008 -istoria_dreptului_romanesc

89
1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS ISTORIA DREPTULUI ROMANESC (Ciclul I) AUTOR: Grigore Pîrțac dr. în șt.politice, conf. univ. Inna Pascalu mg. în drept, lector univ. Veronica Bujor mg. în drept, lector univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013

Upload: exodumuser

Post on 20-Jun-2015

354 views

Category:

Law


1 download

DESCRIPTION

istoria_dreptului_romanesc

TRANSCRIPT

Page 1: 008  -istoria_dreptului_romanesc

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

(Ciclul I)

AUTOR:

Grigore Pîrțac

dr. în șt.politice, conf. univ.

Inna Pascalu

mg. în drept, lector univ.

Veronica Bujor

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Page 2: 008  -istoria_dreptului_romanesc

2

Tema 1. OBIECTUL DE STDIU AL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Obiectul şi metodele de studiu

Istoria dreptului românesc studiază apariţia şi evoluţia instituţiilor juridice naţionale pe parcursul

istoriei, urmând principalele etape de dezvoltare a dreptului naţional. Istoria dreptului românesc

oferă numeroase materiale studenţilor pentru a înţelege principalele noţiuni juridice, pentru a le

aborda sub diferite unghiuri de vedere, din perspectiva pluridisciplinarităţii şi complexităţii

fenomenelor sociale.

Studierea disciplinei Istoria dreptului românesc contribuie la educaţia juridică a studenţilor,

la sporirea nivelului de cultură juridică, realizând o tranziţie treptată de la materia predată în liceu la

cea de la Universitate.

Scopul disciplinei nu rezidă numai în acumularea de cunoştinţe privind sistemul de drept

naţional pe parcursul istoriei, dar urmăreşte şi aplicarea acestora în practică, prin evaluarea unor

modele ce s-au dovedit a fi eficiente sau dimpotrivă ineficiente în organizarea societăţii umane şi

reglementarea juridică a principalelor relaţii sociale

Istoria dreptului românesc formează la studenţi aptitudinile de a evalua dreptul ca un sistem

dinamic, strâns legat de necesităţile vieţii sociale, de nivelul de dezvoltare economic, politic, de

tradiţii şi mentalitate naţională, de nivelul de cultură a comunităţii naţionale. Aceste aptitudini ajută

pe viitorii jurişti să devină persoane multilateral dezvoltate, să aibă o viziune de ansamblu asupra

sistemului de drept, să evite formalismul excesiv şi analizele dogmatice.

Aplicarea diverselor metode de studiu şi modalităţi de a aborda fenomenul juridic îi ajută pe

studenţi să asimileze materia predată şi îi pregăteşte pentru însuşirea disciplinelor de ramură, iar în

calitatea lor de viitori jurişti - să înţeleagă mai bine ramurile dreptului contemporan din Republica

Moldova pentru a putea participa cât mai efectiv la procesele de elaborare şi realizare a dreptului în

concordanţă cu rigorile statului de drept.

Istoria statului şi dreptului studiază instituţiile politico-juridice româneşti, din punct de vedere

istoric, de la origini şi până în prezent, fapt care denotă caracterul interdisciplinar al acestei

discipline care are multe tangenţe atât cu istoria, cât şi cu dreptul. Statul şi dreptul sunt elemente de

suprastructură generate de baza economică a societăţii umane într-o anumită etapă a dezvoltării

acesteia. Istoria statului şi dreptului îşi propune să urmărească evoluţia în timp a statului şi

dreptului, încercând să evidenţieze specificul fiecărei epoci istorice în parte..

Folosit în ştiinţă, termenul de metodă presupune modul de cercetare şi de transformare a relaţiei

obiective. Deci, metoda reuneşte un ansamblu de operaţii intelectuale (ce constă din principii şi

norme), care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui

fenomen. Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a facilitat apariţia ştiinţei despre metodă -

metodologie. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţii, deduse

din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda este un anumit principiu metodologic

(metodă particulară) sau un procedeu tehnic anumit (metodă individuală). Printre principalele

metode ale investigaţiilor juridice, pot fi menţionate: metoda istorică, metoda logică, metoda

comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda sociologică, metoda statistică etc.

Page 3: 008  -istoria_dreptului_romanesc

3

Metoda istorică. Ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, studiind

mediul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţa, cum sunt:

tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului etc. Pentru cunoaşterea

sistemelor de drept, juristului îi sunt extrem de utile concluziile istoricului, după cum istoricii

trebuie să se aplece asupra documentului juridic.

Metoda logică. Este în strânsă legătură cu metoda istorică. Aplicarea metodei logice în studierea

problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea de stat, sistemul organelor statale,

corelaţia dintre ele sunt stabilite în conformitate cu un model raţional, iar activitatea de elaborare a

dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.

Metoda comparativă. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor specifice,

a instituţiilor şi normelor acestora, au determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic

recunoaşterea existen ţei unei ramuri ştiinţifice - ştiinţa Dreptului comparat.

Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor exacte, uneori, ea se foloseşte şi în

domeniul dreptului. Experimentul poate fi făcut atât în laborator (în special, în domeniul

criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (cu precădere, în domeniul

reglementării juridice).

Metoda sociologică. Existenţa dreptului este legată de viaţa socială. Toate fenomenele juridice sunt

fenomene sociale. Folosirea sondajului de opinie sau a anchetei sociologice a contribuit la

conturarea sociologiei juridice ca disciplină de sine stătătoare, care se predă la multe facultăţi de

drept. Numai ţinând cont de acestea şi alte metode, putem dobândi rezultate noi, valoroase şi utile în

procesul de studiere a fenomenului juridic.

Rolul şi locul Istoriei dreptului românesc în sistemul ştiinţelor istorice şi juridice

Istoria statului şi dreptului românesc este o ştiinţă de orientare socio-umanistică, care studiază

legităţile generale de apariţie şi dezvoltare a statului şi dreptului, precum şi elementele principale

ale ramurilor de bază de drept din Republica Moldova. Conform caracterului său, ea se manifestă ca

o ştiinţă juridică, de drept şi ocupă un loc distinct în sistemul ştiinţelor sociale atât prin specificul

metodelor sale de studiere, cât şi prin obiectul său de cercetare, care este realitatea juridică, parte

integrantă a relaţiei sociale.

Cu certitudine, statul şi dreptul au, mai mult ca oricând, o importanţă vitală pentru dezvoltarea

europeană a societăţii, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetăţean, în parte, motiv pentru care, în

sistemul de învăţământ universitar din ţările civilizate, studierea istoriei dreptului şi educarea

conştiinţei juridice ocupă un loc important. în condiţiile de democratizare a societăţii şi pregătirii de

integrarea europeană, fiecare tânăr trebuie să tindă spre cunoaşterea mecanismelor de bază ale

reglementării vieţii juridice a societăţii, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sale, organele de

ocrotire a normelor de drept trebuie să aibă o viziune clară despre corelaţia dintre drept şi putere,

drept şi stat, despre necesitatea creării statului de drept. Aceste şi alte probleme vor fi studiate în

cadrul disciplinei Istoriei statului şi dreptului românesc.

Page 4: 008  -istoria_dreptului_romanesc

4

Cursul dat are menirea de a familiariza tineretul studios cu principalele noţiuni ce vizează

problemele generale ale dreptului şi statului, ale ramurilor de bază ale sistemului de drept al

Republicii Moldova, fapt de mare importanţă în formarea viitorilor specialişti.

Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale statului şi dreptului este

realizat de Istoria statului şi dreptului românesc. Aceste noţiuni şi concepte sunt fundamentate pe

baza datelor, ştiinţelor juridice de ramură şi ştiinţelor juridico-istorice, ce cuprind caracterele proprii

şi permanente ale fenomenului juridic. Concomitent, Istoria statului şi dreptului românesc, ca ştiinţă

generală despre stat şi drept, se înscrie în ea, alături de alte ştiinţe juridice, care studiază atât legile

obiective, cât şi normele juridice сuprinse în actele normative în vigoare, din ţara noastră.

Istoria Statului şi Dreptului Romanesc se afla în strânsă legătură cu alte ştiinţe precum Istorii

diplomaţiei, Istoria filosofiei, Istoria doctrinelor sociale, Istoria doctrinelor economice, Istoria

religiilor.

Făcând parte din categoria ştiinţeloi diipre societate, Istoria dreptului românesc prezintă

Interdependenţă cu ştiinţele istorice: Istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia,

sigilografia, heraldica, mimr.matn a, arhivistică, genealogia etc. Istoria dreptului românesc se

loluscşle de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt consideraţi auxiliare din perspectiva disciplinei:

geografia, pentru ci niccluii geografic este un factor important în dezvoltarea smielAţu, filologia,

întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor Iu timp .i|ui.i la înţelegerea transformării conceptelor;

etnogrtflli deoarece se ocupa cu studiul vieţii populaţiilor.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 5: 008  -istoria_dreptului_romanesc

5

Tema 2.STATUL ȘI DREPTUL GETO-DAC

Organizarea social-politică a geto-dacilor în timpul democrației militare. Organele centrale

ale statului dac

In antichitate, Dacia era ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de

triburi şi ocupau teritoriul cuprins între: râul Tisa (vest),râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre

(sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). în anumite părţi, chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste

Nistru, „înaintând până spre Bug", iar spre vest, „ajunseseră până la Dunărea panonică".

Conform informaţiilor rămase de la geograful antic Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi

indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la

Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea

Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că „elenii iau socotit pe geţi de neam

tracic". Şi Dio Cassius, după ce precizează că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de

regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele

de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. în concluzie, se poate afirma, cu

certitudine, că dacii sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.

Herodot. în Istoriile sale, a descris campania regelui persan Darius I din anul 514 î.Chr., la nord de

Dunăre împotriva sciţilor, unul dintre triburile tracice, înspăimântate de puterea militară a perşilor,

neamurile tracice s-au supus, unul după altul, cu excepţia geţilor care, deşi au opus „o rezistenţă

îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci". Această

mărturie este foarte importantă, deoarece faptul că geţii au opus rezistenţă ne face să credem că,

încă în această perioadă, existau forme de organizare politică a geţilor (uniuni de triburi), capabile

să lupte împotriva unui duşman atât de puternic ca Darius.

Persistenţa uniunilor geto-dacice este confirmată şi mai târziu. Astfel, în anul 335 î.Chr., geţii, după

cum mărturiseşte istoricul Arrian,au avut de înfruntat un alt vestit comandant de oşti al antichităţii,

regele macedonean Alexandru cel Mare, care a hotărât să-i pedepsească pe geţi, deoarece aceştia îi

ajutau pe tribali să-i înfrunte pe macedoneni. Arrian mărturiseşte că după ce a debarcat la nordul

Dunării şi a ajuns pe teritoriul locuit de geţi, armata macedoneană a străbătut imense lanuri de grâu

şi a trebuit să înfrunte armata getă formată din patru mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi. în

cetatea getă, cucerită după înfrângerea geţilor, Alexandru a găsit produse meşteşugăreşti atât de

preţioase încât au fost transportate în Macedonia.

La sfârşitul secolului IV - începutul secolului III î.Chr., este atestată existenţa unei formaţiuni

statale geto-dacice condusă de regele Dromihete. El a trebuit să se lupte cu Lisimah, unul dintre

urmaşii lui Alexandru cel Mare. Conflictul care a izbucnit în anul 300 î.Chr. s-a încheiat în anul 292

î.Chr., când armata macedoneană a fost înfrântă de către geţi, iar regele Lisimah a căzut prizonier.

Dromihete a convins Adunarea poporului, care cerea ca Lisimah să fie omorât, că este mai bine ca

acesta să rămână în viaţă. Căci, dacă el ar fi ucis, numaidecât alţi regi vor ocupa locul lui Lisimah şi

Page 6: 008  -istoria_dreptului_romanesc

6

vor fi pentru geţi o primejdie şi mai mare. Dimpotrivă, dacă Lisimah ar rămânea în viaţă, el va purta

recunoştinţă devenind aliatul geţilor.

Acest episod arată că societatea geto-dacică a depăşit stadiul simplei „democraţii militare", aflându-

se într-o formă de organizare statală incipientă, întrucât opinia şi puterea regelui aveau prioritate în

faţa Adunării poporului înarmat, care nu mai putea lua hotărâri şi rămăsese un organ pur

consultativ.

Din secolele III-II î.Chr., avem ştiri despre doi regi geţi, care îşi exercitau influenţa asupra oraşelor

greceşti de pe malul Mării Negre, Zalmodegicos şi Rhemaxos.

De la istoricul Justinus ne-a parvenit o relatare despre luptele geţilor, conduşi de regele Oroles, cu

bastarnii, un trib germanic. întrucât geţii au pierdut în una din bătălii, regele i-a pedepsit pe ostaşi să

fie servitorii soţiilor lor, ceea ce era, la acea epocă o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de pedeapsă

numai după ce i-au înfrânt pe bastarni.

Din cele relatate mai sus, se pot trage concluzii sigure cu privire la stadiul de dezvoltare a societăţii

geto-dacice în epoca istorică a secolului IV î. Chr. în primul rând, devine foarte clar că geto-dacii

erau o populaţie sedentară a căror ocupaţie principală era agricultura, de asemenea, geto-dacii aveau

oşti puternice, înălţau construcţii impunătoare etc. Totodată, există o serie de mărturii scrise şi

materiale ce atestă o puternică dezvoltare a meşteşugurilor, a producţiei şi a schimbului de mărfuri.

Dar cu toate că, începând din secolul IV î.Chr., sunt menţionate puternice formaţiuni militare şi

cetăţi aflate sub conducerea unor regi puternici, societatea geto-dacă nu cunoaşte încă în această

perioadă organizarea statală, ci se află doar în stadiul uniunilor de triburi, bazate pe democraţia

militară. Observăm, însă, că începând din secolele III-II î.e.n., această democraţie militară, această

putere a poporului, se micşorează, în schimb, creşte necontenit autoritatea şi puterea regilor, care

deşi nu sunt încă şefi ai unor state, ci numai şefi militari ai unor uniuni de triburi, şi sunt aleşi şi

revocaţi de către Adunarea poporului, exercitând atribuţiile încredinţate de această adunare, tind

totuşi să permanentizeze, să păstreze această poziţie, ba chiar să o transmită prin moştenire..

In această perioadă, relaţiile dintre geto-daci erau reglementate prin norme de conduită, care nu

aveau caracter juridic (nu erau legi), dar erau respectate de bună voie de către toţi membrii

societăţii. Toate triburile care locuiau în spaţiul carpato-danubiano - pontic aveau, în general,

aceleaşi obiceiuri.

Statul unitar dacic în vremea lui Burebista şi Decebal

Către sec. I î. Chr., procesul de trecere de la orânduirea gentilică la organizarea politico-statală a dus

la formarea statului lui Burebista, care a înfăptuit unificarea triburilor geto-dacice într-un stat

aparte.

Premisele care au favorizat apariţia statului geto-dac au fost următoarele:

-trecerea la o economie de schimb monetar (în această perioadă, se intensifică circulaţia monedelor

greceşti, romane şi a monedei proprii a geto-dacilor);

Page 7: 008  -istoria_dreptului_romanesc

7

-dorinţa aristocraţiei de a-şi întări supremaţia în societatea geto-dacică;

-constituirea unui sistem religios propriu (acum apar primele zeităţi geto-dacice);

-relaţiile strânse cu lumea elenistică, aceasta din urmă oferind un model superior de organizare

social-politică.

-influenţa conjuncturii externe

-personalitatea lui Burebista.

Această situaţie a determinat unificarea grabnică a triburilor geto-dacice către prima jumătate a

secolului I î.Chr.).

Statul lui Burebista cuprindea teritoriul de la lanţul Balcanilor până la Bug, de la Dunărea de mijloc

până la mare. Capitala statului lui Burebista n-a fost identificată. Unii susţin că capitala era Argeş,

alţii Munţii Orăştiei (Costeşti).

Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară. Principiul

eredităţii nu era absolut, întrucât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.

Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii

regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.

In cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important, întrucât, în

spiritualitatea dacică, se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină. în

exercitarea atribuţiilor sale, regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.

Din puţinele izvoare istorice, se deduce indirect faptul că teritoriul statului era împărţit în unităţi

administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două categorii de dregători locali: cei care

exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe

teritoriul statului.

în această perioadă, are loc o intensă stratificare socială. Clasa dominantă este aristocraţia, numiţi

tarabostes sau piliaţi, având ca semn distinctiv o căciulă de piele, pe care o purtau pe cap. Restul

persoanelor erau comiţii, care umblau cu capul dezgolit. Ei erau producători agricoli supuşi

aristocraţiei. Comiţii erau supuşi la diverse forme de tribut şi prestau servicii militare.

După moartea lui Burebista (a. 44 î. Chr.), care se presupune că a murit în urma unui complot, statul

geto-dac se fărâmiţează în patru părţi, iar pe la anul 29 î. Chr. existau chiar cinci părţi. Alţi regi care

au urmat după Burebista şi au rezidat la Sarmizegetusa au fost Comosicus, Coryllus (Scorilo),

Duras şi, în fine, Decebal, care a preluat puterea în anul 87 după Chr., după ce Duras a abdicat,

cedându-i domnia de bună voie.

Decebal reuşeşte să refacă unitatea politică a dacilor, care includea aceleaşi teritorii ca şi statul lui

Burebista, reşedinţa fiindu-i la Sarmisegetuza. în urma conflictelor armate dintre daci şi romani din

anii 85-88, se încheie o pace favorabilă dacilor, dar înjositoare pentru romani. în urma războaielor

daco-romane, dintre anii 101-102 şi 105-106, Decebal este înfrânt, iar Dacia este transformată în

Page 8: 008  -istoria_dreptului_romanesc

8

provincie romană. Această nouă etapă în istoria Daciei va fi marcată de romanizarea propriu-zisă a

geto-dacilor şi impunerea legislaţiei romane.

Elementele de drept la daci înainte de cucerirea romană

Legislaţia geto-dacă. Odată cu formarea statului geto-dac, au apărut normele juridice care au

înlocuit obiceiurile (cutume) practicate în perioada democraţiei militare. Totuşi, unele vechi

obiceiuri, care erau utile şi convenabile clasei dominante (tarabostes), au fost preluate şi sancţionate

de către stat. Majoritatea normelor juridice aveau un caracter religios, ceea ce arată legătura strânsă

între puterea politică şi cea religioasă.

Capacitatea juridică a persoanelor. Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică

antichităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale. Nobilii (tarabostes sau pileaţi), formau baza

de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comaţi sau capilati) aveau capacitate juridica

restrânsă, se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot

nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită. A treia categorie o formau sclavii

(daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel

clasic. Aşadar, ei erau folosiţi, de regulă, la activităţile domestice, iar robul era asimilat unui

membru inferior al familiei.

Pe lângă dreptul nescris (obiceiurile), în statul geto-dac, s-a elaborat şi un sistem de legi. Atât

Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care

invoca faptul că i-au fost inspirate de către zei. Prin aceste legi, nu s-a făcut o simplă codificare a

obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi, căci ele cuprindeau porunci ale regelui. Regele a

recurs la autoritatea religiei, deoarece astfel se putea face mai uşor ascultat de popor. Autorii antici

mai afirmă că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să întreţină în conştiinţa poporului teama

de zei, pentru a asigura respectarea legilor.

Instituţii juridice. Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în

amănunt datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Dar, pe baza unor izvoare

istorice mai ales, le putem reconstitui în liniile lor generale.

In primul rând, trebuie menţionat faptul că, odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat

inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată funciară, care coexista cu

proprietatea obştească (comună). în ceea ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi

turmele de animale, acestea au fost private.

Se pare că geţii aveau atât ogoare nehotărnicite (comune), cât şi hotărnicite (private). Cele

hotărnicite erau repartizate membrilor obştii pe un an, fie prin tragerea la sorţi, fie prin decizia

sfatului bătrânilor. Roadele aparţineau celor care le cultivau, spre deosebire de comunitatea

gentilică, în care roadele aparţineau în întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii

geto-dace necesita anumite norme (reguli) privind obligaţiile. în urma săpăturilor arheologice, s-

au descoperit hambare pentru depozitarea cerealelor şi ateliere de fabricat unelte şi arme, care, prin

capacitatea de înmagazinare şi de producţie, demonstrează că cele produse nu erau destinate numai

Page 9: 008  -istoria_dreptului_romanesc

9

pentru a asigura nevoile consumului intern. O mare parte din produse erau destinate schimbului,

comercializării. Dovadă a unui comerţ activ este şi răspândirea denarului roman, monedă universală

a vremii. Dovezile referitoare la schimburile comerciale şi la circulaţia monedei demonstrează, în

mod sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor.

Familia. De la istoricii antici, ne-au parvenit informaţii valoroase cu privire la organizarea familiei.

Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici, familia la geţi era poligamă. în schimb, Horaţiu şi

Ovidiu, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală

poligamie. Mai mult, Columna lui Traian, prezentând scene din viaţa geto-dacilor, înfăţişează

fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie. Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a

instituţiei căsătoriei de la poligamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii

înstăriţi practicând poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a

căsătoriei la diferite popoare; este important că, în culmea civilizaţiei, familia dacă a fost

monogamă, situaţie conformă cu echilibrul biopsihic al fiinţei umane. Din acestea rezultă că familia

era monogamă.

Căsătoria la geto-daci, ca şi la alte popoare vechi, se încheia prin cumpărarea soţiei de către bărbat

de la părinţii fetei. Cu cât era mai frumoasă şi castă fata, cu atât preţul era mai mare. Preţul cel mai

mare nu-1 oferea decât un om bogat, prefigurându-se astfel şansa ca o fată frumoasă, dar de condiţie

socială modestă, să devină soţia unuia dintre membrii aristocraţiei tribale (tarabostes). Pentru fetele

urâte sau uşuratice, din contra, se căuta cu bani (zestre) cineva, care să le ia de soţie. Horaţiu

proslăvea fidelitatea soţiilor geto-dace, arătând că infidelitatea se pedepsea cu moartea. De

asemenea, Horaţiu menţiona că familia era patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patrilinearâ,

descendenţa stabilindu-se după tată, copiii rămânând în familia acestuia şi după moartea mamei, şi

fiind îngrijiţi de mama vitregă.

Ovidiu descria starea de subordonare şi inferioritate a femeilor daco-gete, viaţa cărora era foarte

grea. Potriviţi obiceiului timpului, ele trebuiau să lucreze pământul, să pască vacile şi oile, pe scurt,

să slujească într-un mod care nu le diferenţia de sclavi.

Averea se transmitea prin moştenire în cadrul familiei, prin dispoziţii orale. încă Herodot scria că

feciorii puteau primi parte din averea părintelui. Astfel, trebuie menţionat că existenţa proprietăţii

private şi a familiei monogame a contribuit la apariţia unui sistem succesoral menit să asigure

trecerea patrimoniului familiei urmaşilor direcţi.

In domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii private.

Astfel, normele dreptului penal vin să-i sancţioneze pe toţi cei care s-ar împotrivi noii orânduiri

politice instaurate. Versurile unor istorici antici ne amintesc despre pedeapsa cu moartea.

Printre infracţiunile cel mai grav pedepsite, era încălcarea interdicţiilor religioase. Deşi formal

atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales

în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui. Ovidiu

scria că, în dispreţul legilor, geţii îşi fac singuri dreptate. Prin urmare, răzbunarea personala era în

contradicţie cu prevederile legilor. Prin pedeapsa capitală se sancţionau adulterul, omorul, acuzaţiile

false, posibil şi jurământul fals.

Page 10: 008  -istoria_dreptului_romanesc

10

Organizarea activităţii juridice a fost una din preocupările centrale ale statului dac. Iordanes,

referindu-se la regele geto-dac Comosycus, arată că acesta se ocupa de organizarea şi

judecarea proceselor. Dar trebuie spus că Comosycus era în acelaşi timp şi mare preot, aşa încât nu

putem spune exact cine exercita atribuţiile de ordin judiciar, regele sau marele preot.

Cunoscând intensa activitate diplomatică desfăşurată de către statul dac, nu trebuie să ne surprindă

existenţa unor norme de drept internaţional. Cu ocazia încheierii unor tratate cu alte state, preoţii

geto-daci u tilizau anumite rituale.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 11: 008  -istoria_dreptului_romanesc

11

Tema 3. INSTUTUȚII JURIDICE DIN DACIA ROMANĂ

Consecințele cuceririi Daciei de către Imperiul Roman

Cel de-al doilea război daco-roman (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea

acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia.. Detaliile războiului au

fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian

construită la Roma. Ulterior Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza.

Astfel, el dă o lex provinciae (lege provincială), care fixa forma de organizare, conducerea,

hotarele, trupele şi impozitele.

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată

pentru o perioadă scurtă (107-256), Dacia a fost provincia cu cea mai intensă colonizare, iar latina

s-a impus în toate domeniile vieîii sociale.

In perioada în care au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut

mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost

abandonate diferite teritorii. Astfel, în anul 106 d.Chr., Traian cucereşte Dacia, transformând-o în

provincie romană. Teritoriul acestei provincii a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul

Munteniei. Alte teritorii, este vorba de restul Munteniei şi sudul Moldovei, au fost incluse în cadrul

provinciei Moesia Inferior. în acelaşi timp, trebuie spus că o mare parte dintre daci au rămas în

afara provinciei, este vorba despre cei care locuiau, la est de Carpaţi şi în regiunile din nordul şi

nord-vestul Transilvaniei, aşa-numiţii daci liberi. Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub

stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.

Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând

în castrele din Alba Iulia şi Ulpia Traiana Sarmisegetuza au avut influenţă şi asupra altor teritorii.

Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi în Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în

alte zone ale Daciei au revenit. Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele

principale, în timp ce un al patrulea, numit „Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin

trecătoarea Turnu Roşu. Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiană Sarmizegetusa

(astăzi Sarmizegetusa, Judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judeţul Alba), Napoca (azi

Cluj-Napoca, Judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judeţul Cluj).

In anul 117, după moartea lui Traian, ca urmare a unei mari răscoale organizate de dacii subjugaţi,

noul împărat, Hadrian (117-138), împarte teritoriul Daciei în trei provincii distincte: Inferior,

Superior şi Porolissensis. Ultima reorganizare a Daciei a avut loc în 168 când împăratul Marcus

Aurelius (161-180), a contopit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară şi a format provincia Dacia

Apulensis. După un an, a desprins din Dacia Apulensis o parte din teritoriu şi i-a dat numele de

Dacia Malvensis.

Page 12: 008  -istoria_dreptului_romanesc

12

Instutuții de stat ale provinciei romane Dacia

In fruntea provinciei, a fost numit un guvernator, reprezentant al împăratului, cu titlul de legatus

Augusti pro praetore. Având rang consular, guvernatorul exercita, la nivel central, atribuţii militare,

administrative şi judecătoreşti. Alături de guvernator, în provincie, activa şi adunarea provincială

sau consiliul celor trei Dacii, formată din delegaţi ai oraşelor şi prezidată de preotul provinciei, care

se întrunea o dată pe an la Ulpia Traiană Sarmizegetusa.

Atribuţiile de conducere politică, administrativă sau juridică ale acestei adunări erau reduse,

limitându-se, în general, la discutarea problemelor de interes general privind interesele oraşelor şi

ale provinciilor şi la susţinerea acestor interese în faţa administraţiei imperiale. Adunarea se mai

ocupa de întreţinerea cultului împăratului, de ridicarea monumentelor celor care făcuseră binefaceri

provinciei etc.

In Dacia romană, au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Oraşele se împărţeau în

colonii şi municipii. Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani cu drepturi civile

şi politice depline, de obicei, foşti ostaşi care se stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din

Dacia au avut acest statut: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.

Municipiile (Porolissum, Dierna, Tibiscum, Apulum sau Malva) erau inferioare coloniilor, acestea

bucurându-se de drepturi dobândite în schimbul unor obligaţii, ca urmare a integrării lor în viaţa

politică a statului cuceritor. Cu o singură excepţie, oraşele din Dacia romană au fost vechi aşezări

ale autohtonilor, ridicate succesiv la gradul de municipii şi, doar unele din ele, la cel de colonii.

Singurul oraş întemeiat exclusiv de romani este Ulpia Traiană, . acest oraş fiind sediul

administraţiei provinciei.

Organizarea şi conducerea oraşelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte oraşe din Imperiul

Roman, fiind exercitată numai de cetăţeni romani. în fruntea coloniilor şi municipiilor, se afla un

consiliu numit ordo decurionum, numărul membrilor săi (decurionii) fiind stabilit în dependenţă de

numărul cetăţenilor romani (între 30 şi 50). Magistraţii se alegeau pe un an şi posedau atribuţii

administrative, financiare şi judecătoreşti. Atribuţiile administrative şi judecătoreşti erau exercitate

cu ajutorul edililor şi chestorilor. Primii dintre aceştia (edilii) aveau funcţii poliţieneşti, chestorii

(questor), în schimb, se ocupau cu încasarea impozitelor şi a taxelor.

. Cele mai importante unităţi administrative, care depindeau de oraşe, erau ţinuturile (territoria). Cea

mai mare parte a populaţiei dacice trăia în localităţi rurale, organizate fie după modelul roman, fie

în forma tradiţională a obştilor teritoriale. Satele care erau organizate după model roman se

împărţeau în două categorii: pagi şi viei. Pagi erau satele care se aflau pe teritoriile ce depindeau de

colonii şi erau conduse de un prefect (praefectus) care, în acelaşi timp, era şi decurion al coloniei de

care depindea satul respectiv, prin urmare, pagi nu aveau o conducere proprie, fiind dependente de

colonia pe teritoriul căreia se aflau.

Viei erau satele care se aflau în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe. Spre

deosebire de pagi, viei, deşi erau organizate tot după modelul roman, erau locuite atât de cetăţeni

romani, cât şi de peregrini.

Page 13: 008  -istoria_dreptului_romanesc

13

Instituţiile juridice în Dacia Romană. Tăblițele cerate din Transilvania

Izvoarele dreptului. Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, pe lângă dreptul local nescris,

a început să se aplice dreptul roman scris. Trebuie menţionat că dreptul local putea fi aplicat doar în

măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Astfel, la

început, dreptul dacic şi cel roman s-au aplicat paralel pentru ca mai apoi, în cadrul unui proces de

interpătrundere şi influenţare reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, cel daco-roman.

Conform concepţiei romane, fiecărei categorii de persoane (cetăţeni romani, latini, peregrini) îi

corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplica dreptul

civil (ius civile). Cetăţenii romani aveau drepturi depline politice şi civile. Ei dispuneau de o serie

de drepturi: de a candida la o magistratură, de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de a

face parte din legiunile romane, de a face testament conform dreptului roman, de a încheia acte

juridice potrivit dreptului roman etc.

Latinii locuiau în municipii, în pagi sau viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic inferior

faţă de cel al cetăţenilor romani. Ei dispuneau doar de dreptul de a încheia acte juridice potrivit

dreptului roman (ius comercium). Latinii care locuiau în provinciile romane erau incluşi în

categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor coloniari (cei care locuiau în

Italia), dar întrucât ei nu erau rude de sânge cu romanii, nu erau, prin urmare, latini şi în sens etnic.

