cu un teritoriu în care tipurile de relief sunt variate, iar bazinul hidrograﬁ c consistent, se...

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro

LITUASTUDII ŞI CERCETĂRI

XIII

MUZEUL JUDEȚEAN GORJ”Alexandru Ștefulescu”

Târgu-Jiu 2011


COLEGIUL DE REDACŢIE:PETRE GHERGHE

GHEORGHE CALOTOIULIVIAN RĂDOESCU

DUMITRU HORTOPANTITUS ZAMFIROIUALBINEL FIRESCU

ION CATANĂVALENTIN PĂTRAŞCU

FELICIA BANTEA

DESENE: ELENA PANĂ

FOTOGRAFII: ION CATANĂ

Tehnoredactare:ROBERT ADRIAN CATANĂ

Autorii răspund de forma ştiinţifi că şi stilistică a lucrărilor.

GENEVA, 8210136, Târgu-Jiu

Gorj, RomâniaTel./Fax: 0253/212044

e-mail: [email protected]

www.muzeulgorjului.ro


I. ARHEOLOGIE


7

Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța

Cătălin Nicolae PătroiZonă cu străvechi urme de civilizaţie, Oltenia cunoaşte în perioada neolitică

o diversitate de manifestări culturale ce sunt rodul unor populaţii cu origini sud dunărene. Teritoriul în care s-au aşezat şi s-au dezvoltat este unul prielnic. Cu un teritoriu în care tipurile de relief sunt variate, iar bazinul hidrografi c consistent, se înregistrează în perioada neoliticului dezvoltat o coloratură culturală complexă. În partea de vest a provinciei, în stînga Jiului şi până în zona Cazanelor Dunării, îşi continuă existenţa comunităţile culturale Vinča, afl ate în faza evolutivă B, situaţie identifi cată în aşezările de la Băile Herculane-,,Peştera Hoţilor,,1 (Caraş Severin), Ostrovul Corbului2, Ostrovul Şimian3, Almăjel4(judeţul Mehedinţi) Gârleşti-Gherceşti5, Şimnic6, Cârcea7 (judeţul Dolj).

Căile şi momentul pătrunderii acestor comunităţi în Oltenia nu diferă de cele ale înaintării în zona de nord – est a Serbiei.

Situaţia stratigrafi că din zona râului Olt, prezentă la Romula ,,Dealul Morii,,8 arată succesiunea culturală Vinča, Dudeşti, Gumelniţa şi Sălcuţa, secvenţă regasită si prin cercetările de la Drăgăneşti-Olt ,,Corboaica,, unde întâlnim culturile

1 P. Roman, Unele probleme ale neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie în lumina săpăturilor de la Băile Herculane-,,Peştera Hoţilor,,, Comunicări, Craiova, I, 1967, p.8; C. N. Plopşor ,Şantierul arheologic Băile Herculane,, Materiale și Cercetări Arheologice , III, 1953, p.54; Gh. Lazarovici , Neoliticul Banatului, 1979, p.172-175.2 M. Şimon, Aşezarea sălcuţeană de la Ostrovul Corbului, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 40, 1989, 2, p.107 - 147; p. Roman, Ostrovul Corbului,1996, p.12-17.3 D. Berciu, Catalogul arheologic al Muzeului Turnu Severin, Materiale și Cercetări Arheologice, I, p.585. Elemente de traditie Vinča B2 - profi le, decor plisat-continuă şi în Vinča C1(Vinča-Plocnic I după M.Garasanin). La Zarkovo, în nivelul Vinča C2, există profi le de străchini şi torţi perforate şi ascuţite ce au analogii şi la Verbicioara. Vinča C1 de la Zarkovo are asemănări în Vinča târzie din Oltenia(Verbicioara, Ostrovul Corbului, Rast I).4 D. Galbenu, Aşezarea de tip Sălcuţa de la Almăjel, Cercetări Arheologice , 6 , 1983, p.141.5 În punctul ,, Livadie ,, pe botul terasei Tesluiului a fost semnalată o aşezare aparţinând culturii Vinča.6 D. Galbenu, Aşezările eneolitice de la Şimnic, Cercetări Arheologice, I, 1975, p.9-41.7 M. Nica semnalează în punctul ,,Viaduct,, un nivel de locuire aparţinând fazei D Vinča în studiul Le role de la culture Vinča a l’ evolution neolithique d’ Oltenia, Muzeul Banatului,1996,Timişoara, p.108.8 Idem, Descoperiri ale complexului…, p.39.


8

Gumelniţa B1 şi Sălcuţa.9 Suprapunerile stratigrafi ce Starčevo-Criş – Sălcuţa, ori Vinča – Sălcuţa, Dudeşti – Sălcuţa, Vădastra - Sălcuţa ş.a. sunt întâmplătoare, fi ind determinate de forma terenului, apropierea de apă şi alte condiţii care favorizează locuirile preistorice.

Sincronismele bazate pe suprapunerile stratigrafi ce sunt un argument antequem pentru cele vinčiene A şi B si sunt mai degraba caracteristice fazelor Vinča C şi D, cum ar sugera şi datele C14. Spirala, cel mai timpuriu apare în B2/C10, dar ea continuă în Vinča C. (planșa III, 4). Trebuie ținut cont și de faptul ca în Transilvania importurile Precucuteni şi Boian – Giuleşti sunt la nivel Vinča B2/C-C1 după cum a fost deja demonstrat.

De remarcat faptul că în cultura Vinča şi în faza I a culturii Sălcuţa prezența râșnițelor de mici dimensiuni constituie una din particularitățile acestei perioade.

Greutăți din lut ars de formă conică, al căror protoitip îl găsim în cultura Starčevo-Criș şi în cultura Vinča au fost descoperite la Sălcuța, Ostrovul Corbului.(planșa IV, B)

Structura pereţilor unor locuinţe Sălcuța prezintă schelet lemnos cu montanţi orizontali şi veritcali. Rezultă o structură ce are suportul constituit din împletitură de nuiele pentru care găsim bune analogii in așezarea de la Turdaş.

Formele metalice de bază din zona cupriferă din sudul Dunării erau, în eneoliticul târziu, topoarele de tip Plocnik(planșa IV, A) şi vârfuri de suliţă, chiar dacă zona în care au fost descoperite nu este la fel de strict limitată ca aceea a topoarelor de tip Vidra.11

Este posibil ca tehnologia minieră folosită în puţurile eneolitice de la Rudna Glava(care este mai avansată decât cea de la Vinča) să fi e identică cu cea din zonele nord dunărene. Procedeele tehnice pentru deschiderea puţurilor verticale ale acestor mine au putut fi reconstituite. S-au identifi cat locurile caracteristice pentru traseele oxidate ale fi loanelor de cupru sulfi dic, apoi s-a degajat terenul şi s-a amenajat gaura de intrare. Săparea puţului s-a făcut pe direcţia naturală a fi lonului minier aplicându-se concomitent tehnica încălzirii şi răcirii minereului. Acesta era apoi separat şi măcinat cu ajutorul uneltelor din os şi piatră, dândui-se o formă iniţială, ceea ce arată o prelucrare iniţială12.

Pe baza analizei uneltelor os-corn şi silex din aceste puţuri, se acceptă faptul că industria armelor şi uneltelor neoliticului recent şi industria contemporană de silex sunt două elemente dependente de acelaşi nivel tehnologic, această dualitate 9 În straturile inferioare şi mijlocii vasele au dimensiuni mici şi mijlocii, prezintă lustru de culoare neagră, cenuşie sau brună. După tehnica de prelucrare, analogii găsim la Sultana, Tangâru, Gumelniţa, Căscioarele.10 Gh. Lazarovici, Neoliticul….,pl. XIX Ia/13,14,17.11 H.Todorova, The neolitic, eneolitic and transitional period in Bulgarian Prehistory, Prehistoric Bulgaria,1995, p.88.12 C.Pătroi, Metalurgia cuprului în cadrul complexului cultural eneolitic Sălcuța – Bubanj – Krivodol, Drobeta, XVI, 2006, p.94.


9

corespunzând şi metalurgiei primare a cuprului şi industriei miniere. Se pare că nu a fost o întrerupere între exploatările timpurii şi cele târzii şi că de foarte timpuriu industria cuprului cunoaşte o tehnologie ce a rezultat din exploatarea precedentă a silexului.13

Obiecte de cupru apar în neoliticul din Oltenia înca de la nivelul culturii Vinča, faza B2.Eugen Comșa14, prezintă în așezarea B de la Verbicioara (jud.Dolj), într-o locuință, cîteva fragmente ale unei piese de cupru.

Prin caracteristicile sale metrice, toporul de la Cuptoare,, Sfogea,,(jud.Caraş Severin) se înscrie în categoria dălţilor, având atributele unor topoare plate(faza Sălcuţa II c – III). Are analogii la Pločnic, în materialele din Peştera Zlot, în nivelul II a de la Maliq15

Ca o direcție de cercetare în viitorul apropiat, ar fi de studiat şi comentat analiza macroscopică a pieselor de metal şi resturile traseologice, permiţând astfel să observe îndepărtarea bavurilor de la prelucrare, procedee de ascuţire prin batere sau şlefuire.

Complexul cultural Sălcuţa-Bubanj-Krivodol este strâns legat de dezvoltarea tehnologiei privind exploatarea și prelucrarea cuprului. Fondul pe care s-a dezvoltat aceasta este cel eneolitic timpuriu, cu activitate metalurgică intensă-Vinča-Pločnik, Rast, Gradesnica, în parte Gumelniţa, legate de exploatările miniere de la Rudna Glava şi Ai Bunar.

Produsele ceramice de culoare cărămiziu-castaniu, cu două straturi superfi ciale, se dezvoltă din ceramica Vinča, atât de frecventă în aşezarea de la Verbicioara şi sunt mai slab reprezentate la Almăjel. Impresiunile cu unghia şi, am adăuga noi, slipul roşu, barbotina şi altele, sunt lucruri convergente, fără legături directe.

O anumită categorie de vase, cu simboluri plasate pe fund, a apărut în arealul culturilor neolitice Boian-Giuleşti (Câmpia Brăilei şi Dobrogea), Vinča16 (atât în Banat cât şi în partea stângă a Jiului), Turdaş, Gradesnica, Kalojanovec-Karanovo VI, cultura ceramicii liniare, Precucuteni, Hamangia17.

Și în mediul culturii Sălcuța(planșa V) din vestul Olteniei, în stațiunea de la Ostrovul Corbului(Mehedinți) au fost descoperite astfel de vase. Cele mai apropiate analogii pentru vasele de la Ostrovul Corbului le găsim la Parţa ,, Tell

13 B.Jovanovic,op.cit.,p.12.14 E.Comșa, In memoriam C.Daicoviciu,1974, p.78.15 A.Radu,op.cit.,1999;N.Tasic, Slotsko pecina, site prehistorique a plusiers couches, Epoque prehistoriques et protohistorique en Yougoslavie, 1971, p.196.16 Gh.Lazarovici, Neoliticul…,1979,p.204, pl.XVIII H/5, 25, 27; pl.XXIV F/16-27; Gh.Lazarovici, F.Draşovean, Z.Maxim, Parţa . Monografi e arheologică.I, 2001, fi g.10/2, 19/11, 25/3, 46/16, 70/6, 104/6; Zorlent- Gh.Lazarovici, Neoliticul…,p.136-137,209-210, pl.XVIII F/53; XIX H/4-5); Rast- Vl.Dumitrescu, The Neolithic settlement at Rast, BAR, 72, 1980,p.110, pl.XXXIV/6, XLV/3-17; Vrsac- Gh.Lazarovici, Neoliticul…,p.137, fi g. 12-13,F. Draşovean, Cultura Vinca târzie(faza C) în Banat, 1996,p.73.17 O prezentare detaliată a materialelor o găsim la V.Sârbu, S.Pandrea ,Vase cu semne pe fund din neoliticul dezvoltat în spatiul carpato-balcanic, Banatica,16,1, 2003,p.102-133.


10

I ,,18 Nova Zagora19, Turdaş ,,Lunca,,20 Bucovăţ21.În Banat, în partea sa de est, unde s-a răspândit cultura Sălcuţa în fazele IIc şi

III, din aşezarea de la Cuptoare ,,Sfogea,, avem un vas fragmentar ce are realizat pe fundul său o cruce incizată22. Între braţe este incizat un motiv sub forma unui unghi drept. Forme identice au fost găsite în aşezarea de la Turdaş-,,Luncă,,23şi Parţa-,,Tell I24,,.

În perioada neolitică, o veritabilă cale de transmitere a infl uenţelor pe axa nord-sud şi invers, între Transilvania şi Oltenia şi mai departe spre zona Balcanilor, a reprezentat-o culoarul Timiş-Cerna. Găsirea de asemănări, pentru vasele de la Ostrovul Corbului, în mediul culturii Vinča este explicabilă, după cum se ştie, în vestul Olteniei fi ind atestată prezenţa comunităţilor vinčiene în neoliticul dezvoltat.

În catalogul ornamentelor culturii Vinča din Banat, prezentat de către Gh. Lazarovici în 199125 regăsim multe motive ce se perpetuează şi în cultura Sălcuţa, iar printre acestea se afl ă şi motivul de la Ostrovul Corbului.

Primele reprezentări plastice din lut descoperite în complexe Sălcuța aparţin fazei evolutive IIa. Este vorba de fi gurinele cu mâinile scurte, întinse lateral şi perforate, fără ornamente, care prin tehnica şi maniera de execuţie le imită pe cele din cultura Vinča26. (planșa III, 2)

Piesele de mici dimensiuni şi fără o reprezentare a sexului au corespondenţă şi în mediul Sălcuţa din Banat asa cum o dovedesc exemplarele de la Cuptoare şi Băile Herculane - ,, Peştera Hoţilor,, (fazele IIc- III)27. Zona ce marchează cele două jumătăţi este mai pronunţată în regiunea spatelui, acest procedeu fi ind de tradiţie Vinča şi apare şi în comunităţile Cucuteni, Gumelniţa şi Săcuţa28. (în aşezarea de la Almăjel).

18 Ibidem, p.127, fi g. 4/ 14,17; fi g. 10/6,7.(Cultura Vinča).19 Ibidem,p.129, fi g.6/12(Cultura KaranovoVI).20 Ibidem, p.132, fi g.9/24(Cultura Turdaş).21 Ibidem, p.133, fi g.10/9(Cultura Vinča).22 A.Radu, Cultura Sălcuţa în Banat, 1999, pl.61/7. În catalogul autoarei vasul în cauză este poziţionat la categoria nervuri E3c-faza Sălcuţa IIc.23 V.Sârbu, S.Pandrea,op.cit.,fi g.9/10. Vezi şi M.Roska, Die sammlung Zsofi a von torma, 1941, fi g. XXXI-XXXIV; S.A.Luca, Asezări neolitice pe Valea Muresului(II). Noi cercetări arheologice la Turdaş,,Luncă.I.Campaniile 1992-1995, 2001,p.68,fi g.33/9, fi g.34/8.24 Ibidem , fi g.10/5.Vezi si Gh.Lazarovici, Tipologia şi cronologia culturii Vinča în Banat, Banatica,II,1973,p.25-55,fi g.25/4a şi 4b.25 Gh.Lazarovici, Cultura Banatului. Cultura Vinca în Romania,1991, p.38,fi g.9.Vezi simbolul notat EK..26 D., Galbenu, Aşezarea de tip…, p.156.27 P.,Roman, Strukturanderungen des Endaneolithikums im Donau Karpaten-Raum, Dacia, ns., XV, 1971,pl.19/10.28 V., Dumitrescu , Plastica neolitică din aşezarea de la Rast(jud.Dolj), Acta Musei Napocensis, 1922, XXIV-XXV, p.16.


11

Existența fi gurinelor cu incizii ce sugerează mărgelele şi sunt modelate în aşa fel încât să permită fi xarea unui cap mobil - există o gaură ce perforează piesa - permite încadrarea lor în seria idolilor de tip tessalic. Analogii avem în fazele B2/c Vinča de la Rast şi Turdaş29 dar şi in cultura Gumelniţa30.(planșa I, B)

În plastica Vinča apar numeroase reprezentări de idoli antropomorfi , zoomorfi precum cei atribuiți culturii Sălcuța şi amulete sau vase cu forme umane – vase interpretate ca fi ind de cult31. Idolii cilindrici au faţa cu formă triunghiulară, nasul reprezentat printr-o proeminenţă şi ochii prin două tăieturi scurte, dispuse orizontal sau oblic, existând analogii la Vinča, Zarcovo IV, în cultura Dimini. Ulterior acestui tip de idoli, în fazele fi nale li se adaugă: sâni, braţe scurte, fese mici.

Idolii sălcuțeni prismatici sau plaţi, întâlniți în fazele fi nale ale culturii Vinča sunt comuni zonei de interferenţă cu Starčevo-Criş. Şi aceştia au sânii şi braţele, de obicei, scurte, fesele redate prin una sau două proeminenţe, cu sau fără picioare.

Idolii modelaţi plastic32 au torsul elipsoidal, sâni şi braţe, uneori, perforate, pântecele proeminent, uneori, o înţepătură, fesele indicate prin una sau două proeminenţe, iar picioarele sunt nediferenţiate, având uneori câte o perforaţie.

Categoria statuetelor Sălcuța realizate prin alăturarea jumătaților longitudinale ce au picioarele neindividualizate este întâlnită începând cu faza Vinca B2/C în descoperirile de la Zorlențu Mare33. Le găsim și în stațiunile de la Rast34și Gradac35.

Fusaiolele cu reprezentări umane de la Sălcuța au ca prototipuri fi gurinele de tip Bicske36(Ungaria) si sunt atestate si in mediul Vinča B2/C de la Zorlenu Mare37.(planșa II, A1-2)

Practica găuririi brațelor38, întâlnită pe unele statuete sălcuțene, apare prima dată în cultura Vinča. La fel și perforarea ulterioară a umerilor, soldurilor, capetelor este o caracteristică vinčiană. Din faza C Vinča apar mai multe variante de tratare a capului, capete de pasăre sau cele cu nas proeminent- tip cioc de pasăre prezente în plastica Sălcuța găsindu-și fi lonul.(planșa I, A)29 Vl.,Dumitrescu, Plastica neolitică…, p.45.30 Idem, Arta neolitică…, p.245.31 M. Nica, Noi descoperiri arheologice în aşezarea neolitică de la Cârcea, judeţul Dolj, Arhivele Olteniei, S.N., 3, 1984, p. 37-4532 A.Radu, Moșteniri din fondul Vinča-Turdaș în plastica antropomorfă a culturii Sălcuța, Banatica, 15, 2000, p.79-103.33 E.Comșa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică de pe teritoriul României, București, 1995, p.153, fi g.24/5.34 Vl.Dumitrescu, Platica…, pl 11/54, 57.35 O.Hockmann, Die menschengestaltige Figurplastik der sudosteuropaischen Jungsteinzeit und Steinkupferzeit, erster Teil, Hildedheim, 1968, p. 54, .., Taf. 27/671,670.36 J.Makkay, A peculiar clay object of the Vinča culture.The neolithic clays objects from Bicske, Alba Regia, 8-9, 1967-1968, fi g.8/1-2.37 Gh.Lazarovic, Neoliticul…, p.94,fi g 8/IVd2/a3.38 O.Hockmann, op.cit, p.54.


12

Printre obiectele ce aparţin plasticii Sălcuța sunt întâlnite destul de des piciorele de fi gurine mari şi labele de picioare, având degetele schiţate şi câteodată una sau două proeminenţe care par să indice gleznele. Unele fi gurine au pe piept şi pe spate incizii din două până la patru linii paralele dispuse diferit, redând fi e piese de îmbrăcăminte, fi e podoabe.

După cum observăm, tradiții și elemente de tip Vinča sunt prezente in cultura Sălcuța. Este și normal, datorită contactelor, în special în zona de vest a Olteniei și Banat, dar și a unor comunități Vinča ce au evoluat în zona interfl uvială Jiu – Olt în perioada neoliticului dezvoltat si care au generat elemente de cultură ce au rezistat în timp.

O bună perioadă de timp, istoriografi a româneasca, prin prisma nivelului cercetării din acel moment, a postulat teoria rolului si aportului culturii Vinča la geneza culturii Sălcuța. Credem noi ca aceste teorii sunt depășite în momentul de față, materialul cunoscut, atribuit culurii Sălcuța, regăsindu-se mai degrabă în mediul Gumelnița B1 din Muntenia. Cercetările din staţiunile pluristratifi cate de tip Gumelniţa printre care – Vităneşti - Teleorman, Bucşani - Giurgiu, Pietrele – Magura Gorgan, Mălăieşti – Prahova, Căscioarele, Măriuţa şi Sultana – Călăraşi, Vlădeni şi Borduşani - Ialomiţa , Luncaviţa – Tulcea, Hârşova – Constanţa precum și rezultatele obținute, au creeat premisele abordării siturilor cu nivele eneolitice ale culturii Sălcuța de pe alte poziții, reevaluarea a tot ceea ce se știe și deschiderea, în viitorul apropiat, spre o abordare prin perspectiva pluridisciplinară.


13

A B

C D Plan a I

PLANŞE


14

A

B Plan a II


15

Plan a III


16

A

B

Plan a IV


17

A

B

Plan a V


19

Unelte de piatră şlefuită din colecţiile Muzeului “ Alexandru Ştefulescu “ Târgu Jiu judeţul Gorj

Mădălin Chiţonu, Dumitru Hortopan, Gheorghe Calotoiu

Cercetările arheologice sistematice, cercetările de teren şi descoperirile întâmplătoare efectuate în judeţul Gorj au îmbogăţit colecţiile Muzeului Judeţean ”Alexandru Ştefulescu ” din Târgu Jiu cu numeroase artefacte provenind din toate perioadele istorice.

Pentru acest studiu a fost folosit un eşantion de 23 unelte de piatră şlefuită din colecţiile Muzeului Judeţean ” Alexandru Ştefulescu ” din Târgu Jiu.

Din punct de vedere tipologic artefactele ce fac obiectul acestui studiu sunt topoare de piatră şi se înscriu în grupele topoarelor perforate şi neperforate, a ciocanelor şi buzduganelor. Această împărţire este cea mai frecvent utilizată de specialişti datorită difi cultăţilor, întâlnite în încercările de a le separa pe baza utilizării uneltelor de piatră şlefuită. Vom încerca să încadrăm aceste artefacte în tipologia clasică, precizând şi utilizarea acestora.

Artefactele ce fac obiectul acestui studiu pot fi împărţite în trei categorii:A topoare perforateB topoare neperforate cu şanţ pentru înmănuşareC topoare neperforate fără şanţ pentru înmănuşareVom analiza artefacte după criterii tipologice, funcţionale, al formei,

dimensiuni, localizare şi determinării geologice. A Topoare perforate1. Pl. I/1 Topor pană descoperit la Cărbuneşti-sat, localitate componentă

a oraşului Târgu Cărbuneşti. Are secţiune patrulateră. Ceafa rectangulară este afectată de desprinderi din vechime. Frontul activ este distrus în totalitate de desprinderi pornite din ambele laterale, ca urmare a unor şocuri puternice. Gaura de înmănuşare este plasată în treimea proximală, iar orifi ciul acesteia este lis. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală, acesta fi ind, posibil, şi sensul de înmănuşare. Piesa este bine şlefuită. Artefactul provine din fondul vechi al Muzeului ” Alexandru Ştefulescu ” Târgu Jiu.


20

Dimensiuni lungime 23,2 cm. , lăţime 7, 8 cm. , grosime cefei 7,7 cm., diametrul orifi ciului de înmănuşare 2, 8 cm , distanţa de la orifi ciu la tăiş 16 cm., greutate 1, 3 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare brună.Nr inventar 584Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.2. Pl. I/2 Topor pană descoperit la Turcineşti comuna Turcineşti. Are secţiune

patrulateră. Ceafa rectangulară are marginile rotunjite. Frontul activ este convex. Gaura de înmănuşare este plasată în treimea proximală, iar orifi ciul acesteia este lis. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală, acesta fi ind, posibil, şi sensul de înmănuşare. Piesa este bine şlefuită. Artefactul a fost descoperit în anul 1993 de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetări de teren .

Dimensiuni lungime 10 cm. , lăţime 4,8 cm. , grosime cefei 6,5 cm. , diametrul orifi ciului de înmănuşare 2, 3 cm , distanţa de la orifi ciu la tăiş 6,4 cm., greutate 0, 4 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare brună cu urme cenuşii.Nr inventar 17517Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.3. Pl. I/3 Fragment distal de topor pană ce provine din fondul vechi al

Muzeului ” Alexandru Ştefulescu ” Târgu Jiu. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii rotunjite, şi afectată de desprinderi din vechime. Frontul activ este uşor convex. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime.

Dimensiuni lungime 9,2 cm. , lăţime 3,8 cm. , grosime cefei ? , diametrul orifi ciului de înmănuşare aproximativ 2,2 cm. , distanţa de la orifi ciu la tăiş 7,5 cm. , greutate 0, 3 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu incluziunii cenuşii.Nr inventar 15763Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.4. Pl. I/4 Fragment distal de topor pană descoperit pe teritoriul administrativ

al comunei Albeni. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Frontul activ este convex şi uşor lăţit faţă de restul corpului piesei. Suprafaţa dorsală este dreaptă, iar cea ventrală este uşor concavă. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime. Artefactul provine din donaţia Constantin Tudorache.

Dimensiuni lungime 8,3 cm. , lăţime 5,2 cm. , grosime cefei ? , grosime 4 cm. diametrul orifi ciului de înmănuşare? , distanţa de la orifi ciu la tăiş 7,2 cm., greutate 0, 35 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu incluziunii cenuşii.


21

Nr inventar 16022Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.5. Pl I/5a, 5b Topor pană ce provine din fondul vechi al Muzeului ”Alexandru

Ştefulescu” Târgu Jiu. Are secţiune patrulateră. Toporul a fost realizat prin reutilizarea unui topor rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii rotunjite. Gaura de înmănuşare este plasată în treimea proximală a piesei, iar orifi ciul acesteia este lis. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală. Frontul activ este uşor convex. Piesa este bine şlefuită, afectată în partea ventrală de o mare desprindere de rocă din corpul piesei.

Dimensiuni lungime 9,8 cm. , lăţime 3,1 cm. , grosime cefei 6,3 cm. , diametrul orifi ciului de înmănuşare 2,3 cm. , distanţa de la orifi ciu la tăiş 5,2 cm., greutate 0, 3 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu incluziunii cenuşii .Nr inventar 12427Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.6. Pl. I/6 Fragment de topor dublu de luptă descoperit în comuna Bolboşi.

Piesa este spartă longitudinal. Frontul activ are forma unui semicerc, uşor deformat, mai lat decât corpul piesei. Gaura de înmănuşare are orifi ciul în forma unui trunchi de con. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală. Piesa este bine şlefuită. Artefactul a fost descoperit în anul 1993 de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetări de teren .

Dimensiuni lungime 7,5 cm. , lăţime corpului piesei 3,5 cm. , lăţime front activ 5, 8 cm. grosime cefei ? , diametrul orifi ciului de înmănuşare 1,8 cm , distanţa de la orifi ciu la tăiş 4 cm. , greutate 0, 2 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu urme cenuşii.Nr inventar 17518Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.7. Pl. I/7 Fragment distal de topor pană descoperit la Şiacu comuna Slivileşti.

Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Frontul activ este convex. Suprafaţele dorsală şi ventrală sunt drepte. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime pe laterale. Artefactul provine din cercetările întreprinse de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu în zonă.

Dimensiuni lungime 7,2 cm. , lăţime 3,5 cm. , grosime cefei ? , grosime 5,2 cm. diametrul orifi ciului de înmănuşare 2 cm. , distanţa de la orifi ciu la tăiş 6,9 cm., greutate 0, 35 kg. .

Materie primă Gresie de culoare brun-roşcat cu invcluziunii negre.Nr inventar 17408Atribuire culturală. La Şiacu au fost descoperite în timpul perieghezei din

iulie 1979 fragmente ceramice atribuite culturii Coţofeni1. Cercetările efectuate 1 Gheorghe Calotoiu, Ion Mocioi, Vasile Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, Târgu Jiu, 1987, p. 27


22

în anul 1980 la Şiacu au confi rmat existenţa unei aşezări aparţinând culturii Coţofeni la Şiacu. Având în vedere că piesa a fost descoperită în zona cercetărilor arheologice, considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni.

8. Pl. II/1 Fragment distal de topor dublu de luptă descoperit în comuna Scoarţa . Toporul este rupt în apropierea începutului formării frontului activ. Frontul activ are forma unui semicerc, uşor deformat, mai lat decât corpul piesei. Piesa este bine şlefuită.

Dimensiuni lungime 5,5 cm. , lăţime corpului piesei 3,7 cm. , lăţime front activ 5, 8 cm. grosime cefei ? , diametrul orifi ciului de înmănuşare? , distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş ?, greutate 0, 18 kg. .

Materie primă Gresie de culoare cenuşie închisNr inventar 11767Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.9. Pl. II/2 Fragment distal de topor pană descoperit la Aninoasa comuna

Aninoasa. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Frontul activ este uşor convex. Suprafaţele dorsală şi ventrală sunt drepte. Piesa este bine şlefuită. Artefactul provine din donaţia Virgil Cercelaru.

Dimensiuni lungime 8,4 cm. , lăţime 3,7 cm. , grosime cefei ? , grosime 5,6 cm. diametrul orifi ciului de înmănuşare 2,4 cm. , distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş 5,9 cm. , greutate 0, 4 kg. .

Materie primă Gresie de culoare brun-cenuşiu.Nr inventar 10796Atribuire culturală. La Aninoasa au fost descoperite fragmente ceramice

atribuite culturii Coţofeni2. Având în vedere că piesa a fost descoperită întâmplător în zonă şi că în acestă zonă au fost descoperite şi materiale Coţofeni considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni.

10. Pl. II/3 Topor pană provenit din donaţia Virgil Cercelaru. Are secţiune patrulateră. Ceafa rectangulară are marginile rotunjite. Frontul activ este drept. Gaura de înmănuşare este plasată în treimea proximală, iar orifi ciul acesteia este lis. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală, acesta fi ind, posibil, şi sensul de înmănuşare. Piesa este bine şlefuită, prezentând unele mici desprinderi pe suprafaţa dorsală şi pe părţile laterale.

Dimensiuni lungime 6,8 cm. , lăţime 3,3 cm. , grosime cefei cm. 2,3 cm diametrul orifi ciului de înmănuşare 1,6 cm , distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş 4,2 cm. , greutate 0,2 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu incluziunii gălbui.Nr inventar 17407Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.11. Pl.II/4 Topor de luptă cu ceafă cilindrică ce provine din fondul vechi al

2 Ibidem p.28


23

Muzeului ”Alexandru Ştefulescu” Târgu Jiu. Are secţiune circulară. Gaura de înmănuşare, este situată în jumătatea proximală a piesei. Orifi ciul acesteia este lis. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală. În dreptul găurii de înmănuşare toporul se lăţeşte, prezentând o profi latură ( “ umerii “) realizată prin şlefuire. Partea distală a piesei are lateralele subţiate în V, pentru a forma partea activă a acesteia. Frontul activ este convex şi uşor lăţit faţă de restul corpului piesei. Piesa are un profi l uşor curbat. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime.

Dimensiuni lungime 11,5 cm. , lăţime corpului piesei 3,7 cm. , lăţime front activ 4,2 cm. grosimea cefei 2,4cm. , grosime 5,2 cm , diametrul orifi ciului de înmănuşare 1,8 cm , distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş 5,8 cm. , greutate 0, 4 kg. .

Materie primă Şist cristalin de culoare neagră cu numeroase incluziuni punctiforme gălbui.

Nr inventar 14791Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.12. PL. II/5 Fragment de topor dublu de luptă descoperit la Teleşti- Drăgoteşti

. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Suprafaţele dorsală şi ventrală sunt drepte. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime pe laterale. Gaura de înmănuşare este lisă. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală. Frontul activ are forma unui semicerc, uşor deformat, mai lat decât corpul piesei, prezentând urme de utilizare intensă. Piesa este bine şlefuită. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetărilor efectuate în zonă.

Dimensiuni lungime 8,3 cm. , lăţime corpului piesei 2,8 cm. , lăţime front activ 4,2 cm. grosimea cefei ?. , grosime 4,4 cm diametrul orifi ciului de înmănuşare 2,3 cm , distanţa de la orifi ciul de înmănuşare la tăiş 7,2 cm. , greutate 0, 32 kg. .

Materie primă Gresie de culoare cenuşie.Nr inventar 15539Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.13. Pl. II/6 Fragment proximal de topor pană descoperit la Runcu comuna

Runcu. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Gaura de înmănuşare are formă de trunchi de con. Perforaţia a fost realizată dinspre partea dorsală spre cea ventrală. Suprafaţele dorsală şi ventrală sunt drepte. Piesa este bine şlefuită. Artefactul provine din donaţia Tudor Tâncu.

Dimensiuni lungime 5,1 cm. , lăţime 3,3 cm. , grosime cefei 2,6 cm. , diametrul orifi ciului de înmănuşare 2,2 cm. , distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş?, greutate 0,3 kg. .


24

Materie primă Gresie de culoare cenuşiu cu incluziuni brune.Nr inventar 15393Atribuire culturală. La Runcu au fost descoperite, în timpul perieghezei

efectuate în luna iulie 1979 fragmente ceramice atribuite culturii Coţofeni3. Având în vedere că piesa a fost descoperită întâmplător în zonă şi că în acestă zonă au fost descoperite şi materiale Coţofeni considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni.

14. Pl. II/7 Fragment de topor pană descoperit la Stoina comuna Stoina. Piesa este spartă longitudinal. Frontul activ este drept, cu marginile rotunjite. Gaura de înmănuşare are orifi ciul în forma unui trunchi de con. Perforaţia a fost realizată preponderent dinspre faţa dorsală spre cea ventrală, dar şi dinspre faţa ventrală spre cea dorsală, în zona de intersecţie existând un prag. Ceafa artefactului este bine rotunjită. Piesa este bine şlefuită, afectată puţin de desprinderi din vechime. Piesei prin lustruire i-a fost refăcut frontul activ, şi a fost reutilizată probabill ca daltă. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Dumitru Ionescu, în timpul unei cercetări de teren.

Dimensiuni lungime 10,5 cm. , lăţime corpului piesei 3,7 cm. , lăţime front activ 3, 8 cm. grosime cefei 1,8 , diametrul orifi ciului de înmănuşare 2,3 cm, distanţa de la orifi ciu de înmănuşare la tăiş 6,6 cm. , greutate 0,36 kg..

Materie primă Jasp de culoare neagră.Nr inventar 12169Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.15. Pl. II/8 Fragment de topor dublu de luptă descoperit la Aninoasa

comuna Aninoasa. Are secţiune patrulateră. Toporul este rupt în zona găurii de înmănuşare, cu marginile rupturii neregulate, şi afectată de desprinderi din vechime. Suprafaţele dorsală şi ventrală sunt drepte. Piesa este bine şlefuită, afectată de unele desprinderi din vechime pe laterale. Frontul activ are forma unui semicerc, uşor deformat, mai lat decât corpul piesei, prezentând urme de utilizare intensă. Fragmentul rupt din topor, a fost refolosit prin refacerea frontului activ. Cea mai probabilă utilizare a artefactului a fost aceea de daltă. Piesa este bine şlefuită. Artefactul provine din donaţia Virgil Cercelaru.

Dimensiuni lungime 8,8 cm. , lăţime corpului piesei 3,5 cm. , lăţime front activ 4,9cm. grosimea cefei ?. , grosime 2,8 cm diametrul orifi ciului de înmănuşare ?, distanţa de la orifi ciul de înmănuşare la tăiş 8 cm. , greutate 0, 32 kg. .

Materie primă Gresie de culoare cenuşie.Nr inventar 10795Atribuire culturală. La Aninoasa au fost descoperite fragmente ceramice

atribuite culturii Coţofeni4. Având în vedere că piesa a fost descoperită întâmplător în zonă şi că în acestă zonă au fost descoperite şi materiale Coţofeni considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni.3 Ibidem p. 27-284 Ibidem p. 28


25

B Topoare neperforate cu şanţ pentru înmănuşare16. Pl. III/1 Topor ciocan masiv descoperit pe teritoriul administrativ al

satului Şiacu comuna Slivileşti. Şanţul pentru înmănuşare este practicat în jumătatea proximală a piesei. Acesta este pronunţat, de formă semicirculară, cu lăţime uniformă. Ceafa, puternic afectată de desprinderi, pe toate laturile, este ruptă transversal de la jumătatea şanţului pentru înmănuşare. Ceafa piesei era foarte probabil de formă dreptunghiulară. Partea distală are secţiunea patrulateră. Partea activă, de formă convexă, este afectată pe toată lungimea sa de desprinderi din vechime. Este şlefuită mediu în zona cefei şi mai accentuat pe lateralele părţii active. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetării de teren efectuată în zonă.

Dimensiuni : lungimea 19,5 cm. , lăţimea ceafei 8,1 cm. , grosimea cefei 5,3cm., lăţime tăiş 9,8 cm. , grosime tăiş 1,8- 6,2 cm., lăţime şanţ 3,3 cm., greutate 1, 45 kg. .

Materie primă Şist cristalin, slab şistos, de duritate medie, culoare cenuşie cu pete brune.

Nr de inventar 17405Atribuire culturală La Şiacu au fost descoperiteîn timpul perieghezei din iulie

1979 fragmente ceramice atribuite culturii Coţofeni. Cercetările efectuate în anul 1980 la Şiacu au confi rmat existenţa unei aşezări aparţinând culturii Coţofeni la Şiacu. Având în vedere că piesa a fost descoperită în zona cercetărilor arheologice, considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni5.

17. Pl. III/2 Topor ciocan descoperit pe teritoriul administrativ al satului Şiacu comuna Slivileşti. Şanţul pentru înmănuşare este practicat în jumătatea proximală a piesei. Acesta este pronunţat, de formă semicirculară, cu lăţime uniformă. Ceafa, afectată de desprinderi, pe toate laturile, este ruptă împreună cu o parte din şanţul pentru înmănuşare, probabil ca urmare a unor şocuri puternice. Ceafa piesei era foarte probabil de formă dreptunghiulară. Partea distală are secţiunea patrulateră, şi formă de trapez dreptunghic. Partea activă, de formă convexă, uşor rotunjită la margini. Artefactul este foarte bine şlefuit, şi prezintă o crăpătură aproape mediana pe ambele feţe. Crăpătura este cel mai probabil rezultatul aceloraşi şocuri puternice ce au dus la ruperea unei părţi din ceafa şi şanţul de înmănuşare ale piesei. Piesa provine din colecţia Şcolii Generale Şiacu.

Dimensiuni : lungimea 10,9 cm. , lăţimea ceafei 4,1 cm. , grosimea cefei 4,8 cm., lăţime tăiş 6,3-7,8 cm. , grosime tăiş 0,8- 3,2 cm., lăţime şanţ 3,8 cm., greutate 0, 48 kg. .

Materie primă Jasp de culoare neagră, cu pete cenuşii.Nr de inventar 11789Atribuire culturală La Şiacu au fost descoperite în timpul perieghezei din iulie

5 Ibidem p. 27


26

1979 fragmente ceramice atribuite culturii Coţofeni. Cercetările efectuate în anul 1980 la Şiacu au confi rmat existenţa unei aşezări aparţinând culturii Coţofeni la Şiacu. Având în vedere că piesa a fost descoperită întâmplător în zonă, considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Coţofeni6.

18. Pl. III/3 Topor ciocan descoperit pe teritoriul administrativ al oraşului Turceni, şi provine din fondul vechi al Muzeului ” Alexandru Ştefulescu ” Târgu Jiu. Şanţul pentru înmănuşare este practicat în jumătatea proximală a piesei. Acesta este pronunţat, de formă semicirculară, cu lăţime uniformă. Ceafa piesei are formă dreptunghiulară şi marginile rotunjite. Partea distală are secţiunea patrulateră, şi formă de trapez dreptunghic. Partea activă, de formă convexă, are urme de uzură. Artefactul este foarte bine şlefuit.

Dimensiuni : lungimea 13,5 cm. , lăţimea ceafei 10,2 cm. , grosimea cefei 6,7cm., lăţime tăiş 5,9-8,8 cm. , grosime tăiş 0,6- 5,8 cm., lăţime şanţ 3,2 cm., greutate 0,68 kg. .

Materie primă Jasp de culoare neagră, cu inserţii cenuşii.Nr de inventar 8599Atribuire culturală Piesa a fost atribuită epocii bronzului.19. Pl. III/4 Topor ciocan descoperit pe teritoriul satului Tălpăşeşti comuna

Băleşti. Şanţul pentru înmănuşare este practicat în treimea proximală a piesei. Acesta este pronunţat, de formă semicirculară, cu lăţime uniformă. Ceafa piesei are formă dreptunghiulară şi este afectată de desprinderi din vechime. Partea distală are secţiunea patrulateră, şi formă de trapez isoscel. Aceasta este afectată de desprinderi, pe toate laturile, şi este ruptă transversal începând de la şanţul de înmănuşare, probabil ca urmare a unor şocuri puternice, în timpul utilizării. Frontul activ este drept, şi are urme de uzură. Piesa este şlefuită mediu în zona cefei şi mai accentuat pe lateralele părţii active. Artefactul provine din donaţia Vasile Scheanu.

Dimensiuni : lungimea 17,2 cm. , lăţimea ceafei 7,8 cm. , grosimea cefei 8, 2 cm., lăţime tăiş 4,1-6,6 cm. , grosime tăiş 0,4- 6,7 cm., lăţime şanţ 3,1 cm., greutate 1, 2 kg. .


Nr de inventar 15606Atribuire culturală Piesa a fost atribuită epocii bronzului.20. Pl. III/5 Topor ciocan descoperit pe teritoriul satului Logreşti comuna

Logreşti. Şanţul pentru înmănuşare este practicat în jumătatea proximală a piesei. Acesta este pronunţat, de formă semicirculară, cu lăţime uniformă. Ceafa, puternic afectată de desprinderi, pe toate laturile. Ceafa piesei are formă dreptunghiulară. Partea distală are secţiunea patrulateră, şi formă de trapez isoscel. Partea activă, de formă convexă, cu marginile rotunjite, este afectată pe toată lungimea sa de

6 Ibidem p. 27


27

desprinderi din vechime. Este şlefuită mediu în zona cefei şi mai accentuat pe lateralele părţii active. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetării de teren efectuată în zonă.

Dimensiuni : lungimea 9,3 cm. , lăţimea ceafei 7,8 cm. , grosimea cefei 4,7 cm., lăţime tăiş 5,5-7,3 cm. , grosime tăiş 0,8- 4,9 cm., lăţime şanţ 3,1 cm., greutate 0,48 kg. .


Nr de inventar 11628Atribuire culturală La Logreşti au fost descoperite în timpul cercetărilor

de teren fragmente ceramice atribuite culturii Verbicioara. Având în vedere că piesa a fost descoperită în timpul acestor cercetări din această zonă, considerăm oportună încadrarea piesei în cultura Verbicioara7.

C Topoare neperforate fără şanţ pentru înmănuşare 21. Pl. III/6 Topor calapod descoperit pe teritoriul comunei Scoarţa. Are

secţiune ovală. Ceafa se îngustează şi se subţiază spre zona ei terminală, faţă de restul corpului piesei. Marginile rotunjite, au desprinderi din vechime. Frontul activ este convex, cu marginile rotunjite. Partea distală a piesei se îngustează pentru a forma tăişul. Piesa este bine şlefuită, prezentând desprinderi pe suprafaţa dorsală şi pe părţile laterale. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetării de teren efectuată în zonă.

