F U R N I C A Anul XIV, No. 44, Luni 30 Iunie 1919

0 fîrl de Conslityffoiiillsîii

Un decret-lege, publicat deună-zi —al o sută op tzec i lea—int roduce unele modificări in decretul-lege, al o sută şaizeci şi treilea, cu p r i ­vire la legea electorală.

Şi decretul — al o sută optzecilea — se sugrumă cu formula, fără de care nu şe poate călca Constituţia : „sub rezerva ratificărei ul ter ioare a par lamentu lu i . "

Eu, unu l , nu prea cunosc a d î n -curile drep tu lu i consti tuţional, de aceea, ca să pă t rund miezul acestui decret-lege, m ' a m adresat isvorului celui ma i competent în mater ie , a-nume celei ma i frumoase dintre con­ferenţiarele ligei pent ru dreptur i le femeei... de a nu'şi vedea de casă.

Iaca, pent ru edificarea şi a d u m ­neavoastră, judeca ta plină de bă r ­băţie a acestei d a m e pe atât de p lă-p îndă pe cît e de gra ţ ioasă :

— După ce se vor face alegerile, domnule , se va convoca pa r l amen­t u l — acum, peste şapte luni, ori peste trei ani.

— înţeleg. — Pe urmă , se vor verifica titlu­

rile nouilor aleşi. — Foar te bine. — Cînd aceste lucrăr i prel iminari i

vor fi gata, se va aduce în discuţie, unul cite unul , cele trei sute, cinci sute, o mie ori două mii de decrete-legi cîte se vor mai emite p înă atunci.

— Natural . — E probabi l că, afară de inci ­

dente neprevăzute, a re să se înceapă cu legea electorală din care va p u r ­cede majoritatea.

— Nici vorbă. — Şi atunci , a re să se puie che ­

stia a şa : vreţi să fiţi consideraţi aleşi, ori vreţi să rămâne ţ i pe drumuri ' ?

— Cine să puie chestia asta m o n ­struoasă ?

— Guvernul . — Cui s'o p u i e ? — Par lamentu lu i . — De ce să ' i-o p u i e ? — Ca să ratifice ori să nu ra t i ­

fice decretul- lege pe temeiul căruia s'au făcut alegerile.

— Că bine zici. — Cum vezi, se va deschide

proces. — Intre cine şi c ine? — Intre ţară şi reprezentanţ i i

prezumtivi . — Şi?

' — Şi, în procesul acesta, pa r la ­mentul va fi par te şi judecător .

— Peste poa te ! — Eşti t împit . C u m : „peste poa­

t e "? * • — Păi... — Păixina! N'auzi cum vine che­

stia ? Romînia zice, de un parexem-plu, nu pr imesc alegeri făcute du­pă metoda şi cu technica concepute de d. Mîrzescu.

un

e i

CE SE VORBEŞTE L A HYPODROM — Cald! — Iar o să plouă. — Ţi-ai luat umbre la ?

^„Dar" câştigă sigur. — Cine 'i damicela Care conversează cu grăsunul cela?

— Cunosc pe borţosul , e un crai de tobă Cu franci mul ţ i ; p e d a m ă n ' o ş t iu ,dar „se-aprobă".

— Cine te-a pus, dragă, b r a m b u r a să joci ? Iţi dădusem sigur calul 3. — Te coci! Soarele azi a rde straşnic ca o sobă...

— Nu juca, Mitică, ha ide la bufet! — Dă 'mi pace, nevastă, ţ i -am spus şi repet

Că nu îţi joc zestrea, ci... — Eşti un moj i c ! — Ti-arăt eu a c a s ă ' —II avuşi „plasat" ?

Eşea întâi la sigur, da r 1-a „busculat"! — Cine i individul cu tip de ovrei

Ce-a luat opt bilete ia suta de le i? -% Monşer, subt Nemţi ăsta s'a 'nvârtit... — Răzvan

S'ajungă să bată pe M a r g h i l o m a n ? ! Nu mai viu ia c u r s e ! Jokeu 'i p u n g a ş !

— La bufet? Mai bine să bem in oraş. Nu dau, nu sunt gâscă, trei lei p 'un mişmaş !