Din categoria peregrinilor făceau parte toţi locuitorii liberi din Dacia romană, atât autohtonii, cât şi

străinii care nu erau cetăţeni romani sau latini. Peregrinii puteau aplica între ei vechiul drept, dar, în

relaţiile dintre ei şi latini sau cetăţenii romani, ei puteau folosi o diviziune a dreptului roman (ius

gentium). Această diviziune a dreptului roman era mult mai evoluată faţă de dreptul civil, întrucât

nu presupunea gesturi rituale sau forme solemne, ci se baza pe libera manifestare a voinţei

persoanelor.

In anul 212 d.Chr., împăratul Caracala a emis un edict prin care a acordat cetăţenia romană tuturor

locuitorilor provinciilor cu excepţia peregrinilor deditici.

Familia şi căsătoria. Inițial, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată

cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de

sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. încă din anul 118, se recunoaşte

dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută

doar căsătoria sine mânu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum mânu (fără

putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a

încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea

matrimonială). Legea Miciei prevedea că, dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin,

căsătoria nu era valabilă

Dreptul de proprietate. În timpul administrației romane au existat două forme de proprietate

asupra pământului: provincială şi quiritară. Proprietar al pământurilor provinciale se considera statul

în persoana împăratului, în timp ce indivizii puteau avea doar drept de posesiune. Posesorii

exercitau o stăpânire reală asupra pământului, transmiţând loturile de pământ personale prin

Page 14: 008  -istoria_dreptului_romanesc

14

moştenire, încheind contracte care aveau ca obiect pământul etc. în virtutea dreptului său suprem de

proprietate, statul roman percepea de la posesori impozitul funciar.

Deşi statul roman era, potrivit unei reguli străvechi, proprietarul pământurilor provinciale (ager

publicus), acestea din urmă erau stăpânite în fapt de autohtoni. Ba mai mult, în anul 199, s-a

instituit prescripţia de lungă durată (prescripţie longi temporis). în baza sa, cel care posedase zece

ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi pământul, putea respinge cu succes acţiunea de

revendicare a lotului său. Astfel, acţiunea intentată de către reclamant după trecerea celor zece sau

douăzeci de ani era respinsă cu succes de către posesorul pământului.

Locuitorii coloniilor, cetăţeni romani care se bucurau de ius italicum, aveau drept de proprietate

quiritară, deoarece solul coloniilor date era asimilat cu cel din Italia. Prin urmare, solul dat putea

deveni obiect de proprietate quiritară (romană).

Locuitorii liberi din Dacia, pe lângă proprietatea provincială aplicabilă numai solului, au exercitat şi

proprietatea peregrină asupra altor lucruri, aspect reglementat de ius gentium sau de dreptul geto-

dac.

Tăblițele cerate din Transilvania sunt formate din trei mici tăbliţe de brad legate împreună

asemenea unei cărţi. Pe părţile exterioare nu era scris nimic, părţile interioare erau uşor scobite şi

unse cu un strat de ceară pe care se aplicase cu vârful unui stilet o scriere cu litere cursive. Aceste

triptice au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană din Transilvania şi au fost

cercetate cu mare interes datorită informaţiilor preţioase pe care le oferă cu privire la multiplele

aspecte ale vieţii economice, sociale şi juridice din provincia romană Dacia. Din numărul total de

25 de tăbliţe, care au fost descoperite, doar 14 au putut fi descifrate, celelalte 11 au rămas

indescifrabile datorită deteriorării. Cele 14 tăbliţe descifrate conţin textele a patru contracte de

vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de

împrumut, un proces-verbal prin care se constata desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista

cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.

Cercetându-se forma actelor, a elementelor şi efectelor lor, s-a desprins concluzia clară că acestea

au o identitate proprie, putând fi calificate drept acte juridice de drept daco-roman.

Astfel, una dintre tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o femeie

peregrină, Anduena lui Bato. Putem constata că, întrucât dreptul roman nu permitea femeii să

încheie acte juridice, acest contract a fost încheiat în baza unei cutume locale. Contractul de

împrumut cuprinde şi o simplă convenţie menită să nască pentru debitor obligaţia de a plăti dobânzi,

pe când potrivit dreptului roman, simpla convenţie nu putea genera obligaţia de a plăti dobânzi, spre

deosebire de dreptul grec. Prin urmare, actul a fost încheiat sub influenţa dreptului grec care

prevedea că o asemenea obligaţie putea rezulta din simpla convenţie a părţilor.

Analiza tăblițelor respective din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii în ceea ce priveşte

trăsăturile dreptului daco-roman. în primul rând, forma actelor conţinute în Triptice este distinctă de

cea proprie dreptului roman, deşi efectele sunt identice. în al doilea rând, în Dacia, a fost vorba, de

fapt, de o îmbinare a elementelor de drept roman şi de drept autohton. Modificările produse erau

menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi să creeze instituţii

juridice noi la baza cărora ar sta buna-credinţă şi libera-voinţă ale părţilor. Devine clar că, în

Page 15: 008  -istoria_dreptului_romanesc

15

procesul complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o

importantă latură componentă, contribuind la accelerarea u nificării celor două civilizaţii.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 16: 008  -istoria_dreptului_romanesc

16

Tema 4. FORMAREA VECHIULUI DREPT CUTUMIAR ROMĂNESC.

Continuitatea daco-romană după retragerea romană.

După retragerea autorităţilor şi trupelor romane din Dacia (a. 275), aici au continuat să locuiască o

populație compactă,alcătuită din dacii romanizaţi împreună cu coloniştii romani, veteranii şi dacii

liberi. Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită organizării de

către Roma a unui întreg complex de aşezări fortificate pe malul stâng al Dunării. La construirea şi

întreţinerea fortificaţiilor, era atrasă şi populaţia daco-romană. Pe lângă relaţiile militare cu lumea

romană au continuat şi cele economice.

După retragerea romană, timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii de

puternice confruntări cu o serie de triburi migratoare, care au invadat, pe rând, teritoriul fostei

provincii romane Dacia: goţii (295-297), hunii (376), gepizii (454), avarii (567), slavii (sec. VI),

bulgarii (679), ungurii (896) etc. Popoarele migratoare, în momentul pătrunderii lor, erau în fază de

organizare gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază

era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele

câmpului şi de vite). Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra

daco-romanilor.

Autorii din secolele IV-V menţionează că, la nord de Dunăre, populaţia vorbeşte o latină vulgară,

rezultat al romanizării dacilor sub aspect lingvistic.

Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continua șit în perioada migraţiilor

când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-română de la oraşe, mai puternic

romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale, determinînd procesul de romanizare al dacilor liberi.

Perioada în care Dacia s-a aflat sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele, aşa încât

ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci şi

lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar). Acea romanitas

lingvistică şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de ordin

logic, precum şi dovezi arheologice, numismatice, lingvistice şi etnografice conduc la concluzia că,

de fapt, retragerea romană din Dacia sub Aurelian (270-275) a constat doar în plecarea legiunilor, a

aparatului funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugari,

negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc, continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se

impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman până în secolul

VII, mai precis până în anul 602. Oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis păstrându-şi instituţiile lor

tradiţionale. în timpul lui Diocletian (240-315), care a revitalizat imperiul, teritoriul Dobrogei a fost

despărţit de provincia Moesia Inferior, transformând-o în provincia Scythia Minor, cu capitala la

Tomis.

Spre sfârşitul secolului III, populaţia daco-romană adopta religia creştină. Pe teritoriul nostru,

creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea şi a ucenicilor

apostolului Pavel în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de

Page 17: 008  -istoria_dreptului_romanesc

17

asemenea, s-a realizat în secolul IV şi începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în

Dacia din dreapta Dunării ..

Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-se

paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea ce

se va reflecta şi în sistemul juridic. în măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia

vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului", unul dintre

lanţuri a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost,

aşadar, construit pe preceptele creştine.

Începutul organizării politico+institutionale la români

După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la vechile

lor forme de organizare - obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe

văile râurilor şi în depresiunile naturale. Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă

patriarhală. Stratificarea socială începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau

cutume. Obştea daco-romană se administra pe baze elective autoadministrându-se şi

alegându-şi singură organele de conducere. Astfel, organele de conducere ale obştii, erau

următoarele:

Adunarea megieşilor era adunarea tuturor şefilor de gospodării, având competenţă pentru rezolvarea

tuturor problemelor obştii;

Sfatul oamenilor înţelepţi şi bătrâni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii, cu atribuţii

judecătoreşti;

Juzii, şefii militari şi judecătoreşti ai obştii, care erau însărcinaţi cu paza, apărarea faţă de străini şi

păstrarea ordinii interne, mai aveau şi atribuţii judecătoreşti.

Obştea constituind o comunitate de muncă, în cadrul său s-au format şi s-au întărit normele de bază

referitoare la muncă şi la relaţiile dintre persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.

In ceea ce priveşte proprietatea, aceasta era în cadrul obştii de două feluri: devălmăşie şi personală.

Principalul obiect de muncă în cadrul obştii săteşti este pământul pe care comunitatea sătească

locuieşte permaticul şi îl munceşte. Asupra pământului, comunitatea sătească rtvci un drept de

stăpânire în comun (de-a valma) sau devălmăşie. Potuşi, unele părţi ale acestei moşii stăpânite de-a

valma puteau ii<( e, cu aprobarea obştii, în stăpânire şi în folosinţă personală. Pe Ungă pământul

arabil, stăpânirea în comun se extindea asupra pildurilor, apelor şi păşunilor. Printre alte bunuri de

devălmăşie, pot fi enumerate turmele, moara comună, subsolul etc. La baza dreptului de stăpânire

personală stă munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmăşie -

pădure, ape, păşuni etc. Primele loturi de pământ, care s-au desprins din fondul de devălmăşie şi au

trecut în proprietate personală, au fost cele pe care membrii obştii şi-au întemeiat casa şi curtea

aferentă. Multe dintre normele stabilite în cadrul obştii se refereau la procesul de muncă. Ca

îndeletnicire fundamentală, de bază, a membrilor obştii era cultivarea pământului. Practicarea

Page 18: 008  -istoria_dreptului_romanesc

18

agriculturii este dovedită de descoperirea a numeroase unelte agricole: seceri, coase, brăzdare de

fier etc.

Normele de drept, care organizau procesul muncii în comun, se referea mai ales la:

repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;

timpul de desfăşurare a muncii pentru arat, secerat etc.;

distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obştii şi pentru fondul de rezervă;

pornirea turmelor pentru păstoritul comun;

stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat;

stabilirea regulilor referitoare la ajutorul reciproc între membrii obştii(cu prilejul construirii casei, la

nuntă, la înmormântare etc.).

In sistemul de pedepsire a vinovaţilor de infracţiune, pedeapsa supremă era izgonirea lui din obşte.

Cele mai grave infracţiuni erau socotite infracţiunile contra persoanei, şi nu contra averii.

Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare.

In cadrul obştii săteşti, toţi membrii erau egali. în condiţiile în care nu apăruseră încă deosebirile de

avere, calităţile personale de inteligenţă, bună comportare, vitejie, puteau să evidenţieze pe unii

membri din cadrul comunităţilor săteşti. Şi în cadrul familiei exista o anumită egalitate. Este

vorba despre liberul consimţământ al viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei, admiterea

divorţului la cererea oricăruia dintre soţi.

Intre secolele IV-VIII, a avut loc procesul de etnogeneza a poporului român. Odată cu

formarea ca unitate etnică, românii s-au organizat şi politic. Astfel, mai multe obşti se uneau în

uniuni de obşti, confederaţii de obşti în vederea apărării în comun împotriva invadatorilor, în

vederea folosirii mai eficiente a unui anumit tip de teritoriu: depresiune montană, valea unui

râu etc. Aceste uniuni de obşti au format „câmpulungurile", cnezatele, voivodatele, „ţările" în

fruntea cărora se aflau cnezii sau voievozii, conducători militari, dar care dispuneau şi de atribuţii

juridice.

Ţara este denumirea predominantă, generică, aplicabilă tuturor celorlalte formaţiuni ce purtau alte

denumiri. Organizarea politică de tipul „ţărilor" n-a fost impusă, ci s-a creat în mod natural. „Ţări"

româneşti au existat în tot arealul carpato-danubiano - pontic. Astfel, în arcul Carpaţilor

(Transilvania), către secolul X, epoca venirii ungurilor, avem trei nuclee statale locale: unul în

Crişana, condus de „ducele" Menumorut, cu centrul în cetatea Biharia; al doilea, în Banat, în frunte

cu „ducele" Glad, cu centrul în cetatea Cuvin; al treilea, propriu-zis, condus de „ducele" Gelu cu

centrul în apropiere de Cluj. La răsărit de Carpaţi, au fost semnalate Ţările Bolohovinenilor,

Brodnicilor, Vrancei, Tigheciului, Câmpulungului etc. La sud de Carpaţi, sunt menţionate „ţările"

Vlaşca, cnezatele lui loan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.

Cuvântul „ţară" provine de la cuvântul latin terra, iiivânt care a intrat în limba română cu sensul

politic de organizare statală şi nu cu sens material de „pământ", ca în alte limbi romanice.

Page 19: 008  -istoria_dreptului_romanesc

19

Apariţia, în cadrul obştii săteşti, a unor vârfuri sociale -juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, terrae,

vatamani a creat condiţiile de formare a elementelor constitutive ale unui aparat politic specific

statului, profesionalizat, compus din slujbaşi (funcţionari cu sarcini permanente răsplătite

corespunzător), aparat politic care lipsea obştii săteşti.

Deşi conducătorii politici purtau denumiri diferite, ei aveau în esenţă atribuţii similare. Juzii erau

magistraţi ca judecători ai locuitorilor, dar şi ca şefi militari ai acestora. Denumirea de jude a rămas

în vocabularul populaţiei dacoromâne încă din timpul ocupaţiei romane. Instituţia judelui este de

origine dacoromână, atât prin tradiţia atribuţiilor de judecător, cât şi a acelora de conducător militar.

Cnezii aveau aceleaşi atribuţii ca şi juzii. Ca şi juzii, cnezii aveau scaune de judecată şi exercitau

comanda militară peste mai multe sate. Voievozii erau judecători şi comandanţi militari, instituţia

voievodatului fiind de origine românească.

3. Instituţiile de drept.Legea țării.

Odată cu formarea ţărilor, au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite

prin autoritatea aparatului politic al „ţărilor". Dar, între timp, acestora li s-au adăugat norme noi,

apărute odată cu ţările. Totalitatea acestor norme a format „Legea ţării". Aceste norme au fost

numite „lege" cu sensul de normă nescrisă. Astfel, „Legea ţării" avea sensul de totalitate de norme

nescrise, legate de conştiinţă, convingere, credinţă prin convingere.

„Legea ţării" reprezenta, la români, un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile

dintre membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate,

familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea credinţei şi demnităţii membrilor obştii.

Referitor la apariţia acestui sistem normativ tradiţional („Legea ţării", „obiceiul pământului") cu

caracter nescris au fost formulate mai multe opinii. Unii specialişti atribuindu-1 exclusiv dacilor,

alţii considerându-1 de origine romană sau barbară, îndeosebi slavă. După cum românii erau

organizaţi în ţări cu condiţii asemănătoare de viaţă, tot aşa normele juridice din fiecare ţară erau

asemănătoare. Dacă ţările românilor purtau denumiri diferite pentru a putea fi localizate, legea, în

schimb, era aceeaşi în fiecare ţară românească şi de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de

„Legea ţării", chiar şi mai târziu, în cadrul statelor feudale româneşti.

Spre deosebire de normele popoarelor migratoare, care aveau un caracter personal, „Legea ţării",

fiind legea unei „ţări", deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, avea un

caracter teritorial;

„Legea ţării" este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de

români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal;

Instituţiile juridice româneşti au suferit unele influenţe străine, datorită contactului românilor

cu alte popoare. Influenţa străină s-a limitat mai ales la terminologie. Este vorba, în special, de

influenţele slavă, germanică, bizantină etc. In Evul Mediu, grupuri compacte de români locuiau în

Ungaria, Polonia, Moravia, Serbia, formând în cadrul acestor popoare nişte enclave, numite de către

Page 20: 008  -istoria_dreptului_romanesc

20

acestea valahi, după numele dat de către migratori românilor - vlahi. Aceste enclave româneşti se

conduceau după norme juridice proprii în viaţa lor internă, dar în relaţiile cu statele pe teritoriul

cărora locuiau ţineau seama de statutul fixat de acestea. În documentele oficiale

redactate în latineşte de cancelariile acestor state, dreptul vlahilor era numit jus valachicum.

Acest jus valachicum, prin urmare, era aceeaşi „Lege a ţării" după conţinut.după care se conduceau

românii care locuiau pe teritoriul unor state străine.

Documentele medievale străine, atestând jus valachicum, nu redau însă şi conţinutul lui, fiind vorba

doar de privilegii feudale privitoare la dări sau la dreptul propriu de judecată, fapt pentru care

reconstituirea vechilor obiceiuri juridice se poate face îndeosebi cu ajutorul „arheologiei juridice",

pe baza supravieţuirilor juridice.

Jus Valahicum I valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară a vieţii

sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti. în cele mai vechi

documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus,

consuetudo, ius, ritus, lex,fiind unitar din punct de vedere geografic; unitar din punct de vedere

social; în principal, un drept cu caracter rural; complet şi complex; elastic şi receptiv; el determină

rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului. Organizată în obşti teritoriale vicinale sau

săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în plin proces de formare a poporului şi a limbii

române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa

unei autorităţi statale, care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul

juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar.

Principalele instituţii juridice. „Legea ţării" cunoştea proprietatea privată, mai ales în ceea ce

priveşte averea mobilă. Astfel, proprietatea privată asupra vitelor era evidenţiată prin însemnarea

vitelor prin diverse semne, pentru ca vitele unui proprietar să poată fi deosebite de ale altuia.

Proprietatea în comun (de-a valma) asupra pădurilor, păşunilor, apelor a continuat să se menţină

alături de proprietatea individuală, care includea în afară de pământul de pe lângă casă, împrejmuit

de gard, şi terenurile puse în valoare prin muncă proprie - terenurile defrişate (curaturile în comun).

Punerea în valoare a terenurilor necesita eforturi considerabile, de aceea, cei care le amenajau

solicitau ajutorul rudelor. In caz că proprietarul punea în vânzare curătura, el trebuia să le acorde

prioritate rudelor sale în privinţa cumpărării acesteia.

Succesiunea. Proprietatea privată putea fi transmisă prin moştenire atât prin lege, cât şi prin

testament. Testamentul se făcea în prezenţa rudelor, în formă orală. Dacă nu s-a făcut dispoziţia

testamentară încă din timpul vieţii atunci, conform „Legii ţării", beneficiau de moştenire

moştenitorii de gradul I -copii, în mod privilegiat feciorii, fiicele având dreptul doar la o parte din

averea mobilă a părinţilor, pe care, dacă părinţii erau decedaţi, o primeau ca zestre de la fraţi la

căsătorie. în cazul în care nu existau moştenitori de gradul I (copii), moşteneau moştenitorii de

gradul II - fraţii, care erau obligaţi să dea zestre nepoatelor la căsătorie. Cei care nu aveau nici

feciori, nici fraţi, pentru a putea să-şi asigure fiicele cu zestre se înfrăţeau cu cineva străin, care

devenind frate de cruce avea dreptu] de a intra în posesia moştenirii.

Dacă nu existau nici moştenitori de gradul II, primeau moştenirea moştenitorii de gradul III -

părinţii, dacă mai erau în viaţă. în lipsa lor, drept moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de

frate. în cazul lipsei oricăror rude, bunurile treceau în fondul de rezervă al obştii. în cazul în care

Page 21: 008  -istoria_dreptului_romanesc

21

existau mai mulţi moştenitori de acelaşi grad, mezinul avea privilegiu] de a moşteni casa

părintească cu toate anexele gospodăreşti.

Dreptul familial a fost influenţat, în măre măsură, de normele creştine bizantine. Astfel, încheierea

căsătoriei avea loc prin cununia în biserică, cu respectarea următoarelor condiţii: - vârsta pentru

femei - 19 ani, pentru bărbaţi - 21, consimţământul părinţilor; credinţa religioasă unică; lipsa

rudeniei până la a patra generaţie. Divorţul era admis pe larg pentru motivele pe care le socotea

legitime biserica creştină.

Atât soţului, cât şi soţiei li se permitea să încheie contracte în formă orală, contractanţii se

bazau pe buna-credinţă şi exprimarea liberă a voinţei ambelor părţi. Obligaţiile se

răsfrângeau asupra averii şi nu asupra persoanei. Astfel, pentru datorii nimeni nu era transformat

în rob. Această particularitate deosebea dreptul vechi românesc de cel al altor popoare.

Cele mai răspândite contracte erau cele de vânzare, schimb, împrumut, de depozitare. Fiind

încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice, precum: baterea palmei,

aldămaşul, cuvântul dat, jurământul.

Dreptul penal. Infracţiunile contra persoanei (omorul, pricinuirea leziunilor corporale) erau

sancţionate cu o amendă plătită în capete de vite, amendă considerată drept cea mai grea pedeapsă.

Infracţiunile contra familiei, bisericii, moralei erau cele care atentau la normele morale şi religioase

existente. Aceste infracţiuni erau: răpirea fecioarelor cu scopul de a se căsători, viului, adulterul,

naşterea de către o femeie necăsătorită a unui copil, hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul,

lin i-ndierea sau deteriorarea avutului. Toate aceste infracţiuni se pedepseau în dependenţă de

gravitatea lor, cu diverse imenzi. Pedeapsa capitală sau pedepse de mutilare nu erau revăzute de

„Legea ţării". Cele mai periculoase infracţiuni se Considerau omorul, violul şi adulterul. Amenzile

erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind judelui, iar două treimi în fondul de

rezervă al obştii.

La judecată, putea participa întreaga obşte. în fruntea justiţiei, se afla judele, asistat de doisprezece

oameni buni şi bătrâni. Ei erau ajutaţi de oameni ca bărbaţi, şefi de familii şi gospodării, care

depuneau mărturii şi erau pentru bunul nume al unei părţi în proces. Flăcăii ajutau la formarea

opiniei publice, pregăteau obştea pentru judecată, prin punerea în lumină, într-o formă satirică, prin

„strigarea peste sat", a unor informaţii referitoare la părţi, la proces. Ceilalţi membri ai obştii (copiii,

femeile, bătrânii) puteau asista la proces doar ca spectatori.

Ca probă de mare importanţă serveau jurătorii, care jurau despre buna reputaţie a unei părţi în

proces. Partea care acuza trebuia să-şi aducă minimum 6 jurători. Partea care se apăra, pentru a

dezminţi afirmaţiile părţii care o acuza, trebuia să aducă un număr dublu de jurători. Pe parcursul

procesului, fiecare parte îşi dubla numărul de jurători, se considera că are dreptate partea pentru

care au jurat mai mulţi membri ai obştii.

In „Legea ţării", existau două forme specifice de proces:

-„prinderea urmei", căutarea infractorului după urmele sale, efectuată de către întreaga obşte; se

considera că unde se terminau urmele, acolo este infractorul (dacă urmele duceau până la drumul

mare sau într-un loc pustiu, prinderea urmei era suspendată);

Page 22: 008  -istoria_dreptului_romanesc

22

-„căutarea lucrului pierdut", dacă lucrul pierdut era găsit, căutarea infractorului era întreruptă.

Normele de drept conţinute de „Legea ţării" s-au păstrat și în condițiile orînduirii feudale.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Tema 5. INSTITU’II JURIDICE ROMĂNEȘTI PÎNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI

DOMINAȚIEI OTOMANE

Constituirea statelor feudale româneşti:.

Premisele formării statelor medievale româneşti.. Formarea statelor medievale româneşti este, în

primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea

protejării averii acumulate de diferitele pături sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături,

a apărării căilor comerciale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ

intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor terenuri etc.

Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a urmat

dupăinvazia tătarilor din 1241, a fost lichidată, pentru o vreme, hegemonia regatului maghiar la sud

şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din aceasta zonă să evolueze spre

întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.

Page 23: 008  -istoria_dreptului_romanesc

23

Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre

evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut

la bază: consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare

socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază

pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti, cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod,

cneaz, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări" (din latinescul - terra)., în izvoarele istorice străine

ele se mai numeau Vlahii, adică ţări ale românilor, deoarece străinii, îi numeau pe români

„vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări", care

acopereau întreg spaţiul locuit de români. Românii populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-

politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în

condiţiile lipsei unui stat unitar.

Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme

mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele,

formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod, un ban etc.

Voievodatul Transilvaniei. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la

teritoriul Transilvaniei. Aceasta se explică prin faptul că, după anul 896, ungurii au migrat din

stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor

teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. în

cronica maghiară „Gesta Hungarorum" („Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de

istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al IlI-lea,

1173-1196), se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana,

cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (în podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dăbâca)

şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin).

Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să caute a câştiga

loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop, în Transilvania, a fost păstrată o autonomie internă. Ea

avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.

.

Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva

etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub

denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei .

In deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre

formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247, regele

maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al Ioniţilor. Printr-o

diplomă specială, cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici.

Din diplomă, aflăm că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea

cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi

voievodatul lui Seneslau (pe Argeş).

In a doua jumătate a secolului al XH-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui Litovoi

(purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta Oltului

Page 24: 008  -istoria_dreptului_romanesc

24

şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar, în urma expediţiei regelui Ladislau al IV-lea

(1272-1290), întreprinsă în 1277-1279, Litovoi este ucis, iar fratele sau Bărbat - luat prizonier.

In cronicile munteneşti, începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru-

Vodă din Ţara Făgăraşului, care, la 1290, „a descălecat" (întemeiat) Ţara Românească cu centrul la

Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de

români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor

tradiţionale, în realitate, unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale în decursul

unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste munţi, factor

permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352) în anul

1330. Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-1 pedepsească pe vasalul

său „infidel", care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus regelui).

In localitatea numită Posada, oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a

fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a demonstrat că

statul nou apărut reprezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul Basarab I a fost

întemeietorul dinastiei Basarabilor în Ţara Românească.

Formarea Ţării Moldovei. în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru s-au

desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre.

Cercetările arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor complexuri

teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului,

în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului, în regiunea

codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna - Orhei) etc.

Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. în vestitul poem

german „Cântecul Nibelungilor", se povesteşte despre o „Ţară românească" în frunte cu ducele

Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului român.

In vecinătatea cnezatului Halici, a fost atestată o „ţară a bolohovenilor" (adică a „volohovenilor"), a

românilor, între anii 1231-1257, bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutaţi de mongoli.

Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a relatat

Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului Ev

Mediu, formând, de rând cu alte „ţări", baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

In anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este menţionată

„Ţara (pământul) brodnicilor". în 1223, brodnicii, conduşi de voievodul lor Ploscânea, au participat

în bătălia de la Kalka (1223).

Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de legenda

lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi Dragoş a

venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde, în valea râului

Moldova, a „descălecat" Ţara Moldovei.

Alţi istorici insistă că voievodul maramureşean Dragoş a fost impus la domnie de către regele

maghiar, după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi

Page 25: 008  -istoria_dreptului_romanesc

25

voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des

acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragoş a fost urmat la

domnie de fiul său Sas.

O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului

maramureşean Bogdan .. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor din

Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde 1-a

izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei opinii,

evenimentul a avut loc la 1359, când a fost, concomitent, respinsă şi o încercare a polonilor de a

pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Este cert faptul că, pe la mijlocul secolului al XlV-lea, prin acţiunea lui Bogdan, a fost înlăturată

suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la

începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-

Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepenitului, cu cetăţile ei de la Milcov, Tighina şi Hotin pe Nistru. Statul

constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului

carpato-nistreano-pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală,

numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386, aici era

domn voievodul Costia. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara

de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate.

Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului

dobrogean situat intre Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al II-lea

(1218-1241), aici este situată „Ţara Carvunei", unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a

Patriarhiei din Constantinopol.

In anul 1346, este menţionat drept conducător al statului dobrogean - Balica, urmat, după 1350, de

Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict cu

negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici - Ivanco, încheie un tratat de pace

şi comerţ cu genovezii, bate moneda proprie. în 1388.

Instituții juridice ale statelor medievale româneşti

Condiţiile social-economice, demografice şi politice asemănătoare în întregul spaţiu geografic

locuit de români în perioada feudalismului timpuriu, au determinat apariţia unor instituții juridice

similare. Concomitent, pe scara socială, apare o ierarhizare feudală tot mai accentuată: cneaz,

voievod, mare voievod şi domnul ţării.

Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare a statelor

feudale româneşti.. Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401,

fundamentarea divină a puterii politice, de către bizantini, nu putea să nu influenţeze concepţia

românească asupra domniei: puterea era considerată de origine divină.

Page 26: 008  -istoria_dreptului_romanesc

26

Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, românii adoptă ca formă de stat monarhia feudală,

având ca precedent Imperiul Bizantin. în fruntea statului, se află domnul (dominus), care se intitula

şi voievod sau mare voievod, pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. El era

ales pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv de către boieri şi membri ai clerului înalt dintre

membrii legitimi, legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor domneşti („os de domn"). Pentru a putea

deveni domn, candidatul trebuia să îndeplinească anumite condiţii (să fie din dinastie domnească, să

nu aibă infirmităţi).

In Ţările Române, domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singurul stăpânitor, lipsit de un organ de

control, însă, nu a fost despot, atributele, fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea stărilor

şi obiceiul pământului.

Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.

Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate

suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept, pentru că vasalitatea era

nominală. Vasalitatea sa purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general.

întemeietorii ţărilor au creat dinastii (Basarabii şi Muşatinii), însă, cu excluderea descendenţei

feminine. Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către oameni capabili, s-au

amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt

electiv-ereditar.

Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea, când a început

să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu Movileştii şi Cantacuzinii).

Principiul a fost abolit, începând cu anul 1711, în Moldova, şi cu anul 1716, în Ţara Românească,

începând cu epoca fanarioţilor.

In Ţările Române, a existat instituţia asocierii la domnie. Astfel, de exemplu, Mircea cel Bătrân îl

asociază la domnie, înainte de 1418, pe fiul său Mihail; Alexandru cel Bun îl asociază la domnie pe

fiul său Ilie, iar Ştefan cel Mare - pe fiul său Bogdan. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex.

fiii lui Alexandru cel Bun). Era, de fapt, o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.

Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun, în caz de fugă

a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa.

Prerogativele domnitorului cuprindeau toate sferele vieţii de stat: legislativă, politică, militară,

judiciară, executivă, financiar-fiscală şi bisericească.

Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei lui

Dumnezeu. Prerogativa legislativă se exercita de către domnitor, de obicei, după consultarea cu

sfatul domnesc sau, uneori, cu marea adunare a ţării. Actele normative pe care le emitea se numeau

hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept,

putea modifica şi obiceiul pământului sau a pravilelor, deja, existente.

Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului. Puterea absolută a domnului era

diminuată în relaţia cu Biserica. Domnitorul putea să decidă înfiinţarea de mitropolii şi mănăstiri, să

numească şi să revoce mitropoliţii şi episcopii etc.

Page 27: 008  -istoria_dreptului_romanesc

27

Domnitorul reprezenta ţara în relaţiile externe, cu dreptul de a încheia tratate, de a declara război şi

încheia pace. Domnitorul era comandantul suprem al armatei, de aceea, comandanţii şi ostaşii

depuneau jurământul către domn la înscăunarea acestuia.

Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca, în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre judecare

orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale

erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul însuşi putea să revină asupra hotărârilor.

Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea păstrarea

prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi şi

procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.

Fiind şeful puterii executive, domnul avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua

orice măsuri pentru păstrarea orânduirii feudale. El avea dreptul de a acorda privilegii, imunităţi şi

ranguri boiereşti. De asemenea, domnitorului îi aparţinea dreptul de a percepe dări, de a stabili

volumul de plată, de a fixa contribuţia, de a înfiinţa dări noi, de acorda scutiri de dări etc.

Sfatul domnesc (12-25 membri) întărea actele de transfer al proprietăţii, aproba daniile domneşti,

acorda imunităţi, participa la judecarea proceselor penale şi civile. Boierii din sfatul domnesc erau

consultanţi în probleme legislative şi de politică externă, în problemele de ordin financiar şi militar.

In cazurile în care ţara se confrunta cu probleme din cele mai complicate (declararea războiului,

încheierea păcii etc.), se convoca adunarea ţării - organ, reprezentativ, care era o prelungire a

sfatului mare al ţării din perioada anterioară, compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii

sociale.

Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului numiţi de către domn şi exercitau atribuţii

administrative, judiciare şi în cadrul curţii. Dregătoriile s-au constituit din necesitatea de a deservi

atât interesele personale ale domnului şi ale curţii sale, cât şi interesele publice şi de administrare a

diferitelor domenii. Sistemul dregătorilor s-a cristalizat în Ţara Românească sub domnia lui Mircea

cel Bătrân, iar în Moldova - sub Alexandru cel Bun. Dregătorii erau numiţi de către domn, cu care

ocazie depuneau jurământ de credinţă. Ei puteau fi confirmaţi sau revocaţi de către domnitor

oricând. Cei care participau la sfatul domnesc erau consideraţi mari dregători, spre deosebire de

subalternii lor care formau categoria micilor dregători.

In ambele ţări româneşti, logofătul era şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui sigiliu cu care

întărea actele domneşti, şi avea unele atribuţii de ordin judiciar.

Vornicul era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi asigura paza

graniţelor. în Ţara Românească, vornicul îşi exercita atribuţiile numai în stânga Oltului, iar în

Moldova erau doi mari vornici: al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos.

Postelnicul era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state, exercita jurisdicţia asupra

funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.

Vistiernicul avea atribuţii în domeniul administrării veniturilor şi cheltuielilor atât ale domnului,

cât şi cele de stat, supraveghea visteria, judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea

dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a haraciului.

Page 28: 008  -istoria_dreptului_romanesc

28

Spătarul păstra spada domnească, iar, uneori, în timp de război, prelua comandamentul armatei. în

Moldova, Ieremia Movilă a încredinţat comanda armatei unui dregător numit hatman. Paharnicul

avea în grijă pivniţele domneşti. Stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti, iar

comisul era mai mare peste grajdurile domnului.

O serie de alţi dregători exercitau atribuţiile legate de persoana sau de interesele domnitorului (mici

dregători), dar ei nu făceau parte din sfatul domnesc (armaşul - executa sentinţele, clucerul

aproviziona curtea cu grâne, slugerul - asigura aprovizionarea cu carne, aga - era paznicul domnului

etc.).

Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acele „ţări" existente

înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale, ajungând după

întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut, „derjava", „volosti".

Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al căror curs se

situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi pârcălabi, iar cei din ţinuturile dinspre

Polonia - starosti, în Valahia - juzi, bani, exercitau o serie de atribuţii de ordin judecătoresc, fiscal,

militar şi administrativ. Moldova a fost împărţită în 24 de ţinuturi.

Oraşele erau unităţi administrative formate preponderent din meseriaşi, negustori şi ţărani cu o

organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Teritoriul oraşelor cuprindea trei zone:

vatra - partea de locuit a oraşului, hotarul - partea formată din viile, livezile, păşunile folosite de

orăşeni şi ocolul - format dintr-un anumit număr de sate ce ţineau de oraş.

In oraşe, existau două categorii de organe administrative:

-consiliul orăşenesc - organ administrativ ales de către cetăţeni pentru un an (compus dintr-un şol-

tuz şi 12 pârgari în Moldova.iar în Ţara Românească un judeţ şi acelaşi număr de pârgari);

-organele administrative formate din dregători numiţi de domnitor - vornicul, starostele, pristavul,

vameş (aceşti reprezentanţi ai domnitorului încep treptat a limita atribuţiile organului electiv al

orăşenilor).

Satele erau unitatea administrativă de bază şi erau conduse de un vătăman, jude sau cneaz împreună

cu oameni buni şi bătrâni. Către secolele XIV-XV, satele s-au împărţit în două mari categorii: libere

şi aservite. Satele libere moşneneşti sau răzăşeşti erau satele care şi-au păstrat autonomia şi după

formarea statului având organe proprii de conducere: cneazul şi „sfatul oamenilor buni şi bătrâni",

subordonate pe plan administrativ, fiscal şi militar judeţelor sau ţinuturilor. Majoritatea o

constituiau, însă, satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri, în aceste sate, conducerea era

exercitată de către un reprezentant al proprietarului.

Structura socială, în epoca feudalismului, s-a constituit în strânsă relaţie cu formele de proprietate

existente: stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi. Alături de aceste clase, s-au aflat şi alte categorii

sociale - ţărani liberi, orăşeni, robi.

Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi înaltul cler. Boierimea (mare, mijlocie,

mică) se stratifica în dependenţă de domeniile feudale stăpânite..

Page 29: 008  -istoria_dreptului_romanesc

29

Boierii erau scutiţi de dări, lor nu li se aplicau pedepse corporale, erau judecaţi numai de judecata

domnească, iar în cazul condamnării la moarte boierilor li se tăia capul, spânzurătoarea fiind

aplicată numai oamenilor de rând.

Titlul de boier se pierdea în caz de trădare a domnitorului şi ţării. Copiii acestuia îşi păstrau titlul.

Dacă boierul devenea negustor sau chiar meşteşugar, el îşi păstra titlul său. Boierimea

participa la viaţa de stat prin ocupare de dregătorii, în Ţara Românească, boierii erau numiţi jupani,

iar în Moldova - pani. Documentele redactate în limba latină îi desemnează prin termenul barones.

O altă categorie socială distinctă o forma clerul, în special, vârfurile conducătoare ale bisericilor şi

mănăstirilor, care deţineau domenii şi se bucurau de numeroase privilegii.

Ţărănimea aservită, în secolul al XIV-lea, se afla în dependenţă personală faţă de feudalii pe moşia

cărora locuia, iar până în secolul al XV-lea, ţăranii aserviţi se puteau schimba liber de pe o moşie pe

alta. Din secolul al XV-lea această schimbare era condiţionată de efectuarea unor prestaţii de

răscumpărare. în această perioadă, ei au fost numiţi vecini.

Obligaţiile faţă de stăpâni le constituiau: dijmele şi slujbele. De asemenea, ţăranii dependenţi

plăteau dări faţă de stat. în dependenţă de proprietar erau ţăranii dependenţi de boier, domnitor şi

mănăstiri. Ţăranii boiereşti şi domneşti erau judecaţi de justiţia de stat, iar ţăranii mănăstirilor de

judecata duhovnicească.

Ţărănimea liberă, în această perioadă, era destul de numeroasă. Aceştia erau mici proprietari de

pământ, numiţi în Ţara Românească moşneni, iar în Moldova - răzeşi. Ţăranii liberi, care nu aveau

pământ, erau numiţi săraci sau vlahi( în Ţara Românească). Ţărănimea liberă avea anumite obligaţii

faţă de domnie (plătea bir şi făcea anumite slujbe). Ţăranii liberi erau judecaţi de justiţia de stat.

Orăşenii erau mai numeroşi, căci existau circa 20 de oraşe. Plăteau dări faţă de stat, ocupându-se şi

cu agricultura în hotarul oraşului. Diferenţierea în mediul urban greva, în primul rând, situaţia

materială a orăşenilor, fiind atestaţi de documente şi „uboghie târgovciane", adică târgoveţi săraci.

Oraşele se socoteau domneşti, iar orăşenii, indiferent de condiţia materială, - liberi.

Robii formau o categorie socială cu regim juridic aparte. Ei puteau avea anumite bunuri cu titlul de

proprietate, nu puteau fi ucişi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi fără proprietate. Robii trăiau

după dreptul tătăresc.

Instituţii ale dreptului feudal românesc: proprietatea, familia, dreptul obligaţional, dreptul

penal, procedura de judecată

Izvoarele dreptului, în această perioadă, pot fi clasificate în izvoare nescrise şi izvoare scrise. Ca

izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar,„Legea ţării".

Printre izvoarele noi, scrise, un loc important îi aparţine legislaţiei domneşti, la care se atribuie toate

gramotele cancelariei domneşti, acte interne şi externe politico-administrative şi juridice. Aceste

norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi.

Page 30: 008  -istoria_dreptului_romanesc

30

Prin recepţia romano-bizantină se subînţelege împrumutul elementelor de drept romano-bizantin.

Astfel, au fost preluate Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares,

Nomocanonul lui Manuil Malaxox etc.

Hexabiblul datează din anul 1345 şi conţine şase cărţi care tratează probleme din domeniul

dreptului civil, ocupându-se de: dreptul familiei, bunuri, succesiuni şi contracte. Cartea a şasea a

Hexabiblului se referă la materia dreptului penal şi elucidează o serie de infracţiuni, ca omorul,

furtul etc.

Sintagma lui Matei Vlastares fost alcătuită în 1335 şi este tradusă integral în 1472 din porunca lui

Ştefan cel Mare. Syntagma cuprinde 24 de titluri subdivizate în capitole. Normele de drept din

Syntagma se referă la logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, succesiuni etc. în ceea ce priveşte dreptul

penal, Syntagma se referă la o serie de infracţiuni, ca: omorul, răpirea, furtul şi infracţiuni contra

bunurilor moravuri. O mare parte din Syntagma este cuprinsă în Nomocanonul lui Manuil

Malaxox, care este o culegere de dispoziţii canonice şi civile, alcătuită în anii 1561-1562. Spre

deosebire de Syntagma, în Nomocanon, materialul era sistematizat strict pe domenii. Toate

izvoarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările române.

Informaţii despre normele juridice se conţin şi în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai

multe au fost încheiate cu vecinii - Polonia şi Ungaria). Unele norme ale acestor tratate se foloseau

la examinarea litigiilor de frontieră.

Proprietatea.În dependență de titularul proprietăţii, proprietate feudală putea fi:

-proprietatea domnească;

-proprietatea boierească sau mănăstirească;

-proprietatea obştii săteşti;

-proprietatea ţărănească.

Odată cu apariţia domniei, domnitorul avea drept suprem de proprietate, care se manifestă în

încasarea dărilor şi prestaţiilor. Boierii şi mănăstirile aveau, de asemenea, un drept da proprietate,

care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi beneficiau de lucrul gratuit (de boieresc) al

ţăranilor de pe moşiile lor. Ţăranii aveau dreptul de stăpânire asupra curaturilor, grădinilor, viilor,

livezilor, pe care le amenajau cu muncă proprie şi le puteau vinde şi transmite prin moştenire.

Modurile de dobândire a proprietăţii funciare erau: cel primar, prin prelucrarea primară sau

acaparare, şi cel derivat -prin tranzacţii, moştenire şi donaţie domnească. în cazul transferurilor de

proprietate, era absolut necesară confirmarea din partea domnitorului ca proprietar suprem.

Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori în lipsa testamentului, în

conformitate cu obiceiul, cu legea. Prin lege, se subînţelege moştenirea legală care revenea, după

vechiul drept, următoarelor grupe de moştenitori: direcţi legitimi; copii în afara căsătoriei; înfiaţii;

soţului supravieţuitor; autorităţilor publice. .

Page 31: 008  -istoria_dreptului_romanesc

31

Dreptul obligațiilor. Sunt cunoscute obligaţiile ce reies nu numai din contracte, dar şi din

pricinuirea daunei, delict (spre exemplu, distrugerea unor semănături de către vite) Obligaţiile să

răspândesc şi asupra averii.

După întemeierea statului, apare forma scrisă a contractului, ea se răspândeşte şi este obligatorie

mai ales în cazurile când obiect al contractului este pământul. în această perioadă, avem contracte

reale (donaţia, schimbul, împrumutul) şi consensuale (vânzare-cumpărare, care se încheia prin

acordul de voinţă a părţilor).

Dreptul familial. în dreptul familial, s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau formarea

familiei relaţiile între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei' deoarece aceste relaţii erau în

competenţa bisericii care se' conducea după canoanele bisericeşti.

Pentru ca să fie considerată legitimă, căsătoria trebuia încheiată prin cununie în biserică, cu

respectarea următoarelor condiţii:

-vârsta: femei - 19 ani, bărbaţi - 21 de ani;

--consimţământul părinţilor;

credinţa religioasă unică;

-lipsa rudeniei până la patru generaţii.

Concepţia despre familia monogamă se afla la baza căsătoriei creştine. Cel care nu desfăcea prima

căsătorie şi se căsătorea a doua oară urma să fie pedepsit. Exista principiul păstrării separate a averii

de până la căsătorie, aşa că, după divorţ, femeia îşi lua zestrea. Relaţiile în familie se bazau pe

supunerea faţă de capul familiei, dar acesta nu avea dreptul să dispună de viaţa membrilor familiei.

Dreptul penal. în dreptul penal, noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început

să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune

periculoasă pentru stat şi domnitor. în perioada examinată, infracţiunile se clasificau în vini mari

(cele mai grave) şi mici (toate celelalte).

Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvârşită

infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea constitui circumstanţă atenuantă doar când

infractorul era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Matei

Vlastares. Pedeapsa diferenţiată, în legătură cu gradul de participare la infracţiune, încă nu se

practica. Această concluzie se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. XV),

care, trecând prin Moldova, a fost jefuit de nişte hoţi. Hoţii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte

prin spânzurare.

Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea

domnitorului („hitleanstvo") era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor. Pretendenţilor

la tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia nasul, deoarece,

cu astfel de neajuns, în viitor, nu puteau pretinde să devină domnitori. Neascultarea poruncilor

autorităţilor se sancţionau prin amendă („osluh").

Page 32: 008  -istoria_dreptului_romanesc

32

Infracţiunilor contra averii li se acorda o atenţie sporită în această perioadă. Cea mai gravă dintre

infracţiunile care atentau la avere este considerat jaful - „război" şi se pedepsea cu moartea. Furtul

şi prădarea sunt desemnate de vechiul termen „tatiba", care atrage după sine pedepse pecuniare.

Treptat, apare şi termenul a prăda „grăbiţi", care însemna sustragerea în contra voinţei

proprietarului a averii lui. Pentru furt şi prădare repetate se aplica pedeapsa cu moartea, astfel că

recidiva influenţa pedeapsa în direcţia înăspririi ei. Deoarece, în perioada examinată, au început a fi

organizate braniştile -părţi din hotarele satelor care includeau păşuni, păduri şi ape -legea apăra

acest drept al proprietarului prin sancţiuni penale. Folosirea fără voia proprietarului a braniştii

(prinderea peştelui, tăierea lemnelor, strângerea fructelor) era sancţionată prin amendă judiciară.

Infracţiunile contra personalităţii - omorul, leziunile corporale - erau pedepsite prin amendă

judiciară. Pentru omor, trebuia aplicată pedeapsa cu moartea, dar putea fi şi comutată în amendă

judiciară - „duşegubina", plătită, de obicei, în capete de vite. Se plătea o recompensă şi familiei

celui ucis.

Încălcările normelor dreptului familial erau interpretate ca infracţiuni împotriva moralei, familiei,

bisericii. încheierea căsătoriei între rude (gradele oprite) era interpretată ca o infracţiune

(„amestecarea sângelui") şi se sancţiona în dependenţă de originea socială a infractorilor. Syntagma

lui Matei Vlastares prevedea surghiunul pentru nobili şi pedepsele corporale pentru cei de jos. Ca

pedepse complementare se mai aplicau şi un număr de zile de post, închinăciuni pe zi, mâncare fără

sare etc. Răpirea miresei, violul şi adulterul erau socotite ca şi mai înainte infracţiuni grave („vini

mari") şi se sancţionau prin duşegubină. Adulterul continua să fie interpretat nu numai ca

infidelitate conjugală, ci şi naşterea copilului de o femeie necăsătorită.

Pedeapsa cu moartea se aplica în caz de trădare a domnitorului, jaf şi recidivă în furt, prădare.

Pedepsele de mutilare se aplicau pentru uzurparea tronului şi depunerea mărturiilor false. Cele mai

des întrebuinţate pedepse erau amenzile judiciare - duşegubină, gloaba, la care se adaugă şi osluhul.

Ca pedepse complementare figurau: confiscarea moşiilor, în caz de trădare, şi pedepsele canonice

(post, închinăciune etc.). Se practica, de asemenea, compensaţia - despăgubirea privată.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 33: 008  -istoria_dreptului_romanesc

33

Tema 6. INSTITUŢII JURIDICE ROMĂNEȘTI ÎN TIMPUL DOMINAŢIEI OTOMANE

Evoluţia organizării de stat şi sociale după instaurarea dominaţiei otomane

Către mijlocul secolului al XVI-lea, în Principatele Române se stabileşte regimul de suzeranitate

otomană. Regimul aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania presupunea autonomia

lor, deţinerea tronului de către un principe pământean, de regulă, din familie princiară, păstrarea

instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri

(în Transilvania - de dietă) şi confirmat de sultan. Dar, odată cu consolidarea dominaţiei otomane,

sultanul încalcă acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea

boierilor.

Domnii erau obligaţi să plătească haraci și daruri oficiale către sultan şi demnitarii lui, care în

curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii

Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare,mucarerul care, iniţial, se percepea la trei

ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Principatele Române trebuiau să pună la

dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei ş.a. Treptat, s-a instituit un

monopol otoman asupra grâului românesc.

Din punct de vedere politic, dependenţa Principatelor Române de Poarta Otomană înseamnă pentru

domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană.

Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un

statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explică prin amplasarea ei în

vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze

pretenţiile faţă de ţara respectivă. în comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania, pe

parcursul dominaţiei otomane, s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii.

De menționat,că Țările Române n-au fost transformate în paşalâcuri datorită capacităţii lor înalte de

apărare, dârzenie, cu care şi-au aparat pământul strămoşesc. O rezistenţă înverşunată au opus

expansionismului otoman Ţara Românească sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Bătrân,

Moldova lui Ştefan cel Mare, Transilvania lui Iancu de Hunedoara. Concomitent, din punct de

vedere economic, pentru turci, era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără

administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor

româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcica. Astfel, Ţările

Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă. Deşi

statalitatea ţărilor româneşti este păstrată, turcii au redus teritorial Moldova prin ocuparea unor

oraşe care devin unităţi administrative ale Imperiului Otoman (Chilia, Cetatea Albă, Tighina,

Izmail). Apare funcţia locţiitorului domnului când acesta nu era în ţară şi funcţia reprezentantului

domnului la Poartă, aşa-numitul capu-chehaia, care îl ţinea pe domnitor la curent cu cele ce se

petreceau în Imperiu.

Page 34: 008  -istoria_dreptului_romanesc

34

Domnitorul deţinea puterile legislativă, executivă şi judecătorească în mâinile sale. El îi putea numi

şi destitui din posturi pe dregători, chiar fără a indica cauza. De asemenea, el putea introduce sau

lichida anumite dări şi era judecătorul suprem, judecând împreună cu sfatul domnesc.

Sfatul domnesc continuă să existe, dar membrii lui sunt exclusiv boierii cu dregătorii şi

mitropolitul cu doar trei episcopi: de Roman, de Rădăuţi şi de Huşi. Sfatul domnesc îşi restrânge

componenţa până la 12 membri (8 dregători şi 4 slujitori ai bisericii). La soluţionarea cazurilor

judiciare, sfatul domnesc era numit divan şi, în anumite cazuri, era abilitat să judece singur, fără

domnitor. Rolul sfatului domnesc creşte pe măsură ce se amplifică starea de instabilitate şi

nesiguranţă a domnitorilor. Ba mai mult, către secolul XVII, boierii fac încercări de a impune

domnitorilor anumite condiţii de guvernare, numite de cronicari legături.

Marea adunare a ţării, ca instituţie reprezentativă, continuă să funcţioneze şi în perioada

dominaţiei otomane, rezolvând chiar şi chestiuni de alegere a domnitorului, să dezbată probleme de

ordin fiscal şi social.

Dregătoriile erau reprezentate, ca şi mai înainte, de marii dregători, marele logofăt, vornici,

postelnic, vistiernic, paharnic, stolnic, comis ş.a. Dar sistemul dregătoriilor a suferit o evoluţie, ce s-

a exprimat în separarea şi specializarea atribuţiilor generale ale dregătorilor. Cu toate că această

specializare a decurs lent, se observă, totuşi, că, la unii dregători, predominau atribuţiile de ordin

public, iar la alţii cele de ordin privat, adică prestarea slujbelor la curtea domnească, servirea

domnitorului şi a membrilor familiei lui.

Oraşele se autoadministrau în persoana consiliului orăşenesc, compus dintr-un şoltuz şi 12 pârgari.

Dar atribuţiile consiliului orăşenesc sunt limitate tot mai mult în această perioadă de vornicul de

târg (reprezentantul domnitorului), competenţa căruia se extinde considerabil. în această perioadă,

apare noţiunea de „ocol", prin care se subînţeleg câteva sate domneşti alipite la oraş. Ocolul nu

forma o unitate administrativă şi era administrat de vornicul de târg al oraşului la care au fost alipite

satele respective.

In sate, administratori, cu funcţii judecătoreşti şi administrative, continuau să fie vătămanul, ales de

obştea sătească, şi vornicul, numit de proprietarul satului.

Astfel, ca formă de guvernământ, a rămas monarhia, dar aparatul de conducere (atât cel central, cât

şi local) a fost modificat sub influenţa diferiţilor factori, inclusiv cei legaţi de dominaţia turcă,

impuşi de necesităţile interne de perfecţionare.

Evoluţia principalelor ramuri ale dreptului

In perioada dată, se păstrează, ca izvor de drept, dreptul cutumiar, concomitent o largă răspândire o

are legislaţia domnească, necesitatea codificării căreia era evidentă.

Intre anii 1588-1628, au fost emise de către domnitori o serie de decrete legislative ce aveau ca scop

promulgarea unei politici penale mai dure faţă de infractori, care, prin acţiunile lor, periclitau viaţa

Page 35: 008  -istoria_dreptului_romanesc

35

şi averea boierilor. Aceste acte au fost sistematizate în 1628 şi au intrat în istorie sub denumirea de

„reforma judiciară de 40 de ani".

In această perioadă,_ se intensifică recepţia dreptului romano-bizantin, ceea ce are drept consecinţă

creşterea tendinţei de codificare a dreptului. în sec. XVI-XVII, sunt copiate o serie de nomocanoane

bizantine, ca pravilele sfinţilor apostoli, Pravila de la Bisericani, de la Neamţ, de la Bistriţa. Este

important de menţionat că pravile cu acelaşi conţinut sunt răspândite şi copiate în Valahia şi în

Transilvania. în Transilvania, aceste copii se făceau din propria iniţiativă a clericilor ortodocşi

pentru credincioşii români ortodocşi.

In 1632, logofătul Eustratie a alcătuit „Pravila aleasă", o traducere din greacă în română a

namocanonului lui Manuil Malaxos (1561-1562). „Pravila aleasă" cuprinde, în principal, regulile

vieţii religioase, dar şi unele norme penale şi civile..

In a doua jumătate a sec. XVI şi în sec. XVII, are loc şi intensificarea recepţiei legislaţiei bizantine

laice. încă la sfârşitul sec. XVI, în Moldova, era cunoscută Legea agrară bizantină. În 1646, din

porunca lui Vasile Lupu, logofătul Eustratie traduce în limba română, din limba greacă, Legea

agrară bizantină şi o prelucrare a operei penalistului italian Prosper Farinaccius, „Praxis et

theoriciae criminalis" în mai multe volume, ce au alcătuit „Cartea românească de

învăţătură".care a pus problema cunoaşterii legilor, socotind circumstanţă atenuantă necunoaşterea

lor la săvârşirea infracţiunii.

Din porunca lui Matei Basarab, în Ţara Românească, în anul 1652, este tipărită „îndreptarea legii",

care îl are ca autor pe Daniil Panoneanul şi cuprinde "Cartea românească de învăţătură", prelucrări

din nomocanoanele bizantine şi unele probleme din domeniul filosofiei, medicinei, geografiei etc.

Conţinutul acestor două coduri este asemănător. Dispoziţiile din prima parte se referă la pravilele

pentru plugari, reglementând relaţiile din agricultură. Codurile consfinţesc interzicerea strămutării

ţăranilor, dreptul proprietarilor funciari de a-şi recupera ţăranii fugiţi de pe moşii, interdicţia de a

primi ţărani fugari (sub sancţiunea amenzii). în partea a doua, sunt reglementate instituţii de drept

civil, penal şi procesual, prevalând cele de drept penal şi procesual. Preluându-se vechea clasificare,

infracţiunile sunt numite vini mari şi vini mici. Pentru calificarea faptelor, o importanţă mare o

aveau intenţia, locul şi timpul comiterii infracţiunii, recidiva. Codurile cunoşteau noţiunile de

tentativă, concurs de infracţiuni, complicitate. Nu erau traşi la răspundere penală infractorii care au

acţionat din ordinul superiorului sau în stare de legitimă apărare, de asemenea, alienaţii mintal şi

minorii până la 7 ani.

Dreptul civil. Proprietatea a continuat să aibă o structură ierarhizată şi după instaurarea dominaţiei

otomane. în această perioadă, regimul proprietăţii cunoaşte trei forme: moşia de neam

(patrimonială); moşia achiziţionată; moşia donată.

Moşia de neam nu putea fi înstrăinată decât prin respectarea protimisisului (dreptul preferenţial de

cumpărare al rudelor). în secolul XVII, se considerau protimitori de gradul I - rudele, ca protimitori

de gradul II - coproprietarii (răzeşii) şi ca protimitori de gradul III - megieşii. Este introdus termenul

de 30 de ani de răscumpărare în cazul când n-au fost anunţaţi protimitorii.

In secolul XVII, apare proprietatea condiţionată, adică moşia care este dată sub condiţia slujbei (a

călăraşilor). Proprietatea călăraşilor nu primeşte însă o răspândire largă şi nu devine proprietate

Page 36: 008  -istoria_dreptului_romanesc

36

deplină. La sfârşitul secolului XVII, această formă de proprietate dispare, iar domeniile date au fost

donate boierilor.

In dreptul succesoral, s-au păstrat cele două forme de moştenire: prin lege şi prin testament. în

această perioadă, se răspândeşte forma scrisă a testamentului care trebuia să întrunească

următoarele condiţii: conştiinţa limpede a testatorului; prezenţa a cinci martori; testamentul scris cu

mâna proprie se considera valabil şi fără prezenţa martorilor.

Gradele de moştenire se păstrează, dar se măresc drepturile soţului supravieţuitor. El moştenea, de

rând cu copiii, în parte egală, în cazul lipsei copiilor, soţul supravieţuitor moştenea toată averea, de

care se putea folosi pe parcursul vieţii şi putea liber să transmită prin moştenire o jumătate din

această avere. Cealaltă jumătate era transmisă rudelor soţului.

Concomitent, apare dreptul de moştenire, aşa-numita „parte a sufletului" care însemna o parte de

avere lăsată pentru ritualul funerar.

-în materia obligaţiilor reglementate de drept, se înregistrează unele schimbări, comparativ cu

perioada precedentă:

-responsabilitatea se răsfrânge nu numai asupra averii, dar şi asupra personalităţii; pentru datoriile

pe care le avea, datornicul putea să devină vecin;

-ca mijloc de asigurare a împrumutului, apare gajul sau zălogul; obiect al gajului putea fi chiar şi

pământul, care trecea în mâinile creditorului până la achitarea datoriei;

-apare contractul de arendă.

Dreptul familial. Vârsta majoratului este atinsă la 25 ani în cazul încheierii căsătoriei, iar în

cazul tragerii la răspundere - la 18 ani.

Dreptul penal. în perioada dată, drept infracţiune este considerată nu numai pricinuirea anumitor

daune, dar şi încălcarea legilor. Se lua în considerare faptul dacă persoana cunoaşte sau nu legea.

Apar circumstanţe agravante, precum: comiterea infracţiunii împotriva vieţii, averii şi demnităţii

boierilor; recidiva; săvârşirea infracţiunii de un grup de infractori.

Categoriile de infracţiuni, în etapa actuală, sunt următoarele:

-Infracţiuni împotriva statului; trădarea domnitorului şi sultanului se pedepsea cu moartea, dar fără

confiscarea averii;

-Infracţiuni împotriva administraţiei şi justiţiei: Conform „Cărţii româneşti de învăţătură", emiterea

banilor falşi se pedepsea cu moartea, dar nu sunt dovezi că sancţiunea dată se utiliza frecvent, se

impunea şi o amendă judiciară. în caz de abuz de putere, de asemenea, se prevedea pedeapsa cu

moartea, dar se mai aplica şi amenda judiciară sau recompensarea daunei.

-Infracţiuni împotriva averii: în cazurile prădării, jafului şi furturilor mari comise de răufăcători se

aplica pedeapsa cu moartea, iar în celelalte cazuri se prevedeau pedepsele corporale şi privaţiunea

de libertate.

Page 37: 008  -istoria_dreptului_romanesc

37

-Infracţiuni împotriva personalităţii: omorul săvârşit de un răufăcător se pedepsea cu moartea, în

celelalte cazuri, era prevăzută amenda, privaţiunea de libertate şi recompensă familiei victimei.

Insultarea boierilor de către ţărani se pedepsea cu pedepse corporale.

-Infracţiuni împotriva familiei, bisericii şi moralei: erau infracţiunile precum răpirea femeilor,

violul; avortul ce se pedepseau foarte grav; vrăjitoriile se pedepseau cu arderile pe rug; în celelalte

cazuri, se mai foloseau duşegubina şi gloaba.

Dreptul procesual. Schimbările în proces sunt legate de „reforma judiciară de 40 de ani".

Procedura de judecată era publică. în perioada dată, încă nu se făcea diferenţiere între dosarele

penale şi civile. Cercetarea se făcea de către cel ce judeca. Ca mijloace de probă, în proces, erau

martorii şi jurătorii. Cele mai valoroase probe în justiţie se socoteau documentele scrise. într-un

hrisov domnesc, se sublinia că „mai de crezare sunt gramotele domnitorilor de mai înainte, decât

gurile oamenilor...". în perioada dată, apare o taxă nouă pe care o achita cel ce câştiga procesul.