Dimensiuni lungime 18,5 cm. , lăţime cefei 4cm., lăţimea tăişului 7,3 cm. , grosime cefei 1,1 cm , grosime piesei 5,8 cm. , grosime tăiş 1,5 cm., greutate 1,6 kg. .


Nr inventar 15769Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.22. Pl. III/ 7 Topor trapezoidal descoperit pe teritoriul comunei Leleşti. Are

secţiune patrulateră. Ceafa se îngustează şi se subţiază spre zona ei terminală faţă de restul corpului piesei. Marginile rotunjite, au desprinderi din vechime. Frontul activ este drept, cu desprinderi din vechime. Acesta este mai lat decât corpul piesei. Partea distală a piesei se îngustează pentru a forma tăişul. Piesa este bine şlefuită, prezentând desprinderi pe suprafaţa dorsală şi pe părţile laterale. Artefactul a fost descoperit de către cercetătorul Gheorghe Calotoiu, în timpul unei cercetării de teren efectuată în zonă.

Dimensiuni lungime 10 cm. , lăţime cefei 3 cm. , lăţimea tăişului 6,2 cm. grosime cefei 2,5 cm , grosime piesei 3 cm. , grosime tăiş 0,5 cm., greutate 0,3 kg. .

Materie primă agat de culoare brun-verzui, cu incluziuni cenuşii.7 Ibidem p. 34, Gheorghe Calotoiu, Prima epocă a fi erului în nordul Olteniei, Editura “Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 2002, p. 21, 26 vezi şi harta nr. 2


28

Nr inventar 18932Atribuire culturală. Artefactul a fost atribuit epocii bronzului.23. Pl. III/8 Topor calapod descoperit pe teritoriul comunei Fărcăşeşti. Are

secţiune ovală. Ceafa se îngustează şi se subţiază spre zona ei terminală, faţă de restul corpului piesei. Marginile cefei sunt rotunjite. Frontul activ este convex, cu marginile rotunjite. Partea distală a piesei se îngustează pentru a forma tăişul. Piesa este bine şlefuită. Artefactul provine din donaţia Aristică Geamănu.

Dimensiuni lungime 10,3 cm. , lăţime cefei 2,8cm., lăţimea tăişului 5,7 cm. , grosime cefei 1,8 cm , grosime piesei 3,8 cm. , grosime tăiş 1,2cm., greutate 1,5 kg..

Materie primă Şist cristalin, slab şistos, de duritate medie, culoare cu invluziuni brune.

Nr inventar 10491Atribuire culturală. La Fărcăşeşti au fost descoperite fragmente ceramice

atribuite neoliticului, fără a se preciza cărei culturii neolitice îi aparţin. Având în vedere că piesa a fost descoperită întâmplător în zonă, considerăm că piesa poate fi încadrată în epoca neolitică8.

Concluzii.1. Materiile din care sunt realizate artefactele ce fac obiectul acestui studiu-

şist cristalin, agat, jasp şi gresie - se găsesc sub formă de depozite în Munţii Godeanu, Vâlcan, Parâng şi Căpăţânii sau sub formă de galeţii mai mari sau mai mici în prundişurile râurilor, ce străbat judeţul Gorj. Materia primă pentru realizarea acestor unelete este de provenienţă locală.

2. Unele artefacte au fost reutilizate, după ce în urma unor şocuri mecanice puternice, unealta iniţială s-a rupt în bucăţi aşa cum este cazul artefactelor prezentate la numerele 5, 14 şi 15. Toporul pană prezentat la numărul 5, a fost reutilizat tot ca topor pană, după ruperea primului topor în dreptul găurii pentru înmănuşare, a fost practicată o nouă gaură pentru înmănuşare. Topoarele prezentate la numerele 14 şi 15 au fost utilizate după fracturarea acestora în urma unor şocuri mecanice puternice ca dălţi schimbându-se astfel destinaţia iniţială a uneltelor.

3. Găurile pentru înmănuşare de forma unor trunchiuri de con prezentate de artefactele 6, 13 şi 14 ilustrează modul de perforare al acestor artefacte. În opinia lui Sorin Petrescu9 această operaţiune presupunea utilizarea unor “strunguri de mână”, iar ca perforatoare tuburi de trestie, probabil tuburi de soc cărora li s-a scos măduva, iar pentru perforaţiile fi ne unele oase de pasăre10. Abrazivul este în toate cazurile nisipul umed.

8 Gheorghe Calotoiu, Ion Mocioi, Vasile Marinoiu, op.cit., 1987, p. 249 Sorin Petrescu, Din nou despre tehnica de perforare a topoarelor din piatră, în Banatica 15, I, Reşiţa 2000, p.73-7410 Ibidem p. 74, vezi şi Eugen Comşa Date despre uneltele de piatră şlefuită din epoca neolitică şi din epoca bronzului, de pe teritoriul României în SCIVA 23, 1, 1972, p. 257-258


29

Prin realizarea acestui tip de perforare, dinspre partea dorsală spre cea ventrală, se obţinea o perforaţie în forma unui trunchi de con, ce împiedica scăparea cozii acestuia în timpul utilizării, aceasta fi ind probabil fi xată cu o pană.

4. Topoarele ciocan prezentate în acest articol au analogii la Targu Jiu11, Aniniş12, Ţânţăreni13, Săcelu-Chicioara14, Ţicleni15, Raci16, Hurezani17, Căpreni18, Gorgovii de Jiu19, Cărbuneşti20, Ciuperceni21 în judeţul Gorj. Toate aceste topoare au fost încadrate culturilor preistorice Coţofeni şi Glina22.

5. Artefactele supuse studiului în cadrul acestui articol, pot prin prezenţa lor, atesta existenţa unor aşezări preistorice pe teritoriul administrativ al localităţilor pe raza cărora au fost descoperite.

Bibliografi e.1. Gheorghe Calotoiu, Prima epocă a fi erului în nordul Olteniei, Editura

“Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 2002, p. 214, 12 hărţi, 69 planşe.2. Gheorghe Calotoiu, Ion Mocioi, Vasile Marinoiu, Mărturii arheologice în

Gorj, Târgu Jiu, 1987, p. 2233. Eugen Comşa Date despre uneltele de piatră şlefuită din epoca neolitică şi

din epoca bronzului, de pe teritoriul României în SCIVA 23, 1, 1972, p. 245-2624. Petre Gherghe, Unelte de piatră afl ate în colecţia Muzeului Judeţean Gorj,

Târgu Jiu, în SCIVA 38, 2, 1987, p. 159-1655. Sorin Petrescu, Din nou despre tehnica de perforare a topoarelor din piatră,

în Banatica 15, I, Reşiţa 2000, p. 73-77

11 Petre Gherghe, Unelte de piatră afl ate în colecţia Muzeului Judeţean Gorj, Târgu Jiu, în SCIVA 38, 2, 1987, p. 15912 Ibidem p. 15913 Ibidem p. 16314 Ibidem p. 16015 Ibidem p. 16016 Ibidem p. 16017 Ibidem p. 16018 Ibidem p. 16319 Ibidem p. 16520 Ibidem p. 16521 Ibidem p. 165 22 Ibidem p. 165


30

1 2

3 4

5a 5b

6 7 Plan a I Unelte de piatr lefuit provenite din colec iile Muzeului " Alexandru tefulescu "

PLANȘE


31

1 2

3 4

5 6

7 8 Plan a II Unelte de piatr lefuit provenite din colec iile Muzeului " Alexandru tefulescu "


32

1 2

3 4

5 6

7 8 Plan a III Unelte de piatr lefuit provenite din colec iile Muzeului " Alexandru tefulescu "


33

Cercetări arheologice în aşezarea din perioada bronzului târziu de la Pârâul Boia, comuna Jupâneşti,

jud. Gorj

Gheorghe CalotoiuAdina Gabriela Cotorogea

Summary

The study presents the archeological research from a new site that belongs to the Late Bronze Age, discovered in the „Scutaru Mic” point, Pârâul Boia village, Gorj county.

This research showed a surface settlement, a fragmentary grinder and many ceramic fragments from tronconic vessels, mugs, cup with ornaments specifi c to the Verbicioara culture, phase IV.

Satul Pârâul Boia, comuna Jupâneşti-Gorj este situat pe DJ 66 Tg-Cărbuneşti – Ţânţăreni la 4 km sud-vest de oraşul Tg-Cărbuneşti, la 800 m de râul Gilort şi de-a lungul pârâului Boia, care-şi adună apele de pe dealurile din nord-vestul satului.

Cercetările arheologice de la „Scutarul Mic” satul Pârâul Boia, Jupâneşti (fi g. 1) au fost efectuate în perioada 11-29 octombrie 2010 cu săteni din localitate şi sprijinul domnului primar Petre Guşiţă. Situl se întinde la câţiva metri sud de Pârâul Boia şi pe o terasă superioară estică a Gilortului.

Obiectivul cercetării arheologice a constat în salvarea informaţiei arheologice deoarece în zonă se efectuau arături de toamnă. În acest sens au fost trasate două secţiuni S1 (10 x 1,5 m) (fi g. 3) şi S2 (10 x 1,5 m) (fi g. 2; 4) orientate E-V cu punctul zero în colţul vestic al secţiunilor, care sunt paralele şi se afl ă la o distanta de 4 m una de cealaltă.

Stratigrafi a S1/2010 este următoarea: 0 –0,15/0,20 m, strat vegetal;−0,15 / 0,20 –0,55/0,68 m, strat de culoare gălbuie deschisă;−0,55/0,68 –0,90/0,96 m, strat galben închis cu urme arheologice puţine;−0,90/0,96 –1,23/1,32 m, strat de culoare cenuşie cu materiale arheologice;


34

−1,23/1,1,32 m începe stratul galben steril din punct de vedere arheologic.S2/2010 prezintă următoare situaţie stratigrafi că:0 −0,18/0,25 m, strat vegetal;−0,18/0,25 –0,60/0,74 m, strat galben de culoare deschisă;−0,60/1,74 –0,95/1,02 m, strat galben închis cu urme arheologice;−0,95/1,02 –1,25/1,36 m, strat de culoare cenuşie cu materiale arheologice; −1,25/1,36 m începe un strat galben steril din punct de vedere arheologic.În cele două secţiuni practicate a fost surprins un singur nivel arheologic

cuprins între 30-45 cm grosime de culoare cenuşie.În S1/2010 în C1 între −0,98 şi –1,06 m au fost descoperite mai multe fragmente

ceramice: un perete de vas din pastă semifi nă cenuşie ce are ca ornamente linii paralele dispuse vertical, baza inelară a unui vas din pastă cenuşie, perete şi buză dreaptă cu o toartă ruptă din vechime, confecţionată din pastă semifi nă de culoare cenuşie.

În S1/2010 în C2 la −1,11 m a fost descoperit un fragment ceramic de la un perete de vas ce prezintă un ornament incizat sub formă de meandru iar în acelaşi carou la –1,16 m a fost găsit un perete de vas din pastă semigrosieră roşiatică care are incizate romburi şi triunghiuri haşurate încadrate de trei linii paralele dispuse orizontal. În C3 la −1,09 m a fost întâlnit un perete de vas din pastă semigrosieră cu marginea dreaptă de culoare castanie care are sub buză un ornament şnuruit. Tot în C3 la –1,04 m a fost găsit un fragment de vas de la un perete cu toartă rotundă din pastă semigrosieră, cenuşie; iar la – 1,08 m au fost găsite o tortiţă din pastă cenuşie şi un fragment de vas miniatural cu buza dreaptă dedesubtul căreia este dispus un şir sub formă de puncte.

În C4 la −1,14 m a fost descoperit un fragment de vas tronconic din pastă semigrosieră cu buza dreaptă şi marginea rotundă ce prezintă urme de arsură secundară, iar la –1,21 m a fost găsit un perete de vas din pastă semigrosieră cu buza dreaptă şi marginea rotundă. În C5 la −1,12 m a apărut un fragment de vas cu buza dreaptă şi marginea rotundă din pastă cenuşie sub care sunt incizate două linii dispuse orizontal şi paralel, sub care sunt reprezentate trei triunghiuri incizate vopsite cu angoba albă, încadrate de alte două incizii dedesubtul cărora sunt trei romburi nehaşurate. În C6 la –1,16 m a fost descoperit un perete de vas de culoare cenuşie cu o toartă sub buză şi un alt perete de vas cu romburi incizate haşurate încadrate de linii paralele dispuse vertical.

În C8 la –1,23 m s-a găsit o toartă fragmentară cu incizii paralele şi o protomă pe înălţimea maximă a toartei, (fi g. 7/4) la –1,20 m a fost descoperită o tortiţă şi un perete de vas din pastă cărămizie cu buza dreaptă de la un vas de provizii. În C9 la −0,98 m s-a descoperit baza plată a unui vas din pastă castanie ce prezintă urme de arsură secundară. În acelaşi carou la −1,04 m s-a descoperit un fragment de vas cu baza inelară şi un fragment de toartă de culoare roşie. În C10 la –1,03 m a fost găsit un fragment de vas ce are sub buză ca ornament brâul alveolat,


35

context arheologic în care s-au descoperit o toartă mică pe pântec şi un perete de vas cu buza dreaptă din pastă de culoare neagră.

În S2/2010 în C8,9,10 (fi g. 5) a fost descoperită parţial o locuinţă de suprafaţă la −1,02 m ce se adânceşte până la –1,36 m şi conţine un material arheologic bogat. Complexul arheologic - cercetat parţial în S2 a dus la descoperirea unor bucăţi de lipitură, în mare parte arsă şi fragmente ceramice specifi ce perioadei bronzului târziu, material arheologic caracteristic culturii Verbicioara faza IV (D. Berciu). În acest complex închis la adâncimea de −1,22 m s-a descoperit un fragment de râşniţă în apropierea căruia au fost găsiţi 4 bolovani mari de râu grupaţi, între care s-au descoperit urme de cenuşă de la o vatră, slab conservată. În cele trei carouri menţionate descoperirile se prezintă astfel: între −1,02 m şi −1,35 m a fost descoperită o locuinţă de suprafaţă, aici fi ind depistate multe fragmente ceramice însoţite de lipitură arsă cu urme de nuiele folosite la construcţia locuinţei. În C8 la −1,23 m a fost descoperit un fragment de vas de formă bitronconică din pastă cenuşie cu buza uşor evazată, care are pe exterior ornamentate două spirale şi un triunghi haşurat sub ele. În acelaşi carou la −1,28 m s-a găsit un capac din pastă semigrosieră de culoare cenuşie cu un orifi ciu circular în partea superioară. Alături de acesta au fost descoperite fragmente ceramice de la un vas borcan din pastă grosieră cu fundul plat. În C9 la –1,26 m s-a descoperit un perete de vas de culoare cărămizie ce are ca ornament incizat o spirală, din pastă de culoare cărămizie. La adâncimea de −1,32 m s-au descoperit: un perete de vas ce are incizat un meandru, o buză de vas cu marginea rotundă sub care au fost incizate linii oblice scurte, un fragment de capac ce are incizat un triunghi haşurat. În acelaşi context arheologic a fost descoperită la – 1,28 m o cănuţă miniaturală fragmentară cu toartă supraînălţată ruptă din vechime confecţionată din pastă semigrosieră de culoare cărămizie, o buză de vas din pastă semigrosieră cu marginea dreaptă ce are ca ornamente triunghiuri haşurate incizate şi linii verticale incizate în interior. Tot în C9 la –1,31 m a fost găsită o toartă ruptă din vechime confecţionată din pastă semigrosieră de culoare cenuşie.

În C10 la –1,20 m a fost descoperită o toartă din pastă semifi nă de culoare roşie şi un fragment de vas tronconic cu buza dreaptă ce are sub ea un ornament alveolat. La −1,26 m a fost găsit un fragment de vas din pastă cenuşie cu buza dreaptă, ce are ca motiv ornamental şnurul.

La –1,32 m în acelaşi carou a fost s-a găsit un fragment de vas tronconic de culoare roşie, care are sub buză un ornament alveolat. Între −1,20 şi – 1,34 m s-au descoperit baza unui vas din pastă grosieră sub formă de postament şi pereţi de vase din pastă grosieră cu decor alveolat sub margine (fi g. 6/2).

După cum am amintit în S2 a ieşit la iveală o parte dintr-o locuinţă de suprafaţă iar cercetarea arheologică va continua în anii următori prin deschiderea unor noi suprafeţe în vederea descoperirii întregului complex arheologic si a investigării sitului pe o arie cât mai vastă.


36

În C1 al secţiunii S2 la –1,04 m a fost descoperită baza de la un vas sub formă de postament din pastă semigrosieră, castanie cu urme de arsură secundară. În acelaşi carou la –1,16 m a fost găsit un perete de vas cu buza dreaptă şi marginea rotundă, (fi g. 6/4) un fragment de vas din pastă semifi nă cu buza dreaptă şi o incizie dispusă orizontal sub aceasta. În C2 la –1,20 m a fost descoperit un perete de vas tronconic cu buza dreaptă iar sub marginea acestuia sunt dispuse incizii oblice. Tot în acelaşi carou la –1,12 m a fost depistat un fragment de vas tronconic cu buza dreaptă şi marginea rotundă ce prezintă un ornament alveolat sub ea, un perete de vas cu buza dreaptă şi marginea rotundă, fragmente de torţi de diferite dimensiuni (fi g. 7/1,2,3), unele rupte din vechime. În C3 la − 1,24 m a fost descoperită buza evazată a unui vas care atât în interior şi exterior are reprezentate triunghiuri haşurate cu vârful în sus, context arheologic în care la – 1,28 m s-au găsit un perete şi o buză de vas din pastă semigrosieră.

În C4 la – 1,12 m a apărut un fragment ceramic cu buza evazată sub care sunt incizate romburi dispuse pe orizontal într-un şir, confecţionat din pastă semigrosieră de culoare roşie. În C5 la –1,28 m s-a găsit un fragment ceramic de culoare cenuşie cu buza dreaptă sub care se afl ă un ornament şnuruit şi baza plată de la un vas de culoare cenuşie din pastă grosieră iar în C6 la –1,17 m, un fragment de vas tronconic din pastă semigrosieră de culoare cărămizie cu buza dreaptă . În acelaşi carou la –1, 23 m a fost descoperită baza plată de la un vas de provizii. În C7 la –1,23 m a fost găsit peretele unui vas tronconic din pastă semifi nă, cenuşie ce are incizat pe pântec linii orizontale paralele iar la adâncimea de –1,18 m un fragment ceramic cu buza dreaptă şi marginea rotundă ce are sub ea un brâu alveolat iar sub acesta reprezentate linii paralele dispuse orizontal.

Tot pe teritoriul comunei Jupâneşti în satul Vierşani, punctul „Poarta Luncii”, la 6 km sud de situl „Scutarul Mic” descoperit în toamna anului 2010, Muzeul Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu”, prin Gheorghe Calotoiu a efectuat cercetări arheologice în perioada 1989-1991, unde a fost descoperită o aşezare din epoca bronzului târziu.

Fragmentele de vase tronconice descoperite la Pârâul Boia – Jupâneşti îşi au analogii în mai multe descoperiri din Oltenia: Vlădeşti1 (Vâlcea), Oprişor2 (Mehedinţi), Vierşani – Jupâneşti3. Vasele bitronconice fragmentare găsite la Pârâul Boia prezintă asemănări cu descoperirile de la Ceplea - Plopşoru4 (Gorj), Cârcea – „Viaduct”5 (Dolj), Malovăţ6 (Mehedinţi). 1 D. Berciu, P. Purcărescu, P. Roman, M.C.A, VII, 1959, p. 131-134.2 G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi, Drobeta, VII, 1996, p. 41; Idem, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Craiova, 2004, p. 131, pl. LXVII/4.3 Gh. Calotoiu, Contribuţii la cunoaşterea culturii Verbicioara în judeţul Gorj, Litua, VI, 1994, fi g.1/1,2.4 Idem, Cercetările arheologice de la Ceplea- Plopşoru, jud. Gorj, Drobeta, XVII, 2007, p. 42.5 M. Nica, Date noi cu privire la geneza şi evoluţia culturii Verbicioara, Drobeta, VII, 1996, fi g. 12/1a, 1b, p. 27.6 G. Crăciunescu, op.cit., Craiova, 2004, p. 189.


37

Fragmentele de castroane cu buza dreaptă întâlnite la Pârâul Boia îşi găsesc analogii în descoperirile de la Vierşani - Jupâneşti7, Căzăneşti - Săveasca8 (Vâlcea), Oreviţa Mare9 (Mehedinţi), Roşia de Amaradia10 (Gorj). Analogii cu fragmentele de ceşti descoperite la ”Scutarul Mic” – Pârâul Boia întâlnim la Vierşani - Jupâneşti11, Oreviţa Mare12 (Mehedinţi), Ponoarele13 (Mehedinţi), Roşia de Amaradia14 (Gorj). Capace fragmentare asemănătoare cu cele de la Pârâul Boia s-au descoperit la Vierşani - Jupâneşti15.

Ca elemente decorative întâlnim pe fragmentele ceramice descoperite la Pârâul Boia – Jupâneşti, brâul alveolat sau crestat, decor ce apare în special pe vasele tronconice, descoperite în tot arealul culturii Verbicioara.

Motivul meandrului (fi g. 8/3) întâlnit la Pârâul Boia îşi are analogi la Vierşani-Jupâneşti16 şi Roşia de Amaradia17. Acest motiv ornamental decora ceştile şi castroanele fragmentare. Spirala (fi g. 6/3) este întâlnită pe ceşti fragmentare la Pârâul Boia dar şi la Vierşani - Jupâneşti18. De asemenea, în cercetările arheologice de la Pârâul Boia s-au descoperit fragmente ceramice cu triunghiuri (fi g. 10) şi romburi incizate, de multe ori haşurate. (fi g. 8/2,4; fi g. 9) Aceste ornamente îşi au analogi în descoperirile arheologice de la Vierşani-Jupâneşti,19 Roşia de Amaradia, Oreviţa Mare20 (Mehedinţi) cât şi în siturile arheologice din perioada bronzului târziu din nord-estul Olteniei.

Situl arheologic de la Pârâul Boia – Jupâneşti se încadrează cronologic în perioada bronzului târziu, în cultura Verbicioara, faza IV (D. Berciu).

7 Gh. Calotoiu, Descoperiri arheologice din epoca bronzului din Gorj, Litua, XII, 2009, p.76; Idem, op.cit., Litua , VI, 1994, pl.II/4,6.8 Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, 1995, fi g. 10/1,9.9 G. Crăciunescu, op.cit., Craiova, 2004, pl.LXXIII/1.10 Gh. Calotoiu, op. cit., Litua, XII, 2009, p. 78.11 Idem, Aşezări traco-geto-dacice în bazinul mijlociu al Jiului, 2007, p. 39.12 G. Crăciunescu, op.cit.,Craiova, 2004, pl.LXXII/1.13 Ibidem, pl.XXI/1.14 Gh. Calotoiu, op.cit., Litua, XII, 2009, p. 87.15 Idem,op.cit., Litua, VI, 1994, fi g.6/6.16 Ibidem, pl.I/7; II/5.17 Gh. Calotoiu, op.cit., Litua, XII, 2009, p. 79.18 Idem, op.cit., Litua, VI, 1994, pl.II/5,6, pl. IV/4.19 Ibidem, pl.II/4; pl.III/5; pl. V/4.20 G. Crăciunescu, op.cit., Craiova, 2004, pl.LXXXVI/1.


38

ANEXE

Fig. 1 Vedere general

Fig. 2 S II/2010


39

Fig. 3

Fig. 4


40

Fig. 5

1 2

3 4

Fig. 6


41

1

2 3

4

Fig. 7


42

1 1

2 3 2 3

4 4

Fig. 8


43

Fig. 9

Fig. 10 Fragmente ceramice descoperite la Pârâul Boia, Jupâne ti


45

Consideraţii asupra spiritualităţii geto-dacilor refl ectate în descoperirile arheologice de pe teritoriul actual al

Gorjului

Gheorghe Calotoiu Summary

This study contains some considerations about the spiritual life of the geto-dacs, from the archeological discoveries found in the Gorj county.

The work describes the archeological research and its meaning from the Poiana Rovinari and Bumbeşti Jiu treasuries, the Alimpeşti (V – IV centuries b. Ch.), Teleşti Drăgoieşti (IVth century b. Ch.), Turburea Spahii (III – II centuries b. Ch.) necropola and the tumbs from Vârţ Rovinari.

The article shows the elements of spiritual life lead by the geto-dacs which can be learnt from the archeological research made in necropola, tumbs, treasuries or by studying coins.

Dezvoltarea economică a Daciei a însemnat şi o bogată viaţă spirituală a geto-dacilor, descoperirile arheologice evidenţiind o preocupare a acestora pentru cultură, artă, datini, obiceiuri şi credinţe. Numai aşa putem explica seria atât de bogată a podoabelor de tot felul (brăţări simple sau plurispiralice, inele, cercei, coliere, pandantive, centuri, etc.), cât şi a vaselor de argint dovadă a bogăţiei şi a gustului lor pentru frumos, dar şi capacitatea vădită, deosebită a atelierelor lor de a crea adevărate opere de artă în care tradiţia traco-geto-dacică se împleteşte cu infl uenţele străine, fără ca originalitatea locală să fi e afectată. Asemenea elemente de spiritualitate geto-dacică, în contextul numeroaselor dovezi ale vieţii materiale, sunt atestate şi în judeţul Gorj, ceea ce ne determină să stăruim asupra acestui aspect integrându-l la nivelul actual de atestare arheologică în România.

Geto-dacii, împletind cu ingeniozitate tradiţiile autohtone cu infl uenţele străine, au creat o adevărată artă a argintului. În acest sens, o piesă de o rară frumuseţe sub forma unei coroane miniaturale a fost găsită într-o urnă cinerară, descoperită în necropola de la Turburea-Spahii1. Ea este executată dintr-o foiţă subţire din argint aurit şi ornamentată la bază cu un şir de proeminenţe făcute prin 1 P. Gherghe, Cercetările arheologice de salvare efectuate în necropola şi aşezarea geto-dacică de la Turburea, jud. Gorj, Litua, I, 1978, p.15.


46

presare din interior spre exterior. Ca dovadă a originii locale a meşteşugului prelucrării în mod artistic al

argintului sunt tezaurele compuse din obiecte decorative de argint cum este şi cel descoperit la Poiana- Rovinari2, în 1938. Tezaurul, pe lângă alte monede, cuprinde 28 de piese: două coliere, două brăţări, doi cercei, 12 inele, 8 catarame de centură, un pandantiv şi o plăcuţă de formă dreptunghiulară.

Obiectele de podoabă sunt lucrate, în general din bare, sârme, plăcuţe de argint şi se impun prin arta cu care au fost executate şi fi nisate.

Un alt obiect de podoabă frumos lucrat, de factură şi de tradiţie geto-dacică, a fost găsit într-un tezaur de monede romane imperiale, descoperite întâmplător în castrul de la Bumbeşti-Jiu3. Este vorba de un lănţişor cu motivul şarpelui, confecţionat fl exibil „din verigi încopciate”. Se păstrează fragmentar, lipsindu-i ambele capete. Cronologic, lănţişorul poate fi atribuit secolelor I a. Chr.- I p.Chr.4 Lănţişoare asemănătoare s-au mai descoperit la Bistriţa-Năsăud, Bălăneşti - judeţul Olt, Şeica Mică, Săliştea, Coada Malului.5

Din categoria obiectelor de podoabă amintim şi mărgelele executate din lut, pastă de sticlă de culoare albă sau galben verzui, cum sunt cele de la Turburea- Spahii,6 Ticleni, Bărbăteşti-Socu7. Nu lipsesc nici cele din pastă sticloasă, piese de import roman, cunoscute şi sub denumirea de perle de sticlă sau mărgelele tip „coadă de păun”, descoperite în săpăturile arheologice de la Turburea - Spahii8, Rovinari- Vârţ9 şi Bărbăteşti-Socu10, iar prin descoperiri fortuite la Alimpeşti11 şi Albeni.12 Cronologic, sunt atribuite secolului I p.Chr13.

În siturile arheologice de la Turburea - Spahii14 şi Bărbăteşti-Socu15 s-au găsit fragmente de brăţări din bronz şi brăţări din sticlă albastră, frumos lucrate în

2 C.S. Nicolăescu – Plopşor, Le tresor dace de Poiana – Gorj, Dacia, VII – VIII, 1937 – 1940, p.203 şi urm.; T. Marghitan, Tezaure dacice de argint, Buc., 1978, p.41 şi urm.;3 O. Gherghe, P. Gherghe, Tezaurul de la Bumbeşti, Revista muzeelor şi monumentelor, 14, 1977, p. 9-14.4 Ibidem, p.125 D. Popescu, Dacia, N.S. VIII, 1964, p.306 P. Gherghe, op.cit.,fi g.107 Idem, Cercetările arheologice de la Socu- Bărbăteşti, Materiale şi cercetări arheologice, Tulcea, 19808 Idem, Necropole şi aşezări geto-dacice de la Turburea, Revista muzeelor, 10/1976, p. 58-619 D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Arhivele Olteniei, 1939, p.203; P. Gherghe, Cercetări şi descoperiri arheologice cu privire la civilizaţia geto-dacică pe teritoriul judeţului Gorj, Arhivele Olteniei, Serie nouă, 2, 1993, p. 59 şi urm.10 Gh. Calotoiu, Aşezări traco-geto-dacice în bazinul mijlociu al Jiului, Tg-Jiu, 2007, p. 5511 P. Gherghe, Repertorierea informaţiilor şi descoperirilor arheologice pentru epoca geto-dacică din judeţul Gorj, Litua, III, 1986, p. 9112 Ibidem,p. 90 13 Ibidem, p. 9114 P. Gherghe, op.cit., Litua, I, 1978, fi g. 1215 Idem, op.cit.,Litua, III, 1986, p.111; Gh. Calotoiu, op.cit.,Tg-Jiu, 2007, p. 61


47

exterior. Fragmente de brăţări similare au fost descoperite în săpăturile de la Ocniţa, Rm. Vâlcea, în nivelul I şi II,16 care cronologic le putem atribui secolului II-I a.Chr., având în vedere cronologia stabilită de D. Berciu17.

În primăvara anului 1977, pe raza comunei Teleşti, judeţul Gorj, în punctul „Livezile Mici”, în urma unei descoperiri întâmplătoare a fost găsit un obiect de podoabă important - o centură celtică. În aceeaşi groapă la – 0,70 – 0,85 m au mai fost descoperite o fi bulă întreagă de bronz, o alta deteriorată de foc, două mărgele tip „ochi de păun”, două mărgele de sticlă albă, o zăbală, cuie în formă de „T”, oase calcinate, fragmente de ceramică atipice şi cărbuni.

O echipă de arheologi de la Muzeul Judeţean Gorj s-a deplasat la faţa locului pentru recuperarea şi transportarea la instituţie a pieselor descoperite.

Piesa - centură se compune din zale (verigi) în număr de 12 elemente, în grosime de 0,006 m şi diametrul de 0,028 m. Acestea leagă între ele elemente de bronz turnate în număr de 9, care au o formă dreptunghiulară, în lungime de lungime 0,038 m şi lăţimea de 0,017 m. Ele au lateral două orifi cii prin care trec verigile. O parte din piesa pusă în discuţie a rămas la rugul de incineraţie. Din centură se mai păstrează o lungime de 1,215 m.

La capătul piesei se afl ă două elemente suplimentare ale atârnătoarei care au dimensiunea de 0,179 m. Atârnătoarea este masivă, de bronz şi are lungimea de 0,092 m. La partea superioară cuprinde volute cu reprezentări zoomorfe. Sub aceste două volute se afl ă un registru cu dimensiunile: lungimea – 0,052 m şi lăţimea de 0,025 m, cu mai multe reprezentări antropomorfe stilizate, din care două laterale simetrice şi unul dispus central. Placa prezintă, pe suprafaţa ei 5 motive ornamentale cu reprezentări antropomorfe stilizate. În partea superioară a registrului se prelungesc volutele sub forma unor capete de cal care se leagă de restul cingătoarei. La partea inferioară, prezintă trei orifi cii pentru prinderea celor trei pandantive. Acestea sunt discoidale cu diametrul de 0,016 m, orifi ciu de prindere în două părţi, fi ind continuate cu două pandantive în „cruce” cu lungimea de 0,091 m, cu câte un orifi ciu de prindere. Pandantivele sunt constituite din verigi şi zale sub formă de placă.

La capătul celălalt al centurii se afl ă o piesă de bronz ajurată, în forma literei „omega”, cu lungimea de 0,064 m, cu un buton pentru prindere.

Fibula de bronz, cu resort mare având două spire are o lungime de 0,054 m. Obiectul este datat în Latène - ul mijlociu, secolele III - II a.Chr. Analogii întâlnim în aşezarea de la Şeuşa18 (jud. Alba) într-un nivel aparţinând La Tène-ului C 1.

Mărgelele de sticlă sunt în număr de patru: una pe fond albastru cu „ochi” 16 D. Berciu, Buridava dacică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981, pl.37/217Ibidem, p. 131 şi urm.18 I.V. Ferencz, M. Ciută, Finds from Şeuşa (Alba County) belonging to middle La Tene, 2000, p. 25, pl.10/2; C. Gaiu, A. Rustoiu (eds), Les Celte set les Traco-Daces d l est du bassin Carpates, Cluj-Napoca, 2000, p. 25


48

albi, având în mijloc culoarea albastră. Diametrul piesei este de 0,012 m. O altă mărgea are formă tubulară, din ceramică cu protuberanţă, emailată. Înălţimea este de 0,012 m. Mărgeaua de sticlă, de culoare albă prezintă la exterior incizii verticale şi are diametrul de 0,009 m şi înălţimea de 0,007 m. În fi ne o altă mărgea de sticlă, de culoare albă prezintă mici proeminenţe în partea exterioară, având diametrul de 0,008 m şi înălţimea de 0,006 m. Asemănări pentru aceste piese sunt multe şi se întâlnesc la Sanislau19, Fântânele - Livadă20, Osijek21. Astfel de obiecte se găsesc şi în mediul getic, cum este cazul în mormântul de la Teleşti „Poienile Mici”.

Se mai păstrează fragmente de la o fi bulă de bronz în mare parte distrusă prin ardere, fragmente de mărgele puternic arse şi cuie în formă de „T” (cuie de ax) care au aparţinut unui car, care lega părţi componente ale acestuia. Nu s-au găsit analogii.

Zăbala de fi er se compune din două verigi prinse între ele cu două bare uşor torsionate. Diametrul piesei este de 0,008 m şi grosimea de 0, 006 m. Zăbala este specifi că Latène – ului B2 - C. Piese asemănătoare s-au descoperit la Sighişoara - Witenberg22 şi nord-vestul Bulgariei în mediul celtic.

Piesa pusă în discuţie este o centură celtică. Piese asemănătoare s-au mai descoperit în Slovacia, Câmpia Panonică, Serbia, Transilvania, Ucraina Transcarpatică, Moravia, Slovenia.

Centurile din zale de bronz legate între ele de elemente din bronz turnat în forme rectangulare, s-au descoperit la Raggendorf23 (Austria) şi Arca24 (Ungaria). Aceste centuri reprezentă tipul „ungar” (Tip defi nit de I. Reitinger în 1966 şi reanalizat în amănunt de I. Stanczick, A. Vaday în 1971) al obiectelor de podoabă celtice. Apropiată ca formă cu verigile din bronz, de centura de la Teleşti, sunt piesele descoperite la: Sarosd25 (Ungaria), Cese 26 (Ungaria) şi Zemun - Surcin27 (Serbia).

19 I. Nemeti, Celtic glass braceletes und pearls discovered in the north-vest of Rumania, 2000, p. 16620 I. H. Crişan, Mormântul celtic de la Fântânele – Livada, SCIVA, 26, 1, 1975, p. 41-5621 D. Bozic, Relativna kronologja mlajse zeleyne dobey jugoslavansken Podonavyu,Arh. Starinar, 1981, p. 47-5622 A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec.II a.Chr.- I p.Chr),Buc, 1966, p.61; Idem, Les materiaelsceltiques d l habitat dace de Sighişoara – Witenberg, 2000, p. 182 – 184, fi g.1/2 C. Gaiu, A Rustoiu (eds), Les celtes et les thraco-daces d l est du bazin des Carpates, Cluj-Napoca, 2000, p. 179-18823 I. Stanczik, A. Vaday, Keltsche Bronzegurtel, „ungarischen” typs im Karpatenbecken, Folia Arheologica, 22, 1971, p. 7-2724 Ibidem, p. 17, nr.125 I. Hunyady, Die Kelten in Karpatenbecken, Diss,. Pann., II, 18, Budapest, 1942, pl.34/1; I. Stanczik, A. Vaday, op.cit., p. 19, nr.1726 I. Hunyady, op.cit.,pl.34/2; I. Stanczik, A. Vaday, op.cit., 1971, p. 20, fi g.5/627 B. Jovanovic, Les chaines de ceinture ches les Scordisques,Etudes celtiques, 20, 1, 1983, p. 43-57


49

La partea superioară, piesa de la Teleşti cuprinde volute cu reprezentări zoomorfe. Piesa poate fi alăturată din acest punct de vedere descoperirilor de acelaşi gen de la Novi Banovici28, Boljevici 29, (Serbia) şi Cese 30(Ungaria).

Atârnătoare de bronz, cu registru ce are motive cu reprezentări antropomorfe s-au mai descoperit la Zemun - Surcin31 (Serbia), unde sunt prezente reprezentări antropomorfe stilizate. Alte reprezentări antropomorfe pe piesele componente ale centurilor de acelaşi tip s-au mai descoperit la Dalj,32 Cese. La Novi Banovici, pe registrul unei piese de la centură sunt reprezentări antropomorfe stilizate sub forma unor cercuri concentrice şi sub forma unor clepsidre. Acestea erau împodobite cu email albastru.

Partea inferioară a centurii de la Teleşti se prezintă sub forma a trei pandantive. Acestea sunt discoidale şi au încă două pandantive în „cruce” sub formă de placă. Piese cu pandantive asemănătoare s-au descoperit la Cese, Karancslapuyto33 (Ungaria). Piesă de bronz ajurată în forma literei „omega” cu butoni pentru prindere s-a mai descoperit la Bolcske (Ungaria).

Din punct de vedere cronologic, piesa de la Teleşti trebuie datată în secolele III – II a.Chr., după fi bula descoperită, fi ind specifi că Latène-ului B2 -C.

Tot în aceeaşi groapă s-au găsit fragmente ceramice atipice arse puternic, din pastă grosieră lucrată la mână, specifi că geto-dacilor.

Putem considera că centura descoperită la Teleşti reprezintă tipul „ungar”, fi ind frecvent întâlnită din Câmpia Panonică până în Slovacia de sud-est, obiecte asemănătoare s-au descoperit în necropolele sau mormintele de la Farmos34, Torokszentimikos – Surian35, Vac Gravel pit36 (Ungaria), Ciumeşti37, Valea lui Mihai38(România). Centurile au fost descoperite în morminte care aparţin celei de-a doua jumătăţi a sec.III a.Chr. şi începutului de secol II a.Chr., făcând parte din La Tene-ului C1.

Obiectele de podoabă descoperite la Teleşti au aparţinut unei femei de origine celtă, ele având analogii cu alte descoperiri din zona celtică scordiscă a Serbiei sau din aria celtică.

Ea a fost incinerată pe un car, iar resturile cremate au fost depuse împreună

28 Ibidem, p. 4529 N. Majnaric – Pandzic, Keltstko – latenska kultura u Slavoniji i Srijemu, Vinskovici, 1970, pl.I/130 I. Stanczik, A. Vaday,op.cit., 1971, p. 17, nr.531 B. Jovanovic, op.cit., 1983, p. 4632 N. Majnaric – Pandzic, op.cit., pl.VII/533 I. Stanczik, A. Vaday, op.cit., 1971, p. 21, nr.4434 M. Hellbrandt, Celtic fi nds from northern Hungary, Corpus of Celtic fi nds Hungary, III, Budapest, 1999, p. 26 -27, pl.8/14, 9, 10/1-335 I. Stanczik, A. Vaday,op.cit., 1983, p. 23-24, nr.2736 M. Hellbrandt, op.cit., p. 60, pl.2737 V. Zirra, Un mormânt celtic în nord-vestul României, Baia Mare, 1967, p. 29, fi g.1838 M. Roska, A. Keltak Erdeban, Kozlemenyek,4,1-2, 1944, p. 53 şi urm.


50

într-o groapă simplă. Piesele de podoabă şi vestimentaţia se încadrează cronologic în La Tene C1. Elementele de rit şi ritual, cât şi inventarul arată faptul că este vorba de un mormânt celtic.

Mormântul celtic de la Teleşti se plasează cronologic după dispariţia marilor aşezări fortifi cate din regiunea Jiului mijlociu. La Coţofenii din Dos39 şi Bâzdâna40 au fost cercetate sistematic aşezări cu ziduri din cărămidă. Complexul funerar de la Teleşti reprezintă o descoperire izolată într-o regiune ocupată de geţi41.

În perioada pusă în discuţie celţii nu au pătruns în Oltenia fapt confi rmat de autorii antici (Strabon VII, 3,12) şi descoperirile arheologice. În această situaţie apariţia într-o comunitate de geţi a unei femei de origine dintr-o zonă ocupată de celţi se poate interpreta ca o alianţă, hotărâtă printr-o căsătorie între geţii din nordul Olteniei şi un grup celtic dintr-o zonă apropiată acestora. Înmormântarea defunctei celte respectă tradiţiile de rit şi ritual caracteristice originii sale.

Mormântul de la Teleşti42 (Gorj) se încadrează cronologic în perioada La Tene – ului C1. Acesta a aparţinut unei femei incinerate celte împreună cu un car ceremonial, conform normelor rituale celtice. Prezenţa unei femei celte în mediul getic din Oltenia reliefează legături matrimoniale între comunităţile din zona Olteniei cu celţii din zonele limitrofe, fi e cu cei din Transilvania sau cu cei din zona Porţilor de Fier.

Considerăm tot ca un element al spiritualităţii geto-dacilor menţionarea tezaurul de la Poiana – Rovinari43. Descoperit în anul 1938 de un localnic din satul Poiana, în vremea arăturilor, la marginea unei terase a Jiului. Acesta a stârnit interesul specialiştilor. Astfel, Muzeul Naţional de Antichităţi l-a delegat pe C. S. Nicolăescu – Plopşor să facă o cercetare la faţa locului; în urma sondajului au mai apărut încă trei obiecte. În total, este vorba de 28 de monede şi 28 de obiecte de podoabă. Păstrate iniţial la Muzeul Naţional de Antichităţi este apoi transferat la Muzeul de Istorie al României.

Monedele44: 28 de piese (15 denari republicani romani plus 13 denari imperiali). Cele mai vechi piese republicane datează din anii 124 – 103 a.Chr., iar cele mai recente de la Marcus Antonius (anii 32 – 31 a.Chr). Monedele

39 V. Zirra, şi colab., La station getique fortifi ee de „Cetatea Jidovilor” (Coţofenii din Dos, dep. De Dolj),Dacia, NS, 37, 1993, p. 79-15740 C.M Tătulea, Aşezarea geto-dacică fortifi cată de la Bâzdâna, jud. Dolj. Consideraţii preiminare, Thraco-dacica, 5, 1984, p. 92 - 11041 A. Rustoiu, Habitat und Geselschaft in 4-2 Jh.v Chr., A. Rustoiu şi colab., Habitat und Geselschaft im vesten und Nordwsten Rumaniens, vom Ende des 2 Jh.v Chr, zum Anfang des 1 yht v.n Chr., Cluj-Napoca, 2002, p. 49-9042 Gh. Calotoiu, Obiecte de podoabă din La Tene descoperite la Teleşti, jud. Gorj, Revista muzeelor şi monumentelor (Seria muzee) 2, 1987, p. 29 şi urm.43 C.S.Nicoăscu-Plopşor, op.cit.,p. 20444 D. Popescu, Tezaure de argint dacice (II), „Buletinul monumentelor istorice”, XLI, 1972, I, p. 18-20


51

imperiale45 provin de la Tiberius (o piesă nedatabilă), Nero (anii 65 – 66 p.Chr. – două piese), Vespasian (6 piese), Domiţian (3 piese – anii 77, 78 şi 81 p.Chr.) şi o piesă nedeterminată.