— Ce'i cu T o r o n t a l u i ? — Bate iapa s u r ă ! — Mă iei la plecare cu tine 'n t r ă su ră? — Aşa e războiul , m a d a m : jaf şi boli... — Am o „ghină" neagră,.. Mai dă 'mi zece p o l i ! — „Filfisan"!— „Crăiţa" !— „Flaut" la tu rnan tă"

Trece înnainle ! — Miţa'i ravisantă ! — Dar m a d a m Poppesco are vr 'un c u s u r ? — Vezi pe hoţul ă s t a? . . .— Oh, cheri, bonjour'

Poezia asta nu s'ar te rmina De n 'aş pune punctul şi etcastera.

Jorj Delamizil

— Şi dacă zice? — Tacă-ţ i fleoanca, r î tane, că te

plesnesc ! Banca Romînească, insă, o ţine una: că pr imeşte —şi basta !

— Negreşit. — Da prost eşti, m o n şer! Cum:

„negreşi t?" Păi, ce, Romrpia Mare e pa t r imoniu al doktorului Creangă ?

— Ai dreptate, Cconiţă, dar, dacă se încurcă t reaba aşa, pe unde să scoatem... soluţ ia?

— Foar te s imp lu : ca în orice li­tigiu, mergem Ia judecată.

— Aşa e. Nici nu m ă gîndisem. — Dacă eşti t î m p i t ! — Mersi ! — Pent ru puţ in . — Şi judecata cine o face? — Tr ibunalul . — Păi , nu spune însuşi decretul -

lege că t ipăr i tura asta are putere lucră toare numai subt rezerva a p r o -bărei ul ter ioare a pa r l amen tu lu i ?

— Ba, zice. — Păi , dacă zice, atunci, nu p r i ­

cepi, boule, că par lamentu l acesta este fi pirî t şi judecă tor în p ropr iu l 1 .ii p roces?

— Aoleo! Va să zică... — Va să zică, carnaxi ! Banca Ro­

mînească s"e alege ; Banca Romînea­scă'şi verifică t i t lu l ; Banca R o m î ­nească ratifică decretul. . .

— Am înţeles : Banca Romînească vinde roşcove...

— Vous voyez? Vous n'êtes pas si bête que ça, j e le constate avec plaisir. Kreangă

M U C U R I DE IDEI '— O r i g i n a l e , —

Când d o i se cear tă a l t r e i l e a p l ă t e ş t e .

— Opt ore de lucru şi mărirea să-dariilor?... Nu'mi convine.

— De ce, patroane ?... Fiindcă ne-aţi mărit lefurile?

— Dacă ar fi numai atât! V'am mărit venitul nu salariul.

— E tot una. — Greşeşti. Până acum salariul erea

calculat aşa ca să nu muriţi de foame. Zece ore de muncă cere mai multă hrană decât opt ore. Vi se plătea atât cât vă costa mâncarea. Acum...

— Toate s'au scumpit, patroane. — Acum vreţi tocmai contrariul: mai

puţină muncă şj mai mulţi bani. Pentru hrană mai puţină, salariu încincit!

— Nu-i mult... — in aparenţă, da ; raţionând, însă... — Vă pierdeţi timpul de pomană! — Pardon. Tot ce se pierde de pa­

tron, plăteşte clientu. In opt ore de muncă cheltuelile organismului fiind mai mici decât în zece ore, cantitatea hranei înghiţită ca să compenseze a-ceste pierderi va fi şi ea mai mică. Cu alte cuvinte, două câştiguri: plus de salarfu, economie la mâncare. Ei bine...

— Şi eu zic că-i bine. — Deloc. Dacă ne vom egala în

lenevie, atunci....

F U R N I C A

—...murim amândoi de foame. — Lasă-mă să isprăvesc! — Când

ne vom egala în lenevie, atunci, ca să fim într'adevăr egali, va trebui şi d-ta, lucrătorul, să câştigi cât câştig eu, să devenim milionari amândoi.

— Ai uitat p'al treilea: Clientul. Ce zice clientu ?

— Să ni'l trăiască Dumnezeu la toţi. — Sa trăim şi noi. — Amin!

Scânte i . . . s t i n s e .

Femeia amorezată e ca struţul care îşi vâră capul în nisip... ca să i se vadă mai bine picioarele.

Ispită şi ispită — dilemă din care a-desea ieşi fără pită (pâine, pe transil-văneşte).

— Doamna asta e ispititoare !—ex­clamă Vaxilescu entusiasmat. Şi ime­diat îşi goleşte portofelul ca s'o... is­pitească.

In comerţ, faliment însemnează sfâr­şitul lui. In viaţa de toate zilele, fe-meea cinstită începe comerţul după ce-a dat faliment.