Dreptul în principatul autonom Transilvania

Din 1541 şi până în 1699 (pacea de la Karlowitz), Transilvania a fost un principat autonom sub

suzeranitatea otomană, ca urmare a transformării părţii centrale a Ungariei în paşalîc, în timp ce

regiunile de vest şi de nord au fost anexate de Habsburgi.

Principele Transilvaniei nu putea începe război şi încheia tratate cu alte state fără consimţământul

Porţii. în schimb, amestecul sultanului în treburile interne era mai mic ca în Moldova şi Valahia.

Principele, ca şef al statului, era ales de Dieta Transilvaniei (adunarea pe stări) şi era confirmat de

sultan. Avea atribuţii interne foarte largi: judecătoreşti, administrative, legislative, deci, în epoca

principatului, au sporit atribuţiile conducătorului statului faţă de epoca anterioară a voievodatului.

Principele guverna cu ajutorul unui consiliu care, conform hotărârilor Dietei din 1542 şi 1545, era

alcătuit din 21 persoane (câte 7 de fiecare naţiune privilegiată). Numărul acestor consilieri a variat,

stabilindu-se la 12. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magistrul curţii, gladiger (spătar),

şeful cancelariei (summus cance-larius), tezaurarius (vistiernicul), un fel de postelnic - deci,

dregătoriile acestea se înmulţesc şi ele au acelaşi conţinut ca şi în Moldova şi Valahia.

Dieta - adunarea stărilor - a avut un rol mai important , avea de la 127-200 de membri; participau

consilierii principelui, prelaţii, nobilii şi funcţionarii din comitate şi scaune şi reprezentanţii

oraşelor. Iniţiativa convocării şi ordinea de zi a dietei erau indicate de principe. Dieta legifera,

stabilea cuantumul de dări, determina candidaţii şi alegea funcţionarii superiori, examina probleme

de jurisdicţie, autentifica documente, lua decizii referitor la reformele religioase.

Dieta avea o cancelarie, care punea materialele referitoare la probleme mai importante la dispoziţia

membrilor săi în vederea participării la dezbateri. în cauzele mai importante, se formau comisii

pentru cercetările dintre membrii dietei.

Ordinea dezbaterilor era strict stabilită. După determinarea exactă a obiectului dezbaterilor, fiecare

avea dreptul la cuvânt, cerându-1 prin ridicarea mâinii. Preşedintele oferea cuvântul în ordinea

Page 38: 008  -istoria_dreptului_romanesc

38

anunţării. Oratorii erau obligaţi să rămână la locul destinat, să nu se abată de la subiect, să fie

concişi. Preşedintele rezuma dezbaterea şi o supunea votului.

Deoarece dietele au votat numeroase legi care au dat naştere la contradicţii, s-a făcut resimţită

necesitatea de a se pune de acord aceste legi, sistematizându-se într-o lucrare unitară. Această

lucrare a fost promulgată în 1653 sub titlul Approbatae Constitutiones (sau pe scurt Aprobatele),

care cuprindea dreptul de stat, ecleziastic şi de procedură. După 1653, legiferarea dietei a continuat

şi o nouă sinteză s-a înfăptuit la 1669 sub titlul Compilatae Constitutiones (sau Compilatele).

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 39: 008  -istoria_dreptului_romanesc

39

Tema 7. EVOLUȚIA INSTITUȚIILOR JURIDICE ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA

REGIMULUI FANARIOT

Organizarea şi funcţionarea organelor de stat centrale şi locale. Reformele lui Constantin

Mavrocordat

Regimul politic fanariot a fost constituit începând din 1711 în Moldova şi din 1716 în Ţara

Românească, autonomia lor fiind grav afectată. Totuşi, ele nu au fost transformate în paşalâcuri, ci

şi-au menţinut structura de stat, legile, organizarea administrativ-teritorială,doar oar armata a fost

desfiinţată. Instituţia Domniei a suferit unele modificări,Domnul nu mai este ales de Divanul

domnesc şi apoi confirmat de sultan, ci este numit direct de acesta. Cea mai importantă schimbare

consta în faptul că el nu mai provenea dintre boierii ţării. Singura lui legătura cu mediul în care

venea era de natură spirituală -fiind creştin-ortodox. Domnul şi-a păstrat aceleaşi prerogative, însă,

au intervenit unele evoluţii.

Dreptul de legiferare este folosit, în mai mare măsură, decât până acum, date fiind nevoile de

reglementare mai mari, ca urmare a schimbărilor economice şi sociale.Puterea executivă rămâne

esenţa funcţiei: Domnul conduce administraţia de stat, numeşte dregătorii, acordă titluri de boierie,

aprobă înfiinţarea de sate, târguri etc. Deşi armata nu mai avea configuraţia de mai înainte, fiind

vorba acum doar de garda domnească, de forţele de menţinere a ordinei, Domnul acţionează ca şi

cum armata ar fi avut efectivele de altădată, numindu-i pe spătar, pe hatman, pe agă, pe căpitanul de

dorobanţi., Domnul nu avea voie să facă politică externă în numele ţării, nici să declare război, să

încheie pace şi să trimită soli.

In cadrul instituţiei Domniei, apare o formulă nouă -căimăcămia. Denumirea este turcească,

caimacam însemnând locţiitor. Până la anul 1826, dreptul de a-1 numi pe caimacam 1-a avut

Domnul. Faptul că Domnul era confirmat în domnie, din când în când, avea rostul de a aduce noi

sume de bani sultanului, marelui vizir, paşalelor, dar, totodată, avea şi menirea de a-1 atenţiona pe

Domn asupra limitelor puterii sale.

Schimbarea frecventă a Domnilor a generat proteste din partea marii boierimi, exprimate mai ales la

Congresele de pace, care aveau loc după războaiele ruso-turce. Ca urmare, prin Tratatul de pace de

la Kuciuk-Kainargi, reiterat prin Tratatul de la Iaşi din 1792, durata Domniei s-a fixat la şapte ani.

Sfatul domnesc de altădată - competenţa sa este mult micşorată. totuşi, aceasta era cea mai

importantă instituţie în care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri -dregători, abilitaţi să

rezolve problemele concrete ale conducerii ţării. La dezbaterea unor probleme de interes deosebit,

erau invitaţi să participe şi alţi mari boieri, mitropoliţi, episcopi.

Membrii Divanului erau numiţi de Domn prin confirmarea marilor dregători, imediat ce urca în

scaun. Cei mai mulţi membrii erau boieri dregători de clasa I numiţi „divaniţi". Ceilalţi erau boieri

de clasa a Il-a având dregătorii centrale de însemnătate mai mică, sau fără dregătorii, dar cu aceleaşi

Page 40: 008  -istoria_dreptului_romanesc

40

ranguri şi titluri. Până la introducerea principiului separării puterilor în stat (prin Regulamentele

Organice), divanul a exercitat atribuţii diverse, în regimul confuziei de puteri: executive

(politice şi administrative), judecătoreşti şi legislative.

In cadrul atribuţiilor legislative, Divanul legifera numai reglementări de însemnătate secundară

(hrisoave normative, mizamuri, ponturi), fiindcă legiuirile importante (coduri, hrisoave

soborniceşti) erau de competenţa Sfatului de Obşte. Desigur, Divanul aviza şi aceste legiuiri, dar

aprobarea definitivă venea din partea Sfatului de Obşte. Sediul Divanului era la Curtea domnească;

numai în cazuri excepţionale Domnul se deplasa împreună cu Divanul pentru a judeca

undeva, în ţară. Convocarea nu se făcea decât pentru probleme deosebite, fiindcă oricum membrii

săi erau zilnic la Curte, la dispoziţia Domnului. Acesta era preşedintele forului constituit şi prezida

şedinţele. în lipsa Domnului, prezida fie mitropolitul, fie marele logofăt sau alt mare boier cu

dregătorie. Când Divanul îşi exercita atribuţiile judecătoreşti, şedinţele erau publice.

O altă instituţie, în tradiţia feudală a Ţărilor Române, care a suferit modificări de amploare în

această perioadă, a fost Marea Adunare a ţării. Practic.. Sub titulatura de „mare adunare a ţării" se

înţelege, în secolul al XVIII-lea, o instituţie simbolică, fără atribuţii judiciare.

Schimbări semnificative s-au produs în domeniul clasificării dregătorilor. Numirea şi revocarea lor

era de competenţa Domnului care se orienta după criterii obiective şi subiective, precum capacitatea

candidatului, rudenia, averea, valoarea darurilor oferite. Numirea în funcţie se efectua cu două

prilejuri: la urcarea Domnului în scaun şi la începutul fiecărui an când, urmare a depunerii

„însemnelor" de către cei aflaţi în funcţie, Domnul urma să-i confirme sau să-i înlocuiască. în cazuri

deosebite (deces, revocare datorită unei greşeli etc.), se puteau face numiri şi în cursul anului. între

candidaţii la dregătorii, se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferaţi) şi fii ai Domnului, fapt

inadmisibil până în secolul al XVII-lea.

Sub paravanul unei dregătorii, se puteau cumula atribuţii diferite, de natură administrativă şi

judecătorească, încât paleta câştigurilor era largă. Pe lângă darurile primite de la subalterni sau de la

cei care se prezentau cu diverse probleme, un dregător îşi însuşea o parte din veniturile statului

(recte, ale Domnului), la care avea acces, dar primea şi „mila domnească" constând în scutiri de

impozite sau danii de moşii.

Efectele principiului venalităţii funcţiilor au fost atât de dezastruoase, din punct de vedere economic

şi social, încât, prin reforma din 1741, Domnul Constantin Mavrocordat s-a văzut nevoit să

introducă leafa fixă.

Structura social-politică şi statală a Moldovei şi Ţării Româneşti a cunoscut evoluţii semnificative,

odată cu reformele efectuate de Domnul Constantin Mavrocordat. Faptul că acesta a domnit,

alternativ, de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova a făcut ca măsurile luate în.

perioada 1734-1749 să fie aplicate în acelaşi fel în cele două ţări, consolidând unitatea lor politică.

Reforma fiscal-administrativă a constat, mai întâi, în scutirea de dări a boierilor, mănăstirilor şi

preoţilor. Boierimea devine clasă de slujbă, cu venituri nu numai din moşiile aflate în proprietate, ci

şi din privilegiile legate de calitatea de dregător cu atribuţii (halea), dregător fără atribuţii (poia),

fost dregător (mazilii) sau fii de dregători (neamurile),concomitent boierii primesc leafă pentru

slujba lor.

Page 41: 008  -istoria_dreptului_romanesc

41

Cum statul nu putea subzista fără venituri, Constantin Mavrocordat a simplificat şi, prin aceasta, a

eficientizat sistemul de percepere a dărilor: a fost instituită o dare fixă împărţită în patru rate în

locul dărilor multiple; răspunderea colectivă a obştii faţă de fisc a fost înlocuită cu răspunderea

capului de familie; au fost desfiinţate pogonăritul şi văcăritul; dările în natură sunt, în mai mare

măsură, înlocuite cu cele în bani.

Reforma socială - cea mai importantă - a constat în reglementarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi.

Faptul că statul se implică într-un domeniu aflat până atunci la discreţia stăpânilor de moşii este

sugestiv pentru etapa în care se afla societatea românească. Datorită cuantumului obligaţiilor şi

abuzurilor, zeci şi sute de mii de locuitori fugeau peste hotare lipsind atât boierimea, cât şi statul de

importante venituri. Ca urmare, numărul zilelor de clacă, pe care trebuiau să le facă ţăranii aşezaţi

pe moşii, a fost fixat la şase (două la arătură, două la coasă, două la seceră), apoi la 12, indiferent de

obiceiul locului.

In 1746, Adunarea de Obşte a Ţării Româneşti a hotărât dezrobirea celor fugiţi peste hotare, dacă se

întorc în ţară. Această măsură a pregătit actul desfiinţării rumâniei (serbiei), hotărât de Adunarea de

Obşte, la 5 august 1746 în Ţara Românească şi la 6 aprilie 1749 în Moldova, prin emiterea unui

hrisov, în care se examina situaţia vecinilor, comparativ cu cea a lăturaşilor, se menţiona că vecinul

se deosebeşte de lăturaş, doar prin faptul că n-are dreptul de liberă strămutare. Hrisovul a desfiinţat

vecinia ca dependenţă personală a ţăranului faţă de proprietar şi chiar termenul de „vecin".

Izvoarele de drept şi trăsăturile de bază ale dreptului

Cu certitudine, izvoarele de drept au evoluat conform nevoilor societăţii atât ca formă, cât şi în

conţinut. Se pot discerne trei etape mari: obiceiul pământului, legea ţării, legea scrisă

Ca izvor de drept, se păstrează dreptul cutumiar, care includea în sine norme din vechiul „obicei al

pământului". Cu toate că dreptul cutumiar rămâne a fi unul dintre izvoarele dreptului, o importanţă

tot mai mare dobândeşte Legea scrisă, şi în primul rând, legislaţia domnească.

In secolul XVIII, sunt emise, un şir de hrisoave, care pot fi clasificate în: 1) hrisoave referitoare la

straturile sociale; 2) acte referitoare la organizarea administrativă şi fiscală; 3) legislaţia agrară; 4)

legi cu privire la procesul judiciar.

Un alt izvor de drept îl constituie recepţia romano-bizantină. în secolul al XVIII-lea, se aplică, în

continuare, Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares, Legea agrară bizantină,

Prohironul, Bazilicalele. Până la sfârşitul secolului XVIII, recepţia bizantină îşi păstrează forma

nomocanonică. în secolul XVIII, legiuirile au fost numite „condică" sau „cod", semn al pătrunderii

influenţei apusene, apoi „ponturi" şi mai târziu „legi".

„Pravilniceasca condică", a fost scrisă în limba greacă şi română în anul 1775, pusă în aplicare din

1780, exprimarea corectă în limba română fiind de „Mica rânduială juridică". Operă a interesului

reformator al domnitorului fanariot de origine greacă Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797,

Ţara Românească; 1786-1788, Moldova). în ea, se îmbină obiceiul pământului cu dispoziţii

Page 42: 008  -istoria_dreptului_romanesc

42

bizantine. Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor principii de

drept şi politologie, care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu şi Beccaria.

Legea, însă, este, în principal, de inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea feudală, reglementează,

în mod amănunţit, dijma şi claca.

„Sobornicescul hrisov", editat de Alexandru C. Mavrocordat în 1785, este cel mai important act

normativ intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două

anaforale de Sfat de Obşte (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un nou

regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de

la săraci la bogaţi şi puternici, cu excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De

asemenea, a reglementat statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi. Se poate spune că

acest Hrisov „constituia o reformă a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentaţi prin Sfatul de

Obşte lărgit".

Codul Calimach a intrat în vigoare în anul 1817, sub forma versiunii în limba greacă, sub redacţia

unui grup de jurişti. Izvoarele folosite demonstrează orientarea decisă spre dreptul modern,

format în Europa Centrală şi Occidentală; obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez

din 1804 şi Codul civil austriac din 1811. Acest cod a avut o longevitate remarcabilă pentru o vreme

de transformări profunde: până în 1865.

Legiuirea Caragea a jucat acelaşi rol în Ţara Românească. A fost publicată în anul 1818, fiind

aplicată, de asemenea, până în 1865. Reînnoieşte mai pe larg procedeul lui Ipsilanti şi îmbină

dreptul Bizanţului şi obiceiul pământului. Este tot un cod general, în care se juxtapun patru coduri

specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală. Moment important al culturii juridice

româneşti, caracterizează sfârşitul perioadei feudale. Este alcătuită din elemente de drept bizantin,

dar şi din multe elemente de cutumă românească.

Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au

depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai fidelă a textului grec, în care a fost concepută. Atât

textul românesc, cat şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează

anumite probleme reflectă, întru totul, mentalitatea vremii, dar se poate explica şi prin faptul că, în

esenţa lor, acele chestiuni erau cunoscute.

Mihail Fotino a alcătuit câteva proiecte de cod general, dar care nefiind întărite de domnie, s-au

considerat Manuale de legi. Manualul de legi din 1766 a avut numeroase copii, ceea ce dovedeşte o

largă circulaţie atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova; astăzi opt copii se află la Bucureşti, trei

la Iaşi şi una la Odesa.

La începutul sec. XIX, face o încercare de a sistematiza legislaţia moldovenească juristul

Andronache Donici,care a analizat dreptul cutumiar, legislaţia domnească la dreptul bizantin

receptat, alcătuind un manual de legi, pe care l-a intitulat „Adunare cuprinzătoare în scurt legile din

cărţile împărăteşti pentru conducerea celor ce învaţă legile cu arătarea cărţii, titlului, capitolului şi

paragrafului legilor împărăteşti". Acest cod al pravilistului Donici cuprinde 42 de capitole, din care

doar un capitol (41) conţinea norme de drept penal, celelalte se refereau la dreptul civil şi de

procedură. El a fost tipărit în 1-814 la Iaşi.

Page 43: 008  -istoria_dreptului_romanesc

43

Organizarea instanţelor judecătoreşti. în perioada trecută, între ultimele domnii pământene

(Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) şi Revoluţia de la 1821, au fost efectuate două

reforme judiciare: a lui Constantin Mavrocordat (între 1739-1743) şi a lui Alexandru Ipsilanti (la

1775). Frecvenţa schimbărilor intervenite în acest domeniu arată amploarea transformărilor

intervenite în societate.

Constantin Mavrocordat a înfiinţat funcţia de ispravnic al judeţului (în Ţara Românească) sau al

ţinutului (în Moldova). Postul putea fi ocupat de boieri de clasa 1 sau II, care primeau competenţă

deplină în plan administrativ şi judecătoresc -civil şi competenţă restrânsă în plan judecătoresc -

penal. în plan penal, ei nu puteau judeca faptele de ucidere, tâlhărie şi furt decât pentru cercetările

preliminare, judecata urmând a se face de către Divanul domnesc.

Principiile activităţii judecătoreşti ale ispravnicilor erau: judecata neîntârziată, necontenită, publică.

Numeroase documente din epocă, mai ales porunci ale Domnului lasă să se întrevadă tendinţa

ispravnicilor către abuzuri. Domnul nu a permis ingerinţe ale ispravnicilor în justiţia orăşenească,

nici reluarea unei judecăţi după mai mult de 10 de ani, de la verdict, nici angajarea de înlocuitori.

In anul 1742, Domnul a numit pe lângă isprăvniciile ţinuturilor din Moldova primii judecători de

profesie având leafă plătită de stat, aceştia urmând să judece în complet cu ispravnicii sau singuri.

Este prima atestare a principiului separării puterii judecătoreşti de puterea executivă.

De asemenea, sub Constantin Mavrocordat, s-a introdus procedura scrisă, precum şi înfiinţarea

condicilor în care să fie consemnate hotărârile în ordinea pronunţării lor. Dregătorii care,

îndeplinind sarcini judecătoreşti, ar fi redactat anaforele (referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind

astfel salarizaţi de stat.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 44: 008  -istoria_dreptului_romanesc

44

Tema 8. ORGANIZAREA SOCIALĂ,ADMINISTRATIVĂ ȘI DREPTUL ÎN BASARABIA ÎN

PRIMA JUM A .SEC.XIX REGULAMENTELE ORGANICE ÎN ȚĂRILE ROMĂNE.

Evoluția socială a Basarabiei.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 și a Păcii de la București,teritoriul Moldovei dintre

rîurile Nistru și Prut a fost anexat la Imperiul Rus.

Iniţial, numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre - Prut - Nistru,

cunoscută, ulterior, şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al XIV-lea de la tătari de

Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia. Mai târziu după ce a fost inclus în

(omponenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi rusească. în 1812, Rusia a ocupat

teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care 1-a denumit abuziv Basarabia, utribuindu-i

astfel numele purtat până atunci de Bugeac (Basarabia veche) şi încercând, astfel, sâ-şi justifice

actul de agresiune şi rapt teritorial. Teritoriul Basarabiei coincide parţial cu teritoriul Republicii

Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului judeţ

Hotin), intră astăzi în componenţa Ucrainei. între 1856 şi 1878, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au

fost în componenţa Moldovei, respectiv a României.

In perioada dată, avem următoarele pături sociale în Basarabia: boieri; mazili; boiernaşi; ruptaşi;

ţărani şi orăşeni.

Pe parcursul dominaţiei Rusiei, aceste categorii sociale au fost egalate cu categoriile sociale din

Imperiul Rus. Regulamentul din 1818 egalează boierii cu nobilimea de neam din Rusia. Ei

beneficiau de următoarele privilegii: dreptul la proprietate asupra pământului; dreptul asupra muncii

ţăranilor; scutiri de dări; să fie judecaţi de instanţa supremă de judecată; nu erau supuşi pedepselor

corporale.

Boierii din rangul dat aveau dreptul de a participa la viaţa social-politică şi de stat direct sau prin

reprezentantul lor.

Prin legea din 1847, boiernaşii (urmaşii marilor boieri care n-aveau dregătorii mari ce le-ar fi dat

dreptul să se numească boieri) au fost egalaţi cu nobilii personali din Rusia.

Mazilii au fost egalaţi cu pătura odnodvorţilor, care, în Rusia, însemna ţăran cu proprietate. Ţăranii

ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti, ei primind pământ în folosinţă veşnică. De asemenea, ei

au fost scutiţi de dări şi li se permitea să se ocupe cu comerţul.

In 1828, a fost limitat dreptul de strămutare al ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai în cazul

îndeplinirii a două condiţii: preîntâmpinarea proprietarului cu jumătate de an înainte de plecare;

strămutarea se permitea de la 1 octombrie până la 1 aprilie.

O categorie socială aparte o alcătuiau coloniştii străini; în special, erau numeroşi cei veniţi în

Basarabia de peste Dunăre -bulgarii şi găgăuzii, care au populat mai ales judeţele de sud. Coloniştii

au fost dotaţi cu câte 60 de desetine de pământ în folosinţă veşnică cu dreptul de transmitere prin

moştenire. Aveau dreptul să cumpere pământ în proprietate, să treacă dintr-o categorie în alta, se

Page 45: 008  -istoria_dreptului_romanesc

45

puteau ocupa cu meşteşugurile, negoţul, puteau deveni antreprenori. Erau eliberaţi de plata dărilor şi

prestaţiilor publice. Fiind mai bine asiguraţi cu pământ şi având un şir de privilegii, ei erau sprijinul

ţarismului la sate.

Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi. Ţăranii statului erau, în principal, ţăranii

moldoveni, ruşi, ucraineni strămutaţi la nordul (Hotin) sau sudul Basarabiei (Bender, Akkerman) şi

la răsărit de Nistru. Ţăranilor de stat li s-au dat câte 30 desetine de pământ de familie pentru

stăpânirea în comun de obşte. S-au format circa 100 de aşezări de ţărani ai statului. Ei plăteau dările

şi prestaţiile publice, dar nu aveau dreptul de a se strămuta.

Marea majoritate a producătorilor direcţi ai Basarabiei o alcătuiau ţăranii dependenţi, adică cei care

erau aşezaţi pe pământurile boiereşti sau mănăstireşti. Din punct de vedere juridic, ţăranii

dependenţi erau personal liberi, dar, deoarece n-aveau pământ, pentru folosirea lui trebuiau să

plătească proprietarului dijmă şi să facă boieresc.

.Prin anii 30 ai sec. XIX, unii ţărani cumpărau pământ de la moşieri şi răzeşi, iar în mijlocul

răzeşilor avea, de asemenea, loc o diferenţiere socială vădită. Răzeşii-ţărani plăteau dările faţă de

stat.

In Basarabia, în situaţia de şerbi, se aflau doar ţiganii şi un număr mic de şerbi transferaţi de nobilii

ruşi care se stabileau în Basarabia şi îşi luau şi oamenii de casă pentru a-i servi.

2.Organizarea administrativă a Basarabiei.

Teritoriul Basarabiei era alcătuit, sub aspect administrativ, din două părţi: teritoriul, care se

aflase în componenţa Principatului Moldovei şi teritoriul aflat sub dominaţia otomană şi a tătarilor

nogai din Bugeac. Cetăţile Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail, cu

împrejurimile şi aşezările din jur, alcătuiseră raiale turceşti. La est de Prut, se aflau următoarele

ţinuturi ale Moldovei: Lăpuşna-Orhei, Soroca, partea de răsărit a ţinutului Iaşi (viitorul ţinut Bălţi),

Codru, Gireceni, Hotărniceni.

în 1812, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, au fost create 12 ţinuturi, iar, în 1818, numărul ţinuturilor a

fost redus la 6:Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. în 1830, a fost creată circumscripţia

oraşului Ismail, care includea oraşele Ismail, Reni şi Chilia, cu satele din împrejurimi. Această

unitate administrativă a fost constituită în scopuri strategice , pentru a controla mai eficient zona

Dunării. Partea care a rămas din fostul ţinut Ismail a fost inclusă în ţinutul nou-format - Leova. în

1835, iarăşi au apărut schimbări: a fost restabilit ţinutul Soroca, iar din componenţa unei părţi a

ţinutului Orhei a fost constituit ţinutul Chişinău. Centrul administrativ al ţinutului Leova a fost

transferat în localitatea Frumoasa, care a fost numită Cahul, în memoria luptei da la Cahul din 1770.

Acest nume i-a fost dat şi judeţului.

După anexare la Rusia, a suportat anumite schimbări teritoriu] din stânga Nistrului. Suprafaţa era de

45.630 km2 cu o populaţie de 482.630 locuitori. Ţinutul Oceacov, a fost inclus în componenţa

Page 46: 008  -istoria_dreptului_romanesc

46

guberniei Herson. Partea stângă a Nistrului, situată la nord de râul Iagorlâc, a fost inclusă în

componenţa guberniei Podolia. în aceste gubernii, politica nu se deosebea cu nimic de cea a Rusiei.

în viaţa politică, cu scopul evitării unor eventuale tensionări ale situaţiei din provincia anexată, la 23

iulie 1812, a fost semnată de către amiralul P.Ciceagov, comandantul Armatei Dunărene din

Principatele Române, o lege specială, numită „Regulamentul administrării provizorii a

Basarabiei", prin care a fost introdusă o nouă autonomie administrativă.

Locuitorilor li se permitea să se folosească de legislaţia locală, adică de cea a statului Ţara

Moldovei. Guvernatorul civil al Basarabiei, era declarat şeful administraţii locale.

Guvernul provizoriu al provinciei era alcătuit, conform Regulamentului, din 2 departamente. în

componenţa primului departament, intrau problemele de ordin legislativ, judecătoresc, poliţenesc şi

cele ale învăţământului. în atribuţiile celui de-al doilea departament, urmau să intre: statistica

regiunii, veniturile, vămile, comerţul, industria.

Guvernul era subordonat direct comandantului suprem al Armatei Dunărene (amiralul P.Ciceagov).

Limba română îşi păstra dreptul de a fi utilizată în organele administrative, juridice, în oficierea

serviciului divin şi în şcoală. Aceleaşi drepturi au fost acordate şi limbii ruse. Aceasta va permite, în

perspectivă, autorităţilor ţariste să limiteze în mod fraudulos arealul de acţiune a limbii române în

viaţa Basarabiei.

Pentru a da senzaţia unei perpetuări a vechilor stări de lucru şi pentru a asigura o tranzacţie lentă de

la un regim la altul, amiralul P. Ciceagov a numit, la 23 iulie 1812, în fruntea guberniei noul

guvernator civil al Basarabiei pe un boier român, Scaralat Sturdza, refugiat de multă vreme în

Rusia.

In decursul primului an de ocupaţie, ţinutul a fost administrat conform vechilor obiceiuri şi legi ale

Moldovei. Abia la 2 februarie 1813, este instituit guvernul provizoriu al Basarabiei, alcătuit din

două departamente. Boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor în guvern (în proprţie de

7:12).

La 7 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat pe motiv de boală din funcţia de guvernator al

Basarabiei şi înlocuit de generalul I. Hartingh. Acesta, ignorând stipulaţiile Regulamentului

referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesul de transformare a

Basarabiei într-o obişnuită gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu

funcţionari ruşi, legislaţia locală, tot mai frecvent, este ignorată.Datorită izbucnirii acestor conflicte,

Petersburgul a însărcinat, în 1815, pe un funcţionar al ministerului de externe cu studierea

obiceiurilor şi legilor moldoveneşti. La începutul anului 1816, pentru a calma populaţia, s-a luat

măsura înlocuirii generalului Hartingh din funcţia de guvernator. Prin Ukazul de la 1 aprilie 1816,

Alexandru I promitea aşezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul vechilor „ei obiceiuri şi drepturi".

La 29 aprilie 1818 este promulgată legea numită „Aşezământul pentru înfiinţarea regiunii

Basarabia". Conform lui, în fruntea provinciei funcţiona un guvernator civil împreună cu un

Consiliu Suprem (înaltul Sfat) care era organul administrativ, legislativ suprem şi judiciar compus

din 11 membri, dintre care 5 erau numiţi, 6 aleşi pe un termen de 3 ani din rândul boierilor

băştinaşi. în timpul votării, aceştia aveau preponderenţă numerică. Limba română, alături de cea

rusă, este recunoscută drept oficială în instituţiile publice din Basarabia. Acest act legislativ a avut o

Page 47: 008  -istoria_dreptului_romanesc

47

anumită importanţă pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru, deoarece îi conserva, pentru o anumită

perioadă, o relativă autonomie.

In scurt timp, ţarismul procedează la suprimarea elementelor de autonomie locală, care

contraveneau sistemului centralizat al guvernării absolutiste şi politicii de integrare a provinciei în

imperiu. Tot mai frecvent, sunt demişi din posturile de ispravnici boierii autohtoni, iar în locul

acestora sunt numiţi ofiţeri ruşi.

In componenţa Consiliului Suprem, au fost incluşi doi membri permanenţi din partea coroanei. în

consecinţă, boierii moldoveni pierd votul preponderant în luarea deciziilor. în 1820, guvernatorul

general, care exercită funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem, obţine dreptul de vot asupra

deciziilor în toate problemele, cu excepţia celor judiciare. în vara anului 1825, înaltului Sfat i-au

fost suprimate atribuţiile judecătoreşti, pentru ca, după încă aproape trei ani, el să fie desfiinţat.

La 28 februarie 1828, Aşezământul de la 1818 a fost abrogat şi promulgat unul nou, care a fost

elaborat fără concursul boierilor locali. Prin el, autonomia Basarabiei era suprimată. în locul

Consiliului Suprem, a fost instituit un Consiliu provincial, membrii săi fiind numiţi de guvernator.

Atribuţiile acestui organism se rezumau la elaborarea unor rapoarte informative referitoare numai la

chestiunile de ordin economic. Din cei 7 membri ai consiliului provincial, doar mareşalul nobilimii

era ales, ceilalţi fiind numiţi de țar.