Piesele de podoabă ce compun acest tezaur sunt:Colier din bară de argint cu secţiune pătrată, capetele modelate în formă de

cap de şarpe: L: 46 cm, greutatea 181,77 g;Colier, capătul modelat în formă de şarpe, uşor aplatizat, cu L: 28,5 cm,

greutatea 54,47 g;Brăţară de argint; extremităţile ce se suprapun pe o porţiune de 4 cm sunt

înfăşurate de corpul brăţării. Are diametrul de 7,4 cm, greutatea de 15,37 g; Brăţară, extremităţile ce se suprapun pe o porţiune de 7,5 cm sunt înfăşurate

de corpul brăţării. Are diametrul de 8,7 cm, greutatea de 43,86 g;Cercel circular, realizat din sârmă ce se subţiază treptat; extremităţile rămase

libere, se termină printr-un buton sub formă de con. Lungimea desfăşurată este de 17,5 cm, greutatea de 5,92 g;

Cercel similar, cu lungimea desfăşurată de 17,5 cm şi greutatea de 5,92 g;Inel de sârmă; pe el prinsă o amuletă de forma unei securi. Are diametrul de 3

cm şi o greutate de 3,50 g; Zece inele, confecţionate din bară cu secţiunea pătrată; capetele se suprapun

pe o mică porţiune, apoi sunt rulate pe bară;Inel similar cu cele anterioare (diametru – 3,2 cm), de care este prins altul mai

mic (cu diametrul de 2,5 cm);Catarame de tablă (groasă de cca. 1 mm), de formă romboidală alungită;

pe unele din ele, pe benzile de incizii sunt plasate nişte cerculeţe concentrice. Lungimea este între 8,4 – 9,2 cm, greutatea cuprinsă între 6,04 – 8,28 g;

Pandantiv din tablă de argint (grosimea 0,7 mm), modelat în formă de lance, extremitatea opusă vârfului este înfăşurată astfel, încât formează un orifi cii prin care trecea, probabil, un inel, decorul este reprezentat de trei cerculeţe realizate prin ştanţare. Are lungimea de 5,8 cm, greutatea de 3 g;

Piesă de formă dreptunghiulară, groasă de 2 mm, cu extremităţile pliate în unghi drept; la ambele capete, câte un orifi ciu pentru introducerea unui nit. Decorul constă din benzi şi incizii şi cinci cercuri concentrice. Lungimea desfăşurată este de 5,2 cm, greutatea de 4,75 g.

C. Nicolăescu - Plopşor46 punea îngroparea tezaurului în legătură cu luptele lui Domiţian contra dacilor, deoarece ultimele monede din tezaur datează de pe vremea acestui împărat. Autorul face conexiunea între părăsirea cetăţii de la Vârţ şi îngroparea tezaurului descoperit la Poiana. Tezaurul a fost ascuns odată cu ocuparea Daciei de către romani, în timpul lui Traian, castrul de la Poiana – Rovinari fi ind construit după cucerirea romană. Piesele de podoabă se pot considera ca obiecte de artă realizate de meşteşugarii daci în perioada sec. I 45L. Mărghitan, Tezaure de argint dacice, Catalog, Buc., 1976, p. 41-4546 C.S. Nicolăescu –Plopşor, op.cit., p. 209


52

a.Chr. – I p. Chr.47

Trăsăturile artei geto-dacilor trebuie sesizate, evidenţiate şi în domeniul ceramicii pictate. În judeţul Gorj, aceasta este descoperită în cantitate mai mică şi se întâlneşte pe fructiere, urcioare, străchini şi chiupuri. Pasta este fi nă, de culoare alb gălbuie şi este pictată în funcţie de destinaţia vasului, la exterior sau interior cu linii de culoare brun – roşcat. La fructiere pictura este amplasată pe faţa interioară a peretelui şi este realizată prin linii drepte, groase de circa 5 – 6 mm, trase pe orizontală şi şerpuite pe verticală. La urcior, având în vedere fragmentul de gât ce s-a descoperit, pictura este amplasată la baza acestuia şi constă dintr-o linie groasă de circa 5 mm, trasă cu o pensulă pe orizontală. La chiupuri, pictura a fost reprezentată pe câteva fragmente de buză, iar la străchini, pe câteva fragmente s-au păstrat linii subţiri trase imediat sub buze, atât în interior, cât şi în exterior.

Fragmentele amintite au fost descoperite în aşezarea geto-dacică de la Bărbăteşti – Socu48. Analogii cu aceste descoperiri arheologice întâlnim la Ocniţa49 şi aşezările dacice din Moldova.

Ca element de spiritualitate ritul şi ritualul de înmormântare făceau parte din credinţele geto-dacilor, iar acest lucru poate fi bine explicat şi pe seama descoperirilor arheologice realizate în judeţul Gorj în necropolele de la Alimpeşti, Teleşti – Drăgoieşti, Turburea Spahii şi mormintele de la Vârţ – Teleşti.

Cercetătorul Floricel Marinescu a descoperit pe malul drept al Olteţului la Alimpeşti50 în punctul numit „Jarişte”o necropolă tumulară din sec. V-IV a. Chr. Floricel Marinescu reuşeşte să cerceteze 6 tumuli din necropolă care în mare parte a fost distrusă de lucrările agricole. Sub mantaua de pământ s-au găsit 3-4 rânduri de bolovani de râu. De regulă în centrul fi ecărei movile au fost amenajate gropi patrulatere cu dimensiunile de 2 x 2 m, încadrate de bolovani mari trecuţi prin foc – unde se depuneau majoritatea resturilor incinerate – oase calcinate, cărbuni, vase de ofrandă, inventar metalic. Aceste obiecte de ofrandă erau depuse fi e pe o lespede de gresie arsă, sau în unele cazuri erau puse în vase cu rol de urne. Resturile cinerare erau aduse de la un rug funerar din afara necropolei. Inventarul metalic funerar se compune din zăbale, vârfuri de lance, un vârf de săgeată din fi er cu două aripioare.

Necropola de la Alimpeşti - Gorj se încadrează cronologic în sec. V-IV a. Chr.

Tumulii cercetaţi (58 de movile) în necropola getică de la Teleşti -Drăgoieşti de Gheorghe Calotoiu în perioada 1982-1990, după structură se împart în două variante:

Varianta I cuprinde tumulii a căror manta este de pământ. Mantaua de pământ

47 Gh. Calotoiu, op.cit., Tg-Jiu, 2007, p. 86 şi urm.48 P. Gherghe, op.cit., Arhivele Olteniei, Serie nouă, 2, 1993, p. 62; Gh. Calotoiu, op.cit.,2007, p. 6049 D. Berciu, op.cit., 1981, pl.111; pl.50/11, pl.56/1,3; pl.115 – 117 şi 118/250 Gh. Calotoiu, Prima epocă a fi erului în nordul Olteniei,Tg-Jiu, 2002, p. 80 şi urm.


53

depus avea culoarea galben-cenuşie sau brun-gălbuie. Variantei I îi aparţinea majoritatea tumulilor cercetaţi la Teleşti-Drăgoieşti.51

Varianta II cuprinde un număr mai mic de tumuli, care au mantaua din bolovani de râu, dispuşi astfel: la margine se găsea un rând de bolovani, iar spre centru unde se afl a mormântul, bolovanii erau dispuşi pe trei sau chiar patru rânduri. La rândul ei, această manta era acoperită de pământ.

În necropola de la Teleşti-Drăgoieşti52 ritul funerar a fost unitar, incineraţia fi ind proprie tuturor mormintelor. Acest rit funerar este caracteristic grupului Ferigile în care se încadrează necropola de al Teleşti-Drăgoieşti şi este în general specifi că populaţiei autohtone getice din această fază de evoluţie.

După modul de depunere, după ritual în necropola de la Teleşti-Drăgoieşti se disting şase tipuri, unele cu variante şi subvariante.

Tipul I, cel mai des întâlnit ritual constă în depunerea osemintelor arse pe solul antic sau depunerea acestora direct pe solul antic (T4,T20, T 28,T30,T47).

Tipul II care cuprindea doar câţiva tumuli (T15,T19), consta în depunerea resturilor cremate în urnă. Astfel, într-unul din tumuli (T15) (fi g. 4) pe o strachină cu buza trasă spre interior, cu funcţie de urnă au fost aşezate două vârfuri de lance (fi g. 7/1,2). Într-un alt mormânt pe lângă strachina utilizată ca o urnă au fost depuse alte două străchini şi o fusaiolă. Este deci evident că în primul tumul a fost înmormântat un luptător, în timp ce în al doilea tumul (T19) fuseseră depuse rămăşiţele cremate ale unei femei.

Tipul III de ritual cuprinde morminte sau mai exact spus înmormântările simbolice lipsite de oase dar nu neapărat de inventar. Aceste morminte sunt cenotafe, unele din ele cu material ceramic (T13, T14) şi altele fără oase calcinate şi fără inventar arheologic (T18, T19, T51).

Tipul IV de ritual include mormintele cu „platformă” de piatră. Platforma constă dintr-un pat de piatră pe care se depunea o parte din resturile cremate, iar cealaltă parte, pe sol. Uneori şi inventarul ceramic era aşezat pe un astfel de pat, cum este în cazul tumulilor T42, T44, T45.

Tipul V cuprinde mormintele cu ring de piatră: T29, T37, T46, T53. În T29 şi T46, pietrele descoperite formau ringuri de 3,25 x 2,60 m, respectiv 1,50 x 0,65 m. În centrul acestor ringuri de piatră pe suprafeţele de 0,42 x 0,35 m şi 0,40 x 0,38 m erau dispuse fragmente de oase incinerate, cenuşă şi cărbuni aduşi de la rugul funerar. În interiorul ringului şi în apropierea oaselor calcinate într-unul din tumuli (T29) a fost descoperit un tub de înmănuşare de la o lance iar în altul, în T53 un vârf de lance. Fără îndoială aceste morminte aparţineau unor luptători, situaţie destul de frecvent întâlnită în cadrul necropolei. Se poate de asemenea consemna că ringurile de bolovan de râu simbolizând cultul solar, pot indica o poziţie înaltă 51 Idem, Necropola geto-dacică de la Teleşti-Drăgoieşti jud. Gorj, Litua, III, p. 11 şi urm., Idem, Consideraţii asupra Hallstattului târziu în nordul Olteniei, Litua, IV, 1994, p. 3-3552 Gh. Calotoiu, Necropole tumulare din Gorj, Vârtopu-Ciuperceni, Teleşti – Drăgoieşti, Craiova, 2007, p. 93 şi urm.


54

poate privilegiată a celor înmormântaţi în acest fel. Tipul VI de ritual cuprinde mormintele în care oasele incinerate, cărbunii şi

cenuşa, adunate de la rug erau puse sub forma unei grămăjoare, cum este situaţia în T25, T26, T27, T31, T32, T39, T41, T54. În tumulul T26, osemintele calcinate au fost puse într-o groapă mică având în vedere adâncimea la care se afl a în comparaţie cu grosimea tumulului. În acest tumul s-au descoperit două străchini cu urme de ardere secundară, o brăţară de bronz cu nodozităţi (fi g. 8) şi un pandantiv miniatural de bronz în formă de clopoţel. Acest mormânt aparţinea unei femei. În T54, în apropierea osemintelor a fost găsită o strachină cu gura în sus, iar lângă aceasta o altă strachină, folosit ca un capac cu gura în jos. Între oseminte, se afl a un cuţitaş şi un vas borcan în stare fragmentară.

În necropola getică de la Teleşti-Drăgoieşti nu s-a descoperit niciun rug funerar, ceea ce arată că incinerarea s-a făcut în altă parte, în afara ei, la un „ustrinum”.

Trebuie menţionate totuşi câteva situaţi în care cantitatea de oase calcinate, cărbuni şi cenuşă, aduse de la rugul funerar şi depuse în tumul este mare, formând un fel de platforme cu grosimea cuprinsă între 0,15 şi 0,42 m. Într-unul din tumuli a apărut pe o suprafaţă de 2,22 x 1,32 m multă cenuşă, cărbuni şi oase calcinate, dispuse pe o grosime de 15-20 cm . Între oasele incinerate s-a descoperit un vârf de lance, o sabie cu nituri şi un cuţit. În acelaşi complex arheologic au mai fost găsite un vas borcan cu două torţi, o strachină, două căni şi o ceaşcă. De altfel, este cel mai bogat mormânt de luptător descoperit în necropolă. Într-un alt tumul (T6) „platforma” cu resturile cremate avea dimensiunile de 0,80 x 0,90 m şi o grosime de 0,20 şi 0,22 m, aici găsindu-se de asemenea o sabie printre oase, fragmente de castron şi buze de străchini cu urme de arsură secundară.

Într-un alt tumul (T50) de la Teleşti - Drăgoieşti53aglomerarea de resturi cremate ocupa o suprafaţă de 2,10 x 1,15 m şi o grosime de 22 cm. În partea de sud-vest a acestei aglomerări s-a afl at un cuţit de luptă, două străchini, o cană, o ceaşcă şi un vas borcan fragmentar.

Având în vedere că respectivele morminte, prin bogăţia inventarului, au aparţinut unor personaje cu rang înalt, probabil căpetenii, este explicabilă grija de a aduna de la rug cât mai multe resturi cinerare ce ocupa o suprafaţă mare, adesea şi cu o grosime neobişnuită în mormintele oamenilor de rând. Fără să reprezinte o regulă strictă, este totuşi evident că de aceste depuneri de resturi cremate au benefi ciat mormintele bogate de luptători, din care unele vor fi aparţinut unor personaje cu rang înalt, adică unor căpetenii.

Privită în ansamblu şi având în vedere aspectele esenţiale necropola getică de la Teleşti-Drăgoieşti se înscrie organic în grupul Ferigile54, caracteristic în Hallstattului târziu pentru zona subcarpatică meridională.

Necropola de la Teleşti-Drogoieşti, judeţul Gorj se plasează la nivelul 53 Ibidem, p.142, fi g. 4054 Al. Vulpe, Necropola hallstattiană, de la Ferigile, 1967, p. 87 şi urm.


55

orizontului târziu al necropolei de la Ferigile având şi unele trăsături proprii care se manifestă atât în ritul cât şi în ritualul de înmormântare şi în privinţa inventarului.

Ţinând cont de tipurile de inventar, de asocierea lor în mormintele din necropola de la Teleşti-Drăgoieşti,55 ca şi analogiile întâlnite în alte descoperiri arheologice se poate considera că necropola pusă în discuţie a putut începe cândva la sfârşitul sec. al V-lea a.Chr., dar a evoluat în mod sigur şi în secolul IV a.Chr., dacă a atins mijlocul secolului al IV-lea a.Chr. sau a depăşit această dată este însă greu de spus. Cele mai târzii înmormântări par a fi cele în care apare ceramica cenuşie de calitate mai bună, adică mormintele din T25, T26, T27, T28, T40, T43. Ca ipoteză se poate considera că T43, unde a fost găsit singurul vas (strachină), lucrat la roată este cel mai târziu, împreună cu T26 (brăţară de bronz cu nodozităţi) şi T2 (cu zăbale). Nu este deloc exclus ca zăbalele cu psalii din acest tumul să preceadă în timp psalia identică afl ată la Coţofenii din Dos.56

În concluzie se poate afi rma că necropola de la Teleşti-Drăgoieşti57 se încadrează în grupul Ferigile (numit şi Bârseşti), dar ca datare se plasează într-o etapă mai târzie, decât cea în care evoluează necopola eponimă.

Deci se poate considera că necropola getică de la Teleşti-Drăgoieşti58 reprezintă până în prezent cel mai important obiectiv arheologic cercetat în zona subcarpatică a Olteniei pentru perioada respectivă. Importanţa acestei necropole rezidă mai ales în faptul că aceasta arată modul în care a continuat evoluţia culturii autohtone în etapa posterioară necropolei de la Ferigile.

Necropola de la Turburea - Spahii59 se afl ă în sud-vestul platoului „Dealul Spahiilor” fi ind cercetată de Petre Gherghe în perioada 1973-1974.

Cercetătorul Petre Gherghe a identifi cat 30 de morminte de incineraţie, unde a descoperit bucăţi de ceramică scoase la suprafaţă în urma arăturilor de plug, fragmente mici de oase incinerate şi cenuşă.

În mormintele M11, M12, M14, M26, s-a mai putut observa, în urma cercetărilor arheologice baza gropii cu urme de cenuşă amestecată cu fragmente de oase calcinate pe solul viu. Gropile aveau o adâncime de circa – 0,75 m iar baza lor avea o formă rotundă ce nu depăşea diametrul de 1 m.

Ritul funerar era unitar, incineraţia a fost folosită în toate mormintele.Ritualul folosit în necropola de la Turburea-Spahii s-a manifestat în mod diferit:

în cazul M10, depunerea resturilor cinerare s-a făcut într-o urnă bitronconică, iar după aceea a fost aşezată într-o groapă, în cazul celorlalte morminte resturile incinerate erau depuse direct în groapă împreună cu fragmentele mici de vase şi

55 Gh. Calotoiu, op.cit., 2002, p. 9856 V. Zirra şi colaboratorii, Dacia, NS, XXXVII, 1993, 1-2, p.155, fi g.26/1257 Gh. Calotoiu, Prima epocă a fi erului în nordul Olteniei, Tg-Jiu, 2002, p. 10358 Gh. Calotoiu, op.cit., Craiova, 2007, p. 118 şi urm.59 P. Gherghe, Câteva date despre cercetările arheologice din necropola şi aşezarea geto-dacilor de la Turburea jud. Gorj, Revista muzeelor şi monumentelor, 10, 1977, p. 58


56

uneori cu o parte din obiectele ce au aparţinut defunctului. Majoritatea vaselor au fost sparte ritual, la un rug în afara necropolei. În urna descoperită au fost găsite oase incinerate, obiecte de podoabă făcute dintr-o foiţă de argint ornamentate la buză cu nişte proeminenţe sferice, un arc de fi bulă din fi er. Fragmentele ceramice descoperite în necropolă se împart în două categorii după compoziţie: pastă grosieră şi semigrosieră reprezentând forme de castroane sau vase mari sau medii bitronconice.

În mormintele 4, 5, 6, 11, 12, 15, 17, 18, 19, 26, cercetătorul P. Gherghe60 a descoperit pe lângă fragmentele ceramice şi obiecte de metal. Astfel, în M17 au fost recuperate fragmente de oase incinerate, fragmente ceramice, un mâner de lance, o lance cu lama îndoită, un vârf de lance, un fragment de cuţit şi un cuţit uşor curbat. În M6 pe lângă fragmentele mici de oase incinerate a fost descoperită o mărgea din sticlă de culoare gălbuie. Acest mormânt a aparţinut unei femei. În M11 pe lângă cenuşă, cărbune şi oase incinerate au fost descoperite o sabie îndoită ritual, un mâner de lance, o lance ruptă bucăţi subţiri de metal, probabil de la o teacă de sabie. În M18 pe lângă oasele calcinate, fragmente ceramice şi cenuşă au fost găsite vârfuri de lance şi un fragment de sabie.

Datorită materialului arheologic descoperit s-a considerat că în zona „Dealul Spahiului” a fost descoperită o necropolă de incineraţie geto-dacică specifi că sec.III-II a.Chr. Analogii cu descoperirile de la Turburea - Spahii întâlnim la Rastu61 (Dolj).

Două morminte izolate dacice au fost descoperite la Vârţ-Teleşti62 la poalele cetăţii de pe dealul „Cioaca cu bani”. Cele două morminte descoperite conţineau resturile rămase de la incineraţie, care erau depuse direct pe fundul gropii.

Arheologii au descoperit un mormânt ce avea ca inventar funerar două mărgele, fragmente ceramice cu urme de arsură secundară, oase incinerate şi cărbuni. Celălalt mormânt conţinea pe lângă ceramică şi cenuşă un vârf de lance depus în oase şi un cuţitaş fragmentar. Primul mormânt a aparţinut unei femei iar cel de-al doilea unui bărbat, aceste două morminte fi ind contemporane cu cetatea de la Vârţ63, datată în sec. I a. Chr - I p. Chr.

Cele câteva repere de spiritualitate geto-dacică reliefată prin descoperirile arheologice de-a lungul mai multor decenii desfăşurate pe şantierele arheologice din Gorj ne duc la concluzia că unele elemente de viaţă spirituală se observă în obiectele de podoabă (mărgele, brăţări, centuri ş.a) descoperite, în necropolele cercetate. În cadrul necropolelor un rol bine defi nit îl au obiectele ceramice sau

60 Idem, op.cit.,Litua I, 1978, p. 1861 E. Tudor, Mormintele de luptă din a doua epocă a fi erului la Rastu, SCIV, 3, 19, 1968, p. 23 şi urm.62 P. Gherghe, Informare asupra cercetărilor arheologice efectuate în zona Cetăţii de la Vârţ, Sesiunea de Rapoarte Arheologice, Bucureşti, 1977; Idem, op.cit., Litua, III, 1986, p.11263 Gh. Calotoiu, Aşezări traco-geto-dacice în bazinul mijlociu al Jiului, Tg-Jiu, 2007, p. 75


57

inventarul funerar metalic folosit în procesul de libaţie64 (vase cu trei picioare, (fi g. 5) căni cu toartă supraînălţată puse lângă străchini sau în ele, săbii, pumnale sau cuţite (fi g. 7/3,4) depuse în oasele incinerate). În unele situaţii în mormintele necropolei de la Teleşti-Drăgoieşti se întâlnesc pe lângă vase ceramice, zăbale sau psalii de la cai, care se îngropau împreună cu defunctul. În alt caz în T15 tot la Teleşti-Drăgoieşti pe o strachină cu buza invazată cu oase calcinate au fost puse două vârfuri de lance. În multe morminte din T6, T10, T50 se întâlnesc săbii cu nituri puse în oasele calcinate iar în alte cazuri acest inventar metalic funerar este depus pe un postament de bolovani de râu cu multe oase calcinate şi cenuşă.

Ritualurile legate de credinţele religioase erau bine defi nite în perioada respectivă, ele fi ind ilustrate şi în aceste descoperiri arheologice. În T19 (fi g. 2) din necropola de la Teleşti-Drăgoieşti au fost descoperite două vase mari de provizii cu gura în jos care aveau rolul unor vase de ofrandă, cărora li se atribuiau un rol distinct în viaţa de apoi.

În situaţia T1 de la Teleşti-Drăgoieşti65 a fost descoperit acel „soul loch” - „gura sufl etului” în centrul movilei, unde sunt patru rânduri de bolovani de râu şi s-a putut observa lipsa pietrelor sub forma unei mici gropi. În cazul T26 de la Teleşti – Drăgoieşti66 au fost descoperite două străchini cu buza trasă spre interior cu urme de arsură secundară, o brăţară cu nodozităţi şi un pandantiv sub forma unui clopoţel miniatural. Acest mormânt a aparţinut cu siguranţă unei femei. În cazul T27 din aceeaşi necropolă67 au fost descoperite un vas miniatural cu apucători sub buză în formă de „cruce”, o căniţă miniaturală şi un vas miniatural. Mormântul se poate atribui ca fi ind al unui copil.

Ritul şi ritualurile funerare descoperite în mormintele necropolei de la Teleşti-Drăgoieşti sunt interesante şi ne dau unele lămuriri referitoare la înmormântările care aveau loc în acea vreme în mediul getic în zona de nord a Olteniei.

Ceremonia funebră-arderea defunctului şi a obiectelor de ofrandă considerăm că se desfăşura în afara necropolei, deoarece nu s-a întâlnit în nici o situaţie o ardere pe loc în morminte. Locul rugului funerar (ustrinum) era într-o zonă din afara necropolei, după care resturile cinerare erau depuse în morminte, fi e pe solul antic, pe un postament de bolovani de râu sau într-o groapă mai mică, uneori marcată de pietre sau în câteva cazuri în urne.

În unele situaţi aceste vase de ofrandă şi inventarul metalic erau puse într-un ring de piatră de diferite dimensiuni. În alte situaţi mormântul cuprindea săbii cu nituri, cuţite de luptă (pumnale), vârfuri de lance de cele mai multe ori depuse în oase aşa cum arătam anterior. Aceste morminte aparţineau unor luptători importanţi sau căpetenii. Se poate considera că aceste ringuri de bolovani de

64 Idem, op.cit., Tg-Jiu, 2002, p. 109 şi urm.65 Idem, Necropole tumulare din Gorj – Vârtopu – Ciuperceni, Teleşti – Drăgoieşti, Craiova, 2007, p. 44, fi g.166 Ibidem, p. 66, fi g.3167 Ibidem, p.67


58

râu întâlnite la Teleşti-Drăgoieşti68 simbolizau cultul solar. În alte situaţii oasele calcinate inventarul ceramic şi metalic funerar erau depuse pe o „platformă” de cenuşă şi cărbuni sau pe un postament de bolovani de râu, acestea indicând o poziţie înaltă poate privilegiată a celor înmormântaţi în acest mod în necropola de la Teleşti-Drăgoieşti. 69

O altă necropolă care ne poate oferi date referitoare la viaţa spirituală a geţilor în Gorj este cea de la Alimpeşti, care are ca rit incineraţia, iar ritualul constă în depunerea resturilor cremate în gropi dreptunghiulare. Inventarul funerar cuprinde: vase fragmentare, zăbale, vârfuri de lance, toate depuse în gropi patrulatere cu dimensiunile de 2 x 2 m. Necropola se încadrează cronologic în sec. V-IV a. Chr.

Descoperiri arheologice care ne duc la aceleaşi concluzii referitoare la spiritualitatea geto-dacilor în Gorj sunt prezente şi în necropola plană de la Turburea-Spahii70.

Mormântul de la Teleşti „Poienile Mici”71 a aparţinut unei femei celte. Obiectul cel mai important, centura, aparţine aşa-zisului tip „ungar” şi are mai multe analogii în lumea scordiscă. Această femeie a fost incinerată pe un car ceremonial (cuiele în „T”), obiectele de podoabă (fi bulele şi mărgelele) au fost depuse într-o groapă simplă.

Complexul funerar de la Teleşti-Gorj reprezintă o descoperire izolată într-o zonă ocupată de geţi.

Celţii nu au pătruns în Oltenia în perioada La Tene C 1, fapt arătat anterior prin prezenţa lor documentată arheologic în zonele limitrofe şi conforme cu scrierile autorilor antici (Strabon). Prezenţa mormântului celtic de la Teleşti - Gorj poate fi pus în legătură printr-o „căsătorie” între geţii din Oltenia de nord şi celţii dintr-o zonă învecinată. Astfel de legături între geţii din Oltenia şi grupuri de celţi ar fi putut să fi e mai multe decât cele descoperite arheologic.

Un mormânt din cele două de la Vârţ-Teleşti aparţin unui bărbat, prin descoperirea vârfului de lance şi a unui cuţitaş alături de oasele calcinate şi cenuşă, iar altul este al unei femei (mărgele şi oase calcinate).

Elementele de viaţă spirituală ale geto-dacilor puse în evidenţă prin cercetările arheologice sistematice (necropole, morminte, tezaure de podoabe şi monetare), sau descoperiri întâmplătoare atestă existenţa vieţii materiale şi spirituale a acestora pe teritoriul Gorjului.

68 Ibidem, p.6969 Ibidem, p.7170 P. Gherghe, op. cit., Litua, I, 1978, p. 1271 Gh. Calotoiu, op.cit., Revista muzeelor şi monumentelor (Seria muzee), 2, 1987, p. 30.


59

ANEXE

Fig. 1

Fig. 2

Necropola Tele ti – Dr goie ti (aspecte de s p tur T16, T19)


60

Fig. 3

Fig. 4

Necropola de la Tele ti – Dr goie ti


61

Fig. 5

Fig. 6

Necropola de la Tele ti – Dr goie ti - Vase de ofrand


62

Fig. 7

Fig. 8

Necropola de la Tele ti – Dr goie ti (arme, br ar cu nodozit i)


63

Recipiente de tip mortaria descoperite în Dacia meridională în secolele II-III p. Chr.

Dumitru Hortopan

Summary

The study is approaching the problem of „mortaria” containers which were discovered in the Meridional Dacia from II-III centuries after Chr.

Especially, we aimed at the containers with stamps, which proceeded from the ceramics workshops in the South of Danube River, but, some of these are by local origin.

Beginning with the fourth century, the classical features of these containers degraded, so that, there are sporadic appearances in the archaeological excavations.

Termenul de mortarium (pelvis) se adresează unui recipient manufacturat, de regulă, din lut care are înfăţişarea unui castron cu baza plată, circulară, cavitatea interioară în formă de calotă semisferică, marginea evazată prevăzută cu un canal de scurgere (crestatum)1.

În funcţie de grosimea pereţilor, mortaria erau utilizate la zdrobirea seminţelor de cereale şi legume, la păstrarea hranei preparate şi a semilichidelor, la smântânirea ori închegarea laptelui2.

Pe unele mortaria apare imprimată o ştampilă, sub diferite forme, numele meşterului olar care le-a modelat, uneori dispus pe două rânduri care fl ancau un element decorativ fi tomorf (creanga de brad sau spicul de grâu).

Reperate cu precădere în mediul militar, dar şi în aşezările civile, mortaria au evoluat pe parcursul secolelor I-IV p. Chr3.

În ceea ce priveşte locul lor de provenienţă se acceptă că ar fi fost importate din sudul Dunării, însă s-a avansat şi ipoteza manufacturării acestora în atelierele

1 Gh. Popilian, Ceramica romană în Oltenia, Craiova, 1976, p. 46-47; Gh. Popilian, CRO, p. 46-47; M. Zahariade, în Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, (coord. C. Preda), vol III, M-Q, Bucureşti, 2000, p. 155.2 Gh. Popilian, CRO, p. 46-47.3 Ibidem p. 47-48.


64

civile sau militare locale4.În orice caz, trebuie admis că o parte din aceste recipiente au fost modelate în atelierele Daciei sudice.

Exemplarele descoperite în Dacia meridională (pl. I/1-11) aparţin formei clasice a acestei specii de vase descrise anterior. Ca variantă se pot delimita piesele lucrate din pastă cărămizie, maronie sau gălbuie care au în textură pietricele, cu pereţii groşi relativ oblici, marginea lată sau îngustă.

În stadiul actual al cercetărilor în Dacia sudică sunt cunoscuţi cu certitudine următorii meşteri ceramişti care au modelat mortaria: THEOTIMVS, STEPHANOS, MARCVS ARETIO, CLAVDIVS DOMITIVS EVARESTVS, MILONIS, PHILEMONOS şi VRSVLVS.

Mortaria cu ştampila THEOTIMVS s-au descoperit la Sucidava5, Romula6, Drobeta7 şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa8.Atelierul lui THEOTIMVS pare să fi e originar dintr-o zonă în care se manifesta infl uenţa greacă, însă este posibil să fi activat şi în Dacia meridională9.O variantă a acestei ştampile se întâlneşte la Romula sub forma THEOTIMVS STEFANOY10.O ştampilă similară s-a descoperit în Moesia Inferior, la Pavlikeni11.

Mortaria cu ştampila lui CLAVDIVS DOMITIVS EVARESTVS au apărut în Dacia meridională, la Romula12, Slăveni13 şi Enoşeşti14, în Dacia intracarpatică, la Apulum15 şi Ilişua16, iar în Moesia Inferior, la Durostorum17 şi Ostrov18. Avându-se drept repere dimensiunile variabile ale ştampilelor, modul lor de aplicare şi orientarea elementului decorativ s-a subliniat că aceste mortaria au fost manufacturate în ateliere diferite19. Din punct de vedere cronologic aparţin sfârşitului secolului al II-lea p. Chr. şi începutul veacului al III-lea p. Chr.20. C. 4 Ibidem; cf. C. L. Băluţă Mortaria ştampilate comune în Dacia şi Moesia Superior, în Pontica, 14, 1981, p. 126-127.5 IDR, II, 302.6 D. Tudor, Comunicări epigrafi ce (VI), în SCIV, 20, 1970, 2, p. 316, nr. 12.7 M. Davidescu Drobeta în secolele I-VII e. n. Craiova, 1980, p. 126.8 IDR, III/2, 580.9 Gh. Popilian, CRO, p. 148.10 IDR, II, 472.11 C. C. Petolescu, Inscripţiile pe mortaria din Moesia Inferioară(I), în Pontica, 17, 1984, p. 72, nr. 6.12 IDR, II, 472.13 Gh. Popilian, CRO, p. 49.14 A.Grosu, Noi contribuţii privind activitatea economică în vicii militarii. Vicus-ul de la Acidava, în Drobeta, 16, 2006, p. 66.15 C. L. Băluţă, Sigilla mortarium Apulensia, în Apulum, 15, 1977, p. 249-252.16 V. Christescu, Viaţa economică a Daciei romane (contribuţii la o reconstituire istorică), Bucureşti, 2004, (ediţia a II-a) p. 64-65.17 V. Culică, Un nou mortarium cu ştampilă descoperit în Dobrogea, în SCIV, 16, 1965, 2, p. 373, nr. 2, fi g. ½.18 Ibidem.19 C. L. Băluţă, Pontica, 14, 1981, p. 265.20 Ibidem .


65

C. Petolescu consideră că ştampila s-ar lectura Cl(audii) Domitia(ni) Evaresto ( făcut de Evarestus(sclav) al lui Claudius Domitianus21).

Mortaria cu ştampila lui MARCVS ARETIO s-au găsit în Dacia meridională, la Romula22 şi Buridava23, în Dacia intracarpatică, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa24 şi Moesia Inferior, la Durostorum25. Asemănarea dintre ştampile sugerează originea comună fi ind confecţionate într-un singur atelier care, se pare, era la Durostorum26. Aceste exemplare se plasează la sfârşitul secolului al II-lea p. Chr. şi începutul veacului al III-lea p. Chr.27.

Mortaria cu ştampila lui PHILEMONOS s-a descoperit în Dacia sudică, la Răcari28şi Enoşeşti29, în Dacia intracarpatică, la Tibiscum30, în sudul Moldovei, la Barboşi31 şi în Moesia Inferior, la Durostorum32, Novae33 şi Olbia34. Structura diferită a ştampilelor care apar imprimate atât cu litere latineşti cât şi cu caractere greceşti ilustrează existenţa unor ateliere diferite care au activat în intervalul cronologic al ceramiştilor precedenţi35.

Mortaria cu ştampila lui MILONIS provin de la Romula36 şi Slăveni37.La Drobeta s-a găsit într-un context stratigrafi c din secolul al II-lea p. Chr. un

fragment de mortarium cu ştampila lui VRSVLVS.38

De asemenea, la Gârla Mare cu prilejul campaniei arheologice din anul 2001 s-a recuperat un mortarium întreg care „păstrează ştampila producătorului, necunoscută până acum în literatura de specialitate”.39 (VRPV/IENIV)

Fragmente de ştampile pe mortaria s-au mai descoperit la Jidava40, Romula41,

21 C. C. Petolescu, SCIVA, 31. 1980, 3, p. 459.22 IDR, II, 468.23 IDR, II, 568.24 IDR, III/2, 573.25 V. Culică, SCIV, 16,1965, 2, p. 373-377. 26 C. L. Băluţă, Pontica, 14, 1981, p. 265-266; cf. Gh. Popilian, CRO, p. 49.27 C. L. Băluţă, Pontica, 14, 1981, p. 266.28 IDR, II, 172.29 A. Grosu, op. Cit., p. 66.30 IDR, III/1, 237, 268.31 S. Sanie, I. T. Dragomir, Ş. Sanie, SCIVA, 26,1975, 2, p. 190, nr. 4, fi g. 1/5-6 şi 2/6. 32 CIL, III, 14215.33 C. C. Petolescu, SCIVA, 31, 1981, 3, p. 459.34 Ibidem.35 C. L. Băluţă, Pontica, 14, 1981, p. 266.36 IDR, II, 469.37 Informaţie primită de la dr. Gh. Popilian, căruia îi mulţumim şi pe această cale.38 M. Davidescu, op. cit.. p. 121.39 I. Stîngă, CCAR, campania 2001, (a XXXVI-a sesiune naţională de rapoarte arheologice, Buziaş, 28 mai-1iunie 2002), p. 141-142; cf. Idem Podul şi oraşul antic Drobeta-poartă a latinităţii românilor. Catalog de expoziţie, Drobeta-Tr. Severin, 2003, p. 35, nr. 128; idem, Villa rustica de la Gârla Mare, judeţul Mehedinţi. Studiu monografi c, Craiova, 2005, p. 41.40 IDR, II, 630.41 IDR, II, 466-467.


66

Sucidava42 şi Enoşeşti43.În legătură cu originea acestor mortaria ştampilate doar investigaţiile chimice

asupra lutului din care au fost modelate pot determina cu exactitate locul lor de provenienţă, provinciile nord-dunărene sau cele din sudul fl uviului44.

Din secolul al IV-lea p. Chr. trăsăturile clasice ale acestui gen de recipient se alterează, regăsindu-se tot mai rar în săpăturile arheologice45.

42 IDR, II, 303.43 C. Preda, A. Grosu, Cercetările arheologice din castrul roman de la Enoşeşti-Acidava, AO, SN, 8, 1993, p. 48, pl. 3/5.44 C. L. Băluţă, Pontica, 14, 1981, p. 266-267.45 A. Opaiţ, Aspecte ale vieţii economice din provincia Scythia (secolele IV-VI pCh.) Producţia ceramicii locale şi de import, Bucureşti, 1996, p. 111.


67

1 2

3 4

5 6

7

89 10 11

Pl. I Mortaria si stampile: Romula (1-6, 8-11) (dupã Gh. Popilian); Drobeta (7) (dupã I. Stîngã)


69

Un fragment ceramic antropomorf descoperit la Stolniceni-Buridava romană, jud. Vâlcea

Carol Terteci, Ion Tuţulescu

SUMMARY

The archaeological research during April 2010 conducted at the discovery of a ceramic piece of what remained from the bottom of a container having a central anthropomorphic representation. At the current level of research on the Roman pottery from Oltenia, the discovery, although not very spectacular, is rare, if we compare it to other discoveries of this type in Oltenia.

În ceea ce urmează, ne vom referi tangenţial la ultima cercetare arheologică (preventivă) din aşezarea de epocă romană Stolniceni-Buridava romană. Situl1 respectiv a mai fost cercetat arheologic prin săpături sistematice între anii 1956 – 1958, 1962 – 1965 şi 1967 de colectivul coordonat de D. Tudor2 şi între 1971 – 1992 de Gh. Bichir. O cercetare arheologică preventivă a fost efectuată în anii 2005 - 2006 în cinci puncte, de către Mariana Iosifaru şi Cristinel Fântâneanu, Muzeul Judeţean Vâlcea. În anul 2007 s-a executat o cercetare preventivă prilejuită de amenajarea stradală, cercetarea fi ind coordonată de Mariana Iosifaru, din colectiv mai făcând parte arheologii Ion Tuţulescu şi Claudiu Aurel Tulugea3. Un an mai târziu, acelaşi colectiv reia cercetările pe strada Buridava, prilej cu care au fost trasate trei secţiuni şi o casetă.

Aşezarea civilă4 (fi g. 2) romană se afl ă amplasată pe malul drept al Oltului, zona fi ind suprapusă în întregime de cartierul Stolniceni. Investigaţiile arheologice au identifi cat şase niveluri de locuire (cinci romane, al şaselea datat post retragerii stăpânirii romane din Dacia). Primele construcţii sunt realizate în vremea 1 cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?jud=41&Lang=RO&crsl=2&csel=2&clst=1&lpag=100&campsel=jud&nr=1&ids=32 D. Tudor, Centrul militar de la Buridava, în SMMIM, 1, 1968, p. 17-29 ; Idem, Câteva probleme ale epocii romane în lumina cercetărilor arheologice de la Buridava, în Buridava. Studii şi materiale, 1972, p. 29-363 Arheologi în cadrul Muzeului Judeţean “Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea4 D. Tudor, Oltenia romană, 1978, p. 214-217


70

împăratului Traian la ridicarea acestora participând trupe aduse din Moesia Inferior, precum: legiunile I Italica, V Macedonica, XI Claudia şi unităţile auxiliare: cohors II Flavia Bessorum, cohors IX Batavorum şi pedites singulares5. Perioada de maximă înfl orire a centrului de la Buridava aparţine stratigrafi c nivelelor I-IV (Traian-Filip Arabul). Penultimul nivelul, V, corespunde intervalului Filip Arabul – Aurelian. Ultimul nivel de locuire, VI, datează la sfârşitul sec. III (post 274) şi primele decenii ale sec. IV şi aparţine unei comunităţi formată din daco-romanii rămaşi la care se adugă dacii liberi pătrunşi aici după retragerea stăpânirii romane din Dacia.

Materialul arheologic descoperit demonstrează prezenţa romanilor la Stolniceni încă de la sfârşitul primului război daco-roman, când Buridava devenise un important cartier militar al guvernatorului Moesiei.

Revenind asupra descoperirii, investigaţia arheologică s-a desfăşurat pe parcursul lunii aprilie 2010, la cca. 100 m sud de therme, în aşezarea civilă, proprietate privată, având ca scop descărcarea de sarcină arheologică a terenului pe care propietarul intenţiona să construiască o locuinţă.

Cercetarea s-a efectuat la 100 m sud de therme, cca. 350 m est de DN Rm. Vâlcea-Drăgăşani şi la 150 m vest de râul Olt, pe o suprafaţă de 186 mp. Au fost trasate 2 casete notate C.1 (3x2 m), C.2 (2x2m) şi o suprafaţă notată S. XVI (8x4 m). Cea mai edifi catoare stratigrafi e a fost surprinsă în S.XVI :

− -0,00-0,10 m, sol vegetal ;− -0,10-0,40 m, un singur nivel de epocă romană, de culoare brun- închisă,

pigmentat cu fragmente ceramice, fragmente de cărămizi ;− -0, 40-0, 80 m, nivel brun-deschis, fără urme arheologice ;− -0,80-2,00 m, pietriş.Situaţia stratigrafi că prezentată prin cercetarea acestui punct din sit poate

sugera ideea că atât secţiunea, cât şi cele două casete cu puţin material au fost trasate în preajma unei locuinţe romane, afl ată cel mai probabil la vest de ele.

Materialul arheologic descoperit se încadrază în sec. II-III, aceasta reprezentând perioada maximă de dezvoltare a aşezării de la Buridava Romană.

Fragmentul de fund de vas (fi g. 3a, fi g. 3b) care are o reprezentare antropomorfă a fost descoperit în S.XVI, la adâncimea - 0, 30 m. Pasta este semifi nă, de culoare cărămizie. Nasul şi obrazul stâng sunt bine profi late, sub obrazul stâng suprafaţa fi ind ciobită vizibil. Pe marginea inferioară, sub bărbie, se pot observa urme de slip roşu-portocaliu, de altfel prezenţa acestuia se face remarcată atât pe partea inferiară cât şi cea exterioară a piesei supuse studiului nostru.