Cronici. Un copil ca s'«apară» în lume are

nevoe de-o moaşe cu sau fără diplo­mă de ignoranţă. Un ziar ca s'apară, are nevoe de două moaşe: ministerul Industriei şi Censura. Ministerul este, cum s'ar zice, Creatorul: el fixează cantitatea pastei din care va fi plămă­dit viitorul nou născut, precizând exact «cota» — numărul coaielor de hârtie la care are dreptul săptămânal. Odată «gestaţia» împlinită, hop şi-a doua moaşe: Censura. Urâta se strâmbă, ca să pară mai frumoasă, atât îi spune : «Să fii cuminte, puiule; că de unde nu, îţi tae mama buricn cu foarfecele!» Odată tăiat — vorba Iui Burăh — vic­tima trebue s'apeleze la Opinia Publică, cerând din nou... împământenirea.

«Cota> ministerului de Industrie a ajuns o obsesiune pentru toţi cari, bine-rău, trăesc de pe urma hârtiei. Po-pescu a intrat repede în water-close-tul din piaţa Teatrului Naţional, trage uşea după el şi-o încue. Zece minute în urmă observă că-i lipseşte ceva. Făcând semne cu mâna pe deasupra uşei, imploră:

— Madam, te rog, hârtie... — Ce cotă ţi-a acordat ministerul ?

— răspunde impasibilă femeia de; ser­viciu.

«Pacea» va bucura oamenii scăpaţi teaferi din groaznicul măcel; va înve­seli păsările date peste cap în aer de ghiulelele monstre; va reda liniştea cailor neurastenizaţi de bubuitul hao­tic al tunului; va mulţumi — cine ar fi crezut? — chiar şi obiectele ce ne în­conjoară. Eri dimineaţă, intrând in curtea boerească a unui harnic gos­

podar, am surprins următorul crâmpei de dialog:

O roabă plină cu gunoi s'adresează unui butoi gol, pus cu gura 'n s u s :

— Ce ai, monşer?... Niciodată nu te-am văzut aşa bine dispus!

— A dat Dumnezeu de s'a înche­iat pacea! Numai aşa o să'mi pot reocupa apartamentul din pivniţa din care m'au dat afară stăpânii de frica aeroplanelor.

Războiul ferminându-se* c o a n a Moarte, ca să nu'şi piardă obiceiul, zilnic dă iureş printre civili. Medicii...

— Cum o duci cu sănătatea, Ione-xule?

— Sănătatea?... De când s'a dat cu doctorii, toată ziua stau lungit în pat!

Subiect de film, grandios, emoţio­nant şi palpitant: Morticplul seducător !

Na© D. Ţăranu

Revista ^ F U R N I C A " Proprietar: N. D. ŢĂRANU

apare de dcsuâ ori pe iăptăm.;; s i Lunea şi Vinerea P r e ţ u l : 50 ban! foass

Abonamentul: 50 lei pe an ; 25 lei pe şeâse luni; 12.50 pe trei luni, plătit înainte prin

mandat poştal. Adresa i Revista FURNICA» — Bucureşt i

r l Â Ş O A V xasperat de ploile ce-au început în

*=* ziua de 1 Mai şi au urmat să cadă atâta vreme, am adresat următoarea interpelare Cerului:

Foa ie v e r d e ş 'al tă foaie, P louă . Ceru l d o a r cu ploaie De o lu n ă tot n e - a d a p ă . D u m n e z e u în P a r a d i s O a r e a u i ta t desch i s Rob ine tu l dela a p ă ?! Rob ine tu l nu'-l ma i s t r â n g e O a r e azi I n n a l t P r e a Sfântu l , V r â n d să c u r e ţ e p ă m â n t u l De a t â t no ro i şi s â n g e ?! O a r e . a l Iumei î m p ă r a t Slobozi ploile-acele, F i i n d co in t e re sa t I n v r ' o fabr ică d ' u m b r e l e ?!

Or, Oel a toa te făcă tor P louă -a şa d o a r d in capr i ţ ? I n aces t oaz, r o g p ' o n o r D u m n e z e u să n u n e ' m p r o a ş t e D o a r cu a p ă ca p e b r o a ş t e : Să mai plouă şi cu şpriţ!

W[u ştim ce va fi când vor apare a-W ceste rânduri, dar în momentul când le scriem se pare că Marile Pu­teri perzistă în refuzul lor de-a ne re­cunoaşte dreptul nostru legitim de-a stăpâni Banatul românesc.