Noul Aşezământ extindea acţiunea directă a legislaţiei ruseşti asupra Basarabiei şi limita, în mod

evident, sfera de acţiune a legislaţiei locale. Tribunalele sunt reorganizate după calapodul rusesc. în

funcţiile de judecători, tot mai frecvent sunt numiţi ruşi. Limba oficială devine rusa, iar româna

urmând a fi utilizată doar în caz de necesitate. în conformitate cu noua lege, căpitanii, ispravnicii în

judeţe sunt înlocuiţi cu funcţionari ruşi.

Dar ultimele rămăşiţe ale particularităţilor naţionale în viaţa social-politică a Basarabiei au fost

anulate la 1874, odată cu transformarea regiunii într-o simplă gubernie a Imperiului ţarist.

Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă sub stricta supraveghere a

ocupantului rus de la 1828-1834 (Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti fusese direct

implicat). încă din 1828 s-au întrunit două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru

Moldova, formate din patru boieri mari (doi numiţi de Rusia şi doi aleşi) şi un secretar, care sub

îndrumarea viceguvernatorului Minciaki au trecut la elaborarea proiectelor Regulamentelor

Organice. Ele au fost aprobate în 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare din cele două ţări

române şi apoi au fost întărite de Poartă. Introdus la un interval de un an în cele două principate

româneşti - Ţara Românească (1831), Moldova (1832) - a fost până în 1859 o veritabilă constituţie.

Această lege a fost una din primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor Române după

modelul constituţiilor elaborate în Europa Occidentală, întemeiate pe principiul separării puterilor în

stat, a contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi

politice începute în decadele precedente. Din păcate, nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti.

Cu privire la Domnie, Regulamentele Organice au stabilit următoarele:

Page 48: 008  -istoria_dreptului_romanesc

48

Domnul era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea din Ţara Românească avea 190 de

membri, cea din Moldova - 132);

după alegerea Domnului membrii Adunării semnau un „arz" către Poarta Otomană, prin care

solicitau investirea lui şi o notă oficială Curţii protectoare (Rusia) pentru a confirma alegerea;

în caz de încetare a Domniei sau vacanţă a ei, se instituia o vremelnică cârmuire compusă din trei

caimacami (preşedintele Divanului, ministrul treburilor din lăuntru, ministrul dreptăţii). Domnia

era, deci, electivă şi viageră.

Domnul avea următoarele drepturi: de iniţiativă legislativă (în exclusivitate); de a dizolva Adunarea

obştească în anumite condiţii; de a aproba sau respinge legile votate de Adunarea obştească; de a

numi şi revoca pe dregători; de a comanda armata naţională reconstituită; de a prezida şedinţele

Divanului domnesc; de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase definitive; de a acorda titluri de

nobleţe şi a le revoca după aprecierea sa.

Comparativ cu perioadele anterioare, se constată o restrângere semnificativă a prerogativelor

Domnului. Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de vistieria ţării; el nu

mai exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.

Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 de membri în

Ţara Românească şi 35 de membri în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa, în Ţara Românească,

era următoarea: mitropolitul (ca preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasa I, 18 boieri din

judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi

cheltuieli al statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta

acestuia, precum şi Curţilor - suzerană şi protectoare - angarale (memorii), în care expunea starea

ţării.

Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 membri: vornic,

vistiernic şi marele postelnic. Era convocat şi consultat de domn pentru dezbaterea problemelor

importante şi elaborarea unor proiecte de legi, prezentate mai întâi domnului, apoi Adunării

Obşteşti.

Prin Regulamentele Organice, au fost înfiinţate ministerele care au activat alături de departamente,

precum:

Departamentul vorniciei dinlăuntru, cuprinzând: afacerile interne, învăţământul, lucrările publice,

agricultura, sănătatea.

Secretariatul de stat (postelnicia), condus de postelnic, totodată, şef al cancelariei domneşti.

Departamentul finanţelor (vistieria) cuprinzând finanţele, industria şi comerţul.

Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii.

Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bisericeşti.

Eforia şcolilor.

Page 49: 008  -istoria_dreptului_romanesc

49

A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici care, primind leafa fixată de Domn,

deveneau salariaţi ai statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri colaterale din slujbe.

Funcţionarii publici au primit pensii. Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare şi

funcţionare a armatei, formate din trupe permanente şi miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări.

Serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toţi bărbaţii.. Conform unei organizări judecătoreşti,

pe principiul separării puterilor în stat, s-au înfiinţat tribunale judeţene, câte unul în fiecare judeţ, ca

primă instanţă. împotriva sentinţelor acestora se putea face apel la Divanele judecătoreşti aflate la

Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa supremă era Divanul domnesc, competent să judece apelurile

împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.

Pentru a asigura stabilitatea sistemului şi prestigiul actului de judecată s-a instituit autoritatea

lucrului judecat, încât un proces pierdut sub o Domnie nu putea fi deschis sub altă Domnie. Prin

aceasta, s-a dat mai multă stabilitate instituţiei proprietăţii şi s-a favorizat încheierea tranzacţiilor

comerciale.

Alte două instituţii acum înfiinţate au fost corpul avocaţilor şi instituţia procurorilor, chemaţi să

asigure corectitudinea judecăţii, să apere pravilele. Magistraţii erau numiţi pe 3 ani, putând fi

reconfirmaţi.

In Ţara Românească, în 1851, a fost pusă în aplicare Condica criminalicească, care se aseamănă

cu cea din Moldova. în 1832, s-au elaborat Aşezământul ostăşesc (Ţara Românească) şi Condica

militară (Moldova), care prevedeau îndatoririle, abaterile şi sancţiunile militarilor pentru infracţiuni

militare.

Procedura de judecată şi instanţele judiciare au fost influenţate de evenimentele timpului. Prin

Regulamentul Organic (1832), a fost abrogat dreptul domnului de a judeca.

Regulamentul Organic a continuat eforturile anterioare de modernizare a justiţiei din Principate,

insistând asupra creării unor organe speciale de justiţie, adică pentru separarea justiţiei de

administraţie. Se înfiinţează tribunale în fiecare ţinut, compuse dintr-un preşedinte şi doi membri

numiţi de domn. Ele puteau judeca toate pricinile civile şi comerciale, iar, în ultimă instanţă, pe cele

inferioare sumei de 1.500 piaştri.

Pricinile penale se judecau de Tribunalul de pricini penale (care exista încă în 1789 sub denumirea

de Departamentul criminalicesc). Tribunalele din ţinut erau obligate să aresteze infractorii şi să

cerceteze faptele, întocmind un raport amănunţit asupra lor, trimis împreună cu infractorul şi

corpurile delicte Tribunalului de pricini criminale, care examina cazul şi promulga sentinţa. în Iaşi,

activa şi un Tribunal poliţienesc, competent să judece bătăile, certurile şi alte fapte mărunte. în

ţinuturi, aceste fapte, care nu se pedepseau cu mai mult de cinci zile de închisoare, erau judecate de

ispravnici.

Ca instanţă de apel, până la 1845, au fost două divane de apelaţie, pentru Ţara de Sus şi Ţara de Jos,

dar numai pentru pricinile civile, iar de la 1845 un singur divan de apel. Reprezentantul părţii în

justiţie era numit pe lângă arhaicul „vechil" şi „avocat".

Pentru pricinile penale era o singură instanţă de apel, Divanul domnesc, compus din Domn

(preşedinte) şi şapte membri, dintre care patru erau numiţi, iar trei aleşi de Adunarea Obştească

Page 50: 008  -istoria_dreptului_romanesc

50

obişnuită. în domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea torturii şi mutilării ca mijloace

folosite în actul de justiţie.

Pentru a degaja instanţele de avalanşa pricinilor mărunte civile sau penale, au fost înfiinţate

judecătorii de împăciuire formate din preot şi trei juraţi. în acelaşi sens, cauzele cu caracter

comercial - tot mai frecvente - au fost trimise judecătoriilor comerciale formate din judecători

numiţi şi judecători aleşi de bresle.

Logofătul dreptăţii supraveghea legalitatea procedurilor, problemele legate de funcţionarea

instanţelor şi disciplina judecătorilor, se îngrijea de relaţiile externe de specialitate.

Indiscutabil, Regulamentele Organice au constituit un pas important în direcţia modernizării

statului, în formarea statului naţional român, a creat o justiţie cu magistraţi de carieră.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 51: 008  -istoria_dreptului_romanesc

51

Tema 9 CONSTITUIREA SISTEMULUI DE DREPT ROMĂNESC MODERN

Tratatul de la Paris din 1856

În 1856 la Congresul de pace de la Paris s-a decis, cu privire la Principatele Române, următoarele:

Se retrocedau Moldovei trei judeţe din sudul Basarbiei (regiune răpită în 1812 de Rusia), încât

Rusia nu mai era riverană la gurile Dunării.

Protectoratul Rusiei era înlăturat. Principatele rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar

şi sub garanţia colectivă a marilor Puteri europene.

Regulamentele Organice vor fi revizuite, ţinând cont şi de dorinţele populaţiei. în acest scop, urma

ca în fiecare Principat să fie convocat câte un Divan ad-hoc, adunare reprezentând toate clasele

societăţii. Dorinţele exprimate de acestea urmau a avea valoare consultativă pentru marile Puteri

garante; acestea vor elabora o Convenţie privind forma de organizare a Principatelor; în perioada

consultării Divanurilor ad-hoc, în locul domnilor, vor funcţiona locţiitori de domn (caimacami).

Se decide adoptarea principiului libertăţii navi-gaţiei pe Dunăre.

Aceste prevederi au deschis perspectiva unirii Principatelor, fapt care a intensificat, în mod

deosebit, mişcările unioniste din ambele Principate. S-a format un Comitet Central al Unirii, au

apărut publicaţii unioniste, s-au convocat adunări publice. Curentul general de opinie favorabil

unirii a neliniştit Turcia şi Austria, care au acţionat pentru falsificarea rezultatelor alegerilor de

candidaţi în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Un val de proteste în Principate şi în străinătate a

sensibilizat şi puterile favorabile unirii, care au rupt relaţiile diplomatice cu Turcia.

Criza a fost dezamorsată cu prilejul întrevederii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea al Franţei

şi Regina Victoria a Angliei. Cei doi monarhi au convenit asupra unui compromis: Anglia să

determine Imperiul Otoman să anuleze alegerile falsificate, iar Franţa s-a declarat de acord doar cu

o uniune vamală, militară şi judiciară, urmând ca Principatele să aibă doi domni şi două guverne.

In toamna anului 1857, s-au deschis lucrările Divanurilor ad-hoc. După dezbaterile, care au

evidenţiat consensul întregii naţiuni române, Divanul ad-hoc al Moldovei şi al Valahiei au adoptat

următoarea rezoluţie:

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor;

Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România;

Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai cărei moştenitori

să fie crescuţi în religia ţării;

Neutralitatea pământului Principatelor;

Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări.

Page 52: 008  -istoria_dreptului_romanesc

52

Rezoluţiile Adunărilor au fost înaintate reprezentanţilor Puterilor garante întruniţi la Paris în mai

1858. Conferinţa de la Paris a elaborat Convenţia privind statutul internaţional şi intern al

Principatelor, la data de 7/19 august 1858. Acest document, considerat drept noua constituţie a

Principatelor, a înlocuit Regulamentul Organic, care a încetat juridic de a mai exista. Se recunoştea

deplina autonomie, garantată colectiv de cele şapte puteri semnatare; cele două entităţi vor purta

numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având un domn ales dintre cetăţenii

ei; domnul va cârmui cu ajutorul miniştrilor, care vor avea responsabilitate juridică; va exista o

Adunare legislativă în fiecare Principat, precum şi o comisie Centrală îndreptăţită a elabora

proiectele legilor comune, o Curte de Casaţie şi o Curte de Justiţie unică; cetăţenii vor fi egali în

faţa legilor, privilegiile şi rangurile boiereşti se desfiinţau; armatele celor două ţări urmau a fi

organizate similar având un Şef suprem. Convenţia de la Paris nu a dat curs integral aspiraţiilor

legitime ale românilor, dar a deschis, totuşi, perspectiva unirii. Sa observat (juristul Vasile

Boerescu) că textul Convenţiei nu interzicea expres posibilitatea ca un domn să fie ales în

ambele Principate. In Moldova, într-o atmosferă de speranţă şi avânt naţional, Adunarea Electivă

1-a ales, dintre trei candidaţi, pe colonelul Alexandru loan Cuza drept Domn, la 5 ianuarie 1859.

In vederea alegerii Domnului în Ţara Românească, partida naţională a cerut deputaţilor Adunării

Elective să-1 aleagă Domn tot pe Alexandru loan Cuza. Acest fapt s-a împlinit la 24 ianuarie 1859.

Dubla alegere a semnificat începutul procesului de constituire a statului naţional român .

Unirea Principatelor Române.

La 26 martie/7 aprilie 1859, s-a deschis, la Paris, Conferinţa Puterilor garante în problema

Principatelor. Celor patru puteri „unioniste" li s-a alăturat Anglia, iar o lună mai târziu Austria a

recunoscut „de facto" regimul instituit în Principate, implicit dubla alegere. în a treia şedinţă a

Conferinţei, în toamna aceluiaşi an, toate cele şapte Puteri au recunoscut „de jure" dubla alegere.

Obiectivul principal al naţiunii române era însă unirea deplină, organică, nu numai din motive

politice sau sentimentale, ci şi din motive practice, căci menţinerea a două guverne, a două

administraţii şi a două Adunări legislative stânjenea înfăptuirea reformelor economice, politice,

instituţionale de care depindea progresul noului stat. Ca urmare, Al. I. Cuza a trecut la unificarea

aparatului de stat, fără a aştepta alte hotărâri externe. încă din martie 1859, fuseseră reunite

misiunile diplomatice ale Principatelor la Constanti-nopol, având drept reprezentant unic pe C.

Negri. în Moldova, a fost numit ca prim-ministru munteanul Ion Ghica, iar în Muntenia a fost numit

moldoveanul Manolache Costache Epureanu. Serviciile de vamă au fost unite într-o Direcţie

Generală, a fost unificat cursul monedelor, au fost contopite administraţiile telegrafului sub

conducerea unui unic Inspector general. Cu prilejul dezbaterii unui proiect de Constituţie în

Comisia Centrală de la Focşani s-a stabilit ca Bucureştii să fie capitala unică a Principatelor.

în anul 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa armatelor au fost aşezate sub

autoritatea generalului Ion Emanoil Florescu, numit ministru de război în ambele Principate.

La 3/15 decembrie 1861, Al. I. Cuza a adresat un mesaj celor două Adunări şi o proclamaţie naţiunii

în care anunţa că „Unirea este îndeplinită" şi că nu mai exista decât o singură Românie. Cele două

Page 53: 008  -istoria_dreptului_romanesc

53

guverne şi-au prezentat demisia, iar la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format primul guvern unic al

Principatelor Unite.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Anexat decretului de dizolvare, Domnitorul şi guvernul au prezentat poporului textele Statutului

Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi al noii Legi electorale. Ele au fost apoi supuse unui

plebiscit. Redactarea unui act aferent Convenţiei de la Paris de către o autoritate românească

reprezenta, în sine, b nouă exprimare a voinţei naţionale de a rezolva de sine stătător problemele

ţării, deşi în preambul se afirma: „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 între Curtea

Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite este şi rămâne legea fundamentală

a României". Statutul Dezvoltător căpăta astfel caracterul unei constituţii interne.

Impreună cu noua lege electorală, Statutul a redus prerogativele puterii legislative, sporindu-le pe

cele ale puterii executive. Puterea legislativă se exercita în colectiv de Domn şi două Adunări

(Electivă şi Ponderatoare). Iniţiativa legislativă o avea numai Domnul, elaborarea legilor fiind

încredinţată Consiliului de Stat. Domnul numea în fiecare an pe preşedintele Adunării, doi

vicepreşedinţi şi 32 de membri ai Adunării Ponderatoare (din totalul de 64) dintre persoanele care

au exercitat înalte funcţii în stat, sau care puteau justifica un venit de 800 de galbeni anual. Corpul

Ponderator (Adunarea sau Senatul) avea între membrii săi de drept pe mitropoliţi, episcopii

eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii armatei aflat în

activitate.

Regulamentele Camerei şi Corpului Ponderator se alcătuiau de către guvern.Cumulând puteri

executive şi legislative, Domnul putea emite decrete fără consultarea Parlamentului, ori de câte ori

situaţia impunea măsuri deosebite.

Puterea legislativă se exercita, de acum înainte, de două organe în loc de unul (parlamentul bica-

meral în loc de unicameral) Adunarea Ponderatoare (Senatul) având un anume rol de supra-avizare

în raport cu Adunarea Electivă.

In istoria dreptului constituţional românesc, Statutul Dezvoltător este considerat drept prima

Constituţie parţial internă românească. Cel de-al doilea document supus plebiscitului, Legea

electorală, împărţea alegătorii în „direcţi" şi „primari"; alegătorii direcţi erau cei care plăteau o

contribuţie de minimum 4 galbeni, ştiau să scrie şi să citească, având o vârstă de cel puţin 25 ani; în

această categorie, intrau, de asemenea, intelectualii şi pensionarii cu o pensie anuală minimă de cel

puţin 2000 lei; alegătorii primari erau contribuabilii de la oraşe care plăteau minimum 110 lei

impozit şi cei de la sate, care plăteau minimum 48 lei impozit; de asemenea, trebuiau să ştie să scrie

şi să citească şi să aibă o vârstă minimă de 30 ani. Alegătorii primari alegeau prin vot făţiş pe

alegătorii direcţi-delegaţi, iar aceştia, împreună cu alegătorii direcţi din prima categorie, alegeau pe

deputaţi prin vot secret, la reşedinţa judeţului. Puteau fi aleşi numai cetăţenii români, care aveau un

venit de cel puţin 200 de galbeni şi vârsta de peste 30 de ani.

Page 54: 008  -istoria_dreptului_romanesc

54

Opera legislativă şi juridică a lui Alexandru loan Cuza

Prima reformă importantă înfăptuită de Al. I. Cuza a fost secularizarea averilor mănăstireşti.. în

decembrie 1863, Camera Deputaţilor a adoptat legea de secularizare a tuturor averilor mănăstireşti

din România, deci nu numai a celor închinate unor instituţii religioase de peste hotare. în acest fel, a

intrat în patrimoniul statului o suprafaţă egală cu 25,26% din teritoriul ţării, pământuri, oricum,

necesare ţăranilor.

Cea mai importantă reformă a avut în vedere necesitatea cea mai stringentă a societăţii româneşti -

desfiinţarea obligaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor. Legea rurală a fost promulgată la 14/26

august 1864, după aprobarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris,

conform legii, ţăranii au devenit proprietari asupra 2/3 din fiecare moşie, recunoscându-se dreptul

lor preexistent la lotul aflat în folosinţă. Marii proprietari rămâneau stăpâni pe 1/3 din proprietate -

rezerva feudală. Aceasta înseamnă că nu a avut loc o expropriere, ci doar o delimitare a drepturilor

de proprietate prin ieşirea din indiviziune (dreptul anterior de folosinţă este asimilat dreptului de

proprietate). S-a prevăzut obligaţia ţăranilor de a nu-şi înstrăina proprietăţile timp de 30 de ani şi

obligaţia plăţii unei despăgubiri pentru a compensa desfiinţarea clăcii şi altor angarale (carele de

lemne, podvezile etc.).

Opera legislativă a lui Al. I. Cuza cuprinde şi alte reglementări care vizau dezvoltarea în viitor a

ţării, a societăţii româneşti: legea instrucţiunii publice, legea comunală (privind modul de

organizare şi funcţionarea comunelor şi judeţelor), legea consiliilor judeţene, legea contabilităţii

publice, legea Curţii de conturi, legea Camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri

şi greutăţi metrice etc.

O însemnătate, cu totul aparte, a avut faptul că, în vremea domniei sale, a fost creat sistemul

judiciar modern al României, pornind de la premisele puse în perioada Regulamentului Organic. în

baza art. 38 al Convenţiei de la Paris din 1858, la 12/24 ianuarie 1861, a fost elaborată Legea pentru

înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca cel mai înalt organ judiciar. Patru ani mai târziu, la 4/16

iulie 1865, a fost elaborată Legea de organizare judecătorească, care a stabilit structura sistemului

judecătoresc. Au fost constituite următoarele organe:Judecătoria de plasă;Tribunalul

judeţean;Curtea de Apel;Curtea cu Juraţi;Inalta Curte de Casaţie.

Sub numele de „Parchet", a fost constituit Ministerul Public, condus de ministrul de justiţie. Pentru

rezolvarea cauzelor care apăreau în perimetrul specific al armatei, s-a organizat Justiţia şi Parchetul

militar. .

Până în 1864, România nu a dispus de o legislaţie modernă şi coerentă nici în domeniul civil,

nici în domeniul penal. Dezvoltarea rapidă a economiei, intensificarea procesului de stratificare

socială au impus, alături de alte cauze, nevoia elaborării unor coduri unitare pentru reglementarea

relaţiilor sociale. La cererea Domnitorului, redactarea Codului civil a revenit Comisiei Centrale de

la Focşani. Comisia a luat în considerare tradiţiile existente în materie, dar şi coduri ale altor state

cunoscute pentru caracterul lor modern: codul italian Pissanelli şi codul Napoleon din 1804. Deşi

acesta din urmă avea o vechime de şase decenii. Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie

Page 55: 008  -istoria_dreptului_romanesc

55

1865, a preluat şi adaptat din Codul francez multe dispoziţii împreună cu altele din Codul italian şi

din legislaţia civilă a Belgiei. Codul civil român a primit o structură funcţională: preambul, trei cărţi

şi dispoziţii finale. Cartea I se referă la persoane; Cartea a Ii-a - la bunuri; Cartea a IlI-a - la

modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii. Dispoziţiile referitoare la persoane au la

temelie principiul egalităţii persoanelor în faţa legii. Persoanele fizice au capacitatea de folosinţă

din momentul naşterii, dacă copilul se naşte viu, capacitatea deplină de exerciţiu începe la vârsta de

21 ani (majoratul), cu excepţia persoanelor care îndeplinesc procedura emancipării şi care, prin

aceasta, obţin dreptul de a încheia anumite acte şi a-şi angaja răspunderea înainte de vârsta de 21 de

ani.

Codul de procedură civilă, promulgat odată cu Codul civil, a fixat normele procedurii de judecată

plecând de la deosebirea dintre adevărul obiectiv (care scapă instanţei) şi adevărul juridic

(prezumţia de adevăr dedusă de instanţă). Codul este constituit din şapte părţi: procedura

înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judeţ, curţile de apel, arbitrii, executarea silită,

proceduri speciale, dispoziţii generale.

Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie; în faţa instanţei se puteau administra

drept probe: acte scrise, martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar, prezumţiile. Căile de atac

admise erau patru: apelul, opoziţia (este vorba de hotărârile date în lipsă), contestaţia şi recursul.

Cartea I a Codului penal cuprinde dispoziţii privind pedepsele, care sunt de trei feluri ca şi

infracţiunile: crime (pedepsite cu pedeapsă criminală), delicte (pedepsite cu pedeapsă corecţională),

contravenţii (pedepsite cu pedeapsă poliţienească). Deosebirea dintre crime şi delicte nu era

suficient fundamentată.

Cartea a Ii-a se referă la crime şi delicte grupate după gravitatea faptei sau pericolul social, în trei

categorii: infracţiuni contra statului, crime şi delicte împotriva Constituţiei (sistemului parlamentar,

electoral), crime şi delicte împotriva intereselor publice (exercitarea funcţiilor administrative). O

altă categorie de crime şi delicte o constituiau cele îndreptate împotriva intereselor particulare (al

vieţii, integrităţii corporale, onoarei, patrimoniului).

Cartea a IlI-a cuprinde materia contravenţiilor. Clasificarea faptelor penale ţinea cont şi de modul

cum au fost comise sau de numărul participanţilor.

Codul de procedură penală a fost adoptat odată cu Codul penal. Modelul exterior al Codului a fost

Codul de instrucţie criminală francez din 1808. Ca urmare, este un compromis între tradiţional şi

modern. Astfel, pentru prima fază a procesului, procedura era scrisă, secretă şi necontradictorie (nu

se realiza dezbaterea contradictorie a probelor), dar, pentru faza a doua, procedura era verbală,

publică şi contradictorie după model european modern.

Procesul penal cuprindea două faze: faza premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi

instrucţia), faza judecăţii propriu-zise. Prima fază făcea obiectul Cărţii I a Codului, iar judecata -

obiectul Cărţii a Ii-a. Instanţele prevăzute erau: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu

juri, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Page 56: 008  -istoria_dreptului_romanesc

56

5.Instaurarea regimului monarhiei constituţionale

Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la Paris din 1858, au prevăzut alegerea câte unui

domn în fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva formulată de cele două Divanuri

ad-hoc. în aceste condiţii, toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui Alexandru loan

Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ străin a fost considerată nepotrivită pentru că exista riscul

ca şeful statului unit să devină instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.

După 1862, însă, atât forţele social-politice conservatoare, exprimând interesele moşierimii, cât şi

cele liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a burgheziei, au ajuns la concluzia că Domnul

Unirii nu se ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza, i s-au imputat nu numai greşelile politice şi

economice, ci şi tendinţe de guvernare personală „peste voinţa corpului legislativ". Forţele

conservatoare şi liberal radicale 1-au perceput pe Cuza ca pe un Domn opus modelului de „monarh

constituţional". Se adăuga şi conştiinţa faptului că menţinerea Unirii era condiţionată pe timpul

vieţii sale.

Având în vedere acelaşi scop - efectuarea reformei agrare împotriva voinţei Adunării - Cuza a dat,

la 2 mai 1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a întărit considerabil rândurile

forţelor de opoziţie faţă de Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci „monstruoasa coaliţie",

pentru că grupa formată din cele două extreme ale eşichierului politic) şi-au definit ţelul (aducerea

unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. însă şi

Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.

In aceste condiţii, a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866, când Alexandru loan Cuza a

fost forţat să abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare un act prin care acesta

abdica „conform dorinţei naţiunii întregi" (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei locotenente

domneşti şi unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenta a fost formată din N. Golescu, Lascăr

Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.

.Deşi Conferinţa Puterilor Garante a respins ideea alegerii prinţului străin, la 28 aprilie/10 mai

1866 membrii noii Adunări Legislative, aleşi între timp, au proclamat solemn voinţa României

„de a rămâne una şi nedespărţită" şi de a-1 avea în frunte pe Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen.

La 10/22 mai 1866, noul Domn a sosit la Bucureşti. în faţa Adunării a fost citit jurământul său de „a

fi credincios legilor ţării, a păzi religia românilor, precum şi integritatea teritoriului şi a domni ca

domn constituţional". Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată, în mai acelaşi an, drept

Adunare Constituantă, menită să adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866,

Locotenenta Domnească i-a trimis proiectul de Constituţie a cărei primă formă fusese întocmită de

Consiliul de stat din vremea lui Cuza după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. în Adunare,

proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie, noua Constituţie a

fost votată în unanimitate, iar la 1/13 iulie a fost promulgată.

Page 57: 008  -istoria_dreptului_romanesc

57

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,199

Tema 10.INDSTITUȚII JURIDICE ÎN BASARABIA ÎN A DOUA JUM.SEC.XIX-

ÎNCEP.SEC.XX.

1.Reformele burgheze din Basarabia.

Legea rurală din 14 august 1864 din România şi Regulamentul agrar din 14 iulie 1868 din Basarabia

n-au fost evenimente izolate, dar s-au încadrat în lanţul reformelor agrare din Europa Centrală şi

Orientală. Principalele cauze care au determinat pe domnitorul Alexandru loan Cuza şi pe împăratul

Alexandru al II-lea să înfăptuiască reforme agrare au fost:

1) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură;

2) intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, în mediul rural, generate de inechităţile sociale evidente;

3) înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), fapt care demonstra slăbiciunea militară,

dar şi cea economică a Imperiului Rus;

4) în Basarabia, guvernul rus tindea să creeze condiţii economice cât mai favorabile, în comparaţie

cu ţările vecine, pentru a alimenta simpatia popoarelor balcanice faţă de Rusia şi a accentua rolul

său mesianic în destinele acestora.

Basarabia trebuia să constituie, în opinia cercurilor guvernamentale din Sankt-Petersburg, exemplul

unei regiuni piospere şi a unei vitrine atractive pentru românii din Principate şi popoarele din sud-

estul Europei, pe care urma să Ir determine să-şi dorească supuşenie..

Impăratul Rusiei, Alexandru al II-lea, a promulgat cele două legi agrare - Regulamentul din 19

februarie 1861 şi cel din 14 iulie 1868 - prin decrete imperiale. Deosebirea dintre ţăranii din

celelalte gubernii ale imperiului şi cei din Basarabia era că ultimii erau liberi, sub aspect juridic,

încă din 1749, de aceea Regulamentul din 1861, esenţa căruia consta în abolirea serbiei, s-a răsfrânt

tangenţial asupra ţărănimii din ţinut. Prevederile lui vizau doar o parte neînsemnată a populaţiei

rurale din Basarabia, şi anume, ţiganii, care reprezentau, după unele date, 1,17% din populaţia

Page 58: 008  -istoria_dreptului_romanesc

58

rurală a ţinutului. Intensificarea nemulţumirilor ţărăneşti, aplicarea reformei agrare din 1864 în

România, inclusiv în Moldova de peste Prut, l-au determinat pe împărat să urgenteze implementarea

regulamentului agrar în provincia dintre Prut şi Nistru. Nobilimea locală s-a opus insistent extinderii

prevederilor reformei agrare din Rusia asupra ţărănimii basarabene, argumentând, în mai multe

rânduri, că „clăcaşii din Basarabia n-au fost niciodată sclavi şi că împroprietărirea lor va ruina

nobilimea". Boierii au delegat pe principii Constantin Moruzi şi Nicolae Cantacuzino la împărat,

pentru a-1 convinge de inutilitatea reformei în ţinut, dar Alexandru al II-lea a rămas de

neînduplecat, decretând, la 14 iulie 1868, Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor

regiunii Basarabia stabiliţi pe pământul proprietarilor privaţi, mănăstirilor şi ale altor

instituţii ecleziastice.

La 14 iulie 1868, Alexandru al II-lea emitea un ucaz adresat Senatului, în care se sublinia că

„Regulamentul a fost întocmit în baza datelor oferite de către Comisia din Odesa, din care au făcut

parte reprezentanţi ai nobililor, clerului şi ţăranilor din regiunea Basarabia şi ai Ministerului

Afacerilor Interne, care concordă cu prevederile Regulamentului de la 19 februarie 1861, aprobat de

Noi".

Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor regiunii Basarabia conţinea 118 articole, având o

introducere şi 4 capitole: capitolul I - Despre împroprietărirea şi folosirea de către ţărani a

terenurilor arabile şi a altor bunuri funciare; capitolul II - Despre prestaţiile ţăranilor în folosul

moşierului; capitolul III - Despre elaborarea, verificarea, aprobarea şi punerea în aplicare a actelor

de împroprietărire şi capitolul IV - Despre răscumpărarea de către ţărani a pământului.