Cea mai mare parte a feţei este vizibilă, precum şi o mică zonă ce sugerează părul. Ochii sunt mari, de formă ovală, având irisul sugerat printr-o mică adâncitură. Celălalt ochi este şters şi nu mai este vizibilă decât forma sa ovală. Gura este reprezentată prin 2 linii paralele şi orizontal incizate, sub care este

5 D. Tudor, Pedites singulares à Buridava, în Dacia, N.S., VIII, 1964, p. 345-351


71

sugerată bărbia, aceasta fi ind reliefată printr-o incizie verticală. Datorită trăsăturilor feţei care s-au păstrat, putem sublinia că este vorba de o reprezentare feminină, pornind şi de la încadrarea realizată de Gheorghe Popilian unor piese asemănătoare descoperite în Oltenia6.

Starea de conservare în care s-a păstrat acesta lasă să reconstituim forma şi dimensiunile vasului de la care provine, precum şi imaginea reprezentării antropomorfe în ansambul ei. De asemenea, descoperirile de acest gen pe teritoriul Olteniei romane sunt puţine, singurele analogii fi ind semnalate la Sucidava-Celei7 (fi g. 5) şi Orlea8 (fi g. 6).

Reprezentarea antropomorfă pe fund de vas este denumită de autorul cercetărilor de la Buridava Romană-Stolniceni, cap de meduză. O piesă similară a fost descoperită în acelaşi sit9, în anul 1970, cercetarea fi ind executată în zona thermelor (fi g. 4). Fragmentul respectiv este mult mai bine păstrat, piesa afl ându-se în colecţia Muzeului Judeţean « Aurelian Sacerdoţeanu » Vâlcea.

Tipul de vase cu reprezentări antropomorfe în interior este atribuit mai mult provinciilor estice ale Imperiului Roman, decorul considerat mai degrabă elenistic10. Considerăm că, vasul aparţinând reprezentării mai sus menţionate a avut o utilizare mai mult ritualică decât o întrebuinţare casnică.

Calitatea inferioră al pastei, ne îndreptăţeşte să încadrăm fagmentul prezentat în rândurile de mai sus în categoria imitaţiilor locale, acest tip de ceramică nefi ind singurul imitat de olarii autohtoni.

Descoperirea acestui fragment ceramic cu alt rol decât cel casnic, într-un sit de importanţă locală, dar menţionat şi de Tabula Peutingeriana, confi rmă o prezenţă puternică a elementului roman în zona alutană. Doar imposibilitatea de a cerceta sistematic zona actualului cartier Stolniceni ne împiedică să cunoaştem adevărata întindere a aşezării romane, singurele vestigii rămase vizibile fi ind o parte din terme.

Abrevieri bibliografi ce:

Buridava – Buridava. Studii şi materiale, Rm. VâlceaDacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie,

BucureştiSMMIM – Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară, Bucureşti

6 Popilian, Ceramica, p. 52 şi urm.7 Gh. Popilian, Ceramica romană din Oltenia, 1976, p. 174; Pl. XXI, fi g. 243; Ipoteza emisă de noi este legată şi de cercetarea defi citară sau de publicarea unui număr mic de informaţii din zona Olteniei, 8 Popilian, Ceramica, p. 52, 174, Pl. XXI, fi g. 2449 Popilian, Ceramica, p. 52, 174, Pl. XXI, fi g. 24510 H. Goldman, Excavations at Gözü Kule, Tarsus, vol. I, p. 185 apud Gh. Popilian, Ceramica, p. 53


72Bibliografi e: Dumitru Tudor, Câteva probleme ale epocii romane în lumina cercetărilor

arheologice de la Buridava, în Buridava. Studii şi materiale, 1972, p. 29-36;Dumitru Tudor, Centrul militar de la Buridava, în SMMIM, 1, 1968, p. 17-

29;Dumitru Tudor, Pedites singulares à Buridava, în Dacia, N.S., VIII, 1964, p.

345-351;Gheorghe Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976;www.cimec.ro, Repertoriul Arheologic Naţional.


73

Ilustra ii

Fig. 1 Harta descoperirilor din Oltenia

Fig. 2 Stolniceni


74

Fig. 3a Fig. 3b

Fig. 4 Apud Popilian, Ceramica, Pl. XXI, fig. 245


75




77

Die römischen Kastelle aus Dakien nach dem aurelianischen Rückzug und der Fall Răcari1*

Dan Matei

Optimis ducibus et carissimis commilitonibus cum quibus Pelendavae militavi

Ein postaurelianisches Leben in den ehemaligen römischen Kastellen aus Dakien fand sicherlich statt und wurde beurkundet, ohne immer von Dauer zu sein und sich auf der ganzen Fläche der Kastelle auszubreiten. Durch dieses postaurelianische Leben meinen wir nicht die täglichen Tätigkeiten, die innerhalb des Flächeninhaltes während der Jahrhunderte statt gefunden haben und die manchmal auch heute noch fort dauern, sondern das Leben, in dem die alten römischen Bauten und die lebensfähigen Anlagen der Kastelle von den neuen poströmischen Besitzern wieder verwendet und an die eigenen Standards angepasst wurden2.

Gleichzeitig soll man unbedingt den Unterschied zwischen den Kastellen, die in dem Spätrömischen Reich gebliebenen oder in konstantinischen oder justinischen Zeiten wierdereroberten Territorien geblieben sind und denjenigen, die sich in auf dem Gebiet außer kaiserlicher Kontrolle befanden, machen. Während die ersten von der gleichen römischen Armee, die sie vor 271-2753

1* Unser vorliegender Beitrag ist eine überarbeitete Fassung des gleichnahmigen Aufsatzes, der in dem Anuarul Şcolii Doctorale. Istorie-Civilizaţie-Cultură („Babeş-Bolyai” Universität Cluj-Napoca), IV, 2009 veröffentlicht wird. Wir bedanken uns hiermit auch bei unserer lieben Kollegin Ioana Chelaru, da sie uns den Zugang zu manchen bibliografi schen Informationen erleichtert hat. Die Übersetzung gehört der Frau Prof. Dr. Elena Viorel, der wir nochmals unsere Dankbarkeit ausdrücken. 2 Die Kriterien eines poströmischen Lebens aus dieser Sicht haben wir schon in einem früheren Vorgehen erläutert, vgl. Consideraţii asupra vieţii în castrele Daciei intracarpatice după părăsirea lor de către trupe, in: S. Nemeti, F. Fodorean, E. Nemeth, S. Cociş, Irina Nemeti, Mariana Pâslaru (Hrsg.), Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007 (im folgenden als Consideraţii zitiert), 500 f.3 Es ist der Fall der Kastelle von Pojejena, Mehadia, Drobeta; ein allgemeiner Überblick darüber fi ndet man bei Doina Benea: Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Bd. I, Timişoara, 1996 (DSV), 74, 97 f., 104-106; neueren bei D. Bondoc: The Roman rule to the North of the Lower Danube during the Late Roman and Early Byzantine period, Cluj-Napoca, 2009 (National Museum of Romanian History, The Center for Roman military studies, 4), 44 f., 56 f., 62-67.


78

aufgebaut haben, weiterhin bewohnt oder wiederbesetzt und wiederaufgebaut werden konnten, befanden sich die letzteren mit weit offenen Toren für alle, die dort wohnen wollten oder die Möglichkeit hatten, sich da anzusiedeln: römische Bevölkerung oder verschiedene Wandervölker und barbarische Völker, die nach dem Verschwinden der dakischen Limes freien Zugang in die ehemalige Provinz hatten.

Ein ständiger Aufenthalt oder eine vorübergehende Anwesenheit für eine dieser ethnischen Gruppen setzte entweder eine Vorrangstellung der militärischen Kraft dieser Gruppen auf dem Gebiet, wo sich das Kastell befand voraus, oder dass sie dort von anderen mächtigeren ethnischen Gruppen toleriert wurden. Die militärische Gewalt ist also ein entscheidender Faktor für die Anwesenheit oder die Ansiedlung der einen oder anderen erwähnten ethnischen Gruppen in einer ehemaligen römischen Befestigungsanlage.

Alle drei Völkergruppen wurden in den dakischen Kastellen auf dem Gebiet, das außer der spätrömischen Kontrolle blieb, beurkundet. Aus diesen drei ethnischen Gruppen ist die römische Völkergruppe am schwersten hervorzuheben4. Dafür gibt es mehrere Ursachen: die heutige mehr oder weniger objektive Unfähigkeit, Artefakte, die den Römern zugeschrieben wurden, ein paar Jahrzehnte vor bzw. nach dem aurelianischen Rückzug, chronologisch abzugrenzen, insbesonders im Falle der Tongefäße5. Ein Grund dafür ist auch die Tatsache, dass in den Jahrhunderten, die dem aurelianischen Rückzug folgten, verschiedene Artefakte in Umlauf gesetzt wurden die keine sichere ethnische Geltung, höchstens einen relativen Wert hatten6. Archäologische Untersuchungen hatten es tatsächlich sehr schwer, in Abwesenheit gut datierbarer Artefakte, eine Vielzahl von poströmischen Verbesserungen, Anpassungen oder Umbauten in den zerfallenen Kastellen für das unscheinbare und bescheidene Leben der römischen Bevölkerung zu

4 Die Anwesenheit jeder dieser ethnischen Gruppen in den Kastellen innerhalb des Karpatenbogens der ehemaligen Provinz war ungleich und mit einer mehr oder weniger Sicherheit nachgeprüft; für dieses Problem siehe auch: D. Matei, Consideraţii, 502-508. Im Gegensatz zum letzten Mal, wo wir ohne Einwand bestimmte Bewohnungen oder Begrabungen als römisch eingeordnet haben, befi nden wir uns jetzt in Erwartung neuer endgültigen Entdeckungen und in der Hoffnung einer persönlichen Untersuchung von meistmöglichen archäologischen Material. 5 Bezüglich dieser Problematik bleiben die realistischen Beobachtungen von M. Bărbulescu leider noch immer aktuell: Potaissa după mijlocul secolului al III-lea, in Potaissa, II, 1980, 170; Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. Bd. I, Cluj-Napoca, 1987, 56, 58; Potaissa. Studiu monografi c, Turda, 1994 (Dissertationes Musei Potaissensis, I), 177; sowie von D. Protase: Autohtonii în Dacia. II. Dacia postromană până la slavi, Cluj-Napoca, 2000 (Autohtonii II), 28; La continuité daco-romaine (IIe – VIe siècles), Cluj-Napoca, 2001 (La continuité), 203 f.6 Mit Bezug auf die Zwiebelkopffi bel und auf die römischen Bronzemünzen, die in den Kastellen entdeckt wurden, hat C. H. Opreanu sie mit Recht als nicht ethnisch beweisbares Material angedeutet; siehe seine Rezension zu M. Bărbulescu, Mormântul princiar germanic de la Turda / Das germanische Fürstengrab von Turda, Cluj-Napoca, 2008 (Die Publikationen des Instituts für klassische Studien, 10), in: StudiaUBB. Historia, 54, 1-2, 2009, 156.


79

unterscheiden7.Alle diese Ursachen haben dazu geführt, dass eine poströmische Bewohnung in

den Kastellen selten mit eindeutigen Proben bewiesen werden konnte. Nachdem es keine Beweise gab, wurden Informationen oft aufgrund der Verallgemeinerungen oder Überbietungen nur angenommen8, weil die wissenschaftliche Objektivität, die wesentlich in diesem problematischen Fall gewesen wäre, mit einer Umstandsobjektivität ersetzt wurde und für richtig gehalten.

Das Kastell in Răcarii de Jos (Gemeinde Brădeşti, Kreis Dolj) wurde stets mündlich erwähnt und in der Fachliteratur mehrfach zitiert, dank einer bemerkenswerten Ausnahme: bis vor kurzem war das Kastell Răcarii de Jos der einzige Fall einer ehemaligen römischen Festung , die von der dakisch-römische Bevölkerung weiterhin zur Verteidigung nach dem aurelianischen Rückzug von dem ehemaligen dakischen Provinzraum benutzt und sogar verstärkt wurde.

D. Tudor schrieb vor mehr als vierzig Jahren in Bezug auf den Manuskript-Bericht von P. Polonic über die Ausgrabungen in diesem Kastell folgendes: „Polonic stellt fest, dass in dieser späten Epoche, dieses Kastell in zwei gleiche Teile durch eine Erdmauer O – W eingeteilt wurde”, „Tocilescu und Polonic haben bemerkt, dass der Wehrgraben stark verbreitert wurde (von 8 zu 12 m), dass die Tore mit «barbarischen Mauern» gesperrt wurden, die zerstörte

7 Es ist nicht einfach, zwischen den Bauwerken und den bescheidenen Bauänderungen aus der Zeit der „militärischen Anarchie” (diese beginnt mit dem vierten Jahrzehnt des 3. Jahrhunderts) und den auch so bescheidenen poströmischen Einrichtungen zu unterscheiden (so wie sie in den wenigen Fällen außer Zweifel im „zivilen” Kontext datiert und bewiesen wurden). Die Ähnlichkeit, die wir theoretisch einigermaßen bei den beiden „Bauweisen”, die chronologisch, vor bzw. nach den Jahren 271-275 eingeordnet sind, fi nden, kann zu Fehlern in der zeitlichen Festlegung führen, wenn nur der einfache Aspekt der Improvisation und das anspruchslose Bild der Konstruktionen in der Beurteilung entscheidend ist.8 Es ist somit suggestiv die Behauptung, nach der „wie in dem Fall der Städte, sich die Wandervölker (Sarmaten, Gothen, Gepiden, Awaren) nicht in oder neben den römischen Kastellen angesiedelt haben, sondern in ihrer Gegend. Die archäologischen Funde, die bis heute bekannt sind, beweisen klar diese Tatsache. Sie haben die Ansiedlung, aber nicht die Verwüstungen in den ehemaligen Städten, Kastellen und den abhängigen Siedlungen vermieden, wo weiterhin dakisch-römische / römische Völkergemeinschaften lebten.” (D. Protase, Autohtonii II, 20; La continuité, 192). Die Aussage, wonach die Anwesenheit von Wandervölkern in den ehemaligen Kastellen verneint ist, wird von denselben archäologischen Befunden des zitierten Autors, die als Argument verwendet sind, vollständig abgelehnt. Wir sehen keinen Grund dafür, weshalb die Kastelle ohne ihre ursprüngliche Nutzung und ihre entsprechenden Zivilsiedlungen von diesen Einwanderer vermieden werden sollten, und nicht als Ansiedlungsort für eine kürzere oder längere Zeitspanne, sogar in den Gebieten, wo es schon Bauwerke gab, benutzt wären. Die Tatsache, dass eine zerfallene Landschaft für diese Wandervölker, die mit der Natur verbunden waren, nicht attraktiv sein konnte, kann nicht als ein Gegenbeweis gelten, wie es auch bei den ehemaligen Städten de Fall ist, über die D. Protase berichtet: Autohtonii II, 8; La continuité, 176; und in D. Protase, Al. Suceveanu (Hrsg.), Istoria românilor. Bd. II Daco-romani, romanici, alogeni2 (Rumänische Akademie, Abteilung für Geschichtswissenschaften und Archäologie), Enzyklopädischer Verlag, Bucureşti, 2010, 668.


80

Umwehrungsmauer mit einer 2,5 m hohen Erdmauer bedeckt wurde”9, „sowohl dieser ( d. h. P. Polonic), als auch Tocilescu stellen fest…dass die vier Tore des Kastells mit spät hingebauten Mauern gesperrt wurden”10. Selbst wenn diese Informationen aus dem Manuskript von P. Polonic herausgenommen wurden11, die Tatsache dass Gr. Tocilescu auch erwähnt wird, führt zum Schluss, dass die Urheberschaft über diese Informationen beide zugeschrieben werden soll. Nur Gr. Tocilescu (vielleicht war er nicht der einzige), ist als Informationsquelle für D. Tudor bezüglich der zweideutigen Behauptung, nachdem die davor zitierte „späte Epoche”, wo die aufgezählten Bauarbeiten aufgeführt wurden : „…die konstantinische Epoche ist, aus der wir Fibeln aus der Invasionsperiode, Scherben und späten Münzen besitzen”12.

Letztendlich „hinsichtlich der Aufeinanderfolge der Silber- und Bronze- Münzen , bemerken beide Forscher, dass diese mit der Zeit von Vespasian beginnen und bis zur Zeit Decius reichen, und dass sie dann wieder in den Zeiten von Diokletian, Konstantin der Große, Valens erscheinen, und im 6. Jahrhundert erscheinen die byzantinischen Münzen”13.

Aus der verdienstvollen wissenschaftlichen Untersuchung von D. Tudor über die Forschungen am Ende des 19. Jahrhunderts, die größtenteils unveröffentlicht geblieben sind, erfolgt, dass sowohl P. Polonic als auch Gr. Tocilescu über die poströmischen Eingriffe auf den Wehrgraben, die Tore (eigentlich eines einzigen Tores, siehe unten) und die Umwehrungsmauer berichten. P. Polonic ergänzt die Informationen mit der Anwesenheit einer Erdmauer auf die längere Mittelachse des Kastells, das dadurch in zwei Hälften geteilt werden konnte. Aus den Aussagen von D. Tudor ist nicht zu schlussfolgern, mit welcher Sicherheit die beiden an die betreffenden Eingriffe geglaubt hatten oder dass es sich nur um Hypothesen handelt. Jedenfalls, bezüglich der Artefakte, über poströmische Fibeln und Gefäßscherben, scheint nur Gr. Tocilescu (oder nicht nur er) geschrieben zu haben; über Münzen haben aber beide geschrieben. Lassen wir beiseite die Arbeiten zur Neubefestigung des Kastells, sicher ist, dass sowohl Gr. Tocilescu als auch P. Polonic schriftliche Beweise über die Entdeckung von Artefakten, von denen sie glaubten, dass diese aus einer Zeit nach dem Verlassen der Festung stammen.

D. Tudor Glauben schenkend was die Gültigkeit derjenigen Informationen angeht, die er dank P. Polonic und Gr. Tocilescu niederschreiben konnte (obwohl 9 D. Tudor, Castra Daciae Inferioris (VIII). Săpăturile lui Gr. G. Tocilescu în castrul roman de la Răcari (raion Filiaşi, reg. Oltenia), in Apulum, V, 1965 (Castra), 238.10 Ebd., 236.11 Bei der Anm. 15 (S. 236), bzw. Anm. 30, 33 (S. 238), des vorher zitierten Artikels, wird auf die Seiten hingewiesen, die an einer anderen Stelle (S. 234, Anm. 10) sagt man, dass sie zum P. Polonic gehören.12 Ebd., 238 und Anm. 31, wo auf eine Manuskript-Seite hingewiesen wird, die nach Anm. 10 (S. 234) einer Mitteilung von Gr. Tocilescu gehört.13 Ebd., 238 und Anm. 32, wo tatsächlich in derselben Anm. 10 (S. 234) einige sowohl von P. Polonic als auch von Gr. Tocilescu geschriebene Seiten hingewiesen sind.


81

wir später sehen werden, dass er einen Irrtum in Bezug auf die versperrten Toren begangen hat), ist es jedoch dringend nötig eine Nachprüfung der Manuskripte bezügllich der Grabungen; umsomehr da die mit schönen Resultaten wiederaufgenommenen Untersuchungen des Kastells den meisten Aussagen der beiden berühmten Vorläufer der rumänischen Archäologie in Hinsicht auf der Evolution in den ersten 2.-3. Jahrhunderten nach dem es verlassen wurde14. Nur die Bewohnung im 6. Jh. und weitergehend im 7. Jh. wurde von modernen Forschungen bestätigt.

Weiterhin werden wir jedes Element materieller Kultur in Betracht ziehen, sowie jede Befestingungsarbeit, die zur Forderung der Neuverwertung eines Teil des Kastells als Schutzplatz gebracht hat. Von den Spuren der materiellen Kultur werden wir nur diejenige in Betracht ziehen, die durch archäologische Forschungen ans Licht gebracht wurden15; diejenigen über die man nur weiß, dass sie aus Răcari stammen, müssen beiseite gelassen werden wegen der Unsicherheit betreffend den genauen Fundplatzt, welcher für immer über sie hängen wird, obwohl sie Stücke hohergeschichtlicher Relevanz darstellen16.

Wegen der hohen ökonomischen und sozialen Bedeutung wiegen die Münzen

14 Nachdem D.Tudor die Daten aus Manuskripten hinsichtlich der poströmischen Arbeiten und Artefakte veröffentlicht hat, sind die betreffenden Informationen in unveränderter Form auch in andere Arbeiten des erwhänten Verfassers eingetreten: Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968, 311 f.; Oltenia romană4, Bucureşti, 1978 (OR4), 294. Ohne eine Gegenüberstellung mit den ursprünglichen Manuskripten und ohne diese einer tiefsinnigen Kritik zu unterziehen, wurden die Informationen von D. Tudor in verschiedene allgemeine Werke oder Studien übernommen: D. Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966 (Biblioteca de arheologie IX), 125 (Nr. 19), 134, 181 (Nr. 144); ders., Autohtonii II, 20, 286 f. (Nr. 633); ders., La continuité, 191 f.; O. Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976 (Romanitatea), 40, 78; Al. Diaconescu, C. Opreanu, Cîteva puncte de vedere în legătură cu evoluţia societăţii autohtone în epoca daco-romană tîrzie şi în perioada migraţiilor, in AIIA Cluj, XXIX, 1988-1989, 583-585; Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VII, Bucureşti, 1997 (Continuitate), 120, 162, 164, 167; P. Hügel, Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus Decius-Aurelian), Cluj-Napoca, 2003 (Dissertationes Dacicae Nr. 2) (Ultimele), 131, 136, 139; D. Matei, Consideraţii, 508.15 Einige von diesen haben wegen der Abwesenheit von Detaills eine geringe Verwendung. Nach einigen älteren Ausgrabungen wird berichtet, dass “…das letzte Niveau ist...über eine Brandschicht infolge einer leichten Brandstitftung im Kastell entstanden. Diese Schicht ist nicht auf der ganzen Fläche der Festung anwesend und ist von ungeschickten, nicht römischen Einrichtungen mit einer späteren Keramik aus dem IV.-VI. Jh vertreten .“: C. M. Vlădescu, R. Avram, O. Stoica, L. Amon, Cercetările arheologice în castrul de la Răcari. Campania 1991, in Oltenia. Studii – Documente – Culegeri, III, 1998, II, 1-2, 85 (siehe auch 84); ähnliches ist auch in C. M. Vlădescu et alii, Castrul roman de la Răcari, judeţul Dolj, in: Revista Muzeului Militar Naţional. Supliment 1 (o. J.) (Castrul roman), 7 (ohne dass sie erwähnt wurden, ist es offensichtlich, dass die Autoren dieses kleinen Berichtes C.M. Vlădescu und seine Assistenten sind) zu fi nden.16 Wir beziehen uns konkret auf ein Fragment der Bügelfi bel.(D. Tudor, Castra, 254, Abb. 11/2).


82

schwer in der Waage unseres Gespräches und aus diesem Grund müssen wir unsere Aufmerksamkeit als erstes auf sie richten. Leider relativiert ihre unklare Lage deutlich ihre Möglichkeit zu informieren. Über „... die Münzen aus der späten bewohnten Periode des Kastells, alle aus Bronze, von welchen Tocilescu 15 Stück gesammelt hat, die besser erhalten waren, in einem römischen Tontöpfchen aus dem 2.-3. Jh.“, erwähnt D. Tudor noch, dass „...sie wurden von uns im Jahre 1944 aufgezeichnet, ohne dass sie gereinigt wurden. Heute befi nden sie sich mit anderen Stücken im Museum gemischt...“17.

Die 15 Münzen, die von D. Tudor festgesetzt wurden, staffeln sich sicherlich von Diokletianus zum Justinian oder Justin II. und eine von ihnen könnte die Reihe bis Phocas fortsetzen18. Man konnte vorhin sehen, dass ihr Dasein auch schrifl tich von P. Polonic und Gr. Tocilescu bestätigt ist19. Wir haben also keinen Grund zum Zweifel, über ihren Fund bei den Forschungen in dem Kastell. Wir beeilen uns aber hinzuzufügen, dass derartige Münzen, posterior dem Jahre 271/275, nicht in Ausgrabungen der Zwischenkriegszeit ans Licht gekommen zu sein scheinen (Gr. Florescu, 1928, 1930), und auch nicht in Ausgrabungen näher an unsere Zeit (C. M. Vlădescu und Mitarbeiter, 1991-1992; E. S. Teodor, D. Bondoc und Mitarbeiter, 2003-2008; bzw. E. S. Teodor und Mitarbeiter, 2008-2010), so dass es zu einem gerechtfertigtem Zweifel der vorigen Behauptung kommen kann20. Die Anzahl von 15 scheint zu groß21, dass mindestens andere der im Lot enthaltenen 17 Ebd., 252.18 Ebd., 252 f.19 Es muss aber bemerkt werden, dass in P. Polonics Tagebuch der Ausgrabungen die späteste erwähnte Münze unter Decius geprägt ist, vgl. dafür E. S. Teodor, Prima amenajare a castrului de la Răcari (jud. Dolj), in E. S. Teodor, O. Ţentea (Hrsg.) Dacia Augusti Provincia. Crearea provinciei (Actele simpozionului desfăşurat în 13-14 octombrie 2006 la Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti), Bucureşti, 2006 (MNIR, Publicaţiile Centrului de Studii Militare Romane, 1) (Prima), 222 (siehe auch 219, Anm. 3). 20 E.S. Teodor bemerkt dass „nach einer aufmerksamen Neulesung der berichtenden Seite“ , die Münzen die von D. Tudor analysiert wurden „... nicht inventarisiert wurden und über keine Herkunftshinweise haben“ (Ebd., 222, Anm. 15; siehe dafür auch: http://www.mnir.ro/cercetare/santiere/racari/istoric/istoric. htm). Dass die Stücke bei der Bearbeitung über keine Inventarnummer haben, geht auch daraus hervor, dass das nicht erwähnt wird und dass sie später unter anderen Münzen vermischt waren. D. Tudor hat aber keinen Zweifel über ihren Ursprung. Andererseits meint E. S. Teodor in http://alexisphoenix.org/racarifort. php (im Sektion Signifi cant discoveries from Răcari) : „…the exact origin of the monetary collection speculated by Dumitru Tudor…has as only relation with Răcari the pot in which it was discovered in repository, decades after Tocilescu’s death, inscriptioned »Răcari«”. Es ist unverständlich, warum eine solche Angabe nicht in die Fachliteratur eingefügt wurde, weil wenn sie wahr ist, besteht die Möglichkeit, dass die Münzen nicht tatsächlich aus dem kleinwallachischen Kastell stammen .21 Es kann nicht ausgeschlossen sein, dass die Münzen von Gr. Tocilescu, von den Bewohnern des Dorfes, wo sich die Festung befi ndet, erworben waren, und dass diese nicht (oder nicht ganz) auf der Fläche des Kastells gefunden waren. Es wurde auch die Behauptung aufgestellt, dass die Forschungen von Gr. Tocilescu und P. Polonic auch die Zivilsiedlung umgefasst hätten: D. Bondoc, N. Gudea, Castrul roman de la Răcari. Încercare de monografi e, Cluj-Napoca, 2009 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I. p. Chr., vol. XIV) (Castrul), 16, 288.


83

Zeitspannen nicht aus nachträglichen Forschungen stammen. Die Lage muss als solches gesehen werden. Deshalb denken wir, dass es zu bevorzugen ist, dass die Münzen, ohne dass sie ihren ganzen Quellenwert verlieren, nur als angrenzende Beweise zweitrangig sicherer Zeugnisse verwendet werden.

Für das 4. Jh. gäbe es nur einen Beweis in diesem Sinne. Es ist die Rede über ein Bruchstück Zwiebelkopffi bel, woraus nur ein Teil des Bogens mit einem Seitenarm erhalten worden ist (3 x 2,8 x 1 cm). Das Stück, aus den zwischenkriegszeitlichen Untersuchungen von Gr. Florescu stammend22, hat als Einzelstück eine begrenzte historische Bedeutung.

D. Tudor erwähnt in lakonischer Weise, dass „im inneren Hütten und Holzbuden gebaut werden. Aus diesen späten Behausungen haben die Ausgrabungen von Gr. Tocilescu ein reiches archäologisches Material aus dem IV-VI. Jh. ans Licht gebracht ...“23, ohne dass man die Grundlagen seiner Worte kennen kann24. Wir denken, dass es sich um eine einfache Hypothese handelt, welche voraussetzt, dass die vielen poströmischen Artefakte aus dem 4.-6. Jh. die gesagte wurden, bzw. sicher aus Răcari stammen mit nötigerweise von für die damalige Zeit spezifi schen Wohnbauten, die den Nutzern dieser Artefakte angehörten, begleitet wurden.

Wir richten jetzt unsere Aufmerksamkeit auf die poströmischen Verteidigungsarbeiten. Die heutige Forschung scheint aber ihre ganze oder teilweise Existenz in Frage zu stellen.

Die Erdmauer (und ein möglicher Graben) mit der Ost – West - Richtung, die die ehemalige römische Festung in zwei Hälften eingeteilt haben soll (wobei die nördliche Seite als Schutzplatz benutzt wurde) ist aber auf der Erdoberfl äche gar nicht sichtbar25. In dem Falle, in dem ihre Anwesenheit wirklich gewesen wäre, hätte der Ausschnitt S 2/1991-1992 von C. M. Vlădescu und seine Mitarbeiter durchgeführt, es von Süden zum Norden mit Sicherheit geschnitten26.

Zweifellose Umstände für das vorige dakische Gebiet, in welchem die römische Bevölkerung, in den ersten Jahrhunderten nach dem aurelianischen Rückzug, Verteidigungserdmauern gebaut hatten, können nicht angeboten werden. Die

22 Ebd., 274, Nr. 1082, Taf. CLIII23 D. Tudor, OR4, 294. Die Erwähnung, dass „habitations en bois furent élévées à l’intérieur”, wurde schon seit 1965 gemacht, aber merkwürdigerweise nur in der französischen Zusammenfassung aus Castra, 256.24 Diese knappe Angabe wurde von O. Toropu im Romanitatea, 40, maximal verwendet.25 D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, 53.26 Zumindest wurde keine Information in diesem Sinne angeboten: C. M. Vlădescu et alii., Castrul roman, 7. Es ist gar nicht nötig, dass die Erdmauer von Schnitten S 3 und S 4 (untersucht im Jahre 2006, 2007) geschnitten wäre, wie D. Bondoc und N. Gudea gesagt haben (Castrul, 53, siehe auch Abb. 8). Diese zwei Ausschnitte durchqueren das Kastell auf seine ganze Breite, aber durch latera praetorii, dort wo das Kommandaturgebäude war, und wo die rein hypothetischen poströmischen Einwohner die noch vorhandenen langen Wände mit Sicherheit benutzt hätten, statt noch ein Abschnitt der Erdmauer innerhalb dieser Gebäude zu bauen.


84

Existenz der befestigten Siedlung von Târnăvioara (Dorf mit ehemaliger Benennung Proştea Mică, jetzt in der Stadt Copşa Mică / Klein Kopisch, Kreis Sibiu / Hermannstadt), können wir nicht nur auf Grund eines gebrächlichen Zeugnisses, weswegen es postuliert wurde, annehmen27.

Die Hypothese der alten Umwehrungsmauer über die eine Erdmauer erhoben wurde ist auch sie von den heutigen Forschern des Kastells abgelehnt28. Die Erklärung E. S. Teodors für den Eindruck von P. Polonic und Gr. Tocilescu ist, dass es sich um eine stratigraphische Täuschung handelt, da im freie Stelle der bis zum Fundament ausgegrabenen Umwehrungsmauer, Erde aus dem agger fl oss29.

Persönlich ist es uns schwer zu glauben, dass die Umwehrungsmauer, welche mit einen gutten römischer Technik gebaut wurde, so schnell in den ersten Jahrhunderte nach dem aurelianischen Rückzug zusammengebrochen wäre, so dass ein technischer Griff der übergelegten Erdmauer nötig gewesen wäre.

In der Hinsicht der Versperrung der Tore, hat D. Tudor die Situation des südlichen 27 In M. Blăjans Sicht, soll das hoch gelegene Plateau von 68 m, das bezeichnenderweise „Cetate“ oder „Burg“ heißt, auf den N-W, N, N-O Seiten mit einer 2 m hohen Erdmauer gestärkt worden sein. Davor befand sich ein Graben, die anderen Seiten wurden auf natürlicher Weise geschützt. In Verbindung mit einigen Artefakten und einigen Gräbern, wahrscheinlich aus der poströmischen Zeit, würde als Datierungselement – ans Ende des 3. Jh. oder im ersten Teil des 4. Jh. – die Tatsache betrachtet, dass die Erdmauer über dem dakischen Niveau und über einer ehemaligen Wohnung aus der Provinzzeit sich ausdehnt. Diese Schutzarbeiten sollen wegen der Karpischen Angriffe geleistet worden sein: Aşezarea fortifi cată de la Târnăvioara (jud. Sibiu), in Ephemeris Napocensis, IV, 1994, 224-230, Abb. 1/4. Die poströmische Festungstheorie wurde entweder früher akzeptiert (Gh. Baltag, Sighişoara înainte de Sighişoara. Elemente de demografi e şi habitat în bazinul mijlociu al Târnavei Mari din preistorie până în sec. al XIII-lea d.Hr., cu privire specială asupra zonei municipiului Sighişoara, Bucureşti, 2000, 153), oder neulich von Al. Madgearu wiederaufgelebt, der der Meinung ist, dass die Erdmauer gegen die Goten erhoben wurde (Istoria militară a Daciei post-romane, 275-376, Târgovişte, 2008, 89); dagegen siehe A. A. Rusu, Bibliografi a fortifi caţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat / Bibliographie der Befestigungen aus Siebenbürgen und aus dem Banat während des Mittelalters und der Frühneuzeit, Reşiţa, 1996, 4; ders., Castelarea carpatică. Fortifi caţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, 81, Anm. 2. D. Protase: Autohtonii II, 196 (Nr. 266) enthält sich der Stimme und nimmt nur kurz Stellung zur Erdmauertheorie, obwohl er an einer anderen Stelle die Existenz einiger Festungen aus dieser Zeit und viele Jahrhunderte später kategorisch ablehnt (Ebd., 34 und Anm. 54; La continuité, 212 und Anm. 54). Was uns angeht, sind wir nicht ganz überzeugt, dass alle so genannten poströmischen Artefakte so datiert werden müssen, und in Bezug auf die Zeitspanne in der die Erdmauer aufgebaut wurde, denken wir, dass diese einer anderen Epoche angehört, und dass die obenbemerkte Interpretation der archäologischen Informationen über das dakische Niveau und über die Wohnung, die unter der Erdmauer liegen, ein Irrtum sein könnte. Weil kein Profi l von dieser Situation veröffentlicht wurde, befi nden wir uns darüber immer im Dunkel. Jedenfalls müsste dringend eine neue Überlegung des ganzen Problematik durchgeführt werden. 28 E. S. Teodor, Prima, 221; D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, 53.29 http://alexisphoenix.org/racarifort.php (The chronology of the fort from Răcari Sektion, 5. Phase).


85

Tores (porta principalis dextra), die wahrhaftig mit einer Ziegelsteinmauer barrikadiert wurde, unbegeistert verallgemeinert; jene Barrikadierung fand wahrscheinlich in der Zeit der Provinz statt30, ohne dass die Situation einzig im Dakien sei31, auch wenn andere Baumaterialien benutzt wurden.

Letztendlich wurde das Erweitern des Wehrgrabens, mit gutem Grund von E. S. Teodor bezweifelt, mit dem einfachen Argument, dass der Eingriff mit den Forschungsmethoden aus der Zeit Gr. Tocilescus und P. Polonics schwer festzustellen ist32. Die Deutung der Beiden könnte jedoch nicht ganz ausgeschlossen werden, im Falle des Fundes zwei umgefähr 1,5 m tiefen und 3 m breiten Grabens, welches gerade vor dem blokierten westlichen Tor des Amphiteaters von Colonia Dacica Sarmizegetusa gegraben wurde und als eine defensive Maßnahme aus der poströmischen Zeit eingeschätzt wird33. Wenn wir die Sicherheit einer poströmischen Zeitspanne hätten, in dem das „System welches aus zwei Schutzgraben und eine Schikane besteht, welche in seine Bauweise die Spuren römischer Tradition beinhaltet“34 gebaut wurde, dann müsste der defensive Charakter des Systems zusätzlich der blokierten Tore als eine fast sichere Schlussfolgerun gelten35.

Und wenn im Fall des Amphitheater, welches wahrscheinlich am Ende des 4. oder Anfang des 5. Jh. in eine Redoute umgewandelt wurde36, das Graben der Gräber (so anspruchslos wie sie waren), zu den Fortifi kationsarbeiten zählt, dann könnte die Erweitung des Grabens vom Răcari-Kastell in dieser Epoche als eine in der historischen Realität verankerte Hypothese angesehen werden.

Aber angehend auf die Gräben vom Amphitheater muss man die Frage ihrere 30 E. S. Teodor hat Recht in Prima, 229 f.; ders., Roman fort from Răcari (Dolj county, Romania) and its four stages. Plannimetry, stratigraphy and chronology. Field researches 2003-2006 (Roman fort), in Á. Morillo, N. Hanel, Esperanza Martín (eds.), Limes XX. XX congresso internacional de estudios sobre la frontera romana, León (España), Septiembre, 2006, Madrid, 2009 (Anejos de Gladius 13) (Limes XX), Bd. 3, 1534 f. und Anm. 17.31 Dieser Vorgang wurde akribisch für ganz Dakien von P. Hügel analysiert: Ultimele, 137-142, bes. 141 f.; eine Zusammenfassung der Diskussion für die römische Datierung der Versperrtentore siehe D. Isac, Reparaţii şi reconstrucţii în castrele Daciei romane în a doua jumătate a secolului III p. Chr. (o nouă analiză a fenomenului), in Ephemeris Napocensis, XVI-XVII, 2006-2007 (Reparaţii), 133-138, 141-143, 145 f.; ders., Repairing works and reconstructions on the Limes dacicus in the late 3rd century AD, in Limes XX, Bd. 2 (Repairing), 780-782, 785-787, 790.32 E. S. Teodor, Prima, 221.33 D. Alicu, V. Popa, E. Bota, Cercetări arheologice la Sarmizegetusa. Campania 1993: amfi teatrul, in Acta Musei Napocensis, 31/1, 1994 (Cercetări), 500, 502, Taf. IV; D. Alicu, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. I. Amfi teatrul, Cluj-Napoca, 1997 (Bibliotheca Musei Napocensis XVI) (Amfi teatrul), 102, 147 f., Abb. 73; D. Alicu, C. Opreanu, Les amphithéâtres de la Dacie romaine, Cluj-Napoca, 2000 (Les amphithéâtres), 119 und Abb. 52.34 D. Alicu, V. Popa, E. Bota, Cercetări, 500; D. Alicu, Amfi teatrul, 148.35 Die poströmische Durchführung des Grabens wird als eine Wirklichkeit von M. Bărbulescu, in I.-.A. Pop, Th. Nägler (Hrsg.), Istoria Transilvaniei. Vol. I (până la 1541), Cluj-Napoca, 2003, 182, angesehen.36 Zuletzt darüber diese vgl. D. Alicu, C. Opreanu, Les amphithéâtres , 118 f.


86

Datierung stellen, für welche man kein materielles Argument anbieten konnte; sie in der poströmischen Zeit einzugliedern, wurde von den Autoren der Suche bevorzugt, zugunsten einer Datierung in der Zeit der Markomannenkriege, da die langfristige Füllung eines der Gräben bemerkt wurde (was auf eine längere Nutzung deutet), auch wenn die andere, etwas zurückhaltend, als absichtlich gefüllt geschätzt wurde37. Wir glauben, dass diese Unklarheiten im Falle der Gräben in Colonia Dacica Sarmizegetusa vergrößst ist, weil sich am Westtor „eine spät Anlage – die möglich mittelalterlich ist“ befi ndet38, welche unserer Meinung nach mit den Gräben in Verbindung steht39. Oder denken wir eher, dass man diese Gräben einfach in der Zeitspanne der Existenz der römischen Provinz Dakien datieren sollte, weil, wenn wir den spezifi sch-römischen Baustil berücksichtigen, wir sehr schwer behaupten können (auch wenn nicht komplett weglassen sollten), dass die Bevölkerung, die das Amphiteather benutzte40, so römisch wie sie war, nach ungefähr einem Jahrhundert nach dem Rückzug der imperialen Armee aus Dakien die Prinzipien der römischen Miltärbauweise (castrametatio) so genau anwenden konnte41.

Eine aufmerksame Neuabschätzung aufs Gelände im Falls des Amphitheaters könnte auch das Kastell-Problem lösen; jedoch im Falle des Letzten behaupten wir, dass die Theorie der poströmischen Erweiterung des Grabens nie bewiesen wird, genau weil die anderen Befestigungsmaßnahmen nicht bestätigt wurden.

Ein Teil der nördlichen Hälfte des Kastells, von welcher man behauptete, dass sie in den poströmischen Zeit benutzt wurde, ist zufolge den letzten Ausgrabungen als eine beschränkte militärische Anlage gesehen und nach dem Einbruch der Karpen in dem Jahr 247 datiert42. Die genaue Fläche dieser umgruppierten 37 D. Alicu, V. Popa, E. Bota, Cercetări, 502.38 Siehe die Zeichenerklärung von Abb. 36 aus D. Alicu, Amfi teatrul, 85 oder die gleiche Abb. 35 aus D. Alicu, C. Opreanu, Les amphithéâtres, 89.39 Obwohl bezüglich der Wiederbenutzung des Amphitheaters im Mittelalter wegen der Größe Skepsis herrschte: R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, 213, Anm. 55.40 Gegen die Meinung, dass im 4. Jh. das Amphitheater nur als Wohnfl äche gedient hat (D. Alicu, Amfi teatrul, 102; D. Alicu, C. Opreanu, Les amphithéâtres, 117), hat R. Popa behauptet, dass es eher als Zufl uchtsort gedient hätte; die Abwesenheit der Wohnungen des 4. Jh. und nur die Entdeckung des wohlbekannten Schatzes führte zur diesen Sicht: Ulpia Trajana Sarmizegetusa Britonia, in Zeitschrift für archäologie des Mittelalters, 12, 1984, 22, Anm. 59 = Daniela Marcu Istrate, A. Istrate (Hrsg.), R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc, Alba Iulia, 2008, 333, Anm. 59. 41 Neben anderen Eingriffen auf die Struktur der Kastelle in der poströmischen Zeit seitens der römischen Bevölkerung , sogar die Wiederaufbau- und die Reparaturarbeiten wurden als eine „unlogische und absurde oder abnormale Sache” betrachtet: D. Isac, Reparaţii, 145; idem, Repairing, 790.42 E. S. Teodor, Prima, 230, 233. Die Hypothese wurde bereits von: E. S. Teodor, D. Bondoc, D. Bălteanu, Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj, in Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004. A XXXIX-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Jupiter-Mangalia, 25 - 28 mai 2005, Bucureşti, 2005, Nr. 182 (Cronica 2005), 289, aufgestellt.


87

Wohnungen – wenn wir mit Sicherheit von solch einer Umgruppierung bei Răcari sprechen können – bleibt weiterhin fragwürdig, man glaubt dass ein kleines „fortlet“ in dem nord-östlichem Eck gebaut wurde, aber vorläufi g „we can only guess that it should be enclosed between porta praetoria, north-east tower and porta principalis sinistra“43. In der restlichen Oberfl äche hätte sich die zivile Bevölkerung niedergelassen44.

