (P.) : Droit international privé. 6e édit., t.1, 1974; 5e édit., t.II,

1971.

31. Beguin (J) : La logique du régime des voies de recours en matière d'arbitrage commercial

international, Mélanges Houin, 1985 , p.241 .

32. Besson (S.) : Arbitrage international et mesures provisoires (Etude droit comparé ) ,

Etudes suisses de droit comparé ,Vol.105, Schultess éd.Zürich 1998 .

33. Bonafé-Schmitt (J-P): "La médiation: du droit imposé au droit négocié?"(collaboration)

in "Droit négocié, droit imposé?", Ost F., van de Kerchove M; (sous la direction),

Publication des Facultés Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1996.

34. Coippel-Cordonnier (N.) : Les conventions d'arbitrage de l'élection de for en, droit

international privé , LGDJ.1999 .

35. Cornu (G), Les modes alternatifs de règlement de conflits -Rencontres internationales de

Droit comparé - Damas - Rapport de synthèse -RIDC p.313 et s .

36. de Boissesson (M.) et de Juglart (M.) :Le droit français de l'arbitrage interne et

international,Paris,GLN Joly.2e ed.1990.

37. de Boissesson (M.) : Réflexions sur l'espace et le temps dans l'arbitrage international -

Mélanges, Etudes offertes à Pierre Bellet,1991

38. Fouchard (Ph.) ,Gaillard (E.) et Goldmann (B. ),Traité de l'arbitrage commercial

international, Litec, 1996

39. Goldman (B.) :V°Arbitrage en droit international privé ,Encyclopédie-Droit International

,Dalloz

40. Goldman(B.) : Instance judiciaire et instance arbitrale internationale, Mélanges -Etudes

offertes à Pierre Bellet, p219, 1991

41. Gouiffès (L.), Girard (P.), Taivalkovski (P.), Mecarelli (G) : Recherches sur l'arbitrage en

droit international et comparé - Préface Oppetit (B.), Gaudemet-Tallon (H.) et Fouchard

(Ph.) , Travaux et recherches , Université Panthéon-Assas , Paris II, LGDJ 1997

42. Lalive (P.) : Avantages et inconvénients de l'arbitrage " ad hoc " - Mélanges - Etudes

offertes à Pierre Bellet, Litec, p301, 1991

43. Matray (L.) : L'amiable composition en droit comparé ,Liber amicorum,Commission du

Droit et Vie des affaires ,Bruxelles, 1998.p.309.

44. Mayer (P.) : La règle morale dans l'arbitrage international - Mélanges -Etudes offertes à

Pierre Bellet, p379 , Litec, 1991

45. Moreau (B.) : Les effetts de la nullité de la sentence arbitrale - Mélanges - Etudes offertes

à Pierre Bellet , p 403, Litec, 1991

079 -arbitrajul_comercial_international

Law