Problema-cheie, care a stat la baza ambelor reforme, a fost împroprietărirea ţăranilor, şi dacă în

România „clăcaşii (pontaşii) rămâneau deplini proprietari pe locurile supuse stăpânirii lor" (articolul

1), în Basarabia „dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile acordate în folosinţă ţăranilor

rămânea după moşier" (art. 1). Terenurile atribuite ţăranilor basarabeni puteau fi procurate în

proprietate personală în baza normelor indicate în regulament.

Mărimea loturilor ţărăneşti, în Basarabia, urma să fie stabilită prin înţelegeri benevole între moşieri

şi ţărani. Dacă nu se ajungea la înţelegere, ţăranilor le rămâneau vechile lor pământuri, care nu

puteau depăşi normele prevăzute de Regulament. Articolul 11 al Regulamentului prevedea pentru

judeţul Hotin -8-8,5 desetine, pentru judeţul Iaşi - 9,5 desetine, pentru /uueiui Soroca - 8-9,5

desetine, pentru judeţul Orhei - 8 desetine, pentru judeţul Chişinău - 8-9,5 desetine, pentru judeţul

Bender - 10,5-11,5 desetine, pentru judeţul Akkerman - 13,5 desetine. Aşadar, suprafaţa lotului de

împroprietărire varia între 8 şi 13,5 desetine (în medie, 7,39 desetine), diferenţa se datora calităţii

solului, şi nu forţei economice a ţăranilor.

Ţăranii erau împroprietăriţi în schimbul răscumpărării, operaţie în care rolul de intermediar îi

revenea statului, care plătea moşierului 80% din suma de răscumpărare. Astfel, ţăranii deveneau

datornici statului şi urmau să se achite cu statul în 49 ani, pe parcursul cărora să fie plătite şi

procente la suma dată.

Articolul 70 al Regulamentului acorda dreptul moşierilor de a cere mărirea dijmei cu 15%, dacă

pământul dat ţăranilor era de o calitate foarte bună, dacă în componenţa lotului ţărănesc erau incluse

livezi sau plantaţii de tutun, dacă casele ţăranilor se aflau nu mai departe de cinci verste de la

Chişinău.

Page 59: 008  -istoria_dreptului_romanesc

59

In 1877, a fosf emisă o lege conform căreia, în caz de imposibilitate de încasare a restanţelor prin

măsurile prevăzute de Regulament, administraţia de judeţ putea vinde la licitaţie lotul de pământ al

datornicului. Astfel, ruinarea definitivă a ţăranilor săraci era stimulată chiar de lege.

In Basarabia, existau şi alte categorii de ţărani, care urmau să fie împroprietăriţi. Prin Regulile din

23 decembrie 1869, a fost stabilită organizarea funciară a ţăranilor statului. Ţăranii statului păstrau

în proprietate pământurile pe care le foloseau mai înainte şi care erau întărite fiecărui sat printr-un

act de proprietate. Pentru acest pământ, ţăranii trebuiau să plătească o sumă anuală în vistieria

statului, care, în medie, era de 9 ruble, stabilită fiind pe 20 ani înainte.

Prin Regulile din 4 iunie 1871, coloniştii au primit în proprietate pământurile pe care le foloseau în

schimbul unei răscumpărări nu prea mari.

Ultimul act legislativ, în cadrul reformei agrare, a fost adoptat la 5 februarie 1875 - Regulamentul

cu privire la organizarea sătenilor, stabiliţi pe moşiile răzăşeşti şi mici din gubernia

Basarabia. Ţăranii puteau primi pământ în schimbul unei sume de răscumpărare, care era mai mare

decât pentru celelalte categorii de ţărani. Proprietarii care aveau mai puţin de 50 de desetine erau

scutiţi de împroprietărirea ţăranilor, astfel încât mulţi ţărani au rămas fără pământ şi li s-a permis să

plece în alte părţi ale Imperiului. Mulţi din cei ce plecau reveneau (40% s-au întors înapoi),

deoarece nu găseau pământuri libere sau nu se puteau adapta la condiţiile din locurile străine. în

astfel de condiţii, ţarismul a stimulat politica de amestecare a popoarelor, strămutând pe băştinaşii

din Basarabia, iar Basarabia colonizând-o cu populaţie de origine etnică diferită.

In urma reformei agrare, s-au dezvoltat mai rapid relaţiile capitaliste în agricultură, au dispărut

barierele juridice dintre diferitele categorii de ţărani, toţi formând o singură categorie -ţăranii, care

se supuneau instituţiilor ţărăneşti.

Tulburările ţărăneşti au silit guvernul ţarist să facă unele concesii. De la 1 ianuarie 1906, sumele de

răscumpărare au fost micşorate pe jumătate, iar, de la 1 ianuarie 1907, încasarea lor a fost anulată.

Ţăranilor li se dădeau drepturi egale în privinţa serviciului de stat, libertate în privinţa alegerii

domiciliului, erau interzise pedepsele corporale aplicate de judecătoriile ţărăneşti (de voloste).

.Concomitent cu reforma agrară, ţarismul a fost nevoit să modernizeze administraţia locală. La 1

ianuarie 1964, ţarul a semnat Regulamentul cu privire la instituţiile guberniale şi judeţene de

zemstvă, care prevedea formarea în gubernii şi judeţe a unor organe de zemstvă - adunarea şi

uprava de zemstvă. în Basarabia, aceste instituţii au fost înfiinţate abia în 1869. în competenţa

acestor organe, intrau probleme ce ţineau de gospodăria locală, căile de comunicaţii, poştă, serviciul

sanitar şi medical, alimentaţie, instrucţiune publică. în domeniul educaţiei şi instruirii, ele au servit

în calitate de instrument suplimentar al politicii rusificatoare. Adunarea judeţeană şi regională de

zemstvă se întrunea anual şi era organ deliberativ, iar uprava - organ executiv.

Conform decretului despre introducerea în Basarabia a instituţiilor de zemstvă, zemstvele erau nişte

organe reprezentative şi elective. în componenţa lor, alături de moşieri (77 la sută), intrau

reprezentanţii clerului, burgheziei şi ţărănimii (5,6 la sută). Zemstvele nu aveau niciun fel de

atribuţii de ordin politic, ele se ocupau doar de problemele economice şi culturale. De competenţa

lor, ţinea construirea drumurilor locale, ocrotirea sănătăţii etc. Zemstvele, însă, nu erau unicele

Page 60: 008  -istoria_dreptului_romanesc

60

organe locale, ci activau paralel cu organele numite de autorităţile centrale: guvernatorul şi

ispravnicii de judeţ.

Reforma orăşenească. Introducerea unei autoadministrări limitate a avut loc şi la nivelul oraşelor

prin elaborarea „Regulamentului urban" din 1870. Conform acestui regulament, în Basarabia, au

fost inaugurate dume şi uprave orăşeneşti, care erau nişte organe elective, alese de orăşeni în baza

censului fiscal. Prima dumă a fost creată în martie 1871 la Chişinău. Duma era organul deliberativ,

iar uprava - cel executiv.

Duma avea aceleaşi funcţii ca şi zemstvă, numai că în cadrul oraşului: învăţământul public,

ocrotirea sănătăţii, amenajarea oraşelor, pavanea şi iluminarea străzilor, construirea apeductelor etc.

Izvoarele dreptului şi legile locale ale Basarabiei. Reforma judiciară

După anul 1812, în Basarabia, se aplică legile penale ruseşti, specificul cărora era aplicarea

pedepsei în dependenţă de starea socială a infractorului. în Rusia, până în 1835, în domeniul

dreptului penal, s-au aplicat mai multe legi, chiar începând cu Pravila de Sobor a lui Alexei

Mihailovici. Din 1835, a intrat în vigoare Codul general „Svod zaconov", codificare înfăptuită de

M.M. Speranski; volumul 15 trata probleme de drept penal.

In 1845, a fost adoptat un nou cod penal, care a intrat în vigoare din 1846 („Ulojenie o nakazaniah

ugolovnîh i ispravitelinîh"). Astfel, dacă comparăm legislaţia penală din Principatul Moldovei, în

prima jumătate a sec. XIX, cu legislaţia penală rusă, aplicată în Basarabia, observăm că pedepsele

discriminatorii în legătură cu apartenenţa socială erau în ambele legislaţii. în timp ce legislaţia

penală din Moldova socotea mai grave infracţiunile contra personalităţii şi averii, iar cea rusă pe

cele împotriva statului. Pedepsele foarte grave pentru infracţiunile împotriva bisericii şi a statului

duceau la o aplicare pe larg a pedepsei cu moartea şi a muncii silnice fără termen.

In domeniul dreptului civil, s-a admis aplicarea legilor locale ale Basarabiei. Desigur, acestea erau

legile Moldovei, care s-au aplicat pe teritoriul Basarabiei, cum ar fi:

Hexabiblul lui Armenopol (sau „Cele şase cărţi de judecată"), care avea o aplicare largă în

Moldova din sec. XVIII şi prezenta extrageri din dreptul romano-bizantin;

Manualul de legi al lui Andronache Donici, publicat la Iaşi în 1814;

Sobornicescu Hrisov de la 1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat, care conţinea prevederi

referitoare la dreptul de protimisis şi la holopii ţigani;

.

Legile locale se aplicau în cazul când ambele părţi erau basarabene, în celelalte cazuri, ca şi în cazul

când erau lezate interesele statului, se aplica legislaţia rusă. Dat fiind că legile locale nu erau

codificate şi în unele cazuri lipseau normele respective pentru anumite infracţiuni, se aplica

Page 61: 008  -istoria_dreptului_romanesc

61

legislaţia rusa. Legile locale ale Basarabiei nu se aplicau în ţinuturile Akkerman şi Izmail, unde era

multă populaţie venită, colonişti.

Toate aceste împrejurări duceau la necesitatea de a codifica legile locale. Boierii moldoveni din

Basarabia puneau în faţa autorităţilor această chestiune, în special după adoptarea în Moldova a

Codului Calimach. A fost formată o comisie de codificare din specialişti, căreia i se poruncea să

sistematizeze toate legile Principatelor Moldova şi Valahia. Printre specialişti era şi Petru Manega,

originar din Valahia, doctor în drept la Universitatea de la Paris. Codul de legi a fost gata în 1821,

dar el n-a primit sancţiunea ţarului, căruia nu i-a plăcut pentru că principiile erau ale dreptului

romano-bizantin şi nu ale legislaţiei ruse şi pentru că se asemăna cu Codul Calimach din Moldova.

Astfel, păstrarea legilor locale n-a dus la codificarea lor, dar, folosindu-se tot mai des prevederi ale

dreptului rus, s-a restrâns sfera legilor locale.

Reforma judecătorească. în noiembrie 1864, ţarul a semnat patru acte legislative - statute - care

prevedeau reforma judecătorească. în baza acestora, justiţia urma să fie reorganizată pe principii

moderne. La 22 aprilie 1869, Consiliul de Stat a permis aplicarea statutelor judecătoreşti şi în

Basarabia. Prin această reformă judiciară, se proclama separarea justiţiei de administraţie.

Justiţia a devenit publică şi orală pentru toate stările sociale. A fost proclamat principiul egalităţii

tuturor cetăţenilor în faţa legii. Specificul reformei legislative în Basarabia consta în faptul că

ţarismul a abrogat legislaţia locală şi a interzis reglementarea ei. în plus, toată procedura judiciară,

conform legii, se făcea în limba rusă, deşi majoritatea populaţiei nu o cunoştea. Au fost înfiinţate

judecătorii locale -de împăcare. Ca instanţă de apel, în judeţ, era Congresul judecătorilor de

împăcare. Ca instanţă de apel pentru Judecătoria districtuală era Curtea de Apel din Odesa..

Cu toate că reforma judecătorească a fost cea mai consecventă, nici ea n-a rupt definitiv cu justiţia

medievală. în voloste, au fost păstrate judecătoriile speciale ţărăneşti, create prin reforma

ţărănească, care puteau pedepsi chiar cu pedepse corporale.

Chestiunile despre desfacerea căsătoriei erau, ca şi mai înainte, de competenţa bisericii. Un

consistoriu special în Chişinău examina astfel de cauze, dar decizia era confirmată de Sfântul Sinod

din Petersburg.

Prin Reforma din1863 a fost separată anchetarea pe crimele cele mai grave de poliţie, fiind instituiţi

judecătorii de instrucţie. La Chişinău, au fost întăriţi patru judecători de instrucţie, prin judeţe - câte

doi. După organizarea Judecătoriei districtuale, la Chişinău, în rândurile personalului acesteia,

activau şi 16 judecători de instrucţie.

Reforma judecătorească a prevăzut şi reorganizarea procuraturii şi instituirea avocaturii. Procurorii

erau instituiţi pe lângă judecătoriile districtuale şi Curţile de Apel. Pe lângă Judecătoria districtuală

din Chişinău, a fost numit un procuror şi opt tovarăşi ai lui. Supravegherea activităţii procurorilor

era făcută de ministrul de justiţie, care, concomitent, era şi procuror general. Procurorii organizau şi

coordonau activitatea de anchetare, făceau rechizitoriu de învinuire şi sesizau instanţa, susţineau

învinuirea în judecată. Avocaţii înfăptuiau apărarea în instanţă a justiţiabililor, ajutând cu mijloace

specifice, în cadrul legii, aflarea adevărului în instanţă.

Page 62: 008  -istoria_dreptului_romanesc

62

Corpul avocaţilor era organizat pe lângă Curţile de Apel, avându-şi consiliile de guvernare în

oraşele de reşedinţă a Curţilor. La Chişinău, nu era Curte de Apel, de aceea avocaţii de la Curtea de

Apel din Odesa aveau la Chişinău o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.

Au fost organizate birouri notariale - în fiecare centru de judeţ şi gubernie. Ele se ocupau de

autentificarea actelor, primeau spre păstrare documente de la părţi etc.

In privinţa izvoarelor de drept, în domeniul dreptului civil, se aplicau, totuşi, legile locale ale

Basarabiei. însă unele prevederi ale acestora au fost înlocuite cu legislaţia rusă.

In ceea ce priveşte dreptul penal, se aplica dreptul penal rus. Acesta păstra caracterul neegal al

pedepsei, al inegalităţii în faţa legii.

.

3.Lupta de eliberare în Basarabia şi restabilirea statalităţii naţionale

Deja la sf.sec.XIX ia naştere mişcarea de eliberare naţională. aceasta fiind reprezentată de Z.

Arbure, Zubcu-Codreanu, C. Stere, E. Alistar ş.a., care au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale,

mulţi din ei plătind cu exil şi prigonire din partea autorităţilor ţariste.In prima jumătate a anului

1917, viaţa politică a întregii Rusii, inclusiv a Basarabiei, s-a activizat vădit. De rând cu alte partide,

în viaţa politică a Basarabiei, s-a încadrat, din 3 aprilie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc.

Partidul Naţional Moldovenesc şi-a declarat deschis programul său politic, ce consta în lupta pentru

eliberarea naţională: 1) dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii din

Basarabia şi de dincolo de Nistru; 2) autonomia administrativă şi legislativă a Basarabiei, ca legile

privitor la viaţa internă a Basarabiei să fie întărite de Sfatul Ţării; 3) în parlamentul Rusiei,

Basarabia să fie reprezentată de trimişii ei; 4) administraţia şi judecata să fie înfăptuite în

limba poporului de slujbaşi ieşiţi din sânul poporului. Limba rusă să fie întrebuinţată

pentru legăturile cu stăpânirea de sus; 5) în şcolile de toate treptele, limba de predare să fie

limba poporului; 6) biserica să aibă autoconducerea ei, să fie o mitropolie cu arhiereu moldovean;

7) moldovenii să înveţe slujba ostăşească pe loc în limba lor; 8) să se oprească colonizarea

Basarabiei şi să dea pământ sătenilor plugari, care n-au pământ sau n-au de ajuns; 9) să se

întocmească cât mai bine viaţa economică a Basarabiei şi veniturile să se întrebuinţeze pentru

necesităţile ei.

Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în scurt timp, a fost recunoscut de majoritatea

forţelor social-politice din Basarabia. Deja, la 6-7 aprilie, şi-a exprimat adeziunea la aceste cerinţe

Congresul general al cooperaţiei săteşti. La 19 aprilie, la Partidul Naţional, aderă şi Comitetul

soldaţilor şi ofiţerilor basarabeni din garnizoana Odesa.

Ideea creării unui parlament al Basarabiei a fost percepută de basarabeni, odată cu prăbuşirea

imperiului ţarist şi apariţia primelor formaţiuni democratice în viaţa politică. Realizarea ideii

autodeterminării presupunea şi constituirea unui organ legislativ. Cu şi mai mare insistenţă, s-a

pronunţat în apărarea intereselor populaţiei moldoveneşti din ţinut şi a luptei pentru

autodeterminarea naţională Congresul militarilor moldoveni, care a avut loc la Chişinău între 20

şi 27 octombrie 1917. La Congres, au luat parte reprezentanţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni în

Page 63: 008  -istoria_dreptului_romanesc

63

număr de 600. Pe ordinea de zi a Congresului, figurau 14 probleme, printre care: autonomia

Basarabiei, reforma agrară, armata şi şcoala naţională, oprirea colonizării cu elemente din afară,

alegerea a 3 deputaţi în Sfatul popoarelor din Rusia. La Congres, au fost adoptate 10 rezoluţii. în

rezoluţia despre autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, se menţiona că Basarabia va fi subiect

cu drepturi depline al Republicii Federative Democratice Ruse. Prin urmare, Congresul militarilor

moldoveni a adoptat decizia privind constituirea Sfatului Ţării ca organ legislativ suprem al puterii

în ţinut şi a stabilit ca, în componenţa lui, să intre 120 de delegaţi, urmând ca 70%, dintre deputaţi

să fie moldoveni, iar restul 30% să fie deputaţi reprezentanţi ai altor naţionalităţi din ţinut. Deputaţii

în Sfatul Ţării urmau să fie aleşi - o parte - la Congresul militar-moldovenesc, ceilalţi de zemstve,

asociaţii, partide, sindicate, congrese ale ţăranilor; moldovenilor de peste Nistru li se rezervau 10

locuri în Sfatul Ţării.

Intr-un timp relativ scurt, în Sfatul Ţării, au fost aleşi deputaţi din partea zemstvelor, dumelor,

Sovietului gubernial, sindicatelor, cooperaţiei, Congresului învăţătorilor, ţăranilor, de la partidul

eserilor, social-democraţilor, Partidului Naţional Moldovenesc, socialiştilor norodnici etc. Biroul de

organizare ales de către Congresul militarilor moldoveni a convocat pentru 21 noiembrie 1917

Sfatul Ţării. . Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales cu unanimitate de voturi, Ion Inculeţ..

Sfatul Ţării, ca organ al puterii din Basarabia a adoptat la 2/15 decembrie 1917, o declaraţie

privitoare la constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti. S-a constituit Guvernul republicii -

Consiliul Directorilor Generali.

Parlamentul şi Consiliul Directorilor Generali au înfăptuit primele reforme democratice în

Basarabia, au introdus limba română ca limbă de activitate a organelor de stat, au numit prefecţi şi

sub-prefecţi, la sate au fost aleşi consilieri de comună, au fost desfiinţate zemstvele etc.

In cadrul şedinţelor Sfatului Ţării, au fost discutate şi adoptate decizii corespunzătoare cu privire la

crearea Direcţiei poştelor, telegrafelor şi telefoanelor, crearea Băncii Naţionale în baza sucursalei

Băncii Imperiale ruse din Chişinău.

Toate liniile de cale ferată de pe teritoriul Basarabiei au fost trecute la statul moldovenesc.

Concomitent, a fost naţionalizată justiţia şi creată Curtea de Casaţie, a fost reorganizată armata, s-a

introdus impozitul pe tutun etc.. La adresările Consiliului Directorilor Generali, Guvernul României

a acceptat invitaţia privind introducerea armatei în Basarabia. Această decizie a fost aprobată de

reprezentanţii Antantei şi de generalul rus Şcerbaciov D.G., interesaţi de asigurarea ordinii în ţinut.

în seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, trupele române au intrat în oraşul Chişinău. Către începutul

lunii martie, armata română a instaurat ordinea în ţinut. Aceasta a dat posibilitate Sfatului Ţării să-şi

continue activitatea legislativă..

La 24 ianuarie (6 februarie), Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia care

proclama lndependența Republicii Democratice Moldovenești .

Un alt act legislativ important al Sfatului Ţării a fost Declaraţia din 16(29) martie 1918. în această

declaraţie, se sublinia că proclamarea unirii cu unele sau alte state ţine în exclusivitate de

competenţa Parlamentului - Sfatul Ţării..

Page 64: 008  -istoria_dreptului_romanesc

64

In zilele de 25 şi 26 martie (7 şi 8 aprilie), chestiunea unirii a fost discutată în cadrul fracţiunilor

parlamentare. La şedinţa solemnă a Sfatului Ţării la 27 martie (9 aprilie) 1918, în numele blocului

moldovenesc, deputaţii Ion Buzdugan şi Vasile Cijevschi au dat citire, în limbile română şi rusă,

Rezoluţiei privind unirea Basarabiei cu România. în numele poporului Basarabiei, Declaraţia,

conţinea 11 condiţii de unire. După discuţii controversate, s-a propus votarea nominală şi deschisă a

Declaraţiei. Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, a pus la vot Rezoluţia Blocului Moldovenesc,

care a fost adoptată cu o majoritate de voturi.

Declaraţia de unire reflectă preocuparea românilor basarabeni pentru conservarea libertăţilor

democratice dobândite în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 şi asigurarea unei certitudini

privind consfinţirea acestor drepturi în cadrul României. Sfatul Ţării, reorganizat, rămânea să

activeze, în continuare, până în aprilie 1920, având misiunea organizării administrative, tranzitorie,

până la completa unificare instituţională, administrativă şi legislativă cu Romănia.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 65: 008  -istoria_dreptului_romanesc

65

Tema 11INSTIUTUȚII JURIDICE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Unificarea legislativă,reformele din domeniul administrativ.

.

Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea concomitentă a două proceduri: extinderea

legilor în vigoare în România pe teritoriul provinciilor unite şi elaborarea unor noi acte normative

care înlocuiau reglementările similare aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus

rămânerea în vigoare a unor reglementări aparţinând Imperiului Austro-Ungar şi Rus, în măsura în

care organele legislative ale statului roman nu au elaborat reglementări proprii de înlocuire.

Iniţial, au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor organelor locale şi funcţiilor. La 14 iunie

1925, a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de o parte, a extins organizarea

existentă în vechea Românie (împărţirea teritoriului în judeţe, plase şi comune), pe de altă parte, a

prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau, în principal, pe baza

principiului eligibilităţii. Unitatea administrativă de bază era comuna, clasificată în două categorii:

comuna rurală şi comuna urbană. întrucât conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia

salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma că,

pentru formarea unei comune rurale, trebuiau să se asocieze mai multe sate cu interese comune,

încât să poată fi mobilizate fondurile necesare. Din acest motiv, a rezultat o tendinţă de centralizare,

opusă tradiţiei istorice care păstrase secole Ia rând organe de conducere la nivelul fiecărui sat.

Comunele urbane se clasificau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. în

funcţie de numărul populaţiei şi importanţa economică, unele comune urbane reşedinţă de judeţ

puteau fi declarate municipii.

In comunele urbane sau rurale, funcţionau consilii comunale, care puteau avea iniţiative şi formula

decizii în probleme de interes local, precum învăţământul, întreţinerea drumurilor, probleme

edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidaţii de primar pentru

municipii şi Delegaţia permanentă. Aceasta din urmă funcţiona ca organ consultativ pe lângă primar

în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. în funcţie de necesităţi şi de posibilităţile

financiare, comunele aveau libertatea de a-şi înfiinţa servicii sanitare, financiare, tehnice,

administrative etc.

Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar între comună şi judeţ. Aceasta era condusă

de către un pretor, numit prin decizie ministerială şi repartizat în judeţ de către conducătorul

acestuia - prefectul. Pretorul era şef al poliţiei din plasa respectivă, ofiţer de poliţie judiciară.

Judeţul (ca şi comuna) avea personalitate juridică, era condus de un prefect, numit prin Decret regal

la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului şi şef al

administraţiei judeţene până la nivel de comună. Prin intermediul său, activitatea din judeţ, din

comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne şi,

prin aceasta, al guvernului. Numai municipiile aveau (în afara prefectului) dreptul de a se adresa

direct Ministerului de Interne.

Page 66: 008  -istoria_dreptului_romanesc

66

Prefectul executa deciziile Consiliului judeţean şi (între sesiunile acestuia) ale delegaţiei

permanente judeţene. Administraţia judeţeană era constituită din consilieri aleşi şi consilieri de

drept. Conform Legii din 1925, România era împărţită în 71 de judeţe, 166 oraşe şi municipii şi

8708 comune rurale.

Spre deosebire de alte domenii, în care reglementările adoptate de liberali au rămas literă de lege

până în anul 1938, în domeniul administraţiei locale, aproape toate forţele politice au avansat soluţii

proprii. De aici, survine o anumită instabilitate legislativă. în anul 1929, politicienii naţionali-

ţărănişti, ajunşi la putere cu un an în urmă, au elaborat o nouă lege pentru organizarea administraţiei

locale (3 august 1929). Ulterior, şi această lege a făcut, până în anul 1936, obiectul a 11 modificări.

Noua lege a impus principiul descentralizării administraţiei, în acest sens, s-a prevăzut împărţirea

comunelor urbane sau rurale în sectoare, care, ca şi judeţele şi comunele, aveau personalitate

juridică. Satele aferente unei comune deveneau sectoare ale comunei, având dreptul de a se admi-

nistra printr-un consiliu sătesc. între guvern şi judeţ, se creau Directorate ministeriale (sau

administrative). S-au creat noi organe ale Poliţiei şi Jandarmeriei, care au intrat sub conducerea

prefectului.

Prin aceeaşi lege, femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor

comunale şi judeţene. Un rol important în perfecţionarea organizării administrative a avut noul

organ Consiliul Superior Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având prerogative de

coordonare, îndrumare şi control ale activităţii judeţelor şi comunelor. Pentru a asigura redactarea

proiectelor de legi şi regulamente, a fost constituit Consiliul Legislativ. în sensul prevederii din

Constituţie, referitoare la funcţia socială a proprietăţii şi rolul statului au fost reorganizate Camerele

de Comerţ şi Industrie, au fost înfiinţate Camerele Agricole, Camerele de Muncă şi Casa Pensiilor.

După 1918, nu numai în România, ci şi în multe state ale lumii, s-a simţit nevoia unui nou sistem

de drepturi şi libertăţi democratice, pe fondul schimbării raporturilor de forţe între clasele şi

categoriile sociale.

Proiectul noului act fundamental, pornind de la forma şi conţinutul celui din 1866 a răspuns, în

mare măsură, nevoilor reale ale statului şi societăţii româneşti. Votul definitiv a avut loc la 26 şi 27

martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai târziu.

Cele 8 titluri şi 138 de articole au preluat 60% din textele Constituţiei anterioare,totuși menţionăm

câteva din elementele de noutate în raport cu Constituţia din 1866: introducerea principiului

naţionalizării bogăţiilor subsolului şi concepţiei privind funcţia socială a proprietăţii, introducerea

controlului legalităţii actelor administrative, a prevederii conform căreia, în caz de pericol de stat,

poate fi instituită „starea de asediu general sau parţial". Deşi multe prevederi ale Constituţiei au fost

eludate, ea a reglementat, într-o manieră pozitivă, democratică, organizarea şi funcţionarea statului

român.

Page 67: 008  -istoria_dreptului_romanesc

67

Dreptul civil, procedura civilă

La temelia dreptului civil, a rămas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi şi alte acte

normative. Se consideră că procesul de unificare, în acest domeniu, s-a încheiat în anul 1943.

Cele mai mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor de drept civil au avut drept obiect problema

proprietăţii, deoarece, conform art. 480 din Codul civil al anului 1864, dreptul de proprietate avea

caracter absolut. Fără a se proceda la o modificare a Codului, Constituţia din 1923 a impus

principiul considerării proprietăţii drept funcţie socială. Consecinţele noului concept vizau dreptul

statului de a interveni în unele domenii ale vieţii economice, de a dirija legislativ unele procese

economice.

Dreptul de proprietate nu mai purta „de facto" caracter absolut din moment ce, de pildă, proprietarul

unui teren nu mai avea, ca până acum, drepturi depline şi asupra subsolului respectiv. Nevoile

sociale, inexistente la 1864, au determinat îngrădiri şi cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian.

Naţionalizarea şi apoi comercializarea unor întreprinderi de către capitalul privat, autohton şi străin,

reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate, ale căror urmări juridice nu puteau fi complet

anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile separat pe

provincii, exprima şi starea de nesiguranţă legislativă din domeniu.

Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care

a înscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială), amintitele legi din anii 1923 şi

1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului

întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru înfiinţarea Societăţii Naţionale de Credit

Industrial, Legea pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929,

Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire din

1929, Legea pentru garantarea de către stat a obligaţiilor emise de societăţile industriale din 1931,

Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937.

Tot aici se înscriu şi legile, regulamentele şi alte acte normative, care reglementau regimul

obligaţiilor, respectiv relaţiile dintre creditori şi debitori. Lipsa de capitaluri în perioada refacerii

economice şi în etapa următoare a provocat o extindere a cămătăriei, chiar unele bănci apelând la

procedee de acest tip. Fenomenul a fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai

afectaţi au fost ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti

creditele, la care mulţi se angajaseră după reforma din 1921.

Aparent, exista soluţia valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor, dar teama

guvernanţilor de o revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulată a

categoriilor sociale afectate şi a băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie 1929,

Legea monetară, prin care conţinutul monedei naţionale, leul, s-a stabilit la 9 mg aur fin (9/10)

convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în monede şi lingouri de aur, cu condiţia ca

solicitantul să prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei. Leul astfel stabilizat, avea un

conţinut în aur de 32 de ori mai mic decât leul antebelic, o autentică devalorizare. La 19 aprilie

1932, Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%,

diferenţa fiind transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie

Page 68: 008  -istoria_dreptului_romanesc

68

1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane a acordat un moratoriu de 5 ani

pentru micii proprietari.

S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care altădată avusese o sferă redusă de aplicaţie.

în cazul falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de creditorii

acestora, nefiind în proprietatea consi-gnatarilor, ci a consignantului, care, astfel, îşi păstra capaci-

tatea economică.

Condiţia juridică a persoanei fizice a suferit unele modificări, însă, de mai mică amplitudine.

Amintim, în primul rând, Legea actelor civile din 1928, prin care s-a înfăptuit unificarea legislativă

în această materie. Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la

capacitatea femeii de a încheia convenţii de muncă, precum şi beneficiile sau achiziţiile având ca

izvor orice remunerare (până atunci, femeia avea nevoie de consimţământul soţului sau tutorelui).

Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din

prerogativele soţului (cap al familiei), permiţând femeii să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia

soţului.

Schimbările survenite în plan politico-statal au determinat modificării importante şi în regimul

persoanelor juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de

asociaţii, fundaţii etc. a condus la aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin proce-

dură specială în faţa instanţelor judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost

promulgată la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).