Ar fi regretabil ca România, care s'a întovărăşit cu Marile Puteri şi care, în războiul pentru revendicările ei na­ţionale, dar şi pentru biruinţa aliaţilor, a pierdut aproape opt sute de mii de ostaşi, să fi fost luată tovarăşă numai la pagubă, iar la câştig nedreptăţită.

Ar fi regretabil ca să se 'repete o fabulă franţuzească pe care o reamin­

tim celor cari au uitat-o. Jean aveţ cinci parale. Jak îi p ropuse ;— «Hai st cumpărăm o ţigare în tovărăşie». Jean se învoi şi cumpără ţigarea. Jak puse mâna pe ea, o aprinse şi 'ncepu să tragă la fumuri. Bietul jean întrebă, scos din răbdare: «Dar eu? Ce fel de tovărăşie e asta?» Jak răspunse foarte flegmatic: «Cea mai dreaptă tovărăşie, jumătate şi jumătate: eu voi fuma, tu vei scuipa /»

Tă^ste o neroadă legendă aceea că sol-* » daţii senegalezi ai trupelor fran­ceze din România au mâncat copii. Această năzdrăvănie a fost născocită probabil de duşmanii germanofili încă nestârpiţi complect, cu scopul să se­mene vrajba între Români şi bravii soldaţi ai Franţei care ne-au ajutat atât de puternic în acest război.

Toţi cei cari au măcar un certificat de patru clase primare ştiu că astăzi antropofagismul este cu desăvârşire desfiinţat, nu se mai practică nici chiar în cele mai sălbatice triburi africane.

Senegalezii să mănânce carne de om?! E ridicol. Din cauza climei prea calde în care trăesc, aceştia sunt mai vege-tariani decât însuşi doctorul Parhon.

Mai degrabă noi Românii ne-am de­dat la canibalism: dovadă şefii şi frun­taşii diferitelor partide politice cari se mănâncă unii pe alţii.

Iar noi restul cetăţenilor ce facem ? Mâncăm zilnic ceeace Senegalezii sunt acuzaţi că mănâncă. Dar nu copii, cu accentul pe ultima silabă, ci cu accen­tul pe întâia: mâncăm copiii., de pe ordonanţele prin cari Direcţia Apto-vizionărei ne anunţă că ne va hrăni cu fel de fel de bunătăţi, dar în rea­litate nu ne dă să înghiţim decât bo* nuri de hârtie.

€Va isprăvit peştele sărat care ne-a «a sosit din America şi se vindea cu cinci lei kilogramul?

Mi se pare că s'a isprăvit. Păcat, căci aveam de recomandat

gospodinelor un excelent mod de a'l prepara, asemănător cu faimoasa re­ţetă culinară a celebrului bucătar-gen-tilom Brillat Savarin cu privire la alt aliment.

Iată, totuşi, reţeta mea: Spălaţi bine în şeapte ape şi ţineţi'1

48 de ore să se dessăreze peştele a-merican. Pe urmă pentru a fi mai si­guri că 'i-a dispărut cu totul mirosul de putrefacţie ce exalează, turnaţi peste el apă de colonie ori iodoform. Pră-jiţi'l apoi cu untedeiemnul cel mai fin, sau gătiţi'l cu măsline, capere, şi alte ingrediente de prima calitate. Veţi ob­ţine astfel o mâncare delicioasă...

— Şi după aceea, — va întreba o cititoare, — să'l servim cald sau rece la masă?

— Nu, — vom răspunde, — după a-ceea să'l aruncaţi la lada cu gunoaie!

Kiriak Napadarjan.

L A Ş O S E A

— Nicuşor, ce ai azi-' de ieşti aşa trist? Monşer, nu vezi?... o să mor de foame: doica mea iar a

mărit preţul laptelui! Desen de F. Şirato

NIX SURPRIZA, IOC ADULTER!

Mito, să'ţi spui drept: c'o rochie ca a ta eu aş muri de Toarne. Fiindcă e prea scurtă?

Fireşte. Inchipueşte'ţi că m'apucă furtuna pe stradă: ce mai ridică vântul? Desen de F. Ş i r a t o

6 F U R N I C A

Critici de artă» Foarte des auzi: — N'ai văzut încă piesa?... Păcat!...

Du-ie... nu pierde ocazia... In actul al Il-lea, mai ales, e o furtună aşa de bine imitată că juri că-i naturală !

Curios, îi urmezi sfatul — piesa are «mare succes».

Realitatea, însă, nu poate fi contra­făcută nici chiar p 'o scena «naţională». Dovadă următoarea întănîplare auten­tică:

La un «teatru de vară», se juca în grădină o comedie care cuprindea tocmai o furtună precedată de tunete. Omul însărcinat cu această slujbă aştepta între culise, având la îndemână instrumentul cuvenit.