Es wäre selbstverständlich, dass die Mauern dieses „fortlet“ mit denen des Kastells bis an das nördliche Tor bzw. das östliche Tor übereinstimmen, aber dessen Existenz hier, in diesem Forschungsstand, können wir nicht behaupten. Das Umgruppierungphänomen in einer bestimmten Oberfl äche des Kastells, wenn es bestätigt wird, würde das einer Reduktionsphase sein, welches wir auch in anderen Kastellen fi nden können, wie zum Beispiel einige an der obergermanischen Limes, wie Miltenberg-Burgstadt45, die sich im temporalen Rahmen der römischen Herrschaft abgespielt hat46. Die Phase der Reduktion des von den Militär angewendeten Kastellraums gehört einer späten Epoche des jeweiligen Grenzsabschnittes an, welcher für den dakischen Limes eine wundervolle Analogie darstellt, weil beide ungefähr zur gleichen Zeit verlassen wurden.

Die Zeitspanne, in der das Leben in dem Kastell aus Răcari zweifelsohne bestätigt ist, befi ndet sich im 6.-7. Jh. Unten schilden wir die einige Materialspuren dieses Lebens:

1. Ein Ofen, dessen Rückteil erhalten wurde, und als üblich in den Wohnungen

43 E. S. Teodor, Roman fort, 1527, 1536 f.; E. S. Teodor, O. Ţentea, D. Bondoc, Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj, in Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2006. A XLI-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Tulcea, 29 mai - 1 iunie 2006, Bucureşti, 2007, Nr. 147 (Cronica 2007), 287, 289. Bis heute ist die Hypothese keine Sicherheit geworden, vgl. also E. S. Teodor, Corina Nicolae, Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj, in Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2009. A XLIV-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Suceava, 27-30 mai 2010, Bucureşti, 2010, Nr. 62 (Cronica 2010), 159 f.44 E. S. Teodor, D. Bondoc, D. Bălteanu, Cronica 2004, 289; E. S. Teodor, Prima, 230; E. S. Teodor, Corina Nicolae, Cronica 2010, 160. Die Hypothese bezüglich des Verlassens dieser Fläche von der Militär war mit Bedenken von D. Bondoc, N. Gudea, in Apulum, XLVII, 2010, 555 aufgenommen.45 M. Jae, M. Scholz, Reduktion von numerus- und Kleinkastellen des obergermanischen Limes in 3. Jahrhundert, in P. Freeman, J. Bennett, Z. T. Fiema, Birgitta Hoffmann (ed.), Limes XVIII. Proceedings of the XVIIIth International Congress of Roman Frontier Studies held in Amman, Jordan (September 2000), Oxford, 2002 (BAR International Series 1084 (I)), 416-418; M. Scholz, Keramik und Geschichte des Limeskastells Kapersburg. Eine Bestandsaufnahme, in Saalburg Jahrbuch, 52/53, 2002/2003 (2006), 90-92. Ohne dass wir ins Detail gehen, erwähnen wir trotzdem, dass gegen einige Beispiele die von den Verfassern angeboten werden, Vorsicht herrschen muss.46 Andernfalls wurde für unsere Kastell klar angegeben, dass “das kleine Kastell (?) aus Stein, nichts zu tun hat mit der angeblichen Bewohnung aus dem IV. Jh., welche zumindestt auf der Fläche des Kastells nicht identifi ziert werden kann. ” (E. S. Teodor, O. Ţentea, D. Bondoc, Cronica 2007, 287).


88

des 6. Jhs. entdeckt wurde, hatte man in dem agger des Kastells gefunden, in dem südlichen Teil der östlichen Seite (S 1/2003, Karo 11). Über diese Wohnung – eine Hütte – konnte man keine Angaben gewinnen, da sie sowohl von den früheren Ausgrabungen als auch von dem Zeitlauf beschädigt wurde. Nur einige Tongefäßscherben konnte man darin (Karo 10) fi nden, von denen einen Deckel bestimmt wurde47.

2. Ein Scherbe aus dem Mundrand und der Oberseite eines Tongefäßes (6 x 5,5 cm); man glaubt, dass er aus dem 6.-7. Jh. kommt; handgemacht aus einem gemasertem Paste, dessen Magerung aus kleinen Steinen und Sand entstand; die graue Fläche weist Brandspuren auf; es kommt aus den zentral-nördlichen Teil des Kastells (S 4/2006, Karo 5, T. = -0,95 m)48.

3. Ein Scherbe aus dem Hals eines Tongefäßes (4,6 × 3,7 cm), das aus einer feinen, ziegelfarbigen Paste geschaffen wurde, dessen Magerung aus Mika entstand; als Verzierung fand man zwei intakte Arme eines Kreuzes mit leicht geweiteten Enden. Er wurde zufällig im Jahr 2005 entdeckt49. Die Verzierung wurde einem griechischen Kreuztypus zugeordnet und im 6. Jhr. datiert50.

4. Ein Amulett aus einer Muschel (2 × 1,4 × 1 cm), dem ein Loch angefertigt wurde, höchstwahrscheinlich zum Tragen. Das ist ein Ergebniss von Gr. Florescus Forschungen. Die ersten Bearbeiter des Amuletts haben es als angehörig der „frühslavischen Materiallekultur“ eingeschrieben51.

5. Eine Lampe aus Ton , vom sogenannten Jerash Typ und die aus Palestina am Ende des 6. Jh. oder Anfang des 7. Jh. importiert wurde, während den Ausgrabungen von Gr. Tocilescu und P. Polonic ans Licht gebracht. Dieses Stück 47 E. S. Teodor, D. Bondoc, Magdalena Duţescu, D. Ştefan, S. Răduţă, Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Dolj, in Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2003. A XXXVIII-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Cluj-Napoca, 26-29 mai 2004, Bucureşti, 2004, Nr. 154, 254; siehe auch E. S. Teodor, D. Bondoc, D. Bălteanu, Cronica 2005, 289, sowie E. S. Teodor, Roman fort, 1534, Abb. 3/b.48 D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, 286, Nr. 1206, Taf. CLXIV. In derselben zentral-nördlichen Zone wurde, genau in dem äusseren Abbruch der Umwehrungsmauer, ein Tonfragment (einen Teil aus dem Mundrand, aus dem Hals und teilweise aus dem Schulter eines anderen Topfes: cca. 6 × 4,6 cm, D. Mundrand = cca. 17,5 cm, D. Hals = cca. 15,5 cm) gefunden. Dieses Fragment wurde aus einem knackigen Paste, mit Sand und Mika als Magerung, handgemacht und in 6.-7. Jh. datiert (Ebd., 286, Nr. 1205, Taf. CLXIV). Ein anderes Tongefäßenfragment, das in dem 6. Jh. datiert wurde, ist in 50 m Entfernung von Kastell gefunden worden, N-W – Richtung ( http://www.mnir.ro/cercetare/santiere/racari/nivel/niveluri.htm); andere solche Scherben wurden aus der N-N-O – Richtung in einer Entfernung von cca. 275m geholt. Die große Entfernung wurde als Wanderung einer Siedlung in einer lang andauernden Zeitspanne betrachtet, und nicht als eine einzige feste Siedlung, die auch das Areal des ehemaligen Kastells umgefasst hätte und die durch ihre Ausmaße untypisch gewesen wäre (http://www.mnir.ro/cercetare/santiere/racari/2004 /raport2004.htm).49 D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, 162, Nr. 151, Taf. XXXV.50 E. S. Teodor, Rezension zu D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, in Ephemeris Napocensis, XIX, 2009, 258.51 D. Bondoc, N. Gudea, Castrul, 287, Nr. 1210, Taf. CLIV.


89

ist aus einer feinen Pasta geschaffen, mit einer dunkelziegelrote-schwarze Farbe und hat eine längliche Ovalform (L. = 9,5 cm, B. = 5 cm, H. = 3,7 cm). Der Henkel wurde abgerissen. Sie hat ein breites Loch für die Versorgung (D. = 1,5 cm), eingerahmt von einem erhöhten Ring, sowie einem leicht vertieftem Kanal; das beschädigte Brennloch ist auch breit, der ringförmige Boden ist 0,3 cm hoch; der Unterteil der Lampe, unter dem Henkel, ist auf einer Seite beschädigt. Die Unterseite ist mit einem vorgehobenen Kreuz gedruckt mit gleich langen Armen (L. = 2,2 cm) , eines der Arme ist wegen eines Druckfehlers nicht erkennbar; die breite und konvexe Schulter ist mit vorgehobenen Streifen verziert, die manchmal mehr oder weniger klare „V“ bilden (in Anzahl von 5); ein vorgehobener Knopf befi ndet sich in der Nähe des Henkels52.

6. Ein bronzener gegossener Ohrring, an dessen Ring sich ein geklebter sternförmiger Anhänger (mit drei Ecken) befi ndet, voll und fl ach, mit vorgehobener Granulation verziert; stammend aus den Ausgrabungen von Gr. Florescu53. Er wurde in der ersten Hälfte des 7. Jh. datiert und als ein lokales Produkt gesehen54.

Die Verlängerung des Kastelllebens von 6.-7. Jh. auch in den nächsten zwei Jahrhundeten wurde wegen der „feinen grauen Keramik mit polierten Dekoration“ angenommen, aber nicht bestätigt55.

Nachdem wir einige Aspekte des poströmischen Lebens im Răcari-Kastell besprechen haben, muss man seinen „Status“ im Rahmen der allgemeinen poströmischen Bewohnung der Kastells von Dakien einordnen. In der Zeitspanne zwischen dem Ende des 3. Jh. bis 5. Jh. einschließlich ist nur ein Artefakt 52 Die Lampe war zuerst kurz veröffentlicht: D. Tudor, in Castra, 251, Abb. 6/1; danach fi nden wir sie im äußeren Detail analysiert: N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988 [anastatisches Wiederdruck, Cluj, 2002], 154 f., Taf. VIII, A.f.c.4; ein sehr zuständiger Überblick zur chronologischer und typologischer Einordnung fi nden wir in: Al. Diaconescu, Lămpi romane târzii şi paleobizantine din fosta provincie Dacia, in Ephemeris Napocensis, V, 1995, 281, 283, Taf. VIII, 1 a - c. Es ist nicht deutlich, was zwischen dem Versorgungsloch und Verbrennungsloch liegt. Weil N. Gudea und I. Ghiurco in ihrer Zeichnung einen Knopf dargestellt haben und behaupten, dass: „die Ränder des Loches (d. h. Versorgungsloch) sind von einer Ader begrenzt; in die Richtung des Verbrennungsloches bei 0,35, cm befi ndet sich ein kleineren Loch“ (Dies., 154), meint Al. Diaconescu, dass „....drei kleinere Knöpfe den Schnabel dekorieren“ (Ebd., 281). Wir bevorzugen die Variante des N. Gudea und I. Ghiurco – welche die Lampe unmittelbar gesehen haben – und akzeptieren die Präsenz des kleineren Loches, aber bei dem Knopf, der in der Nähe des Verbrennungsloches auf einer Seite steht, glauben wir, dass Al. Diaconescu Recht hat, und dass auch auf der anderen Seite ein Knopf steht. Dass heist, dass einer von den zwei Knöpfen nicht gut gedruckt wurde, aber wir denken, dass er dort wegen der Symmetrie und der Ästhetik stehen muss. In der Richtung des Henkels ist noch ein Knopf, der in der Zeichnung von Al. Diaconescu nicht erscheint, der aber bei D. Tudor bzw. N. Gudea und I. Ghiurco (und am klarsten bei O. Toropu, in Romanitatea, Abb. 20/4) dargestelt wurde. 53 D. Tudor, Castra, 253, Abb. 11/1; O. Toropu, Romanitatea, 137.54 Al. Madgearu, Continuitate, 46 f.55 Ebd., 120 mit Anm. 36, aufgrund einiger Angaben von C. M. Vlădescu.


90

dokumentiert und kein anderen archäolgischen Element im Umriss der Festung zertifi ziert worden, so dass es schwehr zu glauben ist, dass die Wiederaufbauarbeiten in diese Zeitspanne gehören. Es wäre unmöglich, dass solche Arbeiten in den archäologischen Entdeckungen, nicht von anderen Alltagsgegenständen begleitet wurden. Die 6.-7. Jh. sind ziemlich schwach vertreten, damit man die wenigen bisher entdeckten materiellen Kulturelemente den selben hypothetischen poströmischen Bewohner zuschreiben könnte. Hier müssen wir unbedingt noch eine Bemerkung einfügen. Auch wenn die aus dem Kastell stammenden Artefakte dieser Jahrhunderte die Ethnie der Eigentümer nicht identifi zieren lassen, scheint trotzdem die slavische Amulette auf einen slavischen Bestandteil hinzuweisen. Der römische Bestandtteil ist nicht greifbar, so dass wir nicht wissen können, ob er im ehemaligen Kastell in diesen Jahrhunderten anwesend war.

Die Behausung in den genannten Jahrhunderten, so wie sie durch Habitatselemente erscheint (Wohnungen, Ofen), Alltagsgegenständen (Lampe) oder Schmuckstücke (Amulette, Ohrringe) bilden bisher nichts Außerordentliches im Rahmen des allgemeine poströmischen Lebens in den ehemaligen Kastellen aus Dakien. Es scheint jetzt mehr aktiver als in anderen Kastelle zu sein, aber eine solche Feststellung kann nur durch weitere wissentschaftliche Forschungen bestätigt werden. Weil es bis heute die poströmischen Anstrengungen zur Befestigung nicht beweisbar sind, kann eine einzige Schlussfolgerung gezogen werden. Dass man vorläufi g auf keinen Fall von einer Wiederverwendung durch Wiederanpassung für Schutz des Kastells von der römischen Bevölkerung, nach dem aurelianischen Rückzug und bis ins 7. Jh. gesprochen werden kann56.

Es bleibt weiterhin ein Desiderat, die poströmische ständige Bewohnung des Kastells, seine Umrisse in der genannten Zeit unabhängig von der Ethnie der Bewohner ans Licht zu bringen57.

56 Diese Art und Weise der Wiederverwendung haben wir auch vor drei Jahren zu einfach angenommen (Consideraţii, 508 und Anm. 44).57 Doina Benea hat die Umarbeitungen in den Kastellen, die grob in der Zeit der Soldatenkaiserzeit datiert wurden, als nachrömisch betrachtet; sie meinte, daß diese Arbeiten auf Befehl Konstantins des Großen oder des Constantius II. entstanden sind, um einen bestimmten Raum und die umliegende dakisch-römische Bevölkerung zu verteidigen; ihre Verteidiger sollten ähnlich der limitanei des kaiserlichen Heeres gewesen sein (siehe: Doina Benea, Ioana Hica, Damnatio memoriae în arhitectura romană târzie de la Dunărea de Jos, Timişoara, 2004 (Damnatio), 104 f., 156-158, siehe auch 87 f., 94, 98-103). Diese Veranschaulichung bleibt aber unserer Meinung nach unbestätigt.

Manche Punkte dieser Hypothese sind keinesfalls neu, man fi ndet sie schon in älteren Schriften der Autorin: Dacia în timpul lui Aurelianus, in Banatica, 13, 1, 1995 (Dacia), 162, 165 f.; DSV, 32, 34 f., 40. Unter diesen Behauptungen, ist die bezüglich der Haltung der Behörden zu nennen und zwar, daß sie die Festungen den provinzialen Römern von Dakien für eine eventuelle Verteidigung anvertaut hätten. Das basiert auf einer mündlichen Mitteilung des C. Oprean (Dacia, 162, Anm. 63; DSV, 34, Anm. 63), die von D. Benea übernommen wurde, obwohl der genannte Fachmann diese These nie schriftlich veröffentlichte. Die Antwort auf die von D. Benea in 2004 vorgeschlagene Theorie wurde von der archäologischen Fachliteratur aus Rumänien durchgehend


91

Sicher ist eine einzige Sache. Weil Răcari keine Ausnahme mehr ist und keine einzige dakish-römische Redoute nach dem aurelianischen Rückzug mehr bildet, ist die Frage der anderen Kastelle aus Dakien über die noch Verdacht bestehen, mit Vorsicht und nach gründlicher Dokumentation zu beantworten. Auch wenn die Nutzung des Colonia Dacica Sarmizegetusa-Amphitheaters als Verteidigungsplatz in der poströmischen Epoche zu Analogien führen wird. In diesem Fall muss auf den ersten Handlungsimpuls verzichtet werden, dass auch hier viel Unklares herrscht.

kritisiert und vollständig abgelehnt: D. Isac, Reparaţii, 133-138; ders., Repairing, 780 f., 790; siehe auch D. Protase, Comentarii privind refolosirea monumentelor funerare romane în zidurile castrelor auxiliare din Dacia, in Studii de istorie economică a Daciei romane, Timişoara, 2008 (Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timesiensis, 10), 249-254.


II. ISTORIE


95

Presa Românească şi modelarea opiniei publice în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Livian Rădoescu Abstrait

Au début du XIXe siècle, les éléments de modernité qui se manifestaient dans la société roumaine ont mis leur empreinte sur l’opinion publique par le biais des périodiques qui circulaient dans les Principautés. Même si, au début, la presse a fait preuve de maladresse dans le récit des événements, au fi l du temps, en raison de son professionnalisme ultérieur, son impact sur le public a été crucial. En modélant des attitudes et des caractères, la presse roumaine a eu une contribution substantielle à la propagation des idées progressistes de l’époque et à la genèse de l’État moderne.

Odată cu încheierea războiului ruso-turc de la 1828-1829 şi a punerii în aplicare a prevederilor păcii de la Adrianopol, în Principatele Române semnele modernizării încep să devină tot mai vizibile. Desfi inţarea monopolului otoman asupra comerţului (1829) a permis o conectare a ţărilor dunărene la valorile occidentale, materializată pe de o parte prin adaptarea regimului politic la un nivel corespunzător cerinţelor partenerilor comerciali, iar pe de alta, printr-o serie de înnoiri manifestate în domeniul instituţional şi cultural. Prezenţa tinerilor boieri în marile capitale europene pentru desăvârşirea studiilor, contactele cu ideologiile novatoare ale epocii care militau pentru eliberarea socială şi naţională, reprezintă fenomene simptomatice ce au atras atenţia viitoarei elite care, la întoarcerea în ţară, a încercat să imprime opiniei publice o conduită favorabilă modernizării societăţii.

Menţinerea racilelor vechiului sistem al dominaţiei otomane, tendinţele europenizării societăţilor sud-est europene, mişcările de eliberare naţională declanşate în teritoriile afl ate sub dominaţie otomană, reprezintă o parte din subiectele ce au stat în atenţia presei vremii. Dezvoltarea învăţământului şi a tiparului, implicarea intelectualităţii progresiste, din rândurile căreia s-a remarcat Ion Heliade-Răduescu, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Florian Aaron, Gheorghe Asachi, Gheoghe Lăzăr, etc., a creat premisele unei dezvoltări


96

culturale fără seamăn, la a cărei răspândire a contribuit şi presa, cu toate că se afl a la începuturi.

Dacă în primele două decenii ale secolului al XIX-lea apăreau Biblioteca românească sau adunări de multe lucruri folositoare întocmită în 12 părţi la Buda şi Fama Lipschii pentru Daţia la Leipzig, în perioada 1829-1847 circulau 43 de periodice, dintre care 16 în Moldova, 21 în Ţara Românească şi 6 în Transilvania 1. Din rândul acestora 10 aveau un caracter general, 17 au fost periodice culturale, două bisericeşti, patru de popularizare a ştiinţei, etc., ceea ce demonstrează caracterul stabil al acestui tip de presă 2.

Începuturile presei româneşti sunt legate de apariţia în anul 1829 în Ţara Românească a Curierului românesc al lui Ion Heliade Rădulescu şi a Albinei româneşti în Moldova, al cărei iniţiator, Gheorghe Asachi, le aducea la cunoştinţă cititorilor că publicaţia sa va cuprinde politiceşti şi interesante noviale din toate ţările lumei, iar prenumeranţii vor avea în casă un hronograf deplin de evenimente în mijlocul cărora viază. În schimb, Curierul românesc s-a dorit a fi un vestitor de obşte 3 care să prezinte cititorului comunicate de la Petersburg, referitoare la războiul ruso-turc şi informaţii de natură administrativă. Se poate observa preocuparea lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui C. Moroiu de a imprima gazetei o orientare generală, pe lângă chestiunile din afară (politică externă), cele de literatură, limbă, educaţie, ocupând un loc destul de însemnat în economia publicaţiei.

Benefi ciind de aceleaşi surse externe, ambele periodice preluau şi publicau informaţii fără nici un fel de comentariu, uneori fără a se verifi ca chiar autenticitatea lor, însă, aşa cum remarca Mihail Kogălniceanu, pentru vremurile acelea au reprezentat o adevărată revoluţie pentru români. Datorită numărului redus de ştiutori de carte, ambele gazete vor trece la o nouă politică editorială, de acum înainte formula bilingvismului fi ind cea care va stimula interesul cititorilor pentru senzaţional şi va contribui la formarea opiniei publice. Pornind de la un tiraj redus, Curierul românesc a ajuns să aibe în perioada 1836-1843 un număr de 300 de abonaţi anual, iar în 1844 să atingă cifra de 1300 cititori constanţi. Răspândită mai ales în Moldova, Albina românească nu s-a bucurat de un succes real, însă, cu toate acestea, Asachi îşi exprima bucuria la afl area veştii că publicaţia lui Heliade Rădulescu adoptase grafi a latină şi dărâmase monopolul ce-l opuneau literele kiriliene.

Periodicele apărute între 1829-1848 marcau un început, destul de timid, al generalizării presei în Principatele române, al cărei principal obiectiv, cel al cultivării limbii, era subsumat idealului unităţii naţionale. Utilizarea unui limbaj publicistic adecvat, introducerea unor termeni împrumutaţi din germană sau rusă 1 D. Berindei, Dezvoltarea culturală în perioada 1821-1848, în Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, 2003. p. 351.2 Ibidem.3 Al. Sadi-Ionescu, N. Hodoş, Publicaţiile periodice româneşti, 1, Bucureşti, 1913, p. 176.


97

în locul celor proveniţi din limba turcă, dar mai ales distincţia care se face între limba politicii şi limba duhului şi a inimii reprezintă tendinţele modernizatoare care se manifestau într-o perioadă de tranziţie, când presa încerca să modeleze opinia publică şi să formeze o nouă mentalitate.

Presa românească din Transilvania s-a dezvoltat pe baza a două iniţiative, una aparţinând lui George Bariţiu care, la Braşov în 1838, pune bazele Gazetei de Transilvania cu al său supliment Foaie pentru minte, inimă şi literatură, cealaltă pornind de la Blaj unde, în 1848, Timotei Cipariu alături de Iosif Many şi Aron Pumnul editează primul număr al Organului luminării. Gazeta de Transilvania, întâiul organ panromânesc cum îl caracteriza Nicole Iorga, a fost un periodic preponderent politic, care dezbătea interesele naţionale ale românilor ardeleni, şi prezenta asemănări frapante în privinţa surselor de informare, a periodicităţii, chiar şi a formatului cu o serie de gazete editate în Principate. Organul iluminării era o publicaţie săptămânală bisericească, politică şi literară, redactată în grafi e latină şi destinată unui public destul de selectiv, motiv pentru care Timotei Cipariu editează un supliment distinct, Învăţătorul poporului, adresat cu precădere mediului ţărănesc.

Deşi au vizat iniţial numai informarea cititorului, materialele prezente în paginile Gazetei de Transilvania dezbăteau problematica naţională pe un ton destul de moderat având în vedere situaţia politică existentă la acea vreme, caracterizată prin deznaţionalizare şi încălcarea drepturilor fundamentale ale românilor din această provincie. Începând cu anul 1840, se constată o schimbare de atitudine în ceea ce priveşte maniera de selectare şi prezentare a informaţiilor, multe dintre ele sunt comentate pe larg, ceea ce demonstrează, pe de o parte, interesul crescut al cititorilor pentru evenimentele de peste Carpaţi, dar şi grija lui Bariţiu de a cultiva opinia publică în sensul acceptării viziunii sale panromâneşti.

Foaie pentru minte, inimă şi literatură a avut un mare rol în dezvoltarea culturii româneşti progresiste, în paginile ei fi ind dezbătute chestiuni precum: emanciparea culturală şi politică a românilor, ridicarea lor economică, necesitatea unei bune organizări a învăţământului, lupta pentru unitatea şi cultivarea limbii şi pentru propăşirea literaturii originale, etc.

Periodicele culturale se vor specializa cu timpul, obiectivele urmărite fi ind cultivarea literaturii şi modernizarea lexicului. Astfel, Curier de ambe sexe, Alăuta românescă sau Dacia literară, apărută la 1840 prin grija lui M. Kogălniceanu, militau pentru o literatură de specifi c naţional şi impunerea unor reguli care să creeze un sistem de valori pentru publicul român. Arhiva românească sau Magazinul istoric pentru Dacia editat de către N. Bălcescu şi A. T. Laurian evidenţiau rolul şi locul pe care istoria îl avea în trezirea conştiinţei naţionale, arătându-se că publicaţia era adresată românilor din câte trele provinţii ale Daciei. Invocând unitatea culturală a naţiunii, cei doi redactori ai publicaţiei rugau pe toţi patrioţii români din deosebite părţi ale Daciei, care posed documente istorice


98

despre Dacia noastră să le pună la dispoziţia revistei pentru valorifi carea lor în cadrul diferitelor părţi ale ei.

Curentele de gândire ale vremii exprimau încrederea în valorile tradiţionale şi promovau sentimentul de unitate naţională prin intermediul marilor personalităţi politice. Aceştia, mulţi dintre ei teoreticieni şi formatori de opinie, s-au implicat activ în construirea României moderne, punând bazele unei gândiri fi losofi ce cu un profund caracter naţionalist, refl ectată în presa vremii. Marele merit al lui Kogălniceanu şi al celor grupaţi în jurul Daciei literare a fost acela de a fi cultivat o literatură cu adevărat autentică, mobilizatoare, care se adresa tuturor românilor de pe cuprinsul Vechii Dacii. Programul revistei, stabilit în Introducţie, preciza că va evita pe cât se poate domeniul politic şi se va preocupa numai de literatura scrisă de românii de pretutindeni, care trebuie să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi. Introducţia punea bazele teoriei specifi cului naţional al literaturii şi releva necesitatea selecţiei operelor după criteriul valoric. Crearea şi promovarea unei literaturi originale era posibilă numai prin îndreptarea poeţilor şi prozatorilor spre un trecut istoric, spre creaţia populară, spre peisajul natural.

Periodicele româneşti s-au situat la un nivel elevat sub infl uenţa presei străine, modelele culturale europene refl ectate prin intermediul acestora au generat o serie de stereotipuri ale discursului identitar românesc. A. Marino într-un studiu al său intitulat Luminile româneşti şi descoperirea Europei a evidenţiat infl uenţele străine şi contribuţia mediului autohton la consacrarea complexului european, dar şi contribuţia intelectualităţii româneşti din Transilvania la difuzarea ideilor ce pledau pentru afi rmarea drepturilor naţionale. Acest complex al consacrării europene a devenit un factor determinant în modelarea culturală, socială şi politică a opiniei publice, publicaţiile periodice, prin titlurile pe care şi le luau, Dacia, România, evocau ideea de solidaritate şi unitate4.

Faptul că o serie de periodice erau tipărite bilingv, utilizându-se germana, italiana şi, în special, franceza- Spicuitorul Moldo-Român. Le Glaneur Moldo-Valaque, editat de Gh. Asachi la 1841, la Iaşi demonstrează infl uenţa pe care o exercita presa europeană asupra manierei de prezentare a informaţiilor, ştiut fi ind faptul că la vremea respectivă constrângerile impuse de cenzură determinau o selecţie a ştirilor. Tipărirea şi publicarea Albinei româneşti s-a făcut după sistima practicarisită în ţările politicite, iar Sfatul Ocârmuitor trebuia să vegheze asupra ştirilor care urmau a fi inserate, deoarece exista posibilitatea strecurării unor interpretări greşite, împotriva legii şi a moralului. Erau prevăzute şi măsuri speciale pentru publicaţiile ce pot aduce tulburare liniştii obşteşti, recomandându-se îngrădirea tuturor expresiilor şi noimelor ţintitoare, chiar desfi inţarea acestora, cum a fost cazul Daciei literare care s-a depărtat de la îndatoririle ce îngrădesc condiţiile publicaţiei acestei foi5. 4 A, Marino, Pentru Europa. Integrarea Românei. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, 1995, p. 157-1905 L. Simion, Evenimentele sud-est europene în primele periodice româneşti(1829-1859), în Sud-estul şi contextul european, Buletin 1, Academia Română, Institutul de studii sud-est


99

În perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 s-a înregistrat o adevărată explozie publicistică, majoritatea periodicelor înscriindu-se pe alte coordonate decât cele de prezentare a informaţiei literare interne şi externe; predominante erau ştirile cu caracter politic6. Chestiunile economice, problematica culturală, chiar şi cea socială, au făcut loc politicului, care ocupa mai mult de jumătate din coloane, aşa cu remarca M. Kogălniceanu; înlăturarea cenzurii a permis afi rmarea libertăţii de exprimare şi circulaţia celor mai progresiste idei care se înscriau atmosferei revoluţionare europene.

Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, ca şi Pruncul român, Poporul suveran, Reforma sau România au adoptat pe parcursul Revoluţiei poziţii similare, militând pentru construirea identităţii naţionale moderne. O serie întreagă de clişee au fost asimilate şi transformate în ideologii revoluţionare, tocmai pentru a legitima noul regim care, în numele poporului, revendica Puterea. Discursul de la 1848 urmărea întărirea solidarităţii în jurul programului pe care elita revoluţionară, prin intermediul propagandei, încerca să îl extindă asupra întregii societăţi. Iată cum o publicaţie, precum Poporul suveran, activa conştiinţa naţională, făcând apel la un viitor destul de radios: Românii din Principatul Valahiei, după mai multe veacuri de amărăciune şi robie, Românii al căror nume fu alungat dintre numele celorlalte naţii, Românii ce păreau că nu au încă braşe decât numai spre a le fi încinse în fi arele robiei şi nu au capul decât numai spre a-l pleca înaintea apăsătorilor tirani, la 11 iunie se ridicară la glasul libertăţii7.

Descendenţa ilustră, trecutul glorios, poporul ales de Dumnezeu, reprezintă clişee de puternică rezonanţă şi argumente efi cace în modelarea opiniei publice. Imaginea de sine, o temă preferată revoluţionarilor, a generat un sentiment de încredere al participanţilor că fi ii Romei locuiesc pe pământul Daciei8 şi, în contextul unei apropiate intervenţii străine, apelul la fi gurile marilor voivozi, putea să întreţină eroismul şi devotamentul faţă de patrie. Răspândirea ideilor revoluţiei, popularizarea acestora în medii sociale cât mai diverse s-a datorat amplifi cării circulaţiei veştilor, presa, şcoala, Biserica şi comisarii de propagandă fi ind principalii emisari.

Mesajul revoluţionar în mediul rural a benefi ciat de un suport religios pentru a suplini intraductibilitatea lingvistică a unor concepte precum dreptate, progres, libertate, motiv pentru care trebuia acreditată ideea egalităţii în faţa lui Dumnezeu. În acest caz, preotul, dascălul, unii ţărani ştiutori de carte, lecturau în faţa unui auditoriu sensibil la transformările ce îi perturbau echilibrul tradiţional, foile care avertizau asupra schimbările de ordin social ce urmau a se produce.

Ideologia generaţiei paşoptiste a conştientizat grupuri sociale largi asupra europene, 19946 Ibidem, p. 123.7 Poporul suveran, no.1, 19 iunie, 1848, apud. Anul 1848 în Principatele Române, 1, Bucureşti, 1902, p. 671-672.8 Ibidem.


100

necesităţii modernizării societăţii, asupra depăşirii stării de înapoiere în care se afl au. Forţa ideilor exprimate pe parcursul derulării Revoluţiei a modelat opinia publică în sensul implicării acesteia în promovarea progresului şi a interesului naţional.

În perioada post-paşoptistă, când Principatele au cunoscut ocupaţia ruso-turcă iar Transilvania a avut parte de acţiunile represive din partea forţelor contrarevoluţionare, presa a fost supusă din nou unui regim de cenzură. Multe dintre publicaţii au fost desfi inţate, în Principate numărul lor era extrem de redus, motiv pentru care, revoluţionarii ce luaseră calea exilului, grupaţi în jurul revistei România viitoare, au hotărât să susţină lupta pentru crearea statului modern român. Activitatea desfăşurată de emigraţie a fost extrem de energică, apelurile către opinia publică europeană, afi rmarea programului politic într-o serie de publicaţii precum România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853) sau afi lierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene, nu reprezintă decât câteva din obiectivele pe care şi le propuseseră cei ce doriseră modelarea opiniei publice după chipul vremii.

Care a fost impactul primelor periodice şi a ideilor novatoare pe care acestea le răspândeau, este greu de descifrat, însă putem afi rma cu certitudine că, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, presa scrisă a fost un adevărat catalizator între diferitele segmente sociale, mai mult sau mai puţin instruite, şi un vector constant în procesul (trans)formării şi adaptării mentalităţii româneşti la realităţile culturale europene.

Bibliografi e

Andriescu, Al., Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi, 1979Berindei, D., Dezvoltarea culturală în perioada 1821-1848, în Istoria

Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, 2003.

Sadi-Ionescu, Al., Hodoş, N., Publicaţiile periodice româneşti, 1, Bucureşti, 1913.

Marino, A., Pentru Europa. Integrarea Românei. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, 1995.

Mitu, S., Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, 1997.Idem, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Bucureşti, 2006.Simion, L., Evenimentele sud-est europene în primele periodice

româneşti(1829-1859), în Sud-estul şi contextul european, Buletin 1, Academia Română, Institutul de studii sud-est europene, 1994.

Anul 1848 în Principatele Române, 1, Bucureşti, 1902.


101

Regulamentul privind organizarea administrativă a Dobrogei

Dumitru Valentin Pătraşcu

AbstractThe study analises the main provisions of the Regulations for the administrative

organising of Dobrodjea. This document was adopted at November 13-th 1878 and consisted of provisions which lead to the introduction in Dobrodjea of an administrative system, comparable with the one in Romania.

This Regulations, that offered to the prefects (goverment’s representant) from Dobrodjea an increased power was replaced in March 1880 with a law about the organising of Dobrodjea, which permitted a quick integration of this region situated between the Danube and the Black Sea in the modern Romanian state.

După încheierea războiului din 1877-1878, Marile Puteri europene, reunite

în cadrul Congresului de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878) sub preşedinţia cancelarului german Otto von Bismarck au stabilit condiţiile teritoriale ale păcii în sud-estul Europei, anulând tratatul de la San Stefano prin care Rusia obţinuse o poziţie dominantă în Balcani.

Referitor la România, tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, prevedea la articolul 45 că „Principatul României retrocedează Majestăţii Sale Împăratul Rusiei partea din ţinutul Basarabiei care a fost despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856”1.

Articolul 46 al tratatului stabilea ca „insulele din Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas): Chilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustendge, Medgidie se vor uni cu Principatul României care primeşte şi teritoriul situat în sudul Dobrogei până la o linie pornind din estul Silistrei ce se terminâ la sud de Mangalia, la Marea Neagră. Linia graniţelor se va fi xa de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”2.

Prevederile teritoriale ale tratatului de la Berlin au stârnit o dezbatere aprinsă

1 Apud. Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, 2005, p. 123 2 Ibidem


102

în societatea românească, importanţi oameni politici români opunându-se cedării sudului Basarabiei către Rusia.

Dezamăgit de rezultatele congresului de pace şi de izolarea diplomatică în care se afl a România, Carol îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un război sângeros, să cedeze o provincie”3.

Cu toate acestea, guvernul României şi Domnitorul Carol au decis să respecte dorinţa Marilor Puteri europene. Astfel, într-o scrisoare adresată, la 23 iulie 1878, de către Carol tatălui său, prinţul Anton Hohenzollern se afi rma: „Districtele pe care ni le-a dat Congresul au un mare viitor; sper că peste câţiva ani să le aduc într-o stare înfl oritoare.

Populaţiunea de acolo se simte foarte fericită să fi e unită cu România şi mi-a şi trimis adrese numeroase (…) La luarea în stăpânire a Dobrogei voi da o proclamaţie şi poate chiar la toamnă voi vizita această nouă ţară. Oraşele de la Dunăre le cunosc; acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţiuni.

Constanţa este un port frumos, care, ca şi calea ferată până la Cernavodă, a fost construit de o societate engleză.

Sunt acolo instalaţiuni pentru băi de mare şi câteva hoteluri mari. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent apărat de vânturile de la nord şi de la răsărit.

La fi xarea frontierei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod”4.

Hotărârea României de a pune în aplicare prevederile tratatului de pace de la Berlin a fost consfi nţită în şedinţa Senatului din 27 septembrie 1878 în

care s-a votat următoarea moţiune: „Comisia aleasă de Senat propune să se împuternicească guvernul de a se

supune dispoziţiilor tratatului din Berlin şi în acelaşi timp să pună stăpânire asupra Dobrogei şi a Deltei Dunării şi până la convocarea unei constituante să administreze acest teritoriu după regulamentele în vigoare”5.

Camera Deputaţilor adopta tot în septembrie 1878 o moţiune asemănătoare, conform căreia: „Camera împuterniceşte guvernul a se supune voinţei întregii Europe, retrăgând autorităţile civile şi militare din Basarabia şi luând în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor”6.

În încheiere, se specifi ca faptul că: „celelalte chestiuni vor fi regulate pe cale constituţională”7.

3 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, tom II, Bucureşti, 1909, p. 2274 Apud. Romulus Seişanu, Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă Monografi că. Studii şi documente, Bucureşti, 1928, p. 183-1845 Ibidem, p.1846 Ibidem; G. D. Nicolescu, Parlamentul României, partea I-a, Bucureşti, 1906, p. 3267 Romulus Seişanu, op. cit., p. 184


103

Referindu-se la Dobrogea, Ion C. Brătianu afi rma în şedinţa Senatului din 28 septembrie 1878: „Noi am posedat-o cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia şi acum s-a întors la noi iarăşi cu sabia! Un pământ între Mare şi cel mai mare fl uviu din Europa, dumneavoastră voiţi să-l lăsaţi? (…) Luând Dobrogea ne deschidem o poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă”8.

În urma cererilor repetate adresate de către guvernul român guvernului rus în vederea punerii în aplicare a prevederilor tratatului de la Berlin şi pentru retragerea trupelor ruse din Dobrogea, acesta din urmă a înştiinţat autorităţile de la Bucureşti la 12 noiembrie 1878 că autorităţile ruse din Dobrogea au primit ordin să predea administraţia provinciei autorităţilor române9.

În primii doi ani de administraţie în Dobrogea au fost create structuri administrative compatibile cu cele din restul ţării. Acest efort de organizare este ilustrat de adoptarea „Regulamentului de administraţie publică asupra organizaţiunii judecătoreşti, competenţei şi procedurii autorităţilor judecătoreşti” (11 noiembrie 1878), a „Regulamentului pentru împărţirea şi organizarea administrativă” (13 noiembrie 1878), a regulamentului referitor la stabilirea şi perceperea impozitelor (14 noiembrie 1878), a regulamentelor privind serviciile vamale şi administrarea domeniilor şi pădurilor statului (18 noiembrie 1878)10.

Astfel, prin „Regulamentul pentru împărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei” comunele urmau a fi conduse de către un primar asistat de către un consiliu format din 4 notabili aleşi de către locuitori11.

Acelaşi regulament administrativ prevedea organizarea administrativ-teritorială a Dobrogei în 3 judeţe: Kustendge (Constanţa), Tulcea şi Silistra Nouă12.

Acesta se dorea o copie fi delă a legilor administrative ale României ce erau, asemenea Constituţiei din 1866, printre cele mai liberale din Europa. Referindu-se la aceasta, Domnitorul Carol afi rma că „este atât de liberală ca toate celelalte din Europa”13.

Conform prevederilor regulamentului administrativ, prefecţii din Dobrogea dispuneau de puteri mai mari decât cei din stânga Dunării. Astfel, aceştia aveau în subordine: administratorii de ocoale (art. 20-21), poliţia (art. 22), primarii, pe care ei îi numeau (art. 23) şi pe care îi puteau revoca din funcţie (art. 27)14.

De altfel, conform prevederilor articolului 14 al regulamentului, toţi funcţionarii publici din judeţ se afl au în subordinea prefectului. 8 Apud. Petre Maravela, 1878 – Reinstalarea administraţiei româneşti în Dobrogea, în „Marea Noastră”, an XVIII, nr. 3 (68)/ aprilie-iunie 2008, p. 4-59 Romulus Seişanu, op. cit., p. 18610 Ibidem; Romulus Seişanu, op. cit., p. 20211 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 35312 Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului al XX – lea…, p. 35713 Apud. Georges Angelesco, Etude sur la Dobrogea au point de vue de l’ organization des pouvoirs publics, Paris, 1907, p. 117 14 Ibidem, p. 118


104

Prin intermediul prevederilor regulamentului de organizare judecătorească a Dobrogei funcţionarilor judiciari din provincie li se acordau puteri destul de mari în comparaţie cu cele ale funcţionarilor din dreapta Dunării.

Atribuţiile şi puterile prefecţilor au fost reduse prin intermediul prevederilor legii de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880. Cu toate acestea, unii prefecţi ai judeţelor din Dobrogea au comis o serie de abuzuri pe durata mandatului lor în provincie15.

Conform prevederilor articolului 16 al regulamentului administrativ „scopul prefectului este de a veghea la aplicarea legilor ţării”16. Pentru acest lucru el este obligat să ia măsuri prudente, lăsând populaţiei timpul necesar pentru a se convinge de utilitatea noilor reforme.

Articolul 15 al regulamentului prevedea că prefectul este obligat să informeze ministerele, la fi ecare 15 zile, în legătură cu reformele pe care le consideră necesare în legislaţia actuală. Astfel, şcoala, administraţia locală, judeţeană, spitalele, serviciul de drumuri şi poduri urmau să constituie obiectul primelor măsuri pe care prefecţii urmau să le ia în Dobrogea17.

Acelaşi articol prevedea că prefectul, prin intermediul ordonanţelor, va aduce la cunoştinţa cetăţenilor măsurile propune şi adoptate de către ministere şi aprobate de către Domnitor. El avea obligaţia de a le pune în aplicare.

Articolele 25, 26 şi 28 ale regulamentului stabilesc modul de funcţionare al consiliilor locale. Acestea „sunt formate din 4 consilieri locali” (art. 9) aleşi pentru a-l ajuta pe primar.

Conform prevederilor articolului 27 al regulamentului „primarii pot fi suspendaţi atunci când nu îşi îndeplinesc îndatoririle de serviciu”18.

După intrarea trupelor române în Dobrogea (14 noiembrie 1878) regulamentul administrativ a fost pus în aplicare prin numirea lui Remus Opreanu ca prefect al judeţului Constanţa. Ulterior au fost numiţi şi prefecţii judeţelor Silistra Nouă şi Tulcea.

În acest context, sub conducerea prefectului Remus Opreanu, s-a constituit Consiliul Comunal al oraşului Constanţa, care a adoptat o serie de hotărâri cu caracter administrativ. Acestea se referă, printre altele, la: funcţionarea spitalului comunal, prevenirea şi stingerea incendiilor, curăţenia şi iluminatul stradal. Acelaşi Remus Opreanu a numit şi comisia pentru elaborarea bugetului local pe anul 187919.