Antecedentele se găsesc în art. 27 al Constituţiei din 1866 („românii au dreptul de a se asocia

conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept"). Legea are în vedere numai

asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi

altor legi.

Legislaţia muncii a apărut, ca domeniu distinct, în perioada anterioară Primului Război Mondial,

dar abia după anul 1918 a cunoscut realizări majore.

Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8

septembrie 1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu participarea unor organe

specializate ale statului şi cu parcurgerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise.

Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă

(refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a

contractului de muncă). Problematica repausului duminical (abordată prima dată în anul 1897, până

atunci doar sărbătorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea din

anul 1925 (referitoare la repausul duminical şi a sărbătorilor legale).

La 13 aprilie 1928, a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a

femeilor. Conform revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional şi înscrise în

documente internaţionale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8 ore. A fost interzisă

angajarea la muncă, ca salariaţi, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada gravidităţii

nu puteau fi concediate), cărora li s-a acordat dreptul la concediu de naştere.

Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a recunoscut şi reglementat trei tipuri principale de

contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile,

Page 69: 008  -istoria_dreptului_romanesc

69

obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit, în bună măsură, la limitarea abuzurilor,

la detensionarea climatului social.

O realizare importantă a constat în unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii

adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi

deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile publice, cât şi în

cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor,

patronilor şi statului.

In acelaşi an, a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a

soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii

lucrătorilor, s-au creat judecătoriile de muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în

acest domeniu.

In procedura civilă, după marea Unire, s-au adus modificări mai ales în sensul extinderii Codului

din 1864, unificării organizării judecătoreşti şi accelerării judecăţilor.

Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu adoptarea unor legi noi. în primul rând, a fost

necesar a se efectua unificarea organizării judecătoreşti. Legea, purtând acest titlu din 15 iunie

1924, a aşezat elementele sistemului astfel: judecătorii (rurale, urbane şi mixte), tribunale (în fiecare

judeţ, compus din una sau câteva secţiuni), Curţi de Apel (având mai multe secţiuni), Curţile cu juri

(competente numai în procese penale) şi Curtea de Casaţie ca instanţă supremă.

Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile şi a unificat

competenţa judecătoriilor. Termenul de apel, care înainte de aceasta era de 30 zile, a fost redus la 15

zile, desfiinţându-se şi dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea

procesului.

Dreptul penal, procedura penală

După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, data

intrării în vigoare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1937. Până atunci, au fost elaborate reglementări

cu caracter unificator şi normativ referitor la o serie de probleme.

Principala reglementare penală, până la data de 1 ianuarie 1937, a vizat viaţa politică. La 19

decembrie 1924, a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice

(supranumită legea Mârzescu). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al relaţiilor cu Uniunea

Sovietică, care, refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918, declanşase, prin

intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la Internaţionala Comunistă de la Moscova, acţiuni

politice împotriva statului român. Planul de operaţii din 8 august 1924 a prevăzut provocarea de

răscoale şi revolte împotriva autorităţilor române din Bucovina, sudul Basarabiei, Banat şi

Transilvania ..

La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937, au fost adoptate alte legi autorizând instituirea stării de asediu,

de astă dată în contextul intensificării activităţilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934,

Page 70: 008  -istoria_dreptului_romanesc

70

după aproape 4 luni de la asasinarea, de către legionari, a primului-ministru liberal I.G. Duca,

a fost promulgată legea pentru apărarea ordinii de stat, prin care Consiliul de Miniştri putea

dizolva, prin act de guvernământ, acele grupări politice care periclitau siguranţa ordinii politice în

stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări putea fi

pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie corecţională. A fost, de asemenea, interzisă

activitatea societăţilor secrete care desfăşurau activităţi contrare legii.

Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I, Dispoziţii

generale; Cartea a Ii-a, Dispoziţii privitoare la crime şi delicte; Cartea а Ш-а, Dispoziţii privind

contravenţiile. în expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept „lege fundamentală de

apărare socială", un enunţ potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a fost redactat. în

anii celui de al doilea deceniu interbelic, confruntarea dintre cele două mari orientări politice

extremiste, comunismul şi fascismul între ele şi amândouă împotriva sistemului democraţiei

parlamentare, a sporit în intensitate până la punctul transformării în conflict militar. Ambele

orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa politică,

inclusiv prin asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la adresa

ordinii de stat democratice a necesitat noi abordări şi pe plan juridic. Infracţiunea a fost minuţios

reglementată, fiind sesizate trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept comun, care puteau

deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice, prin natura lor; infracţiunile de drept comun, care

nu puteau deveni, sub nicio formă, infracţiuni politice. Anumite infracţiuni au fost scoase din cate-

goria crimelor şi trecute în categoria delictelor, care erau sancţionate mai aspru şi la care minimul

de pedeapsă era mai ridicat.

Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contravenţii,

pentru fiecare categorie fiind prevăzute pedepse principale, complementare şi accesorii, toate într-o

manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A apărut categoria pedepselor cu caracter politic şi a

măsurilor de siguranţă. în acelaşi sens, a fost redactat şi Codul justiţiei militare.

In domeniul dreptului procesual penal, s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a

unor dispoziţii ale Codului respectiv din 1864, despre: poliţia judiciară şi competenţa, judecătorii de

instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie şi cauţiuni,

despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.

Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracţiuni

contra liniştii publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală,

adoptat şi intrat în vigoare, odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).

Noul Cod a preluat, în mare măsură, reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut

necesare stadiului de atunci. Astfel, crimele au rămas de competenţa Curţilor cu juri, delictele de

competenţa Tribunalelor, iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul

unor delicte politice şi de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri.

Page 71: 008  -istoria_dreptului_romanesc

71

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Tema 12. INSTITUŢIIi JURIDICE ÎN R.A.S.S.M.

Constituirea R.A.S.S.M, dezvoltarea constituţională şi administrativă

La începutul lunii februarie 1924, un grup de comunişti în frunte cu Gr. Kotovski s-au adresat cu o

scrisoare Comitetului Central al Partidului Comunist cu iniţiativa de a forma, pe malul stâng al

Nistrului, din localităţile populate cu moldoveni o formă a statalităţii naţionale. Se menţiona că pe

malul stâng trăiesc de la 500-800 mii moldoveni şi având în vedere specificul lor naţional şi

conducându-se de politica naţională a bolşevicilor, poate fi creată o formaţiune statală în

componenţa Ucrainei şi a Uniunii Sovietice. Organele sovietice şi de partid vedeau în crearea

Republicii Moldoveneşti doar obiective politice şi geopolitice.

La 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central al Ucrainei a adoptat hotărârea privind formarea

unei republici autonome sovietice, R.A.S.S.M. (Republica Autonomă Sovietică Socialistă

Moldovenească), în componenţa Ucrainei.

R.A.S.S.M. era formată din 11 raioane cu capitala, până în 1929, în oraşul Balta, iar din 1929 - la

Tiraspol şi cu o populaţie de aproximativ 540.000 de locuitori.

Astfel, R.A.S.S.M. a fost creată mai mult din motive politice, propagandistice, ca să demonstreze că

puterea sovietică rezolvă problema naţională, dar, de fapt, ducându-se o politică de deznaţionalizare

prin crearea unei limbi aparte şi prin izolarea culturală a moldovenilor din Transnistria de arealul

limbii şi culturii române. La baza politicii, în Republică, a stat românofobia, promovată insistent

prin toate mijloacele.

Page 72: 008  -istoria_dreptului_romanesc

72

După octombrie 1924, s-a decretat formarea Comitetului revoluţionar (Revcom-ul), în atribuţiile

căruia intra formarea aparatului central al R.A.S.S.M.

Odată cu formarea R.A.S.S.M., se pune problema adoptării unei constituţii. De această

problemă se ocupă Comisariatul narodnic al justiţiei, care înaintează proiectul Comitetului

revoluţionar, acesta din urmă se pronunţă pentru lărgirea drepturilor organelor republicane.

Proiectul constituţiei a fost aprobat la Prezidiul Comitetului Executiv Central din Ucraina, care îl

transmite Congresului General al Sovietelor din R.A.S.S.M. spre adoptare. în aprilie 1925,

Constituţia R.A.S.S.M. este aprobată de Congresul I General al Sovietelor, iar, în mai al aceluiaşi

an, Constituţia a fost aprobată de Congresul IX general al Sovietelor din Ucraina. Constituţia

R.A.S.S.M. din 1925 era alcătuită din VII capitole: I. Dispoziţii generale; II. Organele supreme ale

puterii de stat; III. Sovietul Comisarilor Narodnici; IV. Organele puterii locale; V. Organele

de justiţie; VI. Bugetul statului; VII. Atributele de stat.

Constituţia R.A.S.S.M. este alcătuită în conformitate cu Constituţia Ucrainei. Conform Constituţiei,

organele supreme ale Republicii erau:

Congresul General al Sovietelor din Moldova -care adopta acte legislative, constituţia şi modi-

ficările la ea;

Comitetul Executiv Central din Moldova - care se întrunea la sesiuni, adopta acte legislative cu

excepţia adoptării constituţiei şrrnodificărilor la ea;

Prezidiul Comitetului Executiv Central din R.A.S.S.M. - în cadrul prezidiului, se formează

fracţiunea comunistă, care, din anul 1929, hotăra toate problemele până la punerea acestora în

discuţie la congrese şi sesiuni. De asemenea, conform Constituţiei, organele locale erau:

congresele raionale - funcţionau în raioane şi erau alese o dată pe an;

sovietele pe lângă care activau comitetele executive în oraşe şi sate.

Conform Constituţiei, instanţa supremă de justiţie era judecătoria principală, iar în raioane şi oraşe -

judecătoria narodnică.

Pornind de la concepţiile bolşevice despre dictatura proletariatului, constituţia n-a folosit asemenea

principii ca: separarea puterilor, supremaţia legii şi principiul statului de drept. Constituţia şi fracţia

comunistă au dus la formarea unui monopol asupra puterii din partea Partidului comunist.

In 1937, este adoptată noua Constituţie a Ucrainei, în care se conţineau norme referitoare la

R.A.S.S.M. în conformitate cu constituţia sus-numită, în ianuarie 1938, este aprobată noua

Constituţie a R.A.S.S.M.

In Constituţie, s-a introdus dreptul electoral universal, egal şi direct şi este introdusă o nouă

structură a organelor de stat:

-organul suprem al puterii era Sovietul Suprem, care avea Prezidiul ce activa între sesiuni şi poseda

funcţii legislative şi administrative;

-puterea executivă - aparţinea Sovietului Comisarilor Narodnici, care avea şi unele funcţii

legislative. Comisariatele narodnice erau constituite pe principiul de ramură;

Page 73: 008  -istoria_dreptului_romanesc

73

-organele locale - erau sovietele locale care ca şi Sovietul Suprem, se alegeau în baza sistemului de

vot universal, egal şi direct;

-organele de justiţie - erau reprezentate prin Judecătoria Supremă, iar în oraşe şi raioane – de

judecătoriile narodnice.

Judecătoria Supremă se alegea de Sovietul Suprem pe termen de 3 ani, iar judecătoriile narodnice se

alegeau de populaţia oraşului sau a raionului pe termen de 5 ani. Procurorul principal era numit de

Procurorul principal al U.R.S.S., iar procurorii din raioane - de procurorul Ucrainei.

Constituţia din 1938 n-a pornit de la principiul separării puterilor în stat şi supremaţiei legii.

2.Evoluția dreptului în R.A.S.S.M.

Dreptul civil. Guvernanţii sovietici considerau că dreptul civil nu este necesar, deoarece concepţia

de bază a bolşevicilor era negarea proprietăţii private.. Conducându-se de această concepţie,

bolşevicii au desfiinţat proprietatea privată prin exproprierea forţată, fără despăgubiri, a

transportului, fondului locativ în oraşe, întreprinderilor industriale şi comerciale etc., pe care le-au

declarat proprietate socialistă. A fost introdus monopolul de stat în comercializarea unor mărfuri

(pâine, textile, săpun, încălţăminte, chibrituri ş.a.). Satisfacerea minimului de necesităţi se făcea

prin repartizarea în baza cartelelor, care se atribuiau ţinând cont de apartenenţa de clasă. în astfel de

condiţii, s-a pierdut cointeresarea în muncă. De~ aceea, în 1921, conducerea sovietică declară

trecerea la o politică economică nouă, sensul căreia era admiterea restrânsă a iniţiativei private şi a

proprietăţii private. întreprinderile mici naţionalizate anterior erau arendate persoanelor fizice, care

aveau şi dreptul de a fonda întreprinderi noi (cu un număr de 10-20 salariaţi), întreprinderile mari

puteau fi concesionate de către stat unor persoane fizice sau juridice. Convenţia de concesiune avea

ca obiect acele întreprinderi care nu puteau fi exploatate cu propriile forţe - ale întreprinderilor şi

chiar ale statului. A fost anulat monopolul de stat asupra unor mărfuri, permiţându-le ţăranilor şi

organizaţiilor cooperatiste să-şi vândă surplusurile de produse. A fost păstrat monopolul statului

asupra relaţiilor comerciale externe.

La 26 iulie 1922, C.E.C. al R.S.S. Ucraina a reprodus textul decretului R.F.S.S.R. „Despre

drepturile esenţiale de proprietate", prin care proprietatea privată imobilă era exclusă din circuitul

civil, adică nu putea constitui obiectul unei convenţii. în acelaşi an, prin decizia Comitetului

Executiv Central al R.S.S. Ucraina a fost pus în aplicare, începând din februarie 1923, Codul civil

care era alcătuit din 4 părţi (dispoziţii generale, dreptul real, obligaţional şi succesoral) şi avea 435

de articole. în acest Cod, erau indicate trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi privată

(dominantă era proprietatea de stat).

Referitor la proprietate, Codul civil a indicat trei forme de proprietate - de stat, cooperatistă şi

privată, evidenţiind, ca dominantă, proprietatea de stat. Libertatea în încheierea contractelor era

îngrădită de interesele de stat, statul având dreptul să rezilieze contractele evident dezavantajoase

pentru truditori (ţărani şi muncitori).

Page 74: 008  -istoria_dreptului_romanesc

74

Pentru a nu reînvia proprietatea privată, puterea sovietică a interzis transmiterea prin moştenire a

averii mai mari de 10 mii ruble. Averea ce depăşea această limită era trecută în vistieria de stat.

Relaţiile contractuale libere între întreprinderi încep a fi îngrădite din 1927, când se stabileşte că

atât producerea mărfurilor, cât şi realizarea lor trebuie să fie făcută în conformitate cu planul de stat,

care stabilea şi preţurile. O situaţie similară s-a stabilit şi în domeniul comerţului. Cooperaţia de

consum se ocupa de realizarea mărfurilor industriale în baza unui contract, condiţiile căruia erau

dictate de organele de planificare.

Dreptul familial. în R.A.S.S.M., s-au aplicat Codul familiei al R.S.F.S.R. din 1918 şi Codul

familiei al R.S.S.U. din 1926. Aceste acte au proclamat egalitatea femeilor şi bărbaţilor. Biserica îşi

pierde atribuţiile de încheiere şi desfacere a căsătoriei, acestea devenind atribuţii ale statului. Erau

recunoscute legitime doar căsătoriile înregistrate de organele de stat. Codul din 1926 a stabilit

regimul comunităţii de bunuri ale soţilor în timpul căsătoriei.

Dreptul muncii. în 1922, a fost adoptat Codul muncii al R.S.S.U. Drept bază a reglementării

relaţiilor de muncă devine contractul de muncă. Contractul colectiv de muncă era încheiat între

organele sindicale şi administraţie, în acesta se indicau condiţiile de muncă şi tarifele de salarizare.

Legislaţia muncii se aplica numai muncitorilor din industrie şi comerţ, funcţionarilor, nu însă şi

ţăranilor.

Organele sindicale trebuiau să supravegheze respectarea de către administraţia întreprinderilor (de

stat sau private) a legislaţiei muncii. în legătură cu politica economică nouă, s-a înfăptuit trecerea la

asigurarea socială din fondurile create în baza defalcărilor în aceste scopuri a mijloacelor necesare

de către întreprinderi. Erau prevăzute măsuri de protecţie a muncii minorilor, femeilor, a lucrătorilor

în subteran, ziua de muncă a cărora era de şase ore. Tot şase ore lucrau cei ce practicau munca

intelectuală şi funcţionarii de la birouri.

In 1927, s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de şapte ore. în 1929, s-a înfăptuit trecerea la

săptămâna de muncă de cinci şi şase zile, ultima zi a acestei săptămâni reduse era declarată zi de

odihnă. Nu se prevedea posibilitatea apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele urmau să fie

rezolvate de comisii speciale, camere de împăcare şi arbitraj.

Dorind o extindere rapidă a industriei, I. Stalin a decretat instituirea colectivizării în agricultură.

Ceea ce însemna că cele peste 20 000 000 de gospodării agricole particulare urmau să dispară cât

mai curând posibil. Majoritatea ţăranilor aveau să rămână în casele şi satele lor, însă lucrătorii

agricoli erau nevoiţi să-şi unească loturile familiale în pământuri colective. Astfel, la plenara CC. al

P.C.(b)R. din iulie 1928, Stalin a vorbit despre necesitatea plătirii de către ţărani a unui supratribut

pentru industrializare. în sarcina partidului, a fost pusă realizarea colectivizării şi a lichidării

chiaburimii ca clasă. O parte din comunişti (în frunte cu N. Buharin) considerau că trebuie de dus o

politică înţeleaptă faţă de ţăran, de cointeresat ţăranul, de majorat preţurile de colectare a pâinii şi de

înfăptuit industrializarea pe măsura coacerii premiselor obiective şi subiective. Propunerile n-au fost

acceptate de Stalin, fiind calificate ca „cedare chiaburului". Unica soluţie, Stalin şi conducerea de

vârf a U.S., o vedeau în forţarea colectivizării. Luarea prin forţă a pâinii de la fiecare ţăran aparte

necesita multă bătaie de cap, pe când unirea ţăranilor în arteluri agricole cu hambare comune, din

care pâinea putea fi luată uşor, i se părea cea mai bună soluţie.

Page 75: 008  -istoria_dreptului_romanesc

75

In R.A.S.S.M., au fost supuse politicii de deschiaburire 3200 de familii de ţărani. Avea loc

„deschiaburirea", atât a ţăranilor înstăriţi, cât şi a ţăranilor mijlocaşi. în 1932, 80,3% din

gospodăriile ţărăneşti din R.A.S.S.M. erau incluse în colhoz. în condiţiile grele de foamete,

deportării, unii ţărani încercau să treacă Nistrul în România. Cei ce erau prinşi de grănicerii

sovietici erau pe loc împuşcaţi. în februarie 1931, la Olăneşti au fost împuşcaţi de sovietici 40 de

ţărani pentru încercarea de-a trece în Basarabia românească.

In contextul colectivizării, se vorbea despre folosirea tehnicii agricole şi a unor cunoştinţe şi

procedee agrotehnice înaintate. Au fost organizate staţiunile de maşini şi tractoare, care, de la

începutul anului 1933, aveau şi secţii politice, în care intra şi reprezentantul Direcţiei politice de

stat. Deoarece ele dublau lucrul organelor de partid, apar divergenţe între unele şi altele şi la

sfârşitul anului 1934 sunt desfiinţate. Acelaşi scop (de agitaţie politică) 1-a avut şi îndreptarea

muncitorilor (în 1930, a aşa-numiţilor 25 - miişti) în sat pentru a „ajuta" ţăranii. Deoarece ei nu

ştiau situaţia din agricultură, le erau ţinute cursuri timp de două săptămâni, după care se socoteau

„specialişti" şi puteau comanda ţăranii, învăţându-i agricultura.

Sistemul administrativ de comandă a început să conducă şi ţăranul, formându-se tot noi şi noi

organe de stat. în 1929, a fost organizat comisariatul unional al agriculturii, iar în 1932 -

comisariatul gospodăriilor cerealiere şi animaliere.

In 1930, C.E.C. şi S.C.N. al ILR.S.S. au adoptat statutul model al gospodăriei agricole, în care se

conţinea interdicţia de a primi în colhoz pe chiaburi şi persoane private de drepturi electorale. Se

indica averea care trebuia socializată şi cea care nu se socializa - casele de locuit, uneltele agricole,

păsările. în 1935, după ce colectivizarea a cuprins aproape toate gospodăriile ţărăneşti, a fost

aprobat de CC. al P.C.(b) din U.R.S.S. şi S.C.N. din U.R.S.S, un nou statut-model al artelului

agricol. în el, se menţiona că pământul este dat colhozurilor în folosinţă veşnică gratuită. Aceasta

era doar o declaraţie, căci sistemul de livrări obligatorii către stat era de fapt plata pentru pământ,

plătit preferenţial, puţinul ce rămânea din venitul colhozului era împărţit colhoznicilor. Statutul

concretiza că organul suprem de conducere este adunarea generală, iar preşedintele - organul

executiv, ales de adunare. Aceste dispoziţii erau formale, căci adunării i se impunea preşedinţi care

nu activau în conformitate cu interesele colhoznicilor, ci cu indicaţiile partidului comunist. Statutul

stabilea principiul remunerării muncii în conformitate cu cantitatea şi calitatea muncii şi se stabilea

ca unitate a muncii - trudodeni - zi-muncă. Se atrăgea atenţia, ţăranii care vor să iasă din colhoz pot

primi pământul înapoi, numai dacă sunt pământuri libere din fondul de stat. Erau reglementate

cotele maxime referitoare la lotul de pe lângă casă şi a numărului de vite şi păsări, stupi, care erau

permise unei gospodării ţărăneşti. Astfel, statutul a făcut totul ca ţăranul să fie lipsit de opţiunea

unei forme optime de organizare şi să accepte ceea ce i s-a impus cu forţa - colhozul.

Dreptul penal. Chiar de la început, puterea sovietică a folosit dreptul penal şi de procedură penală

în scopul apărării dogmelor sale prin violenţă. Un izvor important al dreptului sovietic era

„conştiinţa revoluţionară", care justifica, în opinia bolşevică, violenţa. Practic, „conştiinţa

revoluţionară" însemna că organele de aplicare a dreptului procedau aşa cum socoteau că este util

cauzei revoluţiei bolşevice, adică se admitea şi analogia legii şi analogia dreptului în domeniul

penal.

Odată cu formarea R.A.S.S.M., neexistând coduri proprii, în sistemul său de drept penal, a acţionat

Codul penal al Ucrainei şi legislaţia unională.

Page 76: 008  -istoria_dreptului_romanesc

76

In perioada anilor '30, legislaţia penală a fost deformată prin introducerea unor sancţiuni aspre şi

neargumentate din cauza instaurarii regimului totalitar. Astfel, legea din 1929 prevedea ca cetăţenii

U.R.S.S. care au plecat peste hotare şi nu s-au întors, iar acolo duc o activitate de subminare a

sistemului sovietic vor fi consideraţi drept duşmani ai clasei muncitoare. Pentru ei, era prevăzută

pedeapsa cu moartea, care trebuia să fie pusă în acţiune în timp de 24 de ore. Această lege a avut o

acţiune retroactivă.

Legea din 1932 prevedea pedeapsa cu moartea pentru sustragerea averii de stat, colhoznice şi

cooperative, indiferent de volumul furtului (în baza acestei legi au fost pedepsite peste 50 000 de

persoane).

In anul 1934, este adoptată legea despre trădarea de patrie. Pentru spionaj şi diversiuni, se prevedea

pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Această lege se răspândea şi asupra membrilor familiei

infractorului (5 ani de deportări cu lipsirea drepturilor politice).

In decembrie 1931, a fost adoptată legea despre activitatea teroristă. în aceste dosare, ancheta se

reducea la 10 zile, examinarea cazului în proces - la o zi, iar sentinţa se punea în executare imediat.

Aceşti infractori erau privaţi de dreptul de a contesta hotărârea şi de avea avocat în proces. în vara

anului 1934, sunt formate organe speciale extrajudiciare, care judecau fără proces. Aceste legi au

servit drept motivare juridică a represiunilor dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Tema 13. INSTITUŢIIi JURIDICE ÎN R..S.S.M.

1.Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940.

La 23 august 1939, la Moscova este semnat Pactul de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S.

Punctul 3 al protocolului secret, adiţional „tratatului de neagresiune", se referă la Basarabia şi

prevedea anexarea Basarabiei în favoarea U.R.S.S. La 26 iunie 1940 Moscova acţionează respectiv

şi înaintează României o notă ultimativă cerându-i retrocedarea Basarabiei. România, fiind complet

izolată şi direct ameninţată, a fost nevoită să facă concesii.

Page 77: 008  -istoria_dreptului_romanesc

77

Armata Roşie ocupă teritoriul Basarabiei, nordul Bucovinei şi o parte din ţinutul Dorohoi (fostul

ţinut Herţa, care nu era indicat în notă), la 28 iunie 1940, încălcând prevederile propriei note şi ale

acordului de la Odesa, care trebuia să dea un răgaz autorităţilor şi Armatei Române pentru a se

retrage. Armata Roşie a înaintat mai repede, decât s-a convenit prin înţelegeri şi, uneori, a deschis

foc asupra Armatei Române, care a înregistrat pierderi umane (de exemplu, la ieşirea din Ghişinău

au fost împuşcaţi 124 ostaşi români, la Corneşti -50). Conform datelor Statului Major al României,

la 6 iulie 1940, ucişi şi dispăruţi fără veste s-au înregistrat 356 de ofiţeri şi 42.876 de soldaţi români.

Astfel, împotriva principiilor şi normelor de drept internaţional, prin ameninţarea cu forţa şi prin

forţa armelor, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, vechi teritorii româneşti, au fost

ocupate de Armata Roşie, anexate violent la Uniunea Sovietică şi li s-a impus un regim comunist,

totalitar.

Soarta de mai departe a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se hotăra în cabinetele de partid, dar se

organizau şi anumite acţiuni de masă. Spre exemplu, la Chişinău şi Akkerman, au avut loc

mitinguri, unde s-au adoptat rezoluţii despre unirea Basarabiei cu R.A.S.S.M. şi formarea unei

republici unionale. Ziarul, din Moscova, al Partidului Comunist, „Pravda", scria, în acele zile, că

noua Republică Moldovenească va avea 3,7 mln. oameni şi un teritoriu mai mare decât cel al

Belgiei, Olandei, Elveţiei. Dar până la 2 august 1940, organele Ucrainei şi R.A.S.S.M. nu

ajunseseră la o părere unică cu privire la stabilirea hotarelor viitoarei republici unionale. însă,

părerea basarabenilor nimeni nici nu o solicita.

La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost adoptată Legea despre

formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin,

Akkerman şi Izmail. La votarea acestei Legi, au participat numai deputaţi din stânga Nistrului, iar

din Basarabia - nimeni. 32 de basarabeni, cărora li s-a adus la cunoştinţă Legea din 2 august despre

proclamarea R.S.S.M., aveau statut de oaspeţi, de aceea, ei n-au fost admişi la votarea Legii. Din

fosta R.A.S.S.M. au fost incluse în R.S.S.M. numai şase raioane: Camenca, Râbniţa, Dubăsari,

Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol, celelalte fiind incluse în R.S.S.U. Astfel, fiind ciopârţite teritoriile

naţionale. Populaţia R.S.S.M. era de 2,7 mln. oameni, în loc de 3,7 mln., de care scria „Pravda" în

iulie 1940; în loc de 50 mii km2- doar 34 mii km

2.

La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat un decret prin care-erau

stabilite frontierele dintre Ucraina şi Moldova în conformitate cu Legea din 2 august 1940.

Populaţia moldovenească, care s-a pomenit în Ucraina, adopta hotărâri la adunările generale ale

sătenilor, trimitea adresări, scrisori lui Stalin, Kalinin şi altor conducători sovietici cu rugămintea de

a-i trece în componenţa R.S.S.M., dar ele n-au fost luate în seamă. După război, în 1946 această

problemă au pus-o şi organele R.S.S.M., în persoana Secretarului doi al P.C.M., Salagor, şi

preşedintelui Sovietului Miniştrilor, Covali, dar care, de asemenea, n-a fost auzită.

In avizul comisiei speciale a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, din 23 iunie 1990, proclamarea

din 2 august 1940 a R.S.S.M. a fost apreciată ca act nelegitim al U.R.S.S., care contravenea chiar şi

Constituţiei U.R.S.S. din 1936 şi legislaţiei internaţionale a vremii în baza următoarelor argumente:

Basarabia a fost anexată la U.R.S.S. prin forţă şi ameninţarea cu forţă;

Basarabenii n-au fost întrebaţi şi n-au participat sub nicio formă la adoptarea legii din 2 august

1940;

Page 78: 008  -istoria_dreptului_romanesc

78

Legea din 2 august a însemnat dezmembrarea teritoriilor naţionale româneşti (moldoveneşti) şi a

populaţiei băştinaşe a acestor teritorii între două state: R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească;

Sovietul Suprem al U.R.S.S., conform Constituţiei unionale din 1936, nu avea dreptul să formeze o

republică unională, ci doar s-o primească în componenţa U.R.S.S. Legea despre primirea în

componenţa U.R.S.S. a R.S.S.M. aşa şi n-a fost adoptată. Deci, permanent Republica Sovietică

Socialistă Moldovenească a fost nelegitimă în componenţa Uniunii Sovietice

2.Evoluția constituțională Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1940-1944.

Odată cu formarea R.S.S.M., apare problema cetăţeniei locuitorilor Basarabiei. în martie 1941,

Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. adoptă decretul despre cetăţenia locuitorilor Basarabiei şi

Bucovinei de Nord. Conform acestuia, toţi locuitorii Basarabiei(fără consimţământul lor), personal

sau strămoşii cărora au fost supuşi ai Imperiului rus până la 25 octombrie 1917, li se întoarce

cetăţenia sovietică, iar persoanele care nu se aflau pe teritoriu] Basarabiei, dar doreau să se întoarcă

şi să primească cetăţenia sovietică, trebuiau să se adreseze la consulatele sovietice.

După proclamarea R.S.S.M., asupra întregii Republici şi-au extins atribuţiile organele centrale ale

republicii autonome, în noiembrie 1940, Sovietul Suprem al republicii autonome, la sesiune, a

hotărât petrecerea alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. La aceeaşi sesiune, se formează

Comisia constituţională pentru elaborarea proiectului Constituţiei.

Constituţia R.S.S.M. a fost adoptată la 10 februarie 1941 şi stabilea, ca bază economică a R.S.S.M.,

proprietatea socialistă şi sistemul socialist de gospodărie, care a apărut în urma lichidării proprietăţii

private. Baza politică a Republicii se declară Sovietele de deputaţi ai muncii. Constituţia a fixat

următorul sistem de organe ale puterii de stat: Sovietul Suprem şi Prezidiu] - ca organ legislativ;

Sovietul Comisarilor Narodnici - ca guvern, dar cu unele atribuţii legislative; Comisariatele

narodnice; - Sovietele locale. Constituţia prevedea dreptul de vot universal, egal, direct şi secret. Se

admiteau gospodăriile particulare ţărăneşti, iar pământul se prevedea a fi dat în folosinţă veşnică şi

gratuită acestora.