Vine şi scena faimoasei furtuni. Maşinistul stinge luminile... Două-trei fâlfâiri fulgerătoare... Omul dintre culise ridică ciocanele gata să'şi îndeplinească misiunea . . . Hurrrr . . . Rămâne cu braţeie 'n aer, căci altul d'afară, pe cer, dase drumul unui tunet veritabil, vestind intrarea ploaei în Capitală. '

Bineînţeles că el a renunţat la sgo-motuî proectat.

Care nu-i a fost mirare când la lăsarea cortinei se pomeneşte cu d-nul regisor furios:

— Ascultă mă, imbecilule: dacă şi-a dou? oară mai imitezi tunetul aşa de prost cum l-ai făcut astă-seară, să ştii că te dau afară!

S u g h i ţ u r i . Mulţumirea variază de la individ la

individ, fiecare având un calapod special, infailibil contra bătăturilor. . . cerebrale. Te cuprinde un gând: «Aş mânca niţele căpşuni!» Şi tot tu re­nunţi: «Să mai aştept o săptămână, că poate s'or mai ieftini!» — renunţi mulţumit că ai făcut o economie, o mare economie de... ghete. La ce bun să'ţi toceşti tălpile până 'n Piaţa Mare dacă creerul, de unde pleacă toate simţurile,e şi el mulţumit? Veţi obiecta, poate, că stomacul nu-i de-aceeaşi pă­rere. Asta-i acum ! Când e vorba de mulţumire, ca şi la vot, majoritatea comanda. Să fie generală — acesta-i scopul ei. N'aţi observat?... Cununiile moderne sunt ce! mai frumos exemplu. Odată ce părinţii părţilor beligerante s'au învoit, ultimul care-i întrebat dacă consimte, este . . . mireasa! Vrei boule să fii înjunghiat?. . . După ce a fost dus la Abator şi i s'a tras una în cap. Domnişoara consimte să ia de soţ pe domnul? . . . După ce a fost dusă cu alaiu la Ofiţerul stărei civile şi i s'a păpat jumătate din zestre cu prepa­rativele de nuntă. Mersi! — şi mai vezi de alta.

Doi sugaci s'au întâlnit, până 'n ziuă,, la gura unei cişmele seacă de apă. Figura le ride mulţumită că în­tâmplarea i a împiedicat sâ" săvârşească o crimă de ^se-alcolism

— Fie, mă, c'o făcurăm lată aseară! Când am intrat în odaea mea, eram beat mort.

— Ferice de tine, monşer: eu am adormit pe scară !

O dovadă mai mult că, mulţumirea variază dela individ la individ, fiecare având calapodul lui special, infailibil contra bătăturilor . . . cerebrale.

Nae D. Ţărarm

Numărul viitor va fi pus în van zare. Vineri 4 Iulie.

Un lucru de n imic a m să vă po­vestesc aici, dar e bine să'l ştiţi p e n ­tru cînd se va face şi la noi, cum e de m u l t in Bulgaria, o lege care să oblige pe pungaşi să justifice averea cu care umilesc pe oameni i cinstiţi.

Şi, ca să nu 'mi ma i spuie pa t ro ­nul că sunt vorbă lungă, o să r edau numai fap te le—comentar i i l e să vi le faceţi s ingur i :

Innainte de războiţi, e rau în ţară, trei fabrici de acid ca rbon ic : Czell, Bragadiru şi Ghica-Dumbrăveni . Ci-şitul se vindea, fiindcă se p roduce cu mater ie pr imă aproape fără va­loare, pe 35 de bani ki logramul, adică cu 7 lei tubul de 20 de kilograme.

Cînd au văzut fabricanţii că se vinde l imonada pe la toate răsp in-tiile şi că se vinde cu 10 bani fla­conul, pr in u r m a r e că bragagiii fac avere cu produsul lor, s'au cartelai — şi. lipsiţi de concurenţă, au înce­put să vînză acidul carbonic cu 45 de bani ki logramul .

Din momen tu l acesta, s'a s cum­pit l imonada, s'a scumpit ghiaţa, s'a scumpi t alocaţia pent ru bolnavii din spital uri', unde se consumă gbiaţă mul tă — s'au seumpitără toate.

Fabricanţi lor , însă, nici nu le păsa — nu ştiţi cum sunt ei !