Remus Opreanu a fost cel care a aprobat primul regulament privind administraţia locală a Constanţei. Acest regulament prevedea: obligaţia pentru proprietarii şi

15 Ibidem16 Ibidem17 Ibidem, p. 12118 Ibidem, p. 12419 Cosmin Zaporojan, Primii ani ai administraţiei româneşti în Dobrogea în „Cuget Liber Special”, supliment al ziarului „Cuget Liber” din 27 noiembrie 2006, p. 2


105

chiriaşii de stabilimente şi prăvălii de a mătura în fi ecare dimineaţă, de a curăţa trotuarele şi interzicea depozitarea gunoaielor provenite din diverse activităţi pe trotuare20. Era stipulată, de asemenea, obligaţia proprietarilor de a îndepărta dărâmăturile afl ate pe proprietatea lor, cât şi de a demola construcţiile afl ate într-o stare avansată de degradare21.

În perioada în care a îndeplinit funcţia de prefect al judeţului Constanţa s-a ocupat, în mod special, de înfi inţarea şcolilor săteşti, contribuind şi la elaborarea şi aplicarea legii de organizare administrativă a Dobrogei, lege ce a pus bazele administraţiei româneşti în provincie.

După numirea sa în funcţia de prefect, Remus Opreanu efectuează o inspecţie în judeţ, după care îi comunică ministrului de interne primele sale impresii: „În oraşul Kustenge este local de şcoală publică, ocupat actual de spital rusesc, cuprins de un salon mare încăpător, 100 până la 150 de elevi”22.

O altă personalitate ce a marcat primii ani ai administraţiei româneşti în oraşul Constanţa a fost primarul oraşului, Antonio Alexandridi. Acesta a fost numit primar al oraşului Constanţa la 12 decembrie 1878.

La aceeaşi dată s-a constituit şi Consiliul Comunal al oraşului, în baza regulamentului de organizare şi împărţire administrativă a Dobrogei. Acesta era constituit din: Antonio A. Alexandridi, Basilio Gombo, Ali Kadâr Effendi, Hafuz Regep Effendi şi Bohor Seni23.

Conform prevederilor articolului 3 al regulamentului administrativ „judeţul Kiustenge se compune din 3 plăşi: Kiustenge, Hârşova şi Mangalia”24.

Referitor la judeţul Tulcea, al cărui prim prefect a fost numit George Mihail Ghica, articolul 2 al regulamentului administrativ prevedea faptul că „se compune din 4 plăşi: Tulcea, Sulina, Măcin şi Babadag” 25, în timp ce, articolul 4 se referea la înfi inţarea judeţului Silistra Nouă, care „se compune din două plăşi: Medgidie şi Silistra Nouă”26.

Organizarea poliţiei în Dobrogea este reglementată de către articolul 5 al regulamentului ce prevedea că „în oraşele Tulcea, Kiustenge şi Rasova se înfi inţează câte o poliţie de clasa I-a”27, în timp ce, articolul 6 prevedea că „în oraşele şi târgurile Kilia, Mahmudia, Isaccea şi Cernavodă se va înfi inţa câte o poliţie de clasa a II-a”28.

Atribuţiile prefecţilor celor trei judeţe din Dobrogea erau reglementate într-o secţiune a regulamentului dedicată acestora. Astfel, articolul 11 prevedea că 20 Ibidem21 Ibidem22 Ibidem23 Ibidem24 “Moniorul Ofi cial”, nr. 254/15 noiembrie 1878, p. 7 148-7 14925 Ibidem26 Ibidem27 Ibidem28 Ibidem


106

„prefectul administrează districtul său, de uă cam dată după legile şi obiceiurile locale, dând tot ajutorul administraţiei întru esecutarea întocmai a regulamentelor celor-lalte ministere”29.

Conform articolului 15 al regulamentului „prefectul este obligat ca la fi ecare 15 zile să raporteze ministerelor respective îmbunătăţirile şi reformele ce crede necesar a se introduce în legislaţia locală actuală care să înlesnească pe cât s-ar putea apropierea de legislaţia generală a ţărei”30.

Acelaşi articol se referea la atribuţiile prefectului privitoare la „şcoală, administraţia comunală şi judeţiană, serviciul sanitar şi drumurile de comunicaţie”, precizându-se că toate acestea „vor face obiectul primelor dispoziţii la cari prefectul va fi dator a da toată serioasa sa solicitudine”31.

Una dintre îndatoririle principale ale prefecţilor judeţelor din Dobrogea, conform prevederilor articolului 17 al regulamentului administrativ era „menţinerea iubirei şi a înfrăţirei între diferitele culte şi naţionalităţi, prin respectarea datinelor şi dogmelor fi e-căruia cult”32.

Artcolul 18, ultimul articol referitor la atribuţiile prefecţilor, preciza că „prefectul lucrează sub ordinile directe ale ministrului de interne, esecutând în acelaşi timp ordinile totor celor-lalţi miniştri”33.

În subordinea directă a prefecţilor se afl au administratorii de plăşi. Astfel, conform prevederilor articolului 20 al regulamentului din 13 noiembrie 1878, „administratorii, în circumscripţia încredinţată lor, au aceleaşi îndatoriri şi drepturi ca şi prefectul”34.

Articolul 21 prevedea că administratorul „îi înlesnesce prefectului tote sciinţele culese la localitate şi prin raporte săptămânale le supune la aprecierea prefectului”35.

Ultima secţiune a regulamentului prezenta atribuţiile şi îndatoririle primarilor localităţilor dobrogene.

Astfel, articolul 23 preciza că „primarul este numit de către prefect dintre cei cinci locuitori aleşi ai comunei”. În vederea desemnării primarului unei localităţi, „religiunea nu este un obstacol”36.

Primarii localităţilor aveau obligaţia de a „încunosciinţa în tot-d-a-una pe administratorii de plasă despre veri-ce turburare sau neorânduială întâmplată între locuitori”37.

Conform prevederilor articolului 27, primarul era în subordinea directă a 29 Ibidem30 Ibidem31 Ibidem32 Ibidem33 Ibidem34 Ibidem35 Ibidem36 Ibidem37 Ibidem


107

administratorului de plasă, care îl putea suspenda din funcţie „când l-ar dovedi abătut de la datoriile sale”38. Cu toate acestea, numai prefectul „îl poate revoca”39.

Consiliul comunal putea fi suspendat de către administratorul plăşii în cazul în care membrii acestuia nu îşi îndeplinea îndatoririle, putând fi dizolvat de către prefect.

Conform articolului 30 al regulamentului, acesta avea anexată o listă cuprinzând funcţionarii administrativi din Dobrogea, precum şi salariul şi diurna aferente fi ecărei funcţii în parte.

După elaborarea regulamentului administrativ de către ministerul de interne, documentul a fost prezentat spre aprobarea parlamentului40, urmând ca odată obţinut acordul acestui for, regulamentul să fi e sancţionat de către Domnitorul Carol I. În acest sens, ministrul de interne, C.A. Rosetti înainta către Carol I o cerere privind sancţionarea regulamentului administrativ al Dobrogei41.

Încă de la 17 noiembrie 1878, la scurt timp după sancţionarea regulamentului administrativ al Dobrogei, era expediată de la ministerul de interne către prefectura judeţului Silistra Nouă o înştiinţare conform căreia vor fi expediate de la Bucureşti „un număr de cinci exemplare Monitorul Offi cial No. 254 în care este publicat regulamentul pentru împărţirea şi organisarea administrativă a Dobrogei”42.

În cuprinsul aceleiaşi înştiinţări se făcea recomandarea către prefectul judeţului Silistra Nouă „a face să se trimită câte unul din aceste monitore şi administraţiilor şi poliţiilor din acel judeţ spre a avea în vedere menţionatul regulament”43.

În ianuarie 1879 prefectul judeţului Silistra Nouă, Ghergheli, şi directorul prefecturii, Alexandru Macedonski cereau permisiunea ministerului de interne pentru desfi inţarea posturilor de translatori din cadrul prefecturii „pentru cuvântul că în districtul Silistra Nouă românii fi ind numeroşi şi răspândiţi prin multe sate, nu se simte necesitate de translatori”44.

La doar câteva luni de la adoptarea regulamentului privind organizarea administrativă a Dobrogei, printr-un decret domnesc din 20 martie 1879, s-a decis ca începând din data de 1 aprilie 1879 judeţul Silistra Nouă să-şi înceteze existenţa, localităţile sale fi ind integrate judeţului Constanţa.

În aceste condiţii, printr-o telegramă datată 24 martie 1879 şi adresată ministrului de interne, Alexandru Macedonski îşi prezenta demisia din funcţia de director al prefecturii judeţului Silistra Nouă45, după ce într-un document datat 38 Ibidem39 Ibidem40 A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Diviziunea Administrativă, dosar 264/1878, f.241 Ibidem, f. 642 Ibidem, f. 2643 Ibidem44 A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Diviziunea Administrativă, dosar 274/1879, f. 1745 Ibidem, f. 73


108

22 martie 1879 şi adresat tot ministrului de interne afi rma că „noi cărora ne e încredinţată până în ultimele momente conducerea acestui judeţ, suntem ţinuţi a îngriji de bolnav, măcar că am fi convinşi că stă să-şi dea obştescul sfârşit”46.

La scurt timp după demisia din funcţia de director al prefecturii Silistra Nouă, prefectul judeţului Tulcea, George M. Ghica, expedia către ministrul de interne o telegramă datată 8 aprilie 1879 cu solicitarea: „rog bine voiţi a confi rma în postul vacant de administrator arondismentului Sulina pe D. Macedonski”47.

În acelaşi sens, ministrul de interne I. C. Brătianu, îi adresa la 16 aprilie 1879 o telegramă Alteţei Sale Regale Domnitorul Carol prin care adresa solicitarea: „rog plecat să daţi confi rmarea Dlui Alexandru Macedonski ca administrator la plassa Sulina în locul vacant”48.

De altfel, plasa Sulina şi, în special, oraşul Sulina s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea autorităţilor administrative româneşti, aici fi ind sediul Comisie Europene a Dunării49.

După o scurtă perioadă în care administrator al plăşii Sulina a fost Alexandru Macedonski, la 17 august 1879 în această funcţie a fost numit Ştefan Alexandru Ghica50, cel care s-a preocupat de stabilirea unor relaţii corecte între autorităţile române şi Comisia Europeană a Dunării şi de modernizarea oraşului Sulina şi a celorlalte localităţi din Delta Dunării51.

În concluzie, regulamentul de organizare administrativă a Dobrogei, adoptat în noiembrie 1878, a stat la baza unei administraţii moderne în Dobrogea, fi ind înlocuit în martie 1880 de legea de organizare a Dobrogei în vederea unei cât mai grabnice armonizări instituţionale şi integrări administrative a regiunii în cadrul statului naţional român modern.

46 Ibidem, f. 7447 A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Diviziunea Administrativă, dosar 272/1879, vol. I, f. 171 48 Ibidem, f. 17249 Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografi a matematică, fi sică, politică, economică şi militară, Bucureşti, 1904, p. 394-39550 A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Diviziunea Administrativă, dosar 272/1879, vol. II, f. 15351 Ştefan Sturza, Expunerea situaţiunei plasei Sulina. Judeciul Tulcea, Tulcea, 1880, passim; Ştefan G. Kimet, Noţiuni elementarii de geografi a districtelor Dobrogei, Galaţi, 1880, passim


109

DECRET DOMNESC

Carol I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn al Românilor,La toţi de faţă şi viitori, sănătate!Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de

Interne, sub No. 19 695;Avînd în vedere jurnalul consiliului Nostru de miniştri, No. 6, încheiat în

şedinţa din 13 Noembre curent.Avînd în vedere voturile Corpurilor Legiuitore de 28 şi 30 septembre curent,Am decretat şi decretăm ce urmează:

Regulament pentru împărţirea şi organisarea administrativă a Dobrogei

Titlul I – Împărţirea Dobrogei în districte şi plăşi

Art. 1 Teritoriul coprins între gurele Dunărei, ţinutul Dobrogei şi pămînturile învecinate, hotărîte la Nord de talvegul braţului Chilia, la sud prin linia de delimitare ce pleacă de la Silistra şi se opresce la Mangalia, se ămparte ăn trei judeţe: judeţul Tulcea, judeţul Kustengea, şi judeţul Silistra Nouă avînd de reşedinţe ale autorităţilor superiore oraşele cu aceleaşi nume.

Art. 2 Judeţul Tulcea se compune din patru plăşi: Tulcea, Sulina, Măcin şi Babadag.

Plasa Tulcea coprinde tote satele din fostul Caimea-Camlâk, afară de Larikion. Mai coprinde: Isaccea, Nicoliţel, Teliţa şi Celicdere, ce făceau altă dată parte din Mudurlikul Isaccei, şi încă tote satele pendinte altă dată de Mudurlikul Mahmudiei.

Plasa Sulina coprinde: oraşul Sulina, tote satele pendinte de vechea căimăcămie cu acelaşi nume, precum şi satele ce compuneau fostul Mudurlik al Chiliei. I se adaogă Insula Şerpilor.

Plasa Măcin coprinde: oraşul Măcin şi tote satele vechei căimăcămii cu acelaşi nume, mai adăogândui-se satele: Giaferca, Taiţa, Diglis-Monastir, Cocoş-Monastir şi Giafer-Islam, pendinte altă dată de Isaccea-

Plasa Babadag coprinde: oraşul Babadag şi tote satele ce compuneau fostul caimacamlâk cu acelaşi nume.I se adaogă satul Sarikioi.

Art. 3 Judeţul Kiustenge se compune din trei plăşi: Kiustenge, Hârşova şi Mangalia.

Plasa Kiustenge coprinde tote satele vechei căimăcămii cu acelaşi nume.Plasa Hârşova coprinde oraşul Hârşova şi tote satele fostului caimacamlîk.


110

Plasa Mangalia coprinde oraşul Mangalia şi tote satele vechei căimăcămii cu acelaşi nume, până la hotarul despre principatul Bulgariei.

Art. 4 Judeţul Silistra-Nouă se compune din două plăşi: Medjidie şi Silistra-Nouă.

Plasa Medjidie coprinde oraşul Medjidie şi tote satele caimacamlîkului de altă dată şi Cernavoda afară de Rasova.

Plasa Silistra-Nouă coprinde Rasova şi tote satele afl ate între plăşile Mejidie şi Mangalia de uă parte, Dunărea şi hotarul despre principatul Bulgariei de cea-laltă.

Art. 5 În oraşele Tulcwea, Kiustenge şi Rasova se înfi inţează câte uă poliţie de clasa I-ia.

Art. 6 În oraşele şi târgurile Kilia, Mahmudie, Isaccea şi Cernavodă se va înfi inţa câte uă poliţie de clasa a II-a.

Art. 7 Comisarii de poliţie, sub-comisarii şi tot personalul poliţiei esterne în oraşele unde s-a hotărât a exista poliţie, se vor înfi inţa după trebuinţă, în urma recomandărilor prefectului de district către ministrul de interne.

Comuna

Art. 8 Fie-care sat formează o comună.Art. 9 Comuna este administrată de către primar, asistat de un consiliu compus

de patru persone locuiori stabiliţi într-ânsa, aleşi de către consătenii lor, conforrm obiceiurilor localităţei.

Titlul II – Despre prefect

Art. 10 Prefectul, în districtul său, este representantul guvernului central.El are sub îngrijirea şi răspunderea sa ordinea publică şi, prin urmare, garanţia

proprietăţei, a averei, a onorei, a libertăţeiindividului şi ocrotirea drepturilor şi libertăţei tutulor cultelor.

Art. 11 Prefectul administrează districtul său, de uă cam dată după legile şi obiceiurile locale, dând tot ajutorul administraţiei întru esecutarea întocmai a regulamentelor celor-lalte ministrere.

Art. 12 Ca reprezentatnt al guvernului central, el are la dispoziţia sa, în marginele legei, puterea publică.

Art. 13 El, în acestă calitate are întâiul pas la tote recepţiunile, primesce tote felicitările.

El observă mersul totor servicielor şi părerile sale, când crede necesariu, le supune la aprecierea ministrului respectiv.

Art. 14 Toţi funcţionarii administrativi şi poliţienesci sunt sub ordinele sale.Art. 15 Prefectul este obligat ca la fi ecare 15 zile să raporteuze ministerelor


111

respective îmbunătăţirile şi reformele ce crede necesar a se introduce în legislaţia localăactuală care să înlesnească pe câta s-ar putea apropierea de legislaţia generală a ţărei.

Ast-fel, şcola, administraţia comunală şi judeţiană, serviciul sanitar şi drumurile de comunicaţie vor face obiectul primelor disposiţii la cari prefectul va fi dator a da tota seriosa sa solicitudine.

Măsurile propuse şi adoptate de ministerele respective şi aprobate de Domnitor, prefectul le va face cunoscut populaţiunei prin ordonanţă şi le va esecuta în tocmai.

Art. 16 Ţinta la care prefectul cată a se sili să adjungă va fi legislaţia generală a ţărei. Pentru a adjunge însă la aceasta, este obligat a lua mesuri prudinţi, lăsând timp populaţiei locale a se pătrunde de folosele nouelor reforme.

Art. 17 În ori-ce cas prefectul este ţinut a nu trece peste legile generale ale ţărei.

Este lăsat la inteliginţa sa să nu aplice însă unele părţi cari ar fi în contra dicere cu deprinderile şi cu legislaţia locală.

Menţinerea iubirei şi a înfrăţirei între diferitele culte şi naţionalităţi, prin respectarea datinelor şi dogmelor fi e-căruia cult, va face prima preocupaţiune a prefectului.

Locuitorii Dobrogei (ai României transdanubiene) fi ind consideraţi ca fi i ai aceleiaşi Românii, toţi se vor bucura de uo potrivă de aceleaşi îngrijiri şi drepturi, şi preefctul este însărcinat cu aceasta.

Art. 18 Prefectul lucrează sub ordinile directe ale ministrului de interne, eseecutând în acelaşi timp ordinile totor celor-lalaţi miniştrii în atribuţiunile lor.

Prefectul este supus la tote celelalte îndatoriri către diferitele ministere întocmai ca şi cei-lalţi prefecţi ai ţărei.

Titlul III – Despre administratorii de plăşi

Art. 20 Administratorii, în circumscripţia încredinţată lor, au aceleaşi îndatoriri şi drepturi ca şi prefectul.

Art. 21 Administratorul lucrează sub ordinile prefectului. El îi înlesnesce tote sciinţele culese la localitate şi prin raporte săptămânale le supune la aprecierea prefectului, care apoi le studie şi le modifi că conform îndatoririlor sale.

Titlul IV – Despre poliţai

Art. 22 Poliţaii sunt direct sub ordinile prefectului şi administrează poliţia în marginile legilor şi obiceiurilor locale şi conform instrucţiilor prefectului.

El are sub ordinile sale totă poliţia locală.


112

Titlul V – Despre primarii de comune

Rt. 23 Primarul este numit de către prefect dintre cei cinci locuitori aleşi ai comunei.

Religiunea nu este un obstacol la numirea primarului. Prefectul va căuta însă, în alegere, a avea în vedere religiunea profesată de cel mai mare număr.

Art. 24 Primarul, asistat de consilieri, îngrijesce şi ia mesurile cuvenite pentru poliţia rurală, pentru paza bunei ordine şi linisce între locuitori, şi pentru îndeplinirea ordinilor ce ar primi de la autoritatea superioră.

În cas de crime sau de delicte, el urmăresce şi descoperă pe autorii lor până la sosirea administratorului de plasă, căruia îi va fi făcut cunoscut în dată comiterea faptului.

El va încunosciinţa în tot-d-a-una pe administratorul de plasă despre veri-ce turburare sau neorânduială întâmplată între locuitori.

Art. 25 Consiliul comunal, sub preşedenţia primarului, va căuta să împace tote neînţelegerile dintre locuitorii comunei. Are îndatorirea de a lua tote mesurile necesarii pentru prosperarea intereselor generale ale comunei. Este responsabil pentru veri-ce desordine din causa religiunei, va acorda egală protecţiune totor cultelor, va îngriji pentru buna stare a şcolei şi a templelor religiunei.

Art. 26 Prin mijlocele de cari pote dispune, consiliul comunal va face ca stradele şi căile de comunicaţiune de pe teritoriul comunei să fi e întreţinute în condiţiuni satisfăcătoare.

Art. 27 Primarul se va supune ordinilor administratorilor de plăşi.El va putea cere adjutorul forţei publice pentru restabilirea ordinei în cas când

va fi turburată în interiorul comunei.Administratorul îl va putea suspenda când l-ar dovedi abătut de la datoriile

sale.Prefectul numai îl poate revoca.Art. 28 Când s-ar constata că consiliul comunal nu corespunde îndatoririlor

sale, administratorul îi suspendă eserciţiul autorităţei sale şi va raporta prefectului, care pote disolva consiliul şi ordona altă alegere.

Art. 29 În comunele de reşedinţă a prefecturei, prefectul pote prezida adunarea consiliului comunal, veri de câte ori va crede de cuvinţă. Pote delega să-l înlocuiască pe directorul prefecturei.

Art. 30 Alăturatul stat care fi xează numărul funcţionarilor şi apuntamentele lor se va aplica pentru Dobrogea până ce Corpurile Legiuitore vor organisa prin lege această parte a României.

Art. 31 Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat cu esecutarea acestui decret.

Dat la Bucuresci, la 13 Noembre 1878.


113

Ministru secretar de Stat la departamentul de interne CAROL

C. A. Rosetti

MINISTERUL DE INTERNE

Statul personalului funcţionarilor administrativi în Dobrogea

Prefectura Leafă Diurne Total/an

Prefect 800 700 18 900Director 600 200 9 600Şef de birou 800 100 4 800Ajutor de prefect (2) 200 100 7 200Translator 300 - 3 000 Registrator-arhivar 200 50 3 000Copişti (4) 200 - 9 600Odăiaş - 80 960Spese de cancelarie - 100 1 200

Administraţiile de plase

Administrator de plasă (9) 400 400 86 400Ajutor I (9) 300 100 43 200 Ajutor II (9) 300 100 43 200Translatori (9) 300 100 43 200Registratori-arhivari (9) 150 50 21 600Copişti (18) 150 - 32 400Odăiaşi (9) - 60 6 480Spese de cancelarie - 50 5 400

Poliţia clasa I

Poliţai 400 200 7 200Ajutor de poliţai 300 100 4 800Şef de birou 200 50 3 000Registrator-arhivar 200 - 2 400Translator 200 - 2 400Copişti (2) 150 - 3 600Odăiaş - 60 720


114

Spese de cancelarie - 50 600

Poliţia clasa a II-a

Poliţai 300 100 4 800Ajutor de poliţai 200 - 2 400Registrator-arhivar 180 - 2 160Translator 200 - 2 400Copist 150 - 1 800Odăiaş - 50 600Spese de cancelarie - 40 480

Apud. „Monitorul Ofi cial”, nr. 254/15 noiembrie 1878, p. 7 148-7 149


115

Activitatea băncilor şi cooperativelor populare la nivelul comunei Băleşti

Cornel Şomâcu

Moto:”Nu așteptați mila, adesea necurată, și mereu înjositoare, de la alții.”Dumitru Brezulescu

Sumary

The co-operative ideas had come to Romania under the Western infl uence, even from the second half of the 19th century. The co-operative movement originally started in the urban area as savings banks, as co-operative credit private associations. Under different names, the people’s banks appeared in 1891, and there were only 24 in 1898 and 44 in 1900 countrywide. Only at the begining of the 20th century they started being supported by the authorities, especially by Spiru Haret, several times Minister of the Public Instruction.

The fi rst place in the present commune of Balesti which develops this type of enterprise is Ceauru. In this way, the teacher, the priest, the mayor and the notary of Ceauru founded the association ”Dumbrăvița”, in November 1901. It was followed by the commune of Stolojani, in 1907, with the „Villager’s Progress” Bank. The bank survived for 21 years, starting from 31 members and a capital of 583 lei and reaching the assets of 458.153,75 lei, with a joint stock of 236.689 lei. Other people’s banks from the present commune of Balesti were: ”Slătioara” from Cornești, ”Reînvierea” from Ceauru, ”Alunișul” from Ceauru, ”Șușița” and so on.

Ideile cooperatiste pătrunseseră în România sub infl uență occidentală, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mișcarea cooperatistă a debutat inițial în lumea urbană sub forma caselor de economii, a asociațiilor cu caracter privat, de credit cooperatist. Reținem pentru anul 1845 contribuția lui Costache Bălcescu-”Proiect pentru o casă de păstrare și împrumutare”, din câte se pare prima încercare cunoscută în țara noastră pentru înfi ințarea unei case de economii si credit. Primele cooperative de credit din România au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, adoptând sistemele germane Raiffeisen și Schulze - Delizsch. Printre cei care vor încuraja ideea cooperației moderne


116

în România se numără și economistul Ion Ionescu de la Brad(1818-1891).O primă contribuție gorjeană în această direcție o avem la P.S.Aurelian care la 1 octombrie 1870, cu sprijinul a 20 de profesori, a pus bazele Societății de Economie și Credit “Economia”. În perioada 1891-1902 apariția a numeroase societăți cooperative de credit, denumite și “bănci populare sătești” marchează afi rmarea mișcării cooperatiste în România.1

Sub diferite denumiri, băncile populare au apărut în 1891, şi erau doar 24 în 1898 şi 44 în 1900. Abia la începutul secolului al XX-lea acestea au început să fi e sprijinite de autorităţi, în special de Spiru Haret, de mai multe ori ministru al Instrucţiunii Publice. Modelul care l-au avut în vedere toţi cei care au construit asemenea entităţi a fost cel oferit de Societatea economică Cerbul din Târgu-Jiu, organizată de corpul didactic al Gimnaziului Tudor Vladimirescu în ianuarie 1897.2 Un rol important în iniţierea mişcării cooperatiste l-a avut Spiru Haret, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910)3. Mişcarea cooperatistă la sate iniţiată de Haret va avea ca puncte de sprijin Casa rurală, băncile populare şi obştile ţărăneşti.4

Judeţele fruntaşe din acest punct de vedere au fost Gorj, Dolj şi Dâmboviţa. Gorjul ocupa locul fruntaş datorită muncii societăţilor culturale „Luminarea săteanului” şi „Amicul poporului” (înfi inţate în 1898), având şi reviste proprii, conduse de învăţătorii Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti şi Lazăr Arjoceanu din Bălăneşti. Aceste societăţi au dus o campanie susţinută prin sate să întemeieze numeroase bănci populare. Astfel, la 15 iulie 1901, „Amicul poporului” scria că în urma activităţii învăţătorilor „am ajuns să avem astăzi în judeţul nostru peste 32 de bănci populare, al căror capital, adunat prin cotizaţiuni neînsemnate de la săteni, trece peste suma de 100 000 lei. Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti spunea: „O mână de oameni am întreprins lupta şi deja 3 judeţe ne-au ascultat. Numărul mare de societăţi economice ce am înfi inţat în aceste 3 judeţe este semnalul că sărăcia, din casa românului, trebuie să dispară, iar străinul cămătar…trebuie să plece. Unească-se cu noi toţi cei cu dor de ţară, şi deşteptând pe ţăran, să ştie cum să muncească, cum să-şi facă economii, cum să se ajute tot din banii lui, luând de la bănci populare”.5

Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti a desfăşurat o activitate extraşcolară susţinută 1 Nichita Adăniloaie-”Învățători gorjeni luminători ai satelor în pragul veacului XX”, în ”TÂRGU-JIU 600”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007, pag. 130-1482 Gheorghe Nichifor-Intelectualitatea Gorjului și Marea Unire, Editura Alexandru Ștefulescu, Târgu-Jiu, 1995, pag.293 Dan Berindei-Istoria Românilor-cronologie, Editura CARTEX 2000, București, 2008, pag. 135 și urm.4 Nicolae Mischie-Asociaţii şi societăţi economice ale sătenilor din judeţul Gorj, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în: Litua – studii şi cercetări, nr. 10, 2004, p. 153-193.5 Cornel Șomâcu-”Ministrul Spiru Haret i-a apreciat pe dascălii gorjeni”, în VERTICAL, nr. 204, 2-8 decembrie 2009


117

pe linia atragerii ţărănimii în mişcarea cooperatistă, lucru care l-a făcut cunoscut şi ministrului Instrucţiunii, Spiru Haret. El a fost chemat de ministrul liberal şi îndrumat să meargă „în mijlocul poporului” pentru a propaga, prin cercurile culturale, „ideea de întovărăşire”. A continuat să fi e apreciat şi de conservatori. În septembrie 1899, la recomandarea doctorului Constantin Istrati, ministrul lucrărilor publice pe atunci, a fost numit subrevizor în judeţul Mehedinţi, iar în 1900 transferat în Dolj.La 1 aprilie 1901, Spiru Haret l-a numit pe Gh. Dumitrescu-Bumbeşti delegat ofi cial ambulant cu sarcina de a călători prin judeţe şi a îndruma pe învăţători cum să procedeze în acţiunea de înfi inţare a băncilor populare şi cum să le organizeze spre a putea prospera. La 14 ianuarie 1902, Spiru Haret a dat o circulară către prefecţi prin care le arată că de câtva timp ministerul depune silinţă pentru ca „prin revizorii şcolari, prin învăţători şi prin preoţi să îndemne la înfi inţarea de societăţi economice prin sate. Binefacerile acestei instituţii nu mai au nevoie să fi e arătate. Când sătenii vor avea la îndemână un mijloc cât mai practic şi mai lesnicios pentru a-şi aduna şi a face să fructifi ce micile lor economii, şi când satele vor fi scăpate de plaga cămătăriei, vom putea zice că am făcut ţăranilor cel mai mare bine ce li-l putem face…”. Subliniind că învăţătorii muncesc pentru reuşita acestor acţiuni „umanitare şi patriotice”, era anunţat faptul că subrevizorul şcolar Dumitrescu-Bumbeşti avea sarcina exclusivă de a-i îndruma şi sfătui în această direcţie iar prefecţii aveau obligaţia să sprijine înfi inţarea societăţilor economice.6

Într-un memoriu trimis către ministrul Spiru Haret tot în 1901, Gh. Dumitrescu-Bumbeşti scria că nu e uşor „a întemeia o mişcare economică ce va trebui să schimbe fundamental viaţa la sate şi să dea poporului posibilitatea de a face prin sine tot ce-i este absolut necesar pentru dezvoltarea sa”. În contextul mişcării poporaniste, spunea dascălul gorjean că „va trebui bifurcată în economică şi culturală…Pentru a putea ajunge la rezultate satisfăcătoare, în ceea ce priveşte partea culturală a mişcării, este absolut indispensabil ca să asigurăm mai întâi bunul trai al săteanului, căci numai când va înceta teama zilei de mâine va putea cugeta el la operaţiuni intelectuale…Şi cel mai lesnicios mijloc de a-l pune oarecum la adăpostul mizeriei credem a fi înfi inţarea societăţilor economice de credit şi economie”.

La sfârşitul memoriului, dascălul gorjean accentua din nou: „Reuşita mişcării culturale depinde exclusiv de a celei economice. Când săteanul şi-a întocmit bine gospodăria sa, când are asigurat traiul său şi al familiei, e uşor de a-l îndeletnici cu cititul fi indcă are atât liniştea sufl etească, cât şi îndemnul propriei sale curiozităţi.”7

În iarna şi primăvara anului 1902 revizorii şcolari din fi ecare judeţ au primit o circulară a guvernului prin care erau chestionaţi asupra acţiunii de înfi inţare 6 Cornel Șomâcu-”Gheorghe Dumitrescu-Bumbești, în slujba satului românesc”, în VERTICAL, nr 201, 10-16 noiembrie 2009.7 Cornel Șomâcu-”File din Istoria Școlii Gorjene”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010, pag. 373


118

a băncilor populare în judeţele lor şi greutăţile ce le stau în cale în această direcţie. Alexandru Ştefulescu, revizorul judeţului Gorj la vremea aceea, raporta că societăţile economice în acel judeţ nu sunt pe sate, ci pe regiuni, deoarece altfel n-ar avea capital sufi cient. Despre băncile populare, Ştefulescu spunea că „aceste societăţi sunt opera învăţătorilor…care, cu o rară modestie, nu fac zgomot, nu trâmbiţează munca lor. Revizorul de Gorj mai adăuga că la unele din aceste societăţi „sătenii găsesc, afară de sumele necesare pentru nevoile urgente, şi medicamente de primă necesitate, gratuite”.8

Prima localitate din actuala comună Băleşti care intră într-o asemenea întreprindere este Ceauru. Astfel, învăţătorul, preotul, primarul şi notarul din comuna Ceauru au înfi inţat societatea ”Dumbrăvița”, în noiembrie 1901.9 Va urma localitatea Stolojani, în 1907, cu Banca ”Progresul săteanului”. Banca a supravieţuit timp de 21 de ani plecând de la 31 de membrii şi un capital de 583 lei şi ajungând la un activ de 458.153,75 lei, cu un capital social de 236.689 lei. Printre iniţiatorii Băncii „Progresul Săteanului” se remarcă: învăţătorul I. Niculescu, preot Iacob Bărbulescu, Ion Cuţui – proprietar, I. V. Căpitănescu ş.a. Mulţi ani preşedinte a fost Gheorghe Lăscăteu, cunoscut dascăl şi publicist. Printre activităţile acestei bănci se remarcau: creditele pentru procurarea morilor şi pivelor de bătut dimia cu venituri importante pentru ţărani; distribuirea cărţii şi înmulţirea abonamentelor la ”Curierul cooperatorului”, editat la Târgu-Jiu, şi la ”Albina”, cu rosturi în educaţia cooperatistă şi culturală.10

Pentru această perioadă reținem că și locuitorii din Cornești aveau o asemenea instituție. Este vorba de Banca ”Slătioara”, nume venind de la câmpia din dreapta Jaleşului. Banca avea în 1908, la înfi inţare, 471 de lei capital, subscris doar de 23 membri. În 1928, avea un activ de 632.758,20 lei şi capitalul depus se ridica la 219.013 lei. Grădinarii din zona Jaleșului cuceriseră pieţele din Târgu-Jiu, Baia de Aramă şi Petroşani, cu legumele şi zarzavaturile lor, cu păsări de curte şi lemne. Această bancă a contribuit din plin la casele înalte ridicate în zonă, pe beci, şi frumoase acareturi pe bătături, fântâni la porţi, vii pe halângă, pruni pe coastă etc. Printre fondatorii Băncii ”Slătioara” regăsim pe învăţătorul Gheorghe Găvănescu, preşedinte şi casier, şi directorul şcolii de pe drumul Slătioarei, construită şi prin contribuţia băncii, Ion Cuţui, din Stolojani, Ilie Grama, cel care cumpărase moşia Câlniceanu din Corneşti, popa Toma Bălan din Tălpăşeşti şi dascălul N. D. Saragea din Balava.11

Şi în alte aşezări din zona Băleştiului au existat bănci populare. La Ceauru găsim și Banca ”Reînvierea” începând cu anul 1914, instituție apărută graţie

8 Idem9 Cornel Șomâcu-”Monografi a comunei Bălești, județul Gorj”, Editura Mănastra, Târgu-Jiu, 2008, pag. 8510 Octavian Ungureanu, De la „bancă” la „cooperativă”, în CRINUL SATELOR, nr. 11, 1999, p. 22-24.11 Idem.


119

eforturilor dascălului V. Răuţescu. Era de fapt reînvierea Băncii ”Dumbrăviţa”, intrată în faliment în 1905. De data aceasta banca a prosperat sub îndrumarea Federalei ”Gorjul”, prin contabilul Ştirbu, asociat cu I. M. Brăiloiu. V. Răuţescu împreună cu cei 48 de membri a reuşit să pornească de la 800 lei şi să ajungă în 1922 la un activ de 999.054,75 lei, cu un capital social de 506.051 lei.12 La Băleşti, Banca ”Cuca” a luat fi inţă în 1902. La bilanţul din 1928 al Federalei ”Gorjul”, Banca ”Cuca” avea un activ al operaţiunilor de 807.480,15 lei şi un capital social de 228.000,65 lei. Pe parcursul activităţii sale, Banca ”Cuca” a contribuit într-o largă măsură la cumpărarea a 170 ha terenuri pentru cultura cerealelor şi grădinărie în benefi ciul membrilor. De asemenea, a fi nanţat în parte, construcţia şcolii şi primăriei, în 1912. Preşedintele fondator al Băncii Cuca a fost L. Prejbeanu, împreună cu V. P. Mălăiescu, G. I. Florian, D. D. Petrescu, Ion G. Guran şi Vasile Ionescu, C. N. Popescu (casier) şi Giurcan.13

În anul 1929 în fosta comună Ceauru la iniţiativa celor doi mari proprietari din această localitate, anume Nicolae T. Daviţoiu şi cumnatul său ,Constantin N. Popescu, cu sprijinul învăţătorilor şi fruntaşilor comunei, se pun bazele unei cooperative pentru exploatări forestiere cu numele ”Alunişul”. Cooperativa a început să funcţioneze sub formă de societate cu durată nelimitată, conform legii pentru organizarea cooperaţiei publicată în ”Monitorul Ofi cial”, nr. 71, din 28 martie 1929, şi avea subscrise 420 părţi sociale în sumă de 420.000 lei.Potrivit statutului, societatea avea răspundere nelimitată iar ca scop lucrativ exploata păduri şi organiza prelucrarea, industrializarea şi comercializarea lemnului cu participarea efectivă a membrilor săi pentru a da de lucru asociaţilor şi chiar celorlalţi locuitori din raza ei de activitate, contribuind astfel la ieftinirea acestor produse prin înlăturarea intermediarilor. Aceasta avea obligaţia să înfi inţeze şi să execute plantaţii forestiere, să ajute la educaţia profesională a locuitorilor dând sfaturi referitoare la prelucrarea lemnului şi să sădească între membrii săi dragostea de pădure, spiritul de solidaritate cu aceasta şi să contribuie la răspândirea culturi în rândul maselor populaţiei prin toate mijloacele potrivite acestui scop ș.a.

Astfel, prin intermediul societăţii se puteau cumpăra prin bună învoială sau prin licitaţie arbori, parchete sau păduri întregi, terenuri cu păduri sau pentru împădurire, drepturi moşneneşti (răzeşeşti şi composesorate) sau orice alte drepturi indivize precum şi orice produse forestiere cu aprobarea prealabilă a Ofi ciului Naţional al Cooperaţiei. Drepturile indivize obţinute se exploatau în condiţiile stabilite de adunarea generală a societăţii şi numai cu aprobarea Ofi ciului Naţional al Cooperaţiei, așa cum prevedea legislația din acel moment.

La vânzarea produselor rezultate din exploatarea pădurilor cumpărate aveau întâietate societarii pentru nevoile lor proprii apoi populaţia locală, în acest scop alcătuindu-se anual un tablou de distribuţie aprobat de adunarea generală a cooperativei. Nimeni din cadrul societăţii nu putea să cumpere material lemnos 12 Idem.13 Cornel Șomâcu-op.cit, pag.87


120

pentru speculă.Ca asociaţi erau acceptaţi numai locuitorii majori din comunele Ceauru

şi Stroeşti care nu erau înscrişi într-o altă cooperativă cu acelaşi obiect de activitate. Din fosta comună Stroeşti au fost cooptaţi numiţii Vasile Gh. Giorgi şi Ion Mercioiu împreună cu soţiile lor, care erau rude cu proprietarul Nicolae T. Daviţoiu.Capitalul societăţii era format din părţi sociale egale, de câte 1.000 lei fi ecare, iar un asociat trebuia să subscrie cu cel puţin o parte socială dar nu mai mult de 100 părţi. Organele de conducere ale societăţii erau adunarea generală, consiliul de administraţie şi cenzorii.

Conform Statutului, Adunarea generală era formată din toţi membri asociaţi înscrişi cu cel puţin 3 luni înainte de convocare şi care erau la zi cu achitarea obligaţiilor către societate. Aceasta se întrunea în şedinţă ordinară o dată pe an, fi ind convocată de consiliul de administraţie cel mai târziu până la 1 aprilie. Hotărârile se luau numai dacă erau prezenţi cel puţin 1/3 din numărul total al asociaţilor cu drept de vot. Femeile căsătorite puteau fi reprezentate în adunare de către soţii lor dacă aceştia erau la rândul lor asociaţi, fără mandat scris. Primii membri aleşi în consiliu de administraţie au fost: Gheorghe M. Brăiloiu – preşedinte, Constantin N. Popescu – vicepreşedinte, învăţătorii Vasile C. Bretoiu, Victor I. Velican şi Nicolae Daviţoiu – membri. O primă condiţie în alegerea acestora a fost interzicerea alegerii în consiliu de rude până la gradul 3 inclusiv. Aceştia erau aleşi pe o perioadă de 3 ani cu dreptul de a putea fi realeşi.

Cenzori titulari au fost aleşi: Vasile I. Cârstea, Grigore Gh. Tiţa şi Constantin Gh. Milculescu iar cenzori supleanţi: Ion D. Şendroiu, Gheorghe Al. Cucu şi Ion Gh. Brăiloiu – notarul comunei Ceauru la vremea respectivă. Printre membrii societăţii s-au mai numărat: Gheorghe C. Rustoiu, Gheorghe V. Holt, Ion V. V. Niţu, Dumitru V. Bâzu, Constantin Gh. Militaru.

Au existat foarte mulți locuitori care în perioada interbelică pe lângă agricultură se îndeletniceau şi cu prelucrarea lemnului. Din comuna Ceauru putem aminti: Gheorghe C. Cojan, Pantelimon I. Burdulea, Constantin V. Bâzu, Michail C. Rustoiu, Costaiche I. Ştefan, Constantin V. Nanu, Dumitru Tr. Tiţa, Constantin D. Ştirbu şi alţii.

Trebuie să reținem că până la data de 24 octombrie 1941 societatea a funcţionat cu sediul în comuna Ceauru ocupându-se cu exploatarea pădurilor pe care le contracta de la stat precum şi de la mari proprietari de terenuri forestiere ai vremii, de pe raza întregului judeţ. După această dată, Nicolae Daviţoiu va muta sediul societăţii în oraşul Târgu-Jiu la domiciliul său din strada Unirii, nr. 117, schimbându-i şi denumirea în ”Jiul”. Aceasta a mai funcţionat până în luna martie 1946, când este radiată din ofi ciu de către Camera de Industrie şi Comerţ – Ofi ciul Târgu-Jiu din lipsă de activitate, regimul comunist fi ind cel care schimba din mers regulile prin reprimarea oricăror forme de exercitare a vreunei activităţi


121

de genul acesta. 14

Prin înfi inţarea acestei societăţi cu sediul în comuna Ceauru, în perioada interbelică, s-au pus bazele unei instituţii cu profi l forestier care prin natura sa a dus la iniţierea şi formarea profesională a locuitorilor acestei zone ridicând astfel nivelul de dezvoltare al acestora atât din punct de vedere material cât şi profesional, propulsând şi localitatea în rândul celor cu un nivel ridicat de dezvoltare în judeţul Gorj în decursul celor 17 ani de activitate.15

Cum era și fi resc, urmările celui de-al doilea război mondial au lăsat răni adânci şi în sânul comunităţii locuitorilor din fosta comună Ceauru, acestea manifestându-se prin criza economică ce a urmat acestui război. Şi totuşi, asocierea în agricultură a fost totdeauna singura şansă de propășire economică, mai ales la sfârşitul unui război devastator. În speranţa de a ieşi din impas, locuitorii de aici şi-au constituit la sfârşitul anului 1945 o cooperativă pentru aprovizionare, producţie şi desfacere a produselor agricole cu numele ”Şuşiţa”. Scopul acesteia era să aprovizioneze pe asociaţi cu cele necesare ocupaţiei şi gospodăriei lor să ajute la dezvoltarea şi intensifi carea producţiilor agricole obţinute de ei, răspândind totodată în rândurile locuitorilor de aici spiritul de solidaritate şi cultură prin toate mijloacele potrivite acestui scop.