Din decembrie 1940, în R.S.S.M., se aplică codurile Ucrainei. Regimul comunist instaurat la 28

iunie 1940 în Basarabia şi Bucovina de Nord a interzis partidele de opoziţie, a limitat eligibilitatea

organelor de stat, a lichidat drepturile elementare ale omului (dreptul la viaţă, libertatea opiniei etc.)

etc.

Toate întreprinderile basarabene au fost naţionalizate. Uniunea Sovietică considerandu-se

proprietarul tuturor resurselor materiale din R.S.S.M. La 15 august 1940, a fost adoptat decretul

„Despre restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor sovietice despre naţionalizarea pământului",

care declara tot teritoriul Basarabiei, cu subsolul, pădurile şi apele ei, proprietate de stat. Tot la 15

august, a mai fost adoptat un decret „Despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi

de comerţ, a transportului feroviar şi de apă, a mijloacelor de comunicaţii din Basarabia; toate

acestea erau şi ele naţionalizate. La sesiunea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. din noiembrie 1940,

a fost pusă problema alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Alegerile au avut loc la 12 ianuarie

Page 79: 008  -istoria_dreptului_romanesc

79

1941. La 8 februarie 1941, s-a deschis prima sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.M. Sesiunea a

format Prezidiul Sovietului Suprem din 17 persoane şi Sovietul Comisarilor Narodnici.

Organele locale aşa şi nu au mai fost alese. Alegerile în organele locale - sovietele - au fost

preconizate pentru luna noiembrie 1941, dar ele aşa şi nu au mai avut loc, deoarece, în noiembrie

1941, Basarabia se afla sub administrația romănă.

Prin urmare, constituirea aparatului de stat al R.S.S.M. s-a făcut fără participarea populaţiei.

Aparatul de stat nu era decât un instrument în mâinile partidului, care deţinea monopolul asupra

puterii.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Tema 14. INSTITUŢIIi JURIDICE ȘI DE STAT ÎN R.S.S.M. ÎN PERIOADA POSTBELICĂ.

1.Evoluția R.S.S.M. în perioada postbelică

Incepând cu anul 1944, pe teritoriul R.S.S.M., se reinstaurează puterea sovietică şi regimul totalitar

comunist.Deși. situaţia economică şi socială în RSSM era foarte gravă, cu toate acestea, în anul

1944, livrările obligatorii ale ţărănimii către stat au fost supraîndeplinite. Dar, în primăvara lui

1945, s-a văzut că supraîndeplinirea planului i-a lăsat pe ţărani fără seminţe, ei fiind nevoiţi să

recurgă la împrumutul de stat. Seceta din 1946 a agravat situaţia ţărănimii. în noiembrie 1946, s-au

înregistrat primele cazuri mortale din cauza foametei. în timpul foametei din 1946-1947, s-au

pierdut circa 200 de mii vieţi omeneşti.

Pentru a înfăptui colectivizarea în masă, între anii 1948-1949, au avut loc deportări ale ţăranilor în

Siberia, deportări denumite „deschiaburiri", care includeau şi confiscarea averii ţăranilor.

Deportarea în masă a „chiaburilor" basarabeni a avut loc în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949. In

luna octombrie a aceluiaşi an, colectivizarea cuprindea 80% din gospodăriile ţărăneşti. Deja, în

1951, în colhozuri erau comasate circa 97,1% din gospodăriile ţărăneşti.

La 11 aprilie 1952, s-au făcut modificări în Constituţia din 1941, care aveau ca scop lichidarea

particularităţilor Constituţiei R.S.S.M. Modificările făcute ţineau de schimbările intervenite în baza

Page 80: 008  -istoria_dreptului_romanesc

80

economică a Republicii de după război. Astfel, în articolul 4, s-a inclus amendamentul ce demonstra

lichidarea exploatării omului de către om, articolul mai indica că proprietatea socialistă cuprinde

toate întreprinderile mari şi mici. Articolul 8 arată că sunt admise gospodăriile meşteşugăreşti

individuale, bazate pe munca proprie. De asemenea, în ianuarie 1952, a fost adoptat un decret prin

care drapelul de stat al R.S.S.M. reprezenta o pânză roşie cu o dungă verde la mijloc pe întreaga

lungime a pânzei. Astfel, după conţinut şi după formă, Constituţia R.S.S.M. era identică cu

constituţiile celorlalte republici sovietice, unica deosebire fiind denumirea republicii.

După moartea lui Stalin, în 1953, se fac unele încercări de democratizare a sistemului

sovietic.Republicilor li se oferă dreptul de a adopta codurile lor, dar acestea trebuiau să fie alcătuite

în conformitate cu legislaţia unională,respectiv, în 1958 Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat

Bazele legislaţiei penale unionale şi a republicilor unionale.

In conformitate cu Bazele legislaţiei penale, a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. Sovietul

Suprem al R.S.S.M. a votat Codul penal la 21 martie 1961, iar la 1 iulie 1961 a fost pus în aplicare.

La baza Codului penal, stăteau următoarele principii:

--egalitatea tuturor în faţa legii;

--principiul neretroactivităţii legii penale;

--inexistenţa infracţiunii şi pedepsei în afara legii.

Codul de procedură penală a fost pus în aplicare la 1 iunie 1961. Codul conţinea 10 titluri şi 36 de

capitole. în afară de dispoziţii generale, Codul conţinea titluri referitoare la declanşarea procesului

penal, cercetarea penală şi anchetă, procedura în faţa primei instanţe şi a celei de recurs, executarea

sentinţei. Codul pornea de la următoarele principii: înfăptuirea justiţiei penale numai de judecătorii;

egalitatea cetăţenilor în faţa legii; tragerea la răspundere penală doar în ordinea stabilită de lege.

Codul prevedea competenţa organelor judecătoreşti, a organelor de anchetare (cele ale procuraturii

şi securităţii de stat, iar, în 1963, anchetarea a fost pusă şi în competenţa organelor de interne).

Codul prevedea dreptul inculpatului la apărare şi posibilitatea de a se folosi de serviciile avocatului,

dar numai din momentul terminării anchetei.

La 26 decembrie 1964, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a votat Codul civil al R.S.S.M.(cu aplicare de

la 1 iulie 1965) alcătuit din 8 titluri şi tratând chestiunile referitoare la proprietate, obligaţiuni,

dreptul de autor, raţionalizator, inventator, dreptul succesoral. Ca formă a proprietăţii socialiste,

sunt indicate proprietatea de stat, cooperatist-colhoznică şi a organizaţiilor obşteşti. Deoarece unicul

proprietar în industrie este statul, se introduce noţiunea de gestiune operativă, drept, în baza căruia

întreprinderile primesc o parte din averea statului. Codul civil recunoştea ca persoane juridice

întreprinderile, organizaţiile de stat şi intercolhoznice, asociaţiile cooperatiste de stat.

Odată cu Codul civil, a fost pus în aplicare şi Codul de procedură civilă al R.S.S.M. Alcătuit din 6

titluri, Codul se referea la acţiunea civilă, procedura în judecată, în faţa instanţei de casare, la

revizuirea deciziilor rămase definitive, la executarea deciziilor judecătoreşti. De menţionat că şi în

procesul civil, ca şi în procesul penal, s-a păstrat procedura de revizuire a deciziilor ramase

definitive, procedură în care un rol deosebit îi revenea procuraturii - celei de-a patra puteri în

sistemul statal sovietic, care supraveghea activitatea justiţiei şi care, la rândul său, nu putea fi

independentă în pofida declaraţiei acestui principiu în legislaţie.

Page 81: 008  -istoria_dreptului_romanesc

81

In continuare, au fost adoptate şi alte coduri: Codul familiei (1969), Codul funciar (1969), Codul

muncii, Codul legislaţiei acvatice (1973), Codul subsolului (1976), Codul forestier (1979) şi Codul

cu privire la contravenţiile administrative (1985) - toate fiind alcătuite în deplină concordanţă cu

Bazele legislaţiei unionale respective

Adoptarea şi trăsăturile esenţiale ale Constituţiei R.S.S.M. din 1978

Comisia Constituţională şi-a început activitatea la începutul anului 1976 şi la 23 mai 1977 a

finalizat lucrul asupra proiectului. La 24 mai 1977, Plenara CC al P.C.U.S. a acceptat proiectul şi 1-

a recomandat Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru publicare. în conformitate cu

decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 4 iunie 1977, proiectul noii Constituţii a fost

publicat şi pus în discuţie. Această discuţie a fost organizată şi dirijată de organele de partid care

vegheau vigilent, ca discuţia să fie canalizată în cadrul celor propuse de proiect, iar propunerile

populaţiei să fie cu caracter suplimentar.

Rezultatele discuţiei au fost totalizate de Plenara din octombrie 1977 a P.C.U.S., care a hotărât

convocarea sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al

U.R.S.S. a adoptat în unanimitate (la 7 octombrie 1977) Constituţia U.R.S.S., cea de-a treia (şi

ultima) Constituţie a U.R.S.S.

In conformitate cu Constituţia unională, în aprilie 1978, este adoptată Constituţia R.S.S.M.,

structurată în preambul, 10 secţiuni, care conţin 19 capitole şi 172 de articole.

In preambul, construirea „societăţii socialiste dezvoltate" se rezuma ca rezultat al revoluţiei din

octombrie, al puterii sovietice şi conducerii de către Partidul Comunist. R.S.S.M. era declarată

republică egală în drepturi în componenţa U.R.S.S. care „uneşte toate naţiile şi naţionalităţile pentru

construirea în comun a comunismului". în preambul, contrar adevărului istoric, se spunea că

oamenii muncii din Moldova „au apărat cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au

dobândit organizarea de stat socialistă...", pe când acestea n-au fost înfăptuite de oamenii muncii

din Moldova, ci au fost rezultatul pactului Malotov-Ribbentrop.

In art. 2 al capitolului 1, se declara (ca şi în articolul corespunzător al Constituţiei U.R.S.S.) că

„toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului", care o exercită prin Sovietele de deputaţi ai

norodului. în Constituţia precedentă, se menţiona că toată puterea aparţine oamenilor muncii din

oraşe şi sate. înlocuirea noţiunii de „oameni ai muncii" cu „poporul" a fost interpretată de

constituţionaliştii sovietici ca lărgirea bazei sociale a statului socialist. Dar art. 2 avea un caracter

decorativ şi demagogic, deoarece, în art. 6, se indica direct cui îi aparţine puterea – Partidului

Comunist – „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice". Astfel, art. 6 al Constituţiei

R.S.S.M. (ca şi art. 6 al Constituţiei U.R.S.S.) justifica monopolul Partidului Comunist asupra

puterii de stat, că el „determină perspectiva generală a societăţii, linia de politică internă şi externă a

U.R.S.S., conducea marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprima un caracter planic,

ştiinţific fundamentat luptei lui pentru victoria comunismului".

Baza sistemului economic a constituit proprietatea socialistă sub forma proprietăţii de stat,

proprietăţii coo-peratist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti.

Page 82: 008  -istoria_dreptului_romanesc

82

Constituţia întărea un sistem monopartid (articolul 6 prevedea rolul conducător şi îndrumător a1

Partidului Comunist). Constituţia din 1978 prevedea dubla cetăţenie, fiecare cetăţean al R.S.S.M.

era în acelaşi timp şi cetăţean al U.R.S.S., declară că toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Astfel

Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugând la drepturile fixate în constituţia

precedentă - la muncă, odihnă, învăţătură - altele noi: drepturi Molotov-Ribbentrop.

In art. 10, se menţiona că „baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea

socialistă" sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti,

nemenţionând (ca în Constituţia precedentă) că această proprietate a provenit din lichidarea

proprietăţii private. în art. 13, Constituţia menţiona şi proprietatea personală, care se extindea

asupra obiectelor de întrebuinţare curentă, de consum personal, de confort şi obiectele din

gospodăria casnică auxiliară, casa de locuit şi economiile provenite din muncă.

Constituţia proclama R.S.S.M. „stat sovietic socialist suveran", care .,îşi rezerva drepturile de ieşire

liberă din U.R.S.S.". Desigur, aceste prevederi aveau un caracter pur declarativ şi demagogic.

Faptul că R.S.S.M. nu era un stat suveran se vede din însuşi textul Constituţiei R.S.S.M., copiat

după cel al U.R.S.S., în care art. 73 menţiona puteri foarte mari organelor unionale. „Dreptul de

liberă ieşire din U.R.S.S.." a fost doar o declaraţie demagogică, deoarece nu s-a prevăzut, în mod

legal procedura de ieşire din U.R.S.S. Când republicile unionale au vrut să-şi realizeze dreptul „de

liberă ieşire", ele au fost împiedicate prin forţă, introducerea de contingente militare, a tancurilor,

stării de urgenţă.

Păstrând sistemul sovietelor, Constituţia a păstrat şi principiul unicităţii şi supremaţiei sovietelor,

negând, ca şi mai înainte, principiul separării puterii. Organul suprem al puterii de stat era declarat

Sovietul Suprem, al R.S.S.M., care adopta acele legi şi decizii care îi erau prezentate de organul

suprem de partid. Toate celelalte organe erau supuse şi controlate de soviete. Sovietele erau

reprezentate ca organe elective, dar principiul eligibilităţii, în condiţiile sistemului monopartid, era

grav deformat, deoarece el se răsfrângea doar asupra membrilor de partid sau a persoanelor

convenabile şi, de aceea, tolerate de organele de partid.

Capitolul 17 cuprindea dispoziţii referitoare la buget, caracterizat ca „parte componentă a bugetului

de stat unic al U.R.S.S."

Capitolul 18 se referea la instanţele judecătoreşti, formate în baza principiului eligibilităţii

judecătoriilor şi asesorilor narodnici şi la arbitrajul de stat, care putea rezolva litigiile de natură

economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Capitolul 19 era rezervat procuraturii,

învestită cu atribuţia de supraveghere supremă asupra executării stricte şi uniforme a legilor.

Secţiunea a doua (capitolele 5 şi 6) se referea la relaţiile dintre stat şi persoană.

Se prevedea cetăţenia dublă: fiecare cetăţean al R.S.S.M. este cetăţean al U.R.S.S. Temeiurile şi

modul de dobândire şi pierdere a cetăţeniei sovietice, menţiona Constituţia R.S.S.M., sunt stabilite

prin Legea cu privire la cetăţenia U.R.S.S. -normă care, încă o dată, ne demonstrează caracterul de

nesuveranitate, dependent al R.S.S.M.

Se declara egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor R.S.S.M., egalitatea în drepturi indiferent de

rasă, naţionalitate, sex, studii, religie, limbă etc.

Page 83: 008  -istoria_dreptului_romanesc

83

Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugind la drepturile fixate în Constituţia

precedentă - la muncă, învăţătură, odihnă, asigurare socială - şi altele noi, ca: dreptul la ocrotirea

sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la

conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dreptul de a depune plângeri împotriva acţiunilor

persoanelor oficiale, a organelor de stat şi obşteşti. Astfel de plângeri puteau fi înaintate în

judecătorie doar împotriva persoanelor cu posturi de răspundere.

Capitolele finale se refereau la atribuţiile statalităţii (stema, steagul, imnul, capitala) şi la procedura

de modificare a Constituţiei, care rămâneau neschimbate, cele pe care le-a prevăzut Constituţia

precedentă a R.S.S.M.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

Page 84: 008  -istoria_dreptului_romanesc

84

Tema 15.EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA ACTUALĂ

Afirmarea statalităţii şi a dreptului în Republica Moldova

Obținerea statalităţii Republicii Moldova este strâns legată de procesul de restructurare a orânduirii

de stat în fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, proces iniţiat în anul 1985,însă începutul

schimbărilor practice în relaţiile politice şi economice are loc în anul 1987, când U.R.S.S. a intrat

în perioada de reforme politice, economice şi de drept.

Procesul de autodeterminare a Republicii Moldova a început odată cu adoptarea de Sovietul Suprem

al R.S.S.M. de legislatura a XI-a, pe data de 31 august 1989, a Legii cu privire la statutul limbii de

stat.

In decursul următorilor 4-5 ani, în Republica Moldova, au avut loc reforme sociale, politice,

economice şi de drept, ce au pus baza unui stat de drept, democratic, a început crearea societăţii

civile şi separarea puterilor în stat, au fost adoptate legi, hotărâri, care vor rămâne în istoria

statalităţii Republicii Moldova drept jaloane importante ale luptei de eliberare naţională şi de

democratizare a societăţii. La şedinţa din 26 aprilie anul 1990, legislativul R.S.S. Moldoveneşti a

fost numit Parlament, ca şi în majoritatea ţărilor civilizate din Europa. La 27 aprilie 1990, prin

Legea nr. 5-XII, a fost confirmat Drapelul de stat al republicii -Tricolorul - albastru, galben, roşu, ca

simbol al suveranităţii şi care simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc,

precum şi tradiţia istorică.

Prin Legea nr. 10-XII din 10 mai 1990 cu privire la introducerea unor modificări în Constituţia

R.S.S. Moldoveneşti, a fost anulat articolul 6, care stabilea că forţa conducătoare şi îndrumătoare a

societăţii sovietice, nucleul sistemului politic, al organizaţiilor de stat şi obşteşti este Partidul

Comunist al U.R.S.S. Noua redacţie a articolelor 6 şi 7 fixa activitatea tuturor partidelor politice în

cadrul Constituţiei, fără dreptul de a uzurpa puterea. Articolul 49, în noua redacţie, garanta

cetăţenilor dreptul de asociere liberă în partide politice, introducerea pluralismului politic şi

pluripartitismului în R.S.S. Moldovenească, considerându-le elemente interne ale unui stat

democratic. Acestea şi alte modificări în legea supremă a statului nu lichidau criza constituţională.

Se simţea necesitatea unei noi Constituţii care, într-adevăr, ar fi legiferat transformările democratice

din societate. Iată de ce Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, prin hotărârea din 16 iunie 1990,

creează o Comisie din 58 de membri pentru elaborarea noului proiect de Constituţie în frunte cu

preşedintele Sovietului Suprem, Mircea Snegur.

La 23 iunie 1990, Parlamentul adoptă Declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S. Moldoveneşti.

Acest document, cu putere constituţională, a avut o importanţă istorică deosebită, deoarece stabilea

baza viitoarei statalităţi suverane şi independente a Republicii Moldova. în Declaraţie, se menţiona

că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele R.S.S.

Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S. Moldova şi alte state

Page 85: 008  -istoria_dreptului_romanesc

85

suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele

dreptului internaţional unanim recunoscute".

Curând, însă, sub presiunea forţelor distructive, la 19 august 1990 la Comrat, iar la 12 septembrie

1990 la Tiraspol, a fost declarată formarea Republicii Găgăuze şi a Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti Nistrene, formaţiuni anticonstituţionale ce veneau în contradicţie cu Declaraţia cu

privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Cu toate acestea, Declaraţia a

devenit bază pentru elaborarea Constituţiei. Deoarece Constituţia, pe atunci în vigoare, legifera

R.S.S. Moldovenească ca parte integrantă a U.R.S.S., Declaraţia stabilea că legile şi alte acte

normative ale U.R.S.S. puteau avea putere pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti numai după ratificarea lor de către Parlamentul ţării noastre, iar cele în vigoare, care

contraveneau principiului suveranităţii, erau suspendate. în aceeaşi zi, a fost publicat Avizul

Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului

sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a

consecinţelor acestora pentru Basarabia şi Bucovina de Nord. în aviz, se constata: „La 28 iunie

1940, U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei populaţiei

acestor ţinuturi". Cu această ocazie, a fost anulată sărbătoarea zilei de 28 iunie. Concomitent,

Parlamentul a adoptat hotărârea cu privire la declararea zilei de 31 august drept sărbătoare naţională

Limba Noastră, ziua în care Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a adoptat, în anul 1989, Legea

cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti şi Legea cu privire la revenirea ei la grafia

latină.

La 17 iulie 1990, Parlamentul face încă un pas spre ieşirea din criza constituţională, adoptând

Decretul cu privire la puterea de stat. Importanţa Decretului constă în faptul că el a dezvoltat

principiul suveranităţii exclusive a poporului şi Republicii Moldova, a separării puterilor în stat şi

scoaterea acestora de sub influenţa ideologiei comuniste. în consecinţă, la 3 septembrie 1990,

Sovietul Suprem instituie postul de preşedinte al ţării, ca autoritate politică capabilă să asigure

respectarea legii şi suveranitatea statului.

Instituţiile nou-create, dar mai ales forţele naţionale şi democratice, reprezentate în legislativ,

depuneau eforturi considerabile pentru pregătirea statului către actul final -Declaraţia de

Independenţă şi a noii Constituţii. Astfel, Parlamentul şi Preşedintele ţării au adoptat un şir de legi,

hotărâri şi decrete de importanţă primordială.

La 28 iulie 1990, Parlamentul recunoaşte prin lege aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia

universală a drepturilor omului şi ratificarea pactelor internaţionale privind drepturile omului. La 2

noiembrie 1990, prin hotărârea Sovietului Suprem, a fost creată Garda Republicană a Moldovei -

baza viitoarei armate naţionale. La 3 noiembrie 1990, Sovietul Suprem adoptă noua stemă de stat:

simbolul străvechi al românilor-moldoveni. La 18 decembrie 1990, Parlamentul adoptă Legea cu

privire la poliţie, prin care sunt lichidate vechile structuri ale miliţiei sovietice, iar noile organe de

poliţie sunt scoase din subordonarea Ministerului de Interne al Uniunii Sovietice.

Un rol anumit în demontarea statală comunistă 1-a constituit schimbarea de către legislativ, la 23

mai 1991, a denumirii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Moldova. Tot

atunci, denumirea Parlamentului R.S.S. Moldoveneşti a fost schimbată în Parlamentul Republicii

Moldova. La 5 iunie 1991, Parlamentul adoptă Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova,

care a stabilit cetăţenia unică pe teritoriul Republicii, interzicând cetăţenia comună a U.R.S.S.

Page 86: 008  -istoria_dreptului_romanesc

86

Concomitent cu măsurile de statornicire a statalităţii, au fost întreprinse acţiuni de democratizare a

vieţii politice. Prin Decretul nr. 164 din 22 august 1991 cu privire la suspendarea activităţii

structurilor partidelor politice în instituţiile de stat, şeful statului a întreprins primii paşi în direcţia

reformării sistemului politic.

Ideea depolitizării era susţinută şi prin decretele prezidenţiale privind crearea forţelor armate, de

interne şi de securitate, fiind preluată şi de legislaţia respectivă.

Un final logic al procesului de democratizare şi autodeterminare serveşte Declaraţia de

Independenţă a Republicii Moldova, adoptată prin Legea nr. 691-XII din 27 august 1991, care

proclama că „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi

hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi

năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale".

Prin Declaraţie, Republica Moldova i-a cerut: „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice

Socialiste să înceapă negocierea cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de

ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova" şi

a hotărât „... ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai organele legal constituite ale Republicii

Moldova".

Astfel, temelia majorităţii proceselor de democratizare şi autodeterminare a Republicii Moldova,

care, ulterior, s-au încheiat cu formarea instituţiilor proprii unui stat independent şi care au

declanşat reformarea sistemului politic, social-economic, au constituit-o legile Parlamentului de

legislatura a XII-a şi decretele prezidenţiale. Prin adoptarea actelor normative necesare a fost creat

cadrul juridic, permiţând Republicii Moldova să devină un stat suveran, independent şi democratic,

membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale.

Odată cu recunoaşterea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent şi primirea ei în O.N.U.,

la 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit un subiect al relaţiilor de drept internaţional, un

stat suveran, independent şi plenipotenţiar

2. Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 1994.

Parlamentul ales la 24 februarie 1994 a creat, la 1 aprilie 1994, o comisie, care a prelucrat textul

proiectului noii Constituţii. Proiectul Constituţiei a fost definitivat și la 29 iulie 1994 Parlamentul

agrarian-socialist, fără a publica proiectul în presă, a adoptat Constituţia Republicii Moldova,

promulgată peste trei zile de şeful statului şi care a intrat în vigoare la 27 august 1994.

Constituţia include 151 de articole, grupate în şapte titluri, unele având capitole şi secţiuni. Această

Constituţie este legea fundamentală a statului Republica Moldova, care reprezintă o totalitate de

norme juridice ce reglementează relaţiile sociale cu privire la instaurarea, menţinerea şi exercitarea

puterii de stat, de aceea, ea:

dispune de forţa juridică în stat;

stabileşte o procedură deosebită de adoptare şi modificare;

cere ca orice lege (act normativ) să fie adoptat, în conformitate cu constituţia.

Page 87: 008  -istoria_dreptului_romanesc

87

Primul titlu al Constituţiei, denumit „Principii generale", cuprinde normele referitoare la structura

unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Republica Moldova e caracterizată ca un

stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, democratic, stat de drept, în care demnitatea

omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul

politic, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova, principiile

fundamentale privind proprietatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Tidul I conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului, recunoscându-se şi garantându-se

dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltare şi la exprimarea independenţei lor etnice,

culturale, lingvistice şi religioase. Tot aici, se proclamă neutralitatea permanentă a Republicii

Moldova, sunt incluse dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, imn, stemă), la limba de

stat a Republicii şi la capitală.

Cel de-al doilea titlu este numit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", structurat în

trei capitole. Capitolul I - „Dispoziţii generale" stabileşte principiile constituţionale ce ţin de

problemele generale ale drepturilor şi libertăţilor, cum ar fi: Universalitatea, Egalitatea, Cetăţenia

Republicii Moldova, Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova, Statutul juridic al cetăţenilor străini

şi al apatrizilor, Accesul liber la justiţie, Prezumţia nevinovăţiei, Neretroactivitatea legii, Dreptul

fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle.

Capitolul II - „Drepturile şi libertăţile fundamentale", conţine norme ce consacră şi garantează

juridic: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, Libertatea individuală şi siguranţa

persoanei, Dreptul la apărare, Dreptul la libera circulaţie, Viaţa intimă, familială şi privată,

Inviolabilitatea domiciliului, Secretul corespondenţei, Libertatea conştiinţei, Libertatea opiniei

şi a exprimării, Libertatea creaţiei, Dreptul la informaţie, Dreptul la învăţătură, Dreptul la

ocrotirea sănătăţii, Dreptul la un mediu înconjurător sănătos, Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales,

Libertatea întrunirilor, Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, Dreptul de a

întemeia şi de a se afilia la sindicate, Dreptul la muncă şi la protecţia muncii, Dreptul la grevă,

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, Dreptul la asistenţă şi protecţie socială,

Protecţia familiei şi a copiilor orfani, Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor, Dreptul de

petiţionare, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

In Capitolul III - „îndatoririle fundamentale", sunt stabilite îndatoririle cetăţeneşti: Exercitarea

drepturilor şi a libertăţilor, Devotamentul faţă de ţară, Apărarea Patriei, Contribuţii financiare,

Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor.

Titlul III, denumit „Autoritate publică", structurat în capitole, iar unele capitole având şi secţiuni,

reflectă concepţia cu privire la distribuirea competenţelor în realizarea puterii de stat între

principalele categorii de organe de stat şi raporturile dintre acestea organe. Astfel, capitolul 4,

secţiunea 1, cuprinde prevederi referitoare la Parlament, ales prin vot universal, egal, direct şi liber

exprimat, pentru un mandat de patru ani, şi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor

ordinare, extraordinare sau speciale.

Secţiunea a 2-a a Capitolului 4 reglementează statutul deputaţilor, stabileşte incompatibilităţi şi

imunităţi privind activitatea lor.

Page 88: 008  -istoria_dreptului_romanesc

88

Secţiunea а За а Capitolului 4 conţine dispoziţii consacrate procesului de legiferare (iniţiativa

legislativă, adoptarea legilor şi hotărârilor, intrarea în vigoare a legilor adoptate de Parlament) şi

domeniul de reglementare rezervat legilor organice.

In Capitolul 5 al Titlului 3 sunt cuprinse reglementări privind Preşedintele Republicii Moldova, care

este ales de Parlament prin vot secret, în conformitate cu modificările Constituţiei din 2000.

Capitolul 6 al acestui titlu conţine norme referitoare la rolul, structura, învestitura,

incompatibilitatea şi actele emise de Guvern. Un capitol aparte, Capitolul 7, este consacrat

raporturilor Parlamentului cu Guvernul, reglementând obligaţia informării Parlamentului, dreptul

deputaţilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, la fel şi procedurii de exprimare a

neîncrederii în Guvern.

Următorul Capitol, „Administraţia publică", reglementează administraţia publică centrală de

specialitate şi administraţia locală. De asemenea, se conţin dispoziţii privitoare la posibilitatea

atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie unor localităţi din sudul Republicii Moldova,

precum şi localităţilor din stânga Nistrului.

Capitolul 9 al Titlului 3 este consacrat autorităţii judecătoreşti, fiind reglementate instanţele

judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi Procuratura Republicii.

Un titlul distinct, 4, denumit „Economia şi finanţele publice" asigură reglementarea constituţională

a economiei naţionale şi a finanţelor publice, cuprinde norme referitoare le economie, proprietate,

sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal şi Curtea de Conturi.

Titlul 5, „Curtea Constituţională", reglementează modul de realizare a controlului

constituţionalităţii legilor şi determină statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de

activitatea organului de justiţie constituţională. Curtea Constituţională este formată din 6 judecători

numiţi pe un mandat de 6 ani.

Titlul 6, „Revizuirea Constituţiei", reglementează iniţiativa revizuirii, limitele şi procedura

revizuirii Constituţiei.

Titlul 7, „Dispoziţii finale şi tranzitorii", este constituit din norme referitoare la intrarea în vigoare a

Constituţiei.

Analizând Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, din punct de vedere al obiectului de

reglementare, relevăm că normele şi principiile cuprinse în ea formează baza stabilităţii sociale.

însă, pentru a garanta şi proteja aceste valori supreme, e necesar să fie adoptate legi, acte normative

în strictă corespundere cu Constituţia, respectându-se principiul supremaţiei Constituţiei. în acest

context, menţionăm că un loc separat în această problemă îi revine Constituţiei, dreptului

constituţional, care reflectă şi reglementează drepturile cetăţeneşti, în aşa fel, încât cetăţeanul să

posede dreptul de a obliga guvernanţii să respecte legea, tot aşa cum statul se impune asupra

personalităţii.

Astfel, noua Constituţie a Republicii Moldova a declarat Republica Moldova drept stat suveran,

independent, unitar şi indivizibil, având formă de guvernământ Republica, stat de drept, democratic

în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,

drepturile şi pluralismul public reprezentând valori supreme şi garantate. Constituţia este un act

Page 89: 008  -istoria_dreptului_romanesc

89

juridic fundamental ce reglementează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a

poporului, punând, în 1994, capăt crizei constituţionale în Republică. Din punct de vedere juridic,

Constituţia apare ca un act suprem, democratic, ce constituie fundamentul întregii vieţi sociale,

economice, politice şi juridice a poporului, punând capăt crizei constituţionale din ţară. în acest fel,

prin adoptarea noii Constituţii, a fost consfinţit, prin lege, statul de drept - Republica Moldova.

Bibliografie:

1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003

2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001

3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992

4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001

5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980

6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992