Au venit nemţii . Bragadiru a în­cetat de a lucra : Ghica, av îndu-ş i instalaţia la Dumbrăveni , peste front, nu ma i in t ra în socoteală; a r ămas , dar, Czell, s i n g u r — ş i germanii , r e -chiziţ ionînd unica fabrică de acid carbonic, au început, t î lhăreşte, să'l vînză cu un leu şi cincizeci.

Cu preţul acesta, nu ma i era ne ­goţ — era, de-a dreptul , jaf. A dat Dumnezeu, insă, că d-nii Duca, Iones-cu-Brăila, Corbescu, Gîrboviceanu şi colonelul Barca au biruit pe ger­man i şi au recuceri t Muntenia. Fa­brica lui Czell, din momen tu l acesta, a fost pusă, ca ori ce în t repr indere străină, subt sequestru judic iar . Se-questrul , apoi, ca să n'aibă bătaie

de cap, a închir iat-o, in contul p r o ­pr ie tarului , unu i oare care Max Lud-vic, fost director al lui Czell, pe v remur i — şi chir iaşul minis terului de industr ie , s ingurul producător , vinde, romîneşle, azi, acidul carbonic, care se oferia scump, in negoţul liber, cu 35 de bani , în cartel cu 45 şi pe v remea briganzilor cu un leu şi cincizeci, îl vinde...

— Cu doui lei, par 'că aud pe ci­titor.

— Aşi! — Cu cinci. — Ce'şti copil ? — Doar nu s'o vinde cu zece lei

k i l og ramul ! — Ce stai de vorbeşti, d o m n u l e ! — Dar cu cit, nene — că doar nu

' l-o vinde cu o su t ă ! — Dumnea ta să fii sănătos ! — Fleacur i ! Ce, viu de la ţară

eu, ca să crez că se vinde acum, subt romîni , eu o sulă de lei k i lo­gramul , ceea ce se oferia subt b a n ­diţii lui Mackensen, cu un leu şi cincizeci!

— Nu ştiu de unde vii dumneata , cititorule, da r ştiu că haba r n 'ai ce va să zică patr iot ismul fn ţara r o -mîneaseă.

— Pent ru 1 ? — Pen t ru că'ţi inchipuieşti că e

cu put in ţă ca aceea ce vindeau sce­leraţii de nemţi , d i n p rodusu l de aici, cu un franc şi cincizeci k i lo­gramul , să s6 vînză acum, de către adminis t ra ţ ia păminteană , numai cu o sută de lei.

— Dar cu cît se vinde, frăţioarc, că mă bagi in draci !

— Uit '-te, domnule , o să'ţi spui , ca să nu 'mi iau beleaua, iar, cu pa ­t ronul , p r ecum că lungesc v o r b a : acidul carbonic, p rodus de fabrica Czell, acid c a r e t pe v remea boşilor criminali , se vindea cu un franc şi cincizeci kilogrtunuL se vinde azi cu cinci sute de lei, adică iei noui 500.

— Cum, d o m n u l e : cinci sute de lei marfă de 35 de bani ?

— Cinci sute de lei, marfa de 35 de b a n i !

— Scrie aşa pe chi tanţă ? — Nu scrie, fiindcă Ludvic nu dă

chitanţă. — Dar c u m ? — Aşa : îţi ia paralele , 'ţi incarcă

tubul şi te dă afară din fabrică. — Şi banii ii ia Czell ? — Dar prost ma i eşti, d o m n u l e !

Cum o să'i ia Czell pe toţi? — Atunci ? — Atuncixina! Ce m ă întrebi pe

mine — eu sunt sequestru ? — Care va să zică ? — Tacă-ţ i gura că te trezeşti la

Curtea Marţ ia lă! —- Că bine zici, d ragă! — E s t e ? — Sfintă vorbă !

Alchimist

F U R N I C A 7

Pentru ce să n'ai niciodată proces.

Dragă Guguţă, — fiindcă ştiu per-tinamente că sfaturile mele părinteşti le colecţionezi cu religiozitate printre celelalte, Pixavoane şi Fau de Botot, ca să le ai la îndemână pe când o să te ameninţe chelia, — de aceia m'am gândit iarăş, astăzi de dimineaţă, să-ţi mai îmbogăţesc zisa colecţie cu un paragraf.

Cum ţi-am mai spus şi altădată, sunt neasemănat mai multe pe lumea aceasta lucrurile, pe cari un om cu adevărată moralitate şi cu sănătoasă chibzuială nu trebuie să le facă, decât acelea pe cari trebuie să le facă. Dintre cele dintâi multe, am să-ţi exemplific astăzi preceptul: pentru ca să n'ai niciodată proces.