Conform statutului, cooperativa funcţiona sub formă de societate şi sub directa îndrumare a Institutului Naţional al Cooperaţiei iar ca obiect de activitate desfăşura următoarele activităţi: putea să procure, la cererea locuitorilor seminţe selecţionate, îngrăşăminte, maşini şi unelte agricole sau orice alte articole necesare activităţii acestora, ajuta la selecţionarea plantelor a seminţelor a vitelor şi lucrarea raţională a pământului iar când interesele societăţii cereau puteau să cumpere sau să exploateze prin arendare pe cont propriu pepiniere, câmpuri de experienţă şi selecţionare, reproducători de rasă şi maşinile mari agricole: tractoare, garnituri de treier şi de bătut porumbul, vânturători, trioare, etc. Ajuta, în acelaşi timp, la prelucrarea şi transformarea produselor agricole locale de orice fel, fi e înlesnind membrilor săi cumpărarea uneltelor şi instalaţiilor necesare fi e înfi inţând pe contul ei cuptoare, poverne, lăptării, mori, brutării, etc. La fel putea să înfi inţeze ateliere mecanice şi de lemnărie, dogărie, rotărie şi altele special pentru reparaţia uneltelor lor agricole precum şi pentru pregătirea în diferite meserii a fi ilor de săteni. Se mai ocupa şi cu vânzarea surplusului de produse locale fi e în stare brută sau transformate, organizând de preferinţă vânzarea în comun a acestor produse conform normelor fi xate de adunarea generală a societăţii.

Exista posibilitatea, în acelaşi timp, să cumpere sau să arendeze în vederea exploatării islazuri comunale, grădini de zarzavat, pepiniere de pomi fructiferi şi viţă de vie, bălţi de peşte, clădiri pentru adăpostirea vitelor, înmagazinarea cerealelor, etc. Sprijinea moral şi material răspândirea culturii printre săteni prin înfi inţarea 14 Idem15 Daniel Cismaşu, Alunişul, prima societate cu scop lucrativ din fosta comună Ceauru, în: Vertical, nr. 118, martie 2008, p. 15.


122

de biblioteci, săli de lectură, conferinţe, teatru, cinematograf şi altele lucrând de preferinţă în colaborare cu celelalte instituţii similare din zonă. Organele de conducere ale societăţii erau: adunarea generală, consiliul de administraţie şi cenzorii.

Adunarea generală era formată din toţii asociaţii înscrişi în cooperativă cu cel puţin 3 luni înainte de convocare, fi ind în acelaşi timp la zi cu achitarea părţii sale sociale. Aceasta se întrunea în şedinţă ordinară o dată pe an până cel târziu la 15 aprilie şi în şedinţă extraordinară ori de câte ori era nevoie. Convocarea se făcea de consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie la cererea cenzorilor sau 1/10 din numărul total al societarilor cu drept de vot precum şi de instituţia cu drept de control care trebuia să menţioneze scopul şi motivul convocării.

Consiliul de administraţie era format din 9 membrii aleşi de către adunarea generală pe termen de 3 ani cu dreptul de a fi realeşi, făcând parte dintre asociaţii cu drept de vot şi cu ştiinţă de carte. Din primul consiliu de administraţie au făcut parte: Ion I. Cismaşu, Ion Gh. M. Brăiloiu, Vasile I. Cârstea, Constantin V. Mogoş, Constantin Gh. Milculescu, Vasile V. Croicu, Dumitru I. Negrea, Ion Eft. Ştefănoiu şi Ion Bâlteanu. Aceştia puteau desemna din rândurile lor un comitet de direcţie format din 3 persoane dintre care un preşedinte al societăţii care putea reprezenta societatea sub supravegherea consiliului. Tot acesta desemna şi un vicepreşedinte care în lipsa preşedintelui, reprezenta societatea.

La sfârșitul fi ecărui an, adunarea generală convocată pentru discutarea şi aprobarea bilanţului alegea dintre asociaţi 3 cenzori şi 3 cenzori supleanţi. Astfel au fost aleşi ca cenzori titulari: preotul Dumitru Viezure, Ion Gh. Buicu şi Grigore Gh. Tiţa iar cenzori supleanţi: Gheorghe I. Şt. Cismaşu, Nicodim Niţu şi Ion D. Negrea care în anul 1949 a fost angajat ca gestionar la depozitul de mărfuri şi produse al cooperativei.

Astfel, în speranţa unui trai decent şi fără lipsuri, locuitorii din cele două sate ale comunei, Ceauru şi Tămăşeşti s-au înscris în număr foarte mare în această cooperativă, realizând că în alt mod nu puteau ieşi din criza economică creată în urma războiului. Enumerăm aici doar o parte dintre ei şi anume: Gheorghe Gr. Croicu, Ion B. Nanu, Gheorghe Gr. Nanu, Ion D. Strinu, Mich. C. Rustoiu, Nicolae Gh. Florea, Ion C. Trăncău, Dumitru D. Burlan, Ilie P. Popescu, Ion Al. Feraru, Dumitru M. Vizante, Ion V. Saragea, Ion Gh. Mogoş, Constantin Gh. Alexandrescu, Ion V. Firoiu, Gh. L. Buduhăleanu, Ioana C. D. Ştirbu, Petre Ursu, Constantin C. Ştefan, Ana N. Molfi că, Nicolae C. Feraru, Vasile I. Fl. Nanu, Ion M. Brăiloiu, Ion I. Florea, Vasile C. Văduva, Gheorghe V. Holt, Vasile L. Burlan, Ion Gherghina, Constantin I. M. Ştirbu, Vasile V. Purcaru, Pantelimon V. Cismaşu, Ion Gh. Buicu, Gheorghe I. Bălănescu, Vasile C. Bretoiu, Ion D. Negrea, Dumitru V. Cârstea, Gheorghe Al. Cucu, Vasile V. Croicu, Gheorghe Gh. Saragea, Dumitru Gr. Avrămoiu, Ion Gh. Dr. Ularu, Victor Velican, Ecaterina V. Bretoiu, Vasile I. Olteanu, Ion D. Bâlteanu şi alţii.În total, s-au adunat 270 de membri înscrişi în această societate depunând în total suma de 5.090.000 lei


123

pentru 783 părţi sociale subscrise.16 Practic aceasta a fost ultima încercare de a salva mișcarea cooperatistă în

vechea formă. Tăvălugul comunist a presupus apariția altor entități economice, așa-numitele C.A.P-uri. La 10 martie 1962 se inaugura C.A.P. ”Dumbrăvița” Ceauru, sub conducerea președintelui Ion Tămășescu cu 1190 de membri.Țăranii se înscriau în C.A.P. cu loturile de pământ care le aveau în proprietate, cu vitele și mijloacele de muncă: pluguri, semănători, grape, care, căruțe ș.a.� Încă din perioada anterioară apăruseră întovărășiri agricole de acest tip: ”Steagul Roșu”-Ceauru-1956; ”1 Mai”-Bălăcești-1959; ”Cel de-al III-lea Congres”-Tămășești-1960; ”Unirea”-Cornești-1960; ”Drumul Belșugului”-Cornești-1955; ”I.V.Miciurin”-Cornești-1956; ”23 August”-Cornești-1958; ”Pacea”-Tămășești-1961.17

16 Dan Cismaşu, Cooperativa pentru aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă Şuşiţa din comuna Ceauru, în VERTICAL, nr. 123, aprilie 2008, p. 15.17 Cornel Șomâcu, op.cit., pag. 82


124

coala General Corne ti construit de Banca Slatioara

coala veche Ceauru


125

Prim ria Ceauru


127

ANSAMBLUL ARHITECTURAL„GHEORGHE TĂTĂRESCU”

Gabriela Neta Popescu

A aparţinut familiei Gheorghe şi Arethia Tătărescu, personalităţi remarcabile ale vieţii politice şi sociale din perioada interbelică.

Născut la 22 dec. 1886, la Craiova, Gheorghe Tătărescu a absolvit liceul la Craiova, Facultatea de drept la Bucureşti şi apoi a obţinut doctoratul la Paris în 1912, dată la care revine în ţară şi se înscrie în Partidul Naţional Liberal. De acum, Gh.Tătărescu îşi consolidează ascensiunea politică şi în 1919 devine membru al Parlamentului României. Sublocotenent de rezervă în primul război mondial, subsecretar de stat la Interne (1922-1926), va fi prim ministru (1933-1937), în cea mai valoroasă guvernare interbelică. Mai târziu deţine şi alte funcţii: ambasador la Paris (dec.1938-aug.1939), vicepreşedinte al partidului unic Frontul Renaşterii Naţionale (ian.1940), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe în guvernul dr.Petru Groza (1945-1947), fi ind şeful delegaţiei la Conferinţa de pace de la Paris (10 februarie 1947).

Personalitate proeminentă a vieţii politice interbelice, Gheorghe Tătărescu se trage din vechi familii boiereşti. Tatăl său a fost generalul Nicolae Tătărescu (1850-1916) şi mama, Speranţa Tătărescu (1858-1920), născută Părăianu, avea strămoşi atestaţi începând cu secolul al XV-lea, care mai târziu au fost dregători în sfaturile domneşti, ctitori de biserici, prefecţi ai Gorjului şi primari ai oraşului Târgu-Jiu. Identifi cându-se cu interesele mari ale ţării, Gheorghe Tătărescu nu a uitat Gorjul, acţiunile lui politice împletindu-se armonios cu acţiunile desfăşurate de soţia sa, Aretia Tătărescu. Menţionăm câteva realizări: înfi inţează Fabrica de ţigarete, Fabrica de cărămidă, Fabrica de confecţii pentru armată, Uzinele Sadu, Fabrica de marmeladă de la Vădeni, Sanatoriul Suseni-Dobriţa, susţine modernizarea oraşului Târgu-Jiu, sprijină iniţiativa de ridicare a tripticului brâncuşian, reia lucrările la tronsonul de cale ferată Bumbeşti-Livezeni, reface drumul transmontan Novaci-Sebeş.

Viaţa familiei Tătărescu s-a desfăşurat între Poiana şi Bucureşti. În timp ce Gheorghe Tătărescu şi-a urmat cariera politică, soţia sa, Aretia, şi-a canalizat dragostea de frumos pentru tot ce a însemnat artă. În anul 1921 a înfi inţat Liga Naţională a Femeilor Române din Gorj, a cărei preşedintă a fost. Au urmat o serie


128

de activităţi desfăşurate de-a lungul timpului care au făcut din Aretia Tătărescu o „legendă vie”a Gorjului. Dintre acestea enumerăm câteva: înfi inţarea atelierului de ţesătorie de la Târgu-Jiu, revigorarea tradiţiei populare gorjeneşti şi dezvoltarea micii producţii casnice, reorganizarea şi construirea unei locaţii adecvate pentru Muzeul Gorjului, reînceperea săpăturilor la Castrul roman din Bumbeşti Jiu, reluarea cercetărilor arheologice la Peştera Muierilor de la Baia de Fier, Peştera Polovragi, de la Runcu, Sohodol, reamenajarea Casei memoriale „Tudor Vladimirescu”, renovarea Casei memoriale „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, edifi carea noului lăcaş al Bisericii „Sf. Petru şi Pavel” din Târgu-Jiu, ridicarea mausoleului–sarcofag al Ecaterinei Teodoroiu, opera Miliţei Petraşcu. Dar cea mai importantă acţiune rămâne aducerea lui Brâncuşi la Târgu-Jiu şi sprijinirea acestuia pentru ridicarea tripticului monumental închinat eroilor gorjeni căzuţi în primul război mondial, şi donat, în 1937, Primăriei oraşului Târgu-Jiu.

Reşedinţa de la Poiana era un complex de clădiri cu diferite funcţiuni şi anume: Cula Poenaru-Tătărescu, era casa de locuit a familiei; casa Antonie Mogoş constituia casa de oaspeţi, biserica strămoşilor era loc de reculegere. Ansamblul arhitectural mai cuprindea:casa de locuit a administratorului, clopotniţa din lemn, mormintele unor strămoşi ai familiei Tătărescu, porţi sculptate din lemn, obiecte din antichitatea daco-romană, chioşc belvedere.

Din punct de vedere arhitectural, cele două case reprezintă edifi cii-etalon ale arhitecturii rurale din sec. al XVIII-lea şi respectiv sec. al XIX-lea.

În anul 2000, doamna Sanda Maria Tătărescu Negropontes, fi ica ilustrei familii, a hotărât strămutarea ansamblului de la Poiana la Curtişoara, în cadrul Muzeului de arhitectură populară.

Amplasarea pe noul teren, între anii 2000-2002, s-a făcut respectând cât mai fi del dispunerea şi orientarea fi ecărui obiectiv, astfel încât ansamblul să reamintească pe cât posibil de vechea curte boierească din localitatea Poiana.

CULA POENARU - TĂTĂRESCU

În preajma intrării României în primului război mondial, Gheorghe Tătărescu se căsătoreşte cu Aretia Piteşteanu, apoi cumpără pământul şi Cula Poenaru de la familia Carabatescu şi se stabilesc la Poiana, lângă Rovinari, la 15 km de Târgu-Jiu. La origini, construcţia, ridicată de familia Poenaru (arh. Trăjănescu), era o veche casă boierească de la mijlocul secolului al XVIII-lea şi avea trei caturi, prezentând caracteristicile unei case de apărare şi de locuit, cunoscută sub denumirea de „culă”. De-a lungul vremii aceasta a suferit multe modifi cări din cauza degradării sau pentru a satisface nevoile şi gustul proprietarilor care au locuit-o. Astfel, şi familia Tătărescu o repară (1920-1921), o transformă radical (1923) realizând o instalaţie sanitară şi, mai târziu, instalaţie de curent electric (1923-1935), baie la etaj, cămine din teracotă smălţuită, parchet (1933),


129

tâmplărie din lemn de stejar (1923). Interioarele aveau un aspect foarte plăcut, fi ind înfrumuseţate cu mult gust de către proprietară, cu mobilier românesc şi de stil, împodobite cu covoare olteneşti care alternau cu cele basarabene.

În regimul comunist ansamblul a suferit transformări importante şi a devenit casă de oaspeţi pentru demnitari.

Ca aspect general, cula este o construcţie masivă, cu ziduri groase din cărămidă tencuită şi văruită în alb, fundaţiile şi elevaţiile fi ind din piatră naturală fasonată şi acoperişul din şindrilă pe şarpantă din lemn. Clădirea are parterul ridicat numai cu o treaptă faţă de nivelul terenului, neavând subsol. Înălţimea interioară este de 2,40 m la parter şi la etaj de 3,20 m. Acoperişul este înalt şi cuprinde un pod general nelocuit, deasupra întregii construcţii. În mare parte, zidurile exterioare au fost menţinute în forma lor originală, cu mici modifi cări cauzate de schimbarea dimensiunilor unor uşi şi ferestre, în 1923, când au fost refăcute tâmplăriile. Porticul de intrare, logia (cerdacul) de la etaj şi baia de la parter au fost radical modifi cate, iar cerdacul de lemn de la parter şi scara de serviciu exterioară au fost construite şi adăugate clădirii tot în aceeaşi perioadă, cu ocazia amenajării clădirii de către familia Tătărescu.

În faţa culei se găsesc câteva obiecte din antichitatea daco-romană, doi lei funerari din piatră şi 2 coloane romane, aduse de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa de către renumitul istoric şi arheolog Constantin Daicoviciu, în anul 1933.

La Poiana, Aretia şi Gheorghe Tătărescu şi-au crescut cei doi copii, Sanda Maria şi Tudor, fi ind locul lor preferat pentru petrecerea vacanţelor.

CASA ANTONIE MOGOŞ

A fost cumpărată şi strămutată de către Aretia Tătărescu, în 1935, cu destinaţia casă de oaspeţi. Casa a fost construită în grădina de lângă cula principală, după modelul casei cu acelaşi nume care se găseşte expus la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

Etajul, care cuprinde apartamentul propriu-zis şi acoperişul din şiţă, a fost cumpărat gata confecţionat şi a fost remontat pe un soclu din bolovani de râu, peste o placă de beton armat. Pentru a fi pe gustul proprietarului, construcţia s-a îmbogăţit cu o baie şi două încăperi (o debara şi o cameră de WC) ce ies în consola de deasupra subsolului.

Apartamentul propriu-zis de la etaj se compune dintr-un hol, din care, pe dreapta se intră în două camere pentru dormit. La stânga se afl ă sufrageria, care este împărţită în două de o arcadă, iar la capătul holului baia. Aspectul interior al etajului este acela al unei locuinţe în stil rustic, cu pereţi simpli tencuiţi şi văruiţi, tâmplărie şi parchet din stejar, sobe de teracotă smălţuită.

Aici a fost găzduit sculptorul Constantin Brâncuşi care a fost adus de la Paris, de către Aretia Tătărescu, între 1936-1937, spre a ridica Ansamblul sculptural de


130

la Târgu-Jiu, închinat eroilor gorjeni căzuţi în Primul Război Mondial, lucrările fi ind în mare parte fi nanţate din bugetul Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj.

Subsolul, care este o pivniţă (cramă), are intrarea direct de afară, printr-o uşă dublă de lemn, cu tocul sculptat. Pardosită cu lespezi de piatră, pivniţa are pereţii şi tavanele tencuite simplu cu var. În mijloc se găseşte un stâlp central din care pleacă arcade de beton care se sprijină pe stâlpi încastraţi în pereţii din piatră.

BISERICA „SFÂNTUL GHEORGHE”

Accesul către biserica familiei Tătărescu se făcea printr-o poartă acoperită, de mici dimensiuni, realizată din lemn de stejar ornamentată cu o sculptură care invită la meditaţie.

În partea superioară a porţii apare sculptat chiar anul construcţiei – 1846, dar şi simbolul solar, în plan central, către care parcă privesc cei doi păuni afrontaţi a căror maiestuoasă podoabă se etalează, prin măiestria meşterului popular, până în partea inferioară a celor doi stâlpi de susţinere.

În partea de nord-vest se afl ă o clopotniţă pe stâlpi de lemn, iar clopotul, realizat în Italia, poartă emblema Sfântului Gheorghe.

Biserica „Sf.Gheorghe” în satul Poiana a fost fi lială a parohiei Rovinari şi era aşezată pe un platou, în partea de vest a grădinii. Construită la începutul secolului al XIX-lea din lemn, biserica a fost folosită, din anul 1919, ca paraclis de către familia Tătărescu.

Între anii 1923-1924 ea a fost renovată, fi ind tencuită din nou la interior şi exterior, ocazie cu care s-au refăcut acoperişul din lemn cu învelitoare din şindrilă şi turla clopotniţei din lemn. Frontonul navei are o frescă reprezentând pe Sfântul Gheorghe omorând un balaur şi a fost pictat de către pictorul Iosif Keber (după strămutarea la Curtişoara pictura a fost realizată de către Gh.Iancovescu, fost ucenic al lui Keber). În jurul bisericii s-a făcut un trotuar din bolovani.

Construcţia lăcaşului de cult este specifi că monumentelor ecleziastice fi ind realizată sub formă de navă (lungă de 9 m şi lată de 6 cm), structurată din lemn masiv de stejar, cuprinzând naosul şi pronaosul. Absida altarului este pentagonală, fi ind prevăzută cu două nişe laterale, reprezentând priscomidia şi diaconicul. În faţa pronaosului a fost adăugată o prispă din zidărie cu trei arce, cel din mijloc fi ind folosit ca poartă de intrare în biserică. Fundaţiile şi soclul sunt realizate din piatră. Turla este pătrată, aşezată deasupra tindei şi este acoperită cu şiţă din brad.

Altarul este despărţit de naos printr-o catapeteasmă din lemn de stejar, ornată cu icoane în tempera datând din 1835-1845 şi porţi pictate rustic. Ca obiecte de mobilier amintim un iconostas, două jilţuri şi un candelabru central cu braţe, confecţionat din alamă.


131

Tot lângă biserică se afl ă şi mormântul unor strămoşi ai familiei Tătărescu, mai precis, bunicii şi părinţii lui Gheorghe Tătărescu. Mormântul este o construcţie subterană, cu boltă, marcată la exterior printr-un postament acoperit cu marmură neagră veneţiană. Soclul este confecţionat din piatră sculptată.

Resfi nţirea bisericii s-a ofi ciat în 1929 la Poiana, în prezenţa familiei Tătărescu, de către protoereul Constantin Popescu. În 21 iulie 2002, ceremonia s–a repetat, pe noul amplasament din cadrul Muzeului de arhitectură populară din Gorj de la Curtişoara, în prezenţa doamnei Sanda Tătărescu Negropontes şi a domnului ministru al culturii şi cultelor acad.dr. Răzvan Teodorescu, de către I.P.S.Teofan, Mitropolitul Olteniei şi de protoereul Vasile Vlădoiu.

Poarta mare din lemn de la intrarea în Muzeul de arhitectură populară Curtişoara este poarta care se afl a la intrarea în ansamblul Gheorghe Tătărescu din Poiana. A fost construită de meşterul Dumitru Pasăre, originar din comuna Băleşti, în 1933, fi ind confecţionată din lemn de stejar sculptat.

Valoarea istorică a ansamblului este dată de personalitatea celor doi proprietari, Aretia şi Gheorghe Tătărescu, pe aici trecând oameni politici şi de stat, personalităţi ale vieţii sociale ale vremii. Dintre aceştia enumerăm doar câţiva: Carol al II-lea, regina Elena, regele Mihai, principesele Ileana şi Elisabeta, principele Nicolae, prinţul George Valentin Bibescu, soţia acestuia Martha Bibescu, Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu, I.Gh.Duca, Nicolae Iorga ş.a.

Bibliografi e:

Gheorghe Tătărescu. Mărturii pentru istorie. Ediţie îngrijită de Sanda Tătărescu Negropontes. Cuvânt înainte de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996;

Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju: Arethia Tătărescu. Marea Doamnă a Gorjului interbelic, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2007

Dr.Ion Popescu-Brădiceni, prof. Dorina Nichifor: Un portret pentru eternitate: Arethia Tătărescu, în Gorjeanul, 11-12 august 2001;

Informaţii inedite de la Sanda Maria Tătărescu Negropontes, fi ica ilustrei familii Tătărescu


133

Ofi ţeri activi GorjeniVasile Novac

Ofi ţerii activi născuţi în fostul judeţ Gorj, pe care-i vom prezenta mai jos, după grade, se clasifi că după cum urmează: un general de corp de armată, ajuns pe culmea carierei militare - şeful Marelui Stat Major, arestat de comunişti, trei generali de divizie, 12 generali de brigadă, 47 colonei, 71 locotenent-colonei, 75 de maiori, 100 de căpitani, 38 de locotenenţi şi 19 sublocotenenţi.

După locul naşterii, repartiţia este următoarea: 122 din Târgu Jiu, 12 din Târgu Cărbuneşti, şapte din Stroeşti, şase din Schela, câte cinci din: Bălăneşti, Topeşti, Tismana, Băleşti, Brădiceni, Petreştii de Sus şi Leleşti, câte patru din: Albeni, Sâmbotin, Petreşti-Vărsături, Bumbeşti Jiu, Bălăneşti, Jupâneşti şi Rugi; câte trei din: Câlnic, Rovinari, Runcu, Broşteni, Maghereşti şi Celei; câte doi din: Ciuperceni, Ioneşti, Bârzeni, Bălteni, Peşteana de Sus, Romaneşti, Ciocadia, Bobu, Cartiu, Roşia de Jiu, Bârseşti, Turcineşti, Andreeşti, Orezeanul, Fărcăşeşti, Zorleşti, Hurezani, Stejărei, Pocruia, Bengeşti, Pârâu-Câlceşti şi câte unul din: Pojogeni, Colţeşti, Muşeteşti, Raci, Urecheşti, Turcenii de Sus, Ocolu, Vălari, Negreni, Gârbovu, Hurezani, Stolojani, Stejărei, Runcu, Peşteana Vulcan, Ştefăneşti, Roşia, Musculeşti, Bălteni, Alimpeşti, Frumuşeni, Pârâu, Petreştii de Jos, Bălceşti, Drăgoeni, Glodeni, Vierşani, Câineni, Vlăduleni, Popeşti, Turbureşti, Curtişoara- Câineni, Copăcioasa, Hurezanii de Sus, Băltişoara, Roşia Jiu - Peşteana, Polovragi, Cordeşti, Andreeşti, Urdarii de Sus, Novaci, Peştişani, Bălceşti, Răşina, Vladimiru, Godineşti, Costeşti-Daia, Crasna, Borasca, Borescu, Şomăneşti, Bălceşti, Dănelţi, Ţicleni, Negreni, Săuleşti, Ştefăneşti, Andreeşti, Surpaţi, Săcelu, Bărbăteşti, Urecheşti, Petreştii de Sus, Maghereşti, Urdarii de Sus, Dăneşti, Curtişoara, Turcenii de Sus, Arcani, Dăneşti, Curtişoara, Arcani, Bengeşti, Vlăduleni, Cârligei, Vierşcani, Căluşti, Stejărei, Dobriţa, Vulcana, Polpşoru şi Bolboşi.

Viaţa ofi ţerilor activi era destul de grea. Spre exemplu, 17 dintre ofi ţerii gorjeni au murit în timp de pace şi patru au fost trecuţi în retragere pentru boală.

Majoritatea erau harnici, cu multă putere de muncă, buni gospodari, cu frumoase calităţi fi zice, militare, intelectuale şi morale, cu simţul onoarei dezvoltat, dar au fost şi câteva excepţii. De pildă, şapte au fost judecaţi pentru diferite abateri şi doar doi au fost achitaţi, fi ind găsiţi nevinovaţi.

Cei mai mulţi au urmat şcoli militare româneşti, dar am sesizat că unul a


134

absolvit Şcoala Superioară de Război din Paris.Pentru bravura şi vitejia dovedite pe diferite câmpuri de luptă, au fost declaraţi

maiori poste-mortem: Marinescu Marcel, Ionescu Constantin, Bistreanu Ion, Vlădoiu Gheorghe, Săvoiu Dumitru, Tivig Constantin, Chiriacescu Grigore, Coiculescu Dumitru, Văduva Gheorghe, Cornea Gheorghe şi Silişteanu Nicolae; căpitani post-mortem: Popescu Mihai, Popescu Ioan, Preda Ion, Romanescu Constantin, Pârâianu Constantin şi locotenentul post-mortem Roibu Nicolae.

Au căzut eroic pe câmpul de onoare şi următorii ofi ţeri: căpitanul Urechescu Pavel, mort la 6 decembrie 1917; sublocotenentul Popescu Toma, decedat la 1 decembrie 1916, la Râmnicu Sărat, lovit de o bombă de la un aeroplan inamic; căpitanul Schintee Vasile, mort la Kerci în Crimeea; căpitanul aviator Goga Grigore, căzut la Boldeşti judeţul Prahova, în luptele cu aviaţia anglo-americană, la 5 mai 1944.

Căpitanul Patriciu Alexandru a fost declarat accidentat de război în proporţie de 100%, fi ind trecut în retragere, iar administratorul locotenent Rovenţa Gheorghe a căpătat infi rmităţi incurabile, avansate în serviciul militar în timp de război.

Mulţi aviatori şi-au pierdut viaţa chiar în timp de pace: căpitanul Popescu Romeo (9 decembrie 1931), sublocotenentul Stamatescu Grigore (27 octombrie 1933), sublocotenentul Bârsan Mircea (9 septembrie 1933), locotenent Tomulescu Ion (7 septembrie 1939)

Pentru bravura, vitejia şi eroismul dovedite în timpul războiului, au fost distinşi cu cel mai valoros şi prestigios ordin militar român - ‘’Mihai Viteazul’’ clasa III-a: locotenent-colonelul Cornicescu Gheorghe şi maiorul Popescu Vasile, în anul 1942, precum şi maiorul aviator Scurtu Dan, în anul 1946. De fapt, numărul gorjenilor decoraţi cu ordinul ‘’Mihai Viteazul’’ sau a celor ce s-au evidenţiat în luptele de pe Valea Jiului este mult mai mare. Din alte surse, cităm pe: generalul de brigadă Dragalina A. Ioan, maiorul Stănescu Vasile, locotenentul Mihăilescu I. Grigore, sublocotenentul Pătrăşcoiu Nicolae, căpitanul Bădescu Haralambie, căpitanul Boerescu Pârvu, maiorul Cornea Nicolae, căpitanul Macici Nicolae, locotenent-colonelul Truşculescu Mihail, locotenentul aviator Craiu Vasile, locotenent-colonelul Rasoviceanu Gheorghe, locotenentul de rezervă Neferescu Ioan, locotenentul Cornea Radu, căpitanul Crăiniceanu Gheorghe, maiorul Pleşoianu Constantin, generalul de brigadă Obogeanu Mihail şi alţii.

De această înaltă decoraţie, a benefi ciat şi Regimentul Gorj nr. 18, distins, la 31 august 1917 de către regele Ferdinand I, la Poiana Ţigăncii, lângă Mărăşti ‘’Pentru vitejia şi avântul exemplar cu care au luptat ofi ţerii, subofi ţerii şi soldaţii regimentului, în luptele înverşunate ce s-au dezlănţuit între 11 - 14 iulie 1917, repetând astfel strălucitele fapte de arme ce au săvârşit pe Valea Jiului, în luptele din 1916. Atacând cu furie poziţiile întărite de pe Dealul Mărăşti, de pe Dealul Răchitaşul Mic, precum şi acelea de pe Muntele Tina Neagră şi Tina Golaşe, au aruncat, pe rând, trupele inamice afară din liniile lor de apărare şi le-au pus pe


135

fugă în dezordine, până dincolo de Lepşa. Au luat prizonieri: 8 ofi ţeri, 676 trupă şi au capturat: 4 obuziere mari, 4 mitraliere, 13 mortiere de tranşee, 1 tun de munte, 3 camioane, 900 lăzi de grenade şi bombe, precum şi un bogat material de război’’1.

Generalul de brigadă Dragalina A. Ioan a fost decorat, în ziua de 14 octombrie 1916, fi indcă s-a distins ‘’prin acte de bravură şi eroism, arătând multă pricepere în conducerea unităţilor. Datorită conduitei sale, a pus stăpânire pe Dealul ‘’Meterzelor’’, pe care l-a menţinut, cu toate că a fost de trei ori contraatacat’’2.

Maiorul Stănescu Vasile din Regimentul ‘’Alexandru cel Bun r. 37, a fost decorat în ziua de 27 octombrie 1916, pentru că ‘’în luptele de la Alfalău, a condus singur acţiunea în luptă, dând exemplul subalternilor săi. Urmărind, în fruntea trupei sale, pe inamic, nelăsându-l să mai ocupe vre-o poziţie de rezistenţă. În lupta de pe Dealul Gyartgiemos, după ce petrecuse noaptea în imediata apropiere a inamicului şi sub focurile obuzelor, a respins inamicul care venise să atace, iar în lupta de la Gzere Domb, a respins inamicul care venise să atace, ajungând cu trupa până la reţelele de sârmă ale acestuia’’3.

Locotenentul Mihăilescu I. Grigore din Regimentul 1 Artilerie ‘’Carol I’’, este răsplătit ‘’Pentru curajul şi de votamentul cu care a condus bateria în luptele din 1916 de la Petroşani şi Valea Jiului, distingându-se, în special, în zilele de 14, 15 şi 16 octombrie, în luptele de la Arsuri şi Schela, unde luând comanda unei companii de infanterie, a reuşit cu o energie fără seamăn, să recucerească tunurile capturate de inamic ale regimentului 21 Artilerie, formând din proprie iniţiativă o patrulă de 12 oameni şi plecând cu ea în urmărirea inamicului, a ajuns cel dintâi cu patreula pe poziţia unde tunurile fuseseră capturate, reluându-le de la inamic’’4.

Sublocotenentul Pătrăşcoiu Nicolae din Regimentul Gorj nr. 18 a ‘’săvârşit, în ziua de 14 octombrie 1916, unul din cele mai strălucite acte de eroism. Fiind însărcinat să respingă pe inamic, a pornit la atac cu vitejie şi elan, încât deşi compania sa avea un efectiv foarte redus, a spart frontul inamic, aruncând în dezordine infanteria şi artileria vrăşmaşe de pe Dealul Mare şi din satul Arsurile, pe care le-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complecte de obuziere de 105 mm din Regimentul 21 Bavarez şi cu ajutorul a 2 tunari români a deschis cu câteva din ele focul asupra inamicului. După respingerea lui, a predat cele 8 obuzuiere cu chesoanele lor de muniţie unui regiment de artilerie român’’5.

Căpitanul Bădescu Haralambie, din Regimentul 58 Infanterie (dublura Regimentului Gorj r. 18), a fost dcorat cu prestigiosul ordin ‘’Pentru vitejia cu care şi-a comandat batalionul în luptele din Transilvania şi Carpaţi. Între 15 -20

1Anuarul Ordinului ‘’Mihai Viteazul’’ 1916-1920, vol. 1, Bucureşti, f. 174.2 Ibidem, f. 8.3 Ibidem, f. 15.4 Ibidem, f. 18.5 Ibidem, f. 23.


136

septembrie 1916, a condus cu energie şi bravură batalionul, repurtând frumoase succese pentru cucerirea Muntelui Pietrele Leşului. S-a distins, şi în octombrie 1916, când cu batalionul şi o baterie a rezistat în mod eroic pe Muntele Boului, producând pierderi grele inamicului, covârşitor în efective şi artilerie’’6.

Căpitanul Boerescu Pârvu, din Statul Major al Armatei I, este elogiat ‘’pentru vitejia, iniţiativa şi avântul cu care s-a condus, la 5 septembrie 1916, în lupta de lângă pichetul Polatişte şi la 14 octombrie 1916, în lupta de lângă Sâmbotinul, când a condus suscesiv treilinii de trăgători, prin focul de baraj al artileriei unamice’’7.

Maiorul Cornea Nicolae, din Regimentul VII Prahova r. 25, este decorat ‘’Pentru repetatele fapte de arme, prin care a dat probe de vitejie, devotament şi destoinicie. S-a distins, în mod deosebit, înluptele aprige de pe dealurile Runcu, Căpuşa şi al Arşiţei,, precum şi în acelea din Valea Caşinului, din 1916’’8.

Căpitanul Macici Nicolae, din Regimentul 41 Infanterie, este recompensat pentru ‘’vitejia şi destoinicia ce a arătat pe câmpul de bătaie. În luptele de la Pasul Merişor, a rezistat cu Compania de Mitraliere, focului violent al artileriei inamice şi a înlesnit, prin aceasta, reocuparea unei poziţii pierdute. La 20 septembrie 1916, a dat probe de acelaşi devotament, în luptele de la pasul Vulcan’’9.

Locotenent-colonel Truşculescu Mihail, comandantul Regimentului Rovine r. 26, este decorat, la 12 mai 1917, pentru ‘’vitejia şi avântul cu care a luptat pe câmpul de onoare. S-a distins, în mod deosebit, prin destoinicia şi bravura cu care a condus Regimentul 18 Infanterie pe câmpul de luptă şi prin recunoaşterile ofensive ce a codus. De la 23 - 25 decembrie 1916, a susţinut energic, cu un batalion din Regimentul 26 Infanterie, o divizie de cavalerie rusă împotriva atacurilor unui inamic cu mult superior în număr’’10.

Locotenent-colonelul Cănciulescu Petre, comandantul Regimentului 1 Vânători, este lăudat pentru ‘’vitejia şi detoinicia ce a arătat pe câmpul de onoare. În lupta de la Muntele Oborace (Valea Jiului), a condus detaşamentul chiar şi după ce a fost rănit de o0 chijă de obuz, dând probe de un înălţător dispreţ de moarte. În lupta de pe Muntele Cărbunaru (Valea Oltului), a condus acţiunile Regimentului 81 Infanterie, cu aceleaşi frumoase calităţi ostăşeşti’’11.

Colonelul Dejoianu Ioan, comandantul Regimentului 5 Obuziere, la 12 iunie 1917, este recompensat pentru ‘’vitejia şi destoinicia cu care a condus operaţiile de la Jiu, între 28 -30 septembrie 1916, cu un avânt şi cu o îndârjire cu totul excepţionale, reuşind prin lupte aprige, să cucerească Muncelu, Şiptăul Mic şi Mare şi Zănoaga, arucând pe inamic dincolo de frontieră. Sţa distins, apoi, prin

6 Ibidem, f. 32.7 Ibidem, f. 33.8 Ibidem, f. 41.9 Ibidem, f. 41.10 Ibidem, f. 44-45.11Ibidem, f. 46.


137

energia cu care a condus Detaşamentul de la Cerna, între 12 - 17 octombrie 1916, ce a operat în Valea Jiului’’12.

Maiorul Sichitiu Nicolae, din Regimentul 2 Obuziere, este elogiat, la 22 iunie 1917, pentru ‘’vitejia şi destoinicia de care a dat dovadă în conducerea focului bateriei sale. La 26 august 1916, a executat singur, sub focurile infanteriei inamice, pe Valea Oltului (Transilvania) mai multe recunoaşteri în teren deschis, iar la 31 august 1916, a făcut recunoaşteri de artilerie, care au înlesnit ocuparea oraşului Făgpraş. S-a distins în luptele de la Cincul Mare, Dealul Crucii şi de la satul Vadul. Luând comanda Regimentului 83 Infanterie, a dat probe, în timpul retragerii, de o rară energie şi a murit moarte de erou, în luptele de lângă Băicoi’’13.

Locotenent aviator Craiu Vasile este decorat la 13 martie 1917, pentru ‘’vitejia şi avântul cu care a angajat o luptă aeriană, la 15 iunie 1917. Pe când proteja un aparat român, ce regula tirul artileriei, a fost atacat de trei avioane inamice şi în timpul luptei a avut umărul perforat ded un glonţ. Deşi grav rănit, a condus aparatul cu iscusinţă şi a reuşit a-l aduce în liniile noastre’’14.

Locotenent-colonel Rasoviceanu Gheorghe, comandantul Regimentului 9 Vânători, la 18 august 1917, este recompensat pentru ‘’vitejia, detoinicia şi devotamentul de care a dat dovadă pe câmpul de luptă. La 29 iulie 1917, pe când inamicul încerca să învăluie aripa dreaptă a Diviziei a 9-a, acest distns comandant de regiment s-a pus în fruntea companiilor ce formau rezerva şi contraacacând cu energie pe germani, a restabilit situaţia şi a împiedecat astfel ca legătura Diviziei să fi e tăiată de trupele noastre din dreapta’’15.

Locotenent de rezervă Neferescu Ioan, din Refi mentul Gorj r. 18, s-a remarcat prin ‘’vitejia şi avântul cu care a comandat Compania 11-a în luptele de pe Dealul Mărăştilor, din 11 iulie 1917. A atacat cu hotărâre Uvrajul r. 108 - apărat cu îndârjire de germani şi l-a cucerit, împreună cu 55 de prizonieri, ajungând pe dealul Teiuşului, a capturat cu unitatea sa o baterie de obuziere germane de 100 mm’’16.

Locotenentul Kornea Radu, din Regimentul 4 Roşiori ‘’Regina Maria’’ a fost decorat pentru ‘’vitejia cu care a comandat o secţie de mitraliere, în lupta ce s-a dat la 31 iulie 1917, pentru cucerirea Cotei 703 de pe Dealul Tarapan (Oituz). Pe când înainta prin focul de baraj inamic a avut o piesă avariată şi ofi ţerul însuşi a fost îngropat de un obuz de 150 mm. Fiind ridicat de roşiori, a trecut cu a doua piesă mai departe, prin focul de baraj, şi punându-se sub ordinele unui comandant de batalion de infanterie, a concurat de aproape la cucerirea poziţiei. În ziua de 8 august, a fost rănit, pe când se afl a în linia I-a’’17.

12 Ibidem, f. 49-50.13 Ibidem, f. 145.14 Ibidem, f. 54.15 Ibidem, f. 69.16 Ibidem, f. 73.17 Ibidem, f. 89.


138

Maiorul Pleşoianu Constantin, din Regimentul Gorj nr. 18, a fost distins la 25 ianuarie 1918 pentru ‘’vitejia şi avântul cu care a condus a Batalionul I şi II în aprigile lupte de la nord Muncelu, din 16 şi 17 august 1917. Opunând o rezistenţă eroică unui duşman covârşitor în număr şi artilerie, a reuşit să-i respingă repetatele atacuri, cauzându-i mari pierderi şi prindu-i înaintarea pe dealurile: Buduiul, Colciu şi Secului. În seara zilei de 16 august, a căzut rănit, contribuind cu sângele său la victoria detaşamentului ce a comandat’’18.

General de brigadă Obogeanu Mihail, comandantul provizoriu al Diviziei 1-a, a fost răsplătit pentru ‘’bravura şi priceperea cu care a condus trupele Diviziei a I-a, în luptele ci maghiarii la Szolnok, Fegyverenek şi Kenderes, în iulie 1919. Inamicul, atacând cu forţe mult superioare, aripa dreaptă a trupelor noastre, în ziua de 25 iulie, a intervenit personal în luptă cu rezervele disponibile, şi, trecând prin tirul de baraj al arileriei inamice, a restabilit situaţia, respingând pe inamic cu pierderi’’19.

General de brigadă Lascăr Mihail, comandantul Brigăzii I Mixte Munte, a fost distins pentru ‘’curajul, hotărârea şi energia de care a dat dovadă în operaţiunile de la frontieră, cucerirea Bucovinei şi Basarabiei de Nord. La trecerea Nistrului, de asemenea, a condus brigada cu fermitate şi energie, apărînd, apoi, capul de pod cu înverşunare, respingând, prin contraatacuri, toate atacurile duşmane’’20.

Sublocotenent Cepleanu O. Dan, din Regimentul 10 Roşiori, a fost răsplătit pentru ‘’eroismul şi abnegaţia de care a dat dovadă pe tot timpul acţiunii de forţare a zonei fortifi cate a Nistrului, unde reuşeşte să cucerească, cu plotonul său, mai multe cazemate.

În faţa rezistenţei de la Vilii, atacă pe inamic cu mai multă îndrăzneală, înlesnind astfel înaintarea escadronului ce fusese oprit’’21.

Colonelul Korne Radu, comandantul Regimentului 6 Roşiori Purtat, a fost decorat cu ordinul ‘’Mihai Viteazul’’ clasa II-a (clasa III-a o primise mai înainte), la 12 februarie 1942, pentru ‘’energia şi bravura excepţională cu care a condus regimentul său în cursul luptelor de la Achimovca, reuşind ca în ziua de 26 septembrie 1941, să răstoarne atacul inamic, zvârlind forţele sovietice spre nord-est, dincolo de vechea poziţie a Brigadei.

În zilele următoare, rezistă, cu bărbăţie, la toate atacurile inamice, rămânând neclintit pe poziţie’’22.

Generalul de brigadă Carlonţ I. Dumitru, comandantul Diviziei 8 Infanterie, este răsplătit cu cel mai înalt ordin militar romîn clasa III-a, pentru ‘’curajul personal, concepţia clară şi energia cu care a condus operaţiunile diviziei sale, pe

18 Ibidem, f. 110.19 Ibidem, f. 160.20 Anuarul ordinului ‘’Mihai Vitaezul’’ 1941 - 1945, f. 65.21 Ibidem, f. 120.22 Ibidem, f. 248.


139

timpul de la 9 - 25 septembrie 1941, în luptele pentru cucerirea Odesei’’23.Căpitanul Mihuţ I. Gheorghe, din Brigada 1 Mixtă Munte, este distins pentru

‘’curajul, priceperea şi iniţiativa cu care a acţionat în ziua de 17 iulie la plaja de trecere peste Nistru de către Batalionul II Vânători de Munte, reuşind să identifi ce rezistenţele inamice şi, prin măsurile luate, să le neutralizeze, uşurând astfel operaţiunea de trecere a Batalionului.