— Niciodată? o să mă întrebi; nici chiar atunci când eşti pe deplin con­vins că ai toată dreptatea cu tine?

— Mai ales atuncea nu, o să-ţi răs­pund eu. Fiindcă dacă, de pildă, n'ai prea fi convins despre dreptatea cauzei tale, atunci ţi se poate întâmpla numai ca să pierzi procesul, pe când aminteri, pe lângă proces ai să-ţi mai pierzi şi iluziile, — şi e mai bine ca omul să-şi mai păstreze ceva şi pentru bătrâ-neţele lui.

O să crezi atunci că o să-ţi viu cu ' înţelepciunea popoarelor: «De c,ât o judecată dreaptă mai bine o învoială strâmbă» ... Nu, căci asta prea o ştie toată lumea, dovadă că nimenea n 'o urmează —, (chiar nici. atunci, când i se recomandă «de oameni cu şi mai vastă experienţă decât mine, cum ar fi, de pildă, domnul Take lonescu). Nu, eu cu experienţa mea mai puţin universală, dar cred mai naţională, zic: nici judecată dreaptă, nici învoială strâmbă. Ci ca să-ţi lămuresc mai bine punctul meu de vedere, am să-ţi po­vestesc aci o întâmplare din viaţa mea, pe care ţî-am mai istorisit-o eu odată, dar atunci erai încă prea prost ca să mă înţelegi (acuma ştiu c'o să mă înţelegi, după cum, de altfel, ştiu tot atât de bine că asta n'are să te Cu-

• minţiască nici o iotă), Aşa dar istoria, pe care vreau să

ţi-o amint sc, este aceea cu Tudor cizmarul, care mi-a furat curcanul. Zisul curcan îi văzusem eu, cu proprii mei ochelari, a doua zi după . . . ac­cident, în cotineaţa bolşevistului meu vecin. Reclam deci cazul domnului sergent de pont — care se numeşte aşa, fiindcă niciodată n 'o brodeşte la pont — iar domnu sergent mă în­dreaptă la domnu comisar. Reclam deci cazul domnului comisar, care după ce mă ascultă cu un interes de par'că i-aş fi vorbit despre delimitarea hotarelor Polului Nord, îmi răspunde simplu şi grav: «Să faci o petiţie!» — Cum petiţie, domnule comisar, zic, — ce petiţie ? Poftiţi la faţa locului, toata mahalaua îmi- cunoaşte curcanul. —

-Nu ştiu, zice, aşa e procedura: daţi o petiţie, facem proces-verbal, trimetem actele la judecătoria de o c o l » . . . — Ce să fac? îmi zic, — cu atâta ocol, curcanul tău o să aibă mai mult de­cât timpul necesar să treacă în lumea drepţilor, adică în burta nedrepţilor, şi tu — rămâi cu petiţia Cu o promptă hotărîre deci, mă îndrept spre ocolul... vecinului, pun mâna pe curcan şi îi reintegrez la domiciliul său legal. In urma mea aud vocea lui Tudor ciz­marul : «Asta-i violare de domiţiliu!» — «Curat!» ii răspund eu cu vorba lui Pristanda; — şi dacă nu-ţi place, acu pofteşte şi fă iu o petiţie!»

Ei vezi, asta e : Când ai vr'o dara-veră aşa, ceea ce trebuie să faci, e să aranjezi lucrurile «de aşa natură», în­cât nu tu, ci cellalt să facă petiţia. Aminteri, o să-ţi arăt într'o altă scri­soare ce poţi să pătimeşti dacă faci tu petiţia. — Al tău părinte, ca un tată.

Ciocan Nicovală.

CUSUTE CU AŢA ALBA

Pe una din scenele teatrelor de varietăţi (numit aşa din pricina pro­gramului . . . invariabil) culege ac tu ­a lmente oarecar i succese un taientat transformist , a cărui artă se rezumă în iuţeala cu care iese din scenă îmbrăcat , să zicem, ca popă şi se întoarce dintre culise şubt aspectul unei diabolice vânzătoare de flori.

Nimic mai s implu , cu toate acestea. Aşa după cum mă en tus iasmasem al tădată ,—mi se pare chiar in nu ­măru l trecut al „Furnicei",—în faţa paterei pe care o are h ipnot i smul şi a minuni lo r pe cari le face suges­tia, tot atât de rece mă lasă t u ru ­rile de forţă ale noului rival al ce­lebrului Fregolli .

Sunt obişnuit cu transformiştii de când trăiesc. Toţi ne sch imbăm la faţă, mai r epede sau mai încet. Iată de pildă: fosta mea servitoare Mariţa, pe care am dat -o a Cară din serviciu în t impul ocupaţiei germane, de ­oarece îmi introducea în fiecare seară în bucătărie, spionii nemţi dela ser­viciul de rechiziţ ionare a obiectelor de a ramă , cari veneau a doua zi, pe lumină , de-mi r idicau tingirile ochite în t impul nopţii... Mariţa,— ma i r e ­pede ca Fregolli,— s'a „transformat" azi într 'o elegantă obişnuită a p l im­băr i lor cu muscalul la .Şosea.

Să mai adăogăm cazul noilor „so­cialişti" caid au început să ceară, cu du iumul , înscrierea în part idul p r o ­le ta r i lo r? Ce transformism!.. . Cât ai clipi din ochi Lupul se t ransformă în cel mai blând miel... soc ia l -demo-crat. fRămâne să găsească numai cele două oi dela care să sugă.) Redingota elegantă face loc hainei albastre de muncilor , ghetele de lac se fac bocanci, iar monoclul se.mută...

în fundul pantaloni lor . Ieri cu conu Potrache Carp, azi cu Cristescu, ieri cu Reacţiunea, azi,— vorba lui Caţa-vencu, b i e tu l !—cu Progresul . Ce-a fost anul trecut cu Mackensen, acum e cu Take lonescu, şi dacă ar fi să fie, s'ar a lă tura şi cu Racovsky, nu­mai lumea să ap laude şi să plătească taxa de intrare cuvenită. Negustorul care vindea ieri chibri turi , azi e an ­grosist de lămâi, l ibrăriile vând sar­dele, băncile colectiviste ' i m p o r t ă stafide, magazinele de mobi le oferă ghete, cu pre ţur i reduse, iar pr in spiţerii se vând operi le complecte ale domnulu i Mihalache Dragomirescu. .

Iată pent ruce nu m ă minunez de ­loc atunci , când văd pe Fregolli ie­şind prin dreapta scenei in costum de samsar , şi in t rând prin stânga cu portofoliul ministerial la braţ. M'aş mi ra însă, şi aş aplauda, atunci, când lucrur i le s'ar petrece, ca în teoremele din geometrie în m o d „reciproc", şi când aş vedea o sumă de redingote elegante sburând pe de-asupra capetelor, pent ruca F r e -gollii nenumăra ţ i ai României ma r i (de nu- i mâi încape^ să apa ră într 'o zi din culisele... politice în clasicul costum al ocnaşilor... Te pomeneşt i insă că'n ziua aceea o să r ă m â n e m fără negustori , fără samsar i şi fără... (ha i t ! era să cad cu creionul în foarfecile Censurei...)

Cens ura e mai puţin miloasă cu articolele din „Adevărul» ale d-lui Const. Miile, din cari ciunteşte u n e ­ori câte-o părere , dar lasă ma i tot­deauna intacte perlele de stil ale mare lu i luptător împotr iva celor „trei fraţi".

Şi perlele sclipesc discret, în u r m ă ­toarele... "ape:

...„Dar loate aceste m o m e n t e grele vor trece, F ran ţ a iarăşi ne va surâde. Zâmbetul ei de zână ne. va dezdâuna de toate. Să avem încredere în sora noastră cea mai m a r e care ne a susţinut totdeauna. Sâ-i facem credit şi în momente le cele ma i triste, să nu ne îndepăr tăm faţa dela zâna noastră cea mândră" .

Nu ştiu dacă d. C. Miile, vorbind despre zâne vrea să facă pe... Fă t -F r u m o s u l , şi habar n 'am cum obiş­nuieşte directorul* Adevărului „să facă credit". îm i închipui însă că cititorii săi, cari au suferit pagube de pe u r m a războiului , nu se vor m u l ţ u m i să fie „dezdăunaţi" numai cu un zâmbet, chiar dacă acesta ar veni d<da iubita şi marea noastră aliată, Franţa .

Mi se pare că şi d. Miile ar avea ceva daune de cerut, de pe u r m a devastăr i lor pe cari le-a supor ta t . . Haide, nobilă Franţă , surâde puţin d-lui Miile, ş i . , „dezdăunează-1".

Sandy

GENSURA OPINIEI PUBLICE

Vai de capul ce lor car i n'au c a p ! Desen de A. Murnu