După trecerea Niprului, în bătălia din faţa satului Timoşevca, a fost întrebuinţat pe teren, ajutând prin măsurile luate din proprie iniţiativă la menţinerea poziţiei ocupatede Brigadă.

În luptele de la Sevastopol (17 - 22 decembrie 1941), a însoţit pe teren acţiunea Grupului 3 Vânători Munte, pentru cucerirea Dealului Capela şi, când comandantul cade ucis de explozia unui obuz, asigură buna desfăşurare a operaţiunilor până la numirea altui comandant’’.24

Generalul de divizie Lascăr Mihail, comandantul Diviziei 6 Infanterie, este decorat cu clasa II-a a prestigiosului ordin pentru ‘’vitejia personală, exempul dat trupelor de sub comanda sa şi conducerea neşovăelnică de care a dat dovadă în cele mai grele împrejurări posibile de luptă, în război’’25.

Căpitanul Hâncu Constantin, din Divizia 18 Infanterie, a primit ordinul pentru ‘’eroismul şi spiritul de sacrifi ciu de care a dat dovadă ca ofi ţer de stat major, atât pe timpul când Divizia a stat pe front în faţa Odesei, cât şi în ofensiva Diviziei din Crimeea, la Feodosia.

S-a distins, în deosebi, în zilele de 27 şi 28 februarie 1942, când inamicul, presând puternic, forţează stânga Divizieisă se replieze, iar căpitanul Hâncu trimis în această parte cu misiune de informare, se alătură comandantului de regiment şi luând măsuri de regrupare a forţelor, pronunţă câteva contraatacuri, limitând astfel pătrunderea inamicului.

Comandantul Regimentului şi comandantul Batalionului III căzând răniţi, continuă singur acţiunea, restabilind situaţia.

Rămas ca ofi ţer de legătură pentru Comandamentul German, între 1 - 23 martie 1942, şi stând permanent sub cel mai puternic bombardament de artilerie, este grav rănit. Evacuat la spital, i se amputează braţul’’26.

Locotenentul de rezervă Hâncu Atanasie, din Batalionul XVIII Infanterie Uşoară, este răsplătit pentru ‘’curajul şi dispreţul de moarte de care a dat dovadă, în zilele de 24-26 iunie 1942, în luptele pentru cucerirea Bastionului II, Batalionul fi ind oprit de focurile cazematelor inamice, locotenentul de rezervă Hâncu, în fruntea companiei sale, execută o manevră îndrăzneaţă şi reuşind să ajungă în fl ancul inamic, distruge aceste cazemate, care barau drumul Batalionului. Asaltează, apoi, Bastionul II, unde pătrunde cel dintâi. Comandantul Batalionului 23 Ibidem, f. 281.24 Ibidem, f. 534.25 Ibidem, f. 551.26 Ibidem, f. 605.


140

căzând rănit, ia comanda acestei unităţi şi asigură stăpânirea Bastionului II, cu toate contraatacurile date de inamic’’27.

Locotenent-colonelul Marinescu Matei, şeful Statului Major al Diviziei a 18-a, este elogiat, la 9 martie 1944 pentru ‘’curajul deosebit şi iniţiativa de care a dat dovadă pe câmpul de luptă.

În ziua de 24 noiembrie 1942, a executat recunoaşteri îndrăzneţe pentru intrarea în dispozitiv a unităţilor. În ziua de 26 noiembrie 1942, afl ând că inamicul a pătruns la sud de V. Aksay, căutând să învăluie batalionul de la Kovaleka, organizează şi conduce un contraatac în fl ancul inamic, restabilind situaţia. În ziua de 29 noiembrie 1942, ia parte la contraatacul executat de Batalionul de Pază, care are ca rezultat reocuparea satului Pimen Tscherni şi restabilirea apărării pe vechea poziţie’’28.

La 23 august 1944, se înfi inţează un nou ordin militar de război care se va numi ‘Ordinul Militar ‘’Mihai Viteazul’’ cu spade, înlocuind vechiul ordin ‘’Mihai Viteazul’’ instituit de către regele Ferdinand I.29 Din cadrul Diviziei a 18-a Infanterie, au benefi ciat următorii ofi ţeri: general de brigadă Pascu N. Vasile, comandantul Diviziei a 18-a Infanterie, general de brigadă Corbuleanu M. Mihail, comandantul Diviziei 18 Infanterie, locotenent-colonel Nicolescu C. Constantin, şeful Statului Major al Diviziei a 18-a Infanterie, căpitan de rezervă Cristea V. Cristea, ofi ţer cu operaţiile în Regimentul 18 Infanterie, căpitan Vasiliu Răşcanu C.. I. Constantin, din Statul Major al Diviziei a 18-a Infanterie, căpitan Cristanău D., comandantul Grupului de Cercetare al Diviziei a 18-a, sublocotenent Diaconescu Valeriu, comandantul Batalionului I din Regimentul 18 Infanterie, locotenent Făgărăşeanu P. Petre, comandantul de companie din Regimentul 18 Infanterie şi sublocotenent de rezervă Barais M. Paul, comandant de pluton din Regimentul 18 Infanterie.

Căpitanul aviator Scurtu Dan, comandantul Grupului 7 Vânătoare, a fost distins, la 7 ianuarie 1946, pentru ‘’patriotismul, curajul şi spiritul de sacrifi ciu de care a dat dovadă în luptele contra germanilor, pe timpul de la 23 la 28 august 1944, pentru apărarea Capitalei şi a teritoriului naţional când, deşi grupul de sub comanda sa era lipsit complet de legătura cu comandamentele, ia parte din primul moment la toate acţiunile, reuşind să captureze complet Detaşamentul Aeropurtat German, ce venise să ocupe Aeroportul Boteni, să distrugă în luptele aeriene şi la sol 12 avioane inamice, să atace şi să îmrăştie o coloană de 50 de autovehicole germane. Personal, doboară un avion Hb-323 gigant... care ducea la bord 80 de oameni trupă SS înarmată şi 12 oameni echipaj.

În activitatea ofi ţerului, desfăşurată personal şi cu unitatea sa, în acţiunile de la 23 la 28 august 1944, se remarcă rezultatele următoare: 2 avioane germane Yu - 27 Ibidem, f. 618.28 Ibidem, f. 910.29 Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. Participanţi la Războiul Antihitlerist, distinşi cu ordinul ‘’Mihai Viteazul’’ cu spade, Editura Militară, 1952, p. 6.


141

52 de transport distruse; 17 morţi şi răniţi dintre trupele doborâte pe Aerodromul Boteni, 23 prizonieri capturaţi cu întreg armamentul, o coloană de 150 vehicole - o parte distrusă, iar o parte împrăştiată - capturată de trupele terestre pe şoseaua Căldăruşani - Nuci, un avion gigant Hb - 323, cu şase motoare, având la bord 80 de oameni trupă SS înarmaţi, cu 12 oameni echipaj, doborât personal de locotenentul comandor Scurtu Dan. Doborârea acestui avion s-a soldat cu avionul ars complet, 16 morţi, 30 răniţi şi 46 prizonieri capturaţi, plus întreg armamentul’’.30

Sublocotenentul de rezervă Barais M. Paul, comandant de pluton în Regimentul Gorj nr. 18, a fost răsplătit pentru ‘’curajul şi spiritul de sacrifi ciu de care a dat dovadă în luptele pentru cucerirea fermei Zelobandza (vest Oĉova), de la 25 februarie la 5 martie 1945 şi, apoi, la cucerirea satului Pilin şi a fabricii Pilin, când atacă mereu în fruntea companiei şi fi ind un viu exemplu ostaşilor săi, sfarmă contraatacurile inamicului.

Se distinge, în mod cu totul deosebit, în luptele pentru cucerirea Cotei 754 şi a satului Hrochat, între 9 şi 22 martie 1945, dând 12 atacuri şi respingând 6 contraatacuri, fi ind mereu în fruntea companiei sale.

În dimineaţa de 25 martie 1945, este primul care trece râul Hron. Formează un cap depod şi, capturând 12 prizonieri, uşurează cucerirea satului Kóváćóva.

În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1945, conduce cu, multă iscusinţă, o incursiune în sectorul castelului Kunérad, capturând un cuib de rezistenţă inamic.

În ziua de 6 mai 1945, în atacul dat pentru cucerirea pădurii rotunde de lângă satul Pikúpine, cade eroic, fi ind lovit în plin de un proiectil anticar’’31.

Generalul de brigadă Pascu N. Vasile, comandantul Diviziei 18 Vânători de Munte, este decorat pentru ‘’curajul şi dârzenia cu care a condus , din primele linii, acţiunea Diviziei sale, din Zona Aiud, reuşind să respingă puternicile atacuri inamice care ameninţau oraşul, precum şi în luptele defensive din Zona Chetani - Hădăreni unde, cu toiate atacurile de care de luptă inamice, divizia sa îşi păstrează poziţia.

S-a distins între 27 septembrie şi 13 octombrie 1944, în luptele ofensive şi defensive din Zona Viişoara, Luna, Urea (nord Arieş), precum şi în cele din Zona Cluj, Someşeni, Dezmir, Apahida unde, manevrând inamicul pe la nord de Someş, uşurează cucerirea şi eliberarea Clujului.

După 13 octombrie 1944, ia parte, cu divizia sa, la urmărirea inamicului şi, prin înaintarea sa viguroasă, contribuie la înlăturarea rezistenţelor pe care inamicul încearcă să le opună, în scopul de a-şi retrage grosul.

Comandantul Corpului 104 Rus a transmis, prin căpitanul Novicov, ofi ţer de legătură, următoarele: ‘’Mulţumesc călduros trupelor Diviziei 18, ofi ţerilor şi Stat Majorului, pentru modul ireproşabil cum a acţionat Divizia în luptele pentru cucerirea Clujului, fi ind totdeauna prima, printre celelalte mari unităţi de sub

30 Ibidem, f. 71.31 Ibidem, f. 353,


142

comanda mea’’32.Generalul de brigadă Corbuleanu M. Mihail, tot în calitate de comandant al

Diviziei a 18-a, a fost distins pentru ‘’bravura deosebită, avântul şi destoinicia de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, distingând-se în special, în acţiunile ofensive de pe Valea Hernadului (15 -23 decembrie 1944), unde reuşind să rupă dipozitivul inamic, după o pătrundere de 15 km, cucereşte satul Foj, înlesnind astfel înaintarea diviziilor vecine, precum şi în acţiuznile grele pentru cucerirea masivului păduros de la sud de Varosszüret şi a oraşului Rozňava (11 -23 ianuarie 1945), cu care ovazie se capturează mulţi prizonieri, armament şi material de război’’33. Alte detalii pentru activitatea sa în această perioadă afl ăm următoarele: ‘’În zilele de 11, 12 şi 13 ianuarie 1945, rupe dispozitivul de pe poziţia de rezistenţă, cucereşte Cota 542 şi străbătând toată pădurea, ajunge primul cu Divizia 18 Infanterie la marginea de nord a pădurii, fără a ţine seamă de fl ancurile rămase descoperite, prin oprirea diviziilor vecine, de unde ţine cu foc îăntreaga Vale a Roznavei.

În zilele de 18 şi 19 ianuarie 1945, cucereşte Cota 589 şi dispunând majoritatea forţelor în zona acestei cote, atacă cu valoarea a două regimente, de la Cota 589 spre sud, căzând în fl ancul şi spatele inamic de pe creasta nord Sf. Ana. Această operaţiune, care arată o concepţie cu totul excepţională şi o îndrăzneală remarcabilă aduce un succes deosebit, capturându-se un număr de 180 prizonieri şi numeros armament şi material de război şi asigură înaintarea Diviziei 21 Infanterie pe creasta de la nord Sf. Ana.

În zilele de 21 şi 22 ianuarie 1945, deşi Divizia 6 Infanterie era oprită de inamic, lăsând fl ancul stâng neasigurat, iar Divizzia 21 Infanterie era înapoi, generalul Corbuleanu Mihail debuşează cu grosul Diviziei 18 Infanterie în Câmpia Roznavei, cucereşte satul Vahosszűret şi pădurea Kapolna, capturând 170 prizonieri, armament şi material de război.

Conducerea Diviziei 18 Infanterie, în toate aceste operaţiuni remarcabile, care au asigurat succesele Corpului 6 Armată şi ale Armatei a IV-a Române, ajutând tot timpul diviziile vecine, arată, cu prisosinţă, calităţile excepţionale ale generalului Corbuleanu Mihail: o concepţie deosebită, îndrăzneală remarcabilă, operând în toate ocaziile în formă de pană, fără să ţină seamă de fl ancurile descoperite şi cu un avânt rar în luarea hotărârilor şi şi execuţia operaţiilor’’34.

Locotenent-colonelul Nicolescu C. Constantin, şeful Statului Major al Diviziei a 18-a Infanterie, este răsplătit pentru ‘’curajul, priceperea şi spiritul de sacrifi ciu de care a dat dovadă, atât în luptele pentru forţarea Tisei şi formarea capului de pod de la Vencsellő (în zilele de 19-21 noiembrie 1944), când fi ind trimis la aripa stângă a frontului, prin măsurile luate, a salvat situaţia ce devenise critică, cât mai ales în acţiunile pentru cucerirea Cotei 203 şi a pădurii de la este de Cota 263, 32 Ibidem, f. 335-336.33 Ibidem, f. 337.34 Ibidem, f. 338.


143

unde a intervenit succesiv la unităţile din linia I-a, impulsinându-le la atac.În luptele pentru cucerirea satului Buzica, a intervenit în sectorul Regimentului

90 Infanterie, manevrând cu toată energia, la vest de Buzica, două companii din Batalionul II, fapt care a determinat căderea acestui sat’’35.

Căpitanul de rezervă Cristea R. Cristea, ofi ţer cu operaţiile în Regimentul 18 Infanterie, este lăudat pentru ‘’curajul excepţional şi priceperea de care a dat dovadă în luptă.

În noaptea de 23 decembrie 1944, în fruntea Companiei de Pionieri, din iniţiativă personală, cucereşte ferma de la est de Halmaj-Szentistvanbaksa, capturând 11 prizonieri, 3 mitraliere, 4 pistoale automate şi mai multe arme şi muniţiuni.

În ziua de 4 decembrie 1944, pune stăpânire pe Cota 263 Mayrosz.În ziua de 19 ianuarie 1945, luând comanda Batalionului II, cucereşte Cota

535, capturând 150 prizonieri, 6 mitraliere, 4 puşti mitraliere şi foarte multe arme şi muniţiuni.

La 20 ianuarie 1945, asaltează dârzele rezistenţe din zona Cotei 580, le sfarmă progresiv şi cucereşte înălţimea.

În ziua de 22 ianuarie 1945, atacă fulgerător rezistenţele ce apărau oraşul Roznava, în fruntea subunităţilor, reuşeşte să pătrundă primul în oraş’’36.

Căpitanul Vasiliu Răşcanu C.I. Constantin, din Statul Major al Diviziei a 18-a Infanterie, este elogiat pentru ‘’bravura, priceperea şi energia de care a dat dovadă pe câmpul de luptă.

În ziua de 19 aprilie 1945, trimis de comandantul Diviziei să dirijeze atacul Cotei 1062 din Fatra Mică, a pregătit personal acest atac şi a condus execuţia lui pe tot timpul zilei, prin manevre de înfi ltrări şi întoarceri. Inamicul fi ind surprins, cota a fost cucerită în seara zilei.

La 28 aprilie 1945, din ordinul Diviziei, ia conducerea atacului Cotei 233 către Frivald şi, prin manevre pe direcţii diferite, reuşeşte să cucerească întraga regiune a acestei cote.

De aceeaşi bravură şi pricepere, a dat dovadă în acţiunea de urmărire peste râul Vàh, către Hor Lideč, mergând cu avangarda şi ajutând la soluţionarea cu repeziciune a incidentelor ce se opuneau înaintării’’.37

Căpitanul Cristorian D. Dumitru, comandantul Grupului de Cercetare al Diviziei 18 Infanterie, este distins pentru ‘’bravura şi dârzenia cu care, în calitate de comandant al Detaşamentului ‘’Fulger’’,cucereşte cotele 589, 555 şi creasta de la nord de Sf. Ana, prin surprindere, cucerind ferma Zelobudza, puternic apărată de inamic. De asemenea, în noaptea de 1 spre 2 martie 1945, cucereşte satul Pilin, antrenând la înaintare Regimentul 18 Dorobanţi. În cursul acestei lupte, căpitanul

35 Ibidem, f. 339.36 Ibidem, f. 341.37 Ibidem, f. 344.


144

Cristorian Dumitru cade rănit în picior şi în piept’’38.Sublocotenentul Diaconescu Valeriu, comandantul Batalionului II din

Regimentul 18 Infanterie, este elogiat pentru ‘’curajul deosebit şi priceperea cu care şi-a condus batalionul pe câmpul de luptă. În ziua de 10 decembrie 1944, atacă de fl anc inamicul ce pronunţase un contraatac, silindu-l să se retragă, restabilind astfel situaţia. Deşi rănit în această acţiune, refuză evacuarea, rămânând mai departe în mijlocul ostaşilor săi.

S-a distins, de asemenea, în luptele de la Cota 863, reuşind prin contraatacul său să despresoare pe apărătorii acestei cote.

În ziua de 15 februarie 1945, cade răpus de un proiectil inamic, la atacul pentru recucerirea Cotei 426’’39.

Locotenentul Făgărăşanu P. Petre, comandant de companie în Regimentul 18 Infanterie, esate decorat pentru ‘’curajul personal şi iniţiativa cu care a comandat compania în atacul pentru cucerirea înălţimii cu Cota 426, unde luptă cu arma în mână chiar după ce cei doi ofi ţeri subalterni căzuseră răniţi, capturând personal 5 prizonieri, iar cu resturile companiei cucereşte cota, unde cade grav rănit’’40.

38 Ibidem, f. 347.39 Ibidem, f. 349.40 Ibidem, f. 352.


145

Anul 1944 în viziunea unor martori oculari din Basarabia

Sofi a ArseniiEugenia Guţu

Perioada contemporană a fost zguduită de numeroase cataclisme politice care a afectat în mare parte omenirea. În acest context putem remarca faptul că, regimul comunist extins cu preponderenţă în Europa Centrală şi cea de Sud- Est, în timpul celui de-al doilea război mondial şi după 1945 a lăsat o “pată neagră “ în istoria ţărilor în care a fost introdus acest regim. Pentru o anumită categorie de oameni reprezintă teme de discuţii aprinse, amintiri vii ce au o conotaţie dureroasă.

La etapa actuală, tratarea regimului comunist din Basarabia este făcută de istorici în aspect controversat deoarece polemicile pe marginea subiectului au dus la condiţia de separare a istoricilor cât şi a populaţiei de rând în două: cei ce critică dur regimul comunist, considerând că a avut un impact negativ asupra teritoriului Basarabiei şi cea de-a doua categorie, care sunt simpatizanţi ai regimului comunist şi încearcă prin multiple metode să reânvie „năluca roşie” în Republica Moldova. Ca argument ni se prezintă decretul emis de preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a stabilit pentru o anumită dată şi eveniment o conotaţie clară vis-a-vis de contextul istoric existent. Este vorba despre decretul prinvind ziua de 28 iunie al anului 1940, care a fost declarată ca „zi de ocupaţie sovietică a Basarabiei”1. Acest decret a devenit în scurt timp unul dintre cele mai mediatizate subiecte în presa Republicii Moldova. Astfel, putem remarca faptul că situaţia actuală din R. Moldova pune într-o confruntare directă cetăţenii acestui stat atunci când se pune în discuţie aprecierea sau condamnarea regimului comunist, iar acest fapt provoacă dezbateri şi în interpretarea anului 1944 fi ind califi cat de unii istorici un an de „ocupaţie” iar de alţii de „eliberare” a Basarabiei de către sovietici.

În ceea ce priveşte istoriografi a problemei, prinvind aprecirea conotaţiei anului 1944 aceasta a fost asiduu studiată de către istoricii din Republica Moldova

1 http://ro.protv.md/stiri/politic/decretul-lui-mihai-ghimpu-a-intrat-in-vigoare.html


146

precum: Petrenco Anatol2, Şişcanu Elena3, Gribincea Mihai4, Olaru Viorica5 etc. Ei s-au pronunţat efectiv în interpretarea anului 1944, califi cându-l ca unul de „ocupaţie sovietică a Basarabiei de către URSS”. Această interpretare este disputată de „istorici” din tagma Partidului Comunist precum ar fi Stepaniuc Victor, care susţine ideea, că anul 1944 este este unul din cel mai important pentru Basarabia. Considerentul de bază a lor fi ind, că a avut loc „eliberarea acestui pământ de către URSS de sub ocupaţia româno-germană ” fapt ce a sortit populaţia acestui teritoriu să lupte pentru apărarea Patriei contra fascismului.

Obiectul de cercetare al acestui studiu îl reprezintă interpretarea anului 1944 din Basarabia din perspectiva unor martori oculari, căci oportunitatea unor astfel de studii este condiţionată de păstrarea unei continuităţi a memoriei istorice a generaţiilor despre tragicul trecut. Scopul prezentei lucrării constituie stabilirea conotaţiei istorice a anului 1944 pentru Basarabia din perspectiva unor martori oculari autohtoni. Astfel, la baza studiului dat au fost trasate următoarele obiective: identifi carea şi selectarea martorilor oculari în dependenţă de anumite particularităţi; intervievarea acestor martori în scopul obţinerii unor informţii elocvente privitor la anul 1944; interpretarea analitică a mărturiilor obţinute de la intervievaţi privitor la seminifi caţia anului 44 din perspectiva lor. Întru realizarea scopului şi obiectivelor propuse au fost utilizate următoarele metode: interviul, chestionarul, analiza şi comparaţia. Caracterul novator al acestei cercetări rezidă din informaţiile inedtite obţinute de la martorii oculari, care reconstituie istoria dintr-un anumit spectru şi prezintă istorii în parte a unor oameni care au fost martori oculari ai anului 1944.

Întru obţinerea unor informaţii veridice vis-a-vis de anul 1944 în care a fost reintrodus regimul comunist în Basarabia , s-au stablit câteva direcţii privitor la identifi carea şi selectarea martorilor oculari. Luând în consideraţie faptul că martorii oculari al acestui an sunt din ce în ce mai puţini, identifi carea lor s-a făcut după anumite rigori şi oportunităţi vizibile şi accesibile pentru intervievare. Însă în perimetrul de căutare au fost defi nite clar două categorii de martori

- veterani de război- simpli martori oculari care de regulă erau copii sau adulţi. Totuşi, s-au ţinut

cont de faptul ca potenţialii intervievaţi să fi e identifi caţi din diferite zone ale Republicii Moldova (Anexa 1), astfel interviurile au fost realizate în raioanele: Donduşeni, satul Teleşeuca, altul în raionul Ungheni, satul Năpădeni şi cel din urmă

2 Petrencu Anatol, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, Ed. Epigraf, 1999, p.42-433 Şişcanu Elena, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-1952), Bucureşti, Semne, 1998, p. 104-105.4 Gribincea Mihai, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, 1944-1950, Cluj Napoca, Dacia, 19955 Viorica Olaru-Cemârtan V60 de ani de la al doilea val de deportări în Siberia publicat în Timpul, 16 iulie 2009


147

realizat în capitala republicii, Chişinău. Un alt criteriu de selectare al martorilor oculari a prezentat şi starea psihico-emotivă a acestora, deoarece ororile pe care le-au trăit pot aprinde amintiri vii şi foarte dureroase în memoria lor, iar vârstă înaintată presupune adesea o gândire mai puţin lucidă în prezentarea informaţiei, aceasta favorizând greşeli de conţinut care poate denatura „adevărul istoric” privitor la anul 1944. Un alt criteriu de selectare îl prezintă şi alegerea martorilor cu ajutorul unor rude care au aparticipat efectiv şi la colectarea informaţiei. Prin intermediul acestora se poate obţine o mărturisire amplă şi clară faţă de răspunsurile cerute deoarece prin încrederea sporită ce o are intervievatul faţă de ruda ce o interoghează se pot obţine răspunsuri de calitate şi ample. Imediat după identifi carea martorilor s-a recurs la următoarea etapă care o constituie selectarea lor. Există două particularităţi de bază în acest proces: selectarea după vârsta pe care o aveau intervievaţii în anul 1944, astfel a fost selectat un veteran de război care poate să mărturisească atât informaţii ce ţin de istoria cotidiană cât şi ceea ce ţine de derularea războiului în care a fos implicat. Un alt tip de martor care a fost supus selectării în baza particularităţilor de vârstă, este o adolescentă care la anul 1944 avea 18 ani, şi în timpul dat, putea să înţeleagă mult mai multe lucruri memorând multiple evenimente, oferind astfel informaţii originale. Şi ultimpul tip de martor a prezentat un copil mic, de numai unsprezece ani, care a văzut evenimentele ce s-au produs în anul 1944 prin prisma personală şi a celor din preajma sa. Însuşi diferenţa de vârstă a persoanelor intervievate constituie un prilej deosebit de a acumula informaţia privitor la aceştea prezentând divers informaţia pe unul şi acelaşi subiect „Basarabia în anul 1944”. La momentul stabilit cu intervievaţii, liceenii de la Liceul teoretic „Al.I .Cuza” din oraşul Chişinău, Dorin Nicoară, Elena Manin şi Elena Moldovan, au realizat interviurile în baza schemei propuse în procesul de familiarizare privitor la anul 1944. Fiecare dintre ei, au intervievat câte un martor cu anumite particularităţi. Astfel Dorin Nicoară a intervievat pe bunelul său Nicoară Andrei care e veteran de război6; Elena Manin şi tatăl ei Anatolii Manin au realizat interviu cu o rudă de familie, Iovu Raisa, 7, iar Elena Moldovan a cules mărturii de la Vera Moldoveanu care era copil şi avea doar 11 ani atunci când a avut loc operaţia Iaşi-Chişinău8. Fiecare din ei au stocat informaţia prin mijloace tehnice: video şi audio, urmând ca interviurile să fi e transcrise iar în ultima etapă fi ind analizate şi interpretate.

În general, 1944 pentru Basarabia a prezentat un an difi cil, deoarece imediat după ce puterile aliate antifasciste precum Franţa, Marea Britanie, SUA, URSS se afl au în ultimă etapă de a câştiga cel de-al doilea război mondial, URSS găseşte

6 Nicoară Andrei, născut în satul Teleşeuca,86 ani; Adresa: satul Teleşeuca, raionul Donduşeni. R. Moldova; interviu realizat la Teleşeuca, în 24 aprilie 2010;7 Iovu Raisa, născută în satul Năpădeni, 88 ani; Adresa: satul Năpădeni, raionul Ungheni, R. Moldova; interviu realizat la Năpădeni, în 1 mai 2010;8 Moldoveanu Vera, născută în oraşul Orhei, 77 ani; Adresa: or. Chişinău, str, Corolenco 59/1, ap.58, R. Moldova; interviu realizat în Chişinău, la 22 aprilie 2010;


148

de cuviinţă să-şi reântoarcă Basarbia pierdută la 1940. Operaţia Iaşi-Chişinău a prezentat pentru populaţia din Basarbia defapt începutul celei de-a doua Confl agraţii, deoarece ei nu au simţit acest lucru până la anul 1944, auzind doar din surse orale despre războiul mondial existent. Din relatările primului martor intervievat, veteran de război, Nicoară Andrei, venirea sovieticilor în Basarabia a prezentat un lucru fi resc, ba mai mult ca atât acceptând înrolarea pe front la URSS fără a se opune. Astfel, în luna martie a anului 1944 a fost luat di partea Uniunii Soveţkii Soiuz9 (de partea Uniunii Sovietice n.a.). Defapt, acest lucru nu l-a deranjat deloc, iar ideea că trebuia să lupte pe frontul rus i se părea corectă şi lipsită de discuţii în plus, ba mai mult ca atât, puţini din cei care erau de baştină cu el s-au împortivit înrolării. Astfel, în baza decretului emis de Stalin, persoanele pe linie bărbătească de la 18 ani din Basarabia urmau să fi e aduşi pe frontul de luptă pentru a continua lupta împotriva inamicilor fascişti întru obţinerea victoriei: războiu când s-o înşeput, s-o dus la Prut aişea din România, ş-o luat Moldova şâ s-o dus. Moldova aşă ş-o rămas a Rusiei Sovieţkaia Soiuza, şâ deamu când ruşâi o vinit înapoi sub Stalingrad atunşi cînd i-o bătut pi nemţ şâ i-o alungat înapoi, o vinit cu frontu şâ atuncea ne-o mobilizat.10 (Războiul când s-a început s-a pornit spre Prut aici din România şi apoi a luat Moldova şi a rămas de partea Uniunii Sovietice; şi la Stalingrad ruşii i-au bătut pe nemţi şi i-au alungat înapoi, astfel a venit frontul sub Stalingrad şi ne-au mobilizat pe noi cei din Basarabia n.a. ). În mare parte bărbaţii basarabeni au fost ridicaţi la război, astfel fratele martorului, Constantin şi tatăl acestuia nu au fost nici ei scutiţi de înrolare , fi ind distribuiţi pe diferite fronturi de luptă ale URSS-ului: ne-o mobilizat prosto, o vinit ucaz di la voincomat, tăţ trii, tata eu şâ Costea. Şâ ne-o dus deodată cari şâ cum a chicat11 (Ne-au mobilizat simplu, a venit decret de la serviciu militar, toţi trei, tata eu şi Costea fratele, şi ne-au dus care şi cum am nimerit pe front n.a.).Veteranul de război a luptat pe frontul II Ucrainean a lui Rokosvskii: Rocossovscovo, marşal Rocosovscovo...aista o fost ftaroi ucrainskii front Rocosovsco12, având funcţia de şofer de batalion . Iar mai târziu, după sfârşitul războiului face armata în URSS unde va primi gradul de sergent: eu când eram în armatâ avem zvania serjant (gradul de sergent), ni-o dat zvania (gradul) după război13. În calitate de şofer a unui batalion, domnul Nicoară Andrei deşi a participat la mai multe lupte totuşi i s-a memorat cel mai mult două oraşe în care a luptat mai mult însă care ţineau rezistenţă dârză datorită nemţior, este vorba de oraşele Sttetin şi Daizing, iar al doilea moment este legat de luarea Berlinului care defapt fusese cel mai aşteptat moment al soldaţilor sovietici. În baza celor relatate de veteran am constat că în

9 Nicoară Andrei, născut în satul Teleşeuca,86 ani; Adresa: satul Teleşeuca, raionul Donduşeni. R. Moldova; interviu realizat la Teleşeuca, în 24 aprilie 2010;10 Ibidem11 Ibidem12 Ibidem13 Ibidem


149

timpul războiului, basarabenii se afl au în relaţii foarte bune cu ruşii şi ucrainenii, luptând toţi pentru o cauză comună. Ca argument la cele relatate mai sus martorul povesteşte despre o istorioară din acel timp în care împreună cu camaradul său de război originar din Ucraina a trebuit să aducă mâcare comandatului de batalion în timp de noapte şi au fost prinşi de nemţi care au deschis focuri asupa lor. Însuşi martorul ocular l-a ajutat pe camardul său care a fost rănit să-l aducă până la punctul destinat. La fel de bine se împăca şi cu ceilalţi şoferi din batalion care erau de origine rusă: ni împăcam tari ghini, nu ni sfădem. Stam aşa câti odatâ pi locuri aşă şâ băieţâi n-aveau chip sâ sâ ducâ nicăieri aşă prin sate, câ dacâ acolu ni-o pus acolo oamenii trebuia să stăie totdeauna. Da noi şoferii merjem prin sat şâ prindem câti o găină, două, le tăiem, luam câti o căldari, şâ şerbem. Iar eu la zvodu meu întotdeauna făşem di mâncari. Băieţâi erau tăţ mulţumiţ, merjem prin sat tăţ şafeorii patru din batarii, şâ acolo ni duşem prin beşiuri la nemţ14(Ne împăcam foarte bine, nu ne certam. Stam aşa câte odată cu băieţii căci nu aveam voie să mergem nicăieri, căci unde te puneau comandanţii acolo trebuia să stai. Dar noi şoferii mergeam prin sat şi prindeam câte o găină, două, le tăiam, luam o căldare şi le fi erbeam şi eu făceam la detaşamentul meu mâncare. Băieţii erau toţi mulţumiţi, mergeam prin sat toţi patru şoferi din batalion şi ne duceam prin beciurile nemţilor n.a.). Din cele relatate putem conchide că aceste conjuncturi necesita ca prioritate păstrarea vieţii şi nu rezolvarea problemei de inegalitate etnică. Cel mai straniu este faptul că intervievatul nu vede nici o problemă că Basarabia devenise ocupată de ruşi şi trebuia să lupte pentru benefi ciul lor. Un lucru esenţial în cele povestite de veteranul de război îl constituie atitudinea nemţilor faţă de comunişti: nemţâi straşnic sâ temeau când am intrat noi. Când întrai în casâ la nemţ, apu aşă tremura tăt (arată cu mâinile), nemţâi şâ femei şâ copchil şâ tăt. Ei straşnic sâ temeau câ Hitler o spus câ comuniştii au coarni şâ dacâ ar sâ vii ar sâ vă împungâ şâ o sâ vă împuşti, tăt laolatâ. El aşa o dat ucazanii .Da nu mai făşeau rău ruşâi eştia15.( Nemţii straşnic ce se temeau când am intrat noi. Când intrai în casă la nemţi, ei tremurau foarte tare, nemţii şi femei şi copii, toţi. Ei straşnic se temeau de noi căci Hitler le-a spus că comuniştii au coarne şi o să-i împungă şi îi va împuşca pe toţi. El aşa a dat ordin. Dar, nu mai făceau ruşii aşa n.a.).Este de specifi cat că însuşi martorul ia apărarea ruşilor invocând că sunt inofensivi, deşi istoria ne-a vorbit adesea despre violarea femeilor nemţoaice de către soldaţii sovietici în nenumărate cazuri.

În concluzie putem menţiona că atitudinea martorului ocular, Nicoară Andrei cu privire la anul 1944 este un pozitivă. Nu se exclude nici faptul că vârsta fragedă de numai optesprezece ani în care a fost luat la război i-a creat o atare opinie, însă cel mai paradoxal lucru este legat de respectul deosebit pe care îl avea faţă de ruşii ocupanţi şi dârzenia cu care participa alături de ei în război care 14 Ibidem15 Nicoară Andrei, născut în satul Teleşeuca,86 ani; Adresa: satul Teleşeuca, raionul Donduşeni. R. Moldova; interviu realizat la Teleşeuca, în 24 aprilie 2010;


150

constituie un lucru inexplicabul pentru intervievat. Astfel, pentru veteranul nostru anul 1944 este perceptat ca fi ind începutul celui de-al doilea război mondial în Basarabia luptând în acest context cu URSS pentru „apărarea Patriei” împotriva coaliţiei fasciste şi nu o ocupare banală de către sovietici a pământul românesc- Basarabia.

Un alt martor ocular care ne-a împărtăşit informaţii despre anul 1944, este şi Iovu Raisa, originară din raionul Ungheni şi care la timpul dat avea optesprezece ani, o veritabilă adolescentă care susţinea că a trecut chinuri şi spaime îngrozitoare în acel timp. Spre deosebire de martorul Nicoară Andrei, ea avea o poziţie fermă vis-a-vis de anul 1944, fi ind etichetat ca anul „ocupaţiei sovietice în Basarabia” şi care datează cu „începutul celui de-al doilea război mondial în Basarabia”. Venirea ruşilor în localitatea lor datează cu luna martie 1944, iar populaţia din satul ei de baştină, Năpădeni, era foarte alarmată deoarece: sâ zvone prin sat câ vin ruşâi , îs comunişti, “ii tai, uşidi, dău foc”. Da tata sâ gânde “oari sâ şii chiar aşă di nebuni?16 (Se zvonea prin sat că vin ruşii, care sunt comunişti, ei taie, ucid, dau foc. Dar tata se gândea: „- Oare să fi e atât de nebuni?” n.a.). Deşi aveau o atitudine preconcepută faţă de ruşii comunişti, totuşi doamna Raisa nu a putut da explicaţie de unde dispuneau de aşa informaţie dar cert era un fapt, populaţia localnică îşi dădea foarte bine seama că venirea ruşilor nu semnifi ca nimic bun: Da tata, sâ vă spun drept, o fost vorba când o vinit ii cicâ: - “Oamini buni, n-a sâ şii ghini”. Lucru ista i-o spus nişti evrei, prieteni buni de-a tatii di la Bălţ17.( Dar tata să vă spun drept când mergea vorba că vor veni ruşii în sat a zis : - Oameni buni nu va fi bine !Lucrul ăsta i-a fost spus tatei de către nişte evrei de la Bălţi, prieteni buni n.a.). Deşi familia sa decise iniţial să plece în România aşa cum le-au propus autorităţile locale, au renunţat totuşi la idee, din considerentul că aveau o gospodărie extrem de mare şi nu o puteau lăsa de izbelişte. Între timp ruşii au început să apară şi în localitatea lor : Ei, amu, când cole, pi dealu Sărătii, pi undi esti vâşca asta, esti drum interesant, care are şeva cu interesâli statului. Când ni uitam, o prins a vini ruşâi. De-amu, o vinit ruşâi cu daravela, o vinit cu frontu aişea, era toamna. Da ii:”- Zdrastvui, zdrastvui” nimi moldovineşti. Doamni fereşti şi şioroş erau. Da ii s-o îmbrăcat tari, parcâ erau nişti momâi, îmbrăcaţ gros, vătuiţ, lipoş di li străluşe pantalonii. Da mama zâşe: “- Of, câ tari-s urâţ”, da tata zâşe :- “Lasâ sâ şii cum a şi numa sâ şii cuminţ”. Şâ, s-o aşăzat aişea frontu pi iarnâ, câ toamna o vinit ruşâi aişea în sat, iar românii sâ dusăsărâ înapoi18. (Noi ne uitam din depărtare, pe dealul Sărătii, sat vecin cu noi, cum au prins a veni ruşii. Acest lucru deja s-a întâmplat în toamnă când ruşii au venit cu frontul. Dar ei ne spuneau : « Bună ziua» ! dar noi nu ştiam nimic ce să răspundem. Doamne fereşte ce fi oroşi mai erau. Îmbrăcaţi ca nişte momâi , gros, 16 Iovu Raisa, născută în satul Năpădeni, 88 ani; Adresa: satul Năpădeni, raionul Ungheni, R. Moldova; interviu realizat la Năpădeni, în 1 mai 2010;17 Ibidem18 Ibidem


151

vătuiţi, cu pantalonii murdari. Dar mama spunea : « Of, că tare-s urâţi !« , iar tata spunea că urâţi cum sunt măcar să fi e cuminţi »). În ceea ce priveşte atitudinea localnicilor din Năpădeni faţă de “ocupanţi” era negativă, căci aduceau pagube însemnate sătenilor, de exemplu bunicăi doamnei Iovu i-a împuşcat porcul cu paisprezece purceluşi, iar pentru timpurile date aceasta însemna foarte mult, un alt caz a fost când un rus cerea tatălui ei să mulgă boii neânţelegând că defapt nu era posibil din cauza genului masculin al animalului. Un alt incident s-a produs şi cu rudele lor: Chiar la fratili tatălui meu o întrat în casâ , ş-o mers la gardirob ş-o luat tăti hainili cu braţu. Şere di la fi mei, băte cu pumnu în masâ şâ zâşe sâ-i dăi ceas di aur, da noi, neam di neamu nostru n-am avut aşă şeva, nebuni, sălbatişi; amu moşu meu ave o hainâ purtatâ cari stroche cu dânsa jia, i-o luat-o şâ pi şeia, o rămas sâ mâ iertaţ în cămeşâ şâ izmeni, fărâ haini, iaca aşă fâşe ruşâi prin sat .Da beu ruşâii, sâ ti fereascâ Dumnezău!19”.(Chiar la familia fratelui lui tata a intrat în casă şi din dulap i-a luat rusul toate hainele cu braţul. Cerea de la femei şi bătea cu pumnul în masă să le dea ceas de aur, dar noi, neam de neamul nostru nu am avut aşa ceva. Moşul meu avea o haină cu care mergea la stropit via şi haina aceea tot a luat-o, a rămas sărmanul doar în izmene. Da ruşii beau de să te ferească Dumnezeu n.a.)

Faţă de nemţi, localnicii aveau o atitudine mai bună deoarece erau mai paşnici: „da nemţâi erau dijeraţ, lumi chinuitâ di pi front, câ frig era amar puternic, bătai dumnezăiascâ. Da pi unu l-o discălţat, da sâ vez şi curăţăi erau, aveu şiomadani di pansat. Amu, când l-o discălţat, apu s-o dus chelea lui di pi dejiti. Da ii o vinit delicat pi front, cu nişti şiboti ţâ sâ păre câ-i cheli di gâscâ. Da rusu cu nişti pâsli, da neamţului îi crăpa chişioarili di frig. Când s-o discălţat i s-o dus tătâ chelea pi colţun. O luat şâ o pus capu pi o pernâ şâ răje ca jita suferindâ. 20”(Dar nemţii erau digeraţi, lume chinuită de pe front, căci era un frig năprasnic, bătaie dumnezeiască. Dar pe un neamţ când l-a descălţat la noi în casă pielea de pe degete i s-a luat toată. Dar să vezi ce curăţei erau . Căci ei au venit delicaţi de pe front, cu nişte cizme de ţi se părea că sunt făcute din piele de gâscă. Apoi, neamţul a pus capul pe o pernă şi a început să urle ca o vită de durere, iar ,mama a fosr rugată să îl panseze deoarece ei aveau nişte truse medicale speciale n.a.). În baza celor relatate este de menţionat că soldatul sovietic faţă de cel german era mai slab pregătit pentru război dar nu şi faţă de climă. Mai mult ca atât, ruşii erau disperaţi după bunuri materiale şi alimentare ale gospodarilor prădându-i fără milă şi fi ind foarte agresivi cu populaţia locală care refuza să le acorde cele dorite.

În condiţiile în care frontul de luptă s-a stabilit în satul Năpădeni, populaţia băştinaşă a fost silită de ruşi să-şi părăsească casele fi ind evacuaţi forţat. Au fost nevoiţi să plece în mai multe localităţi cum ar fi satele Chişcăreni, Pepeni pentru 19 Iovu Raisa, născută în satul Năpădeni, 88 ani; Adresa: satul Năpădeni, raionul Ungheni, R. Moldova; interviu realizat la Năpădeni, în 1 mai 2010;20 Ibidem


152

a fugi de „urgia războiului.” Deşi a suportat cu greu viaţa în pribegie, în toamna aceluiaş an familia Iovu s-a reântors acasă unde au găsit-o distrusă în mare parte iar din cauza seminţelor de fl oarea soarelui şi a porumbului care a căzut în pământ la întâmplare au crescut atât de des şi înalte, încât blocau intrarea: “când am vinit acasâ, ştii şi-am gâsât? Of, păpuşoii şâ răsărita o crescut mari. Când sâ ni apropiem di casâ, di desâmea popuşoiului şâ răsăritii nu putem întra. Noaptea întâi o chicat bruma, când am ajiuns la Sânta Maria, tata o luat bărdiţa ş-o făcut o cărăruşâ de-am putut întra. (Când am venit acasă am găsit porumbul şi fl oarea-soarelui crescute mari. Când ne-am apropiat de casă din cauza desimii porumbului şi a fl orii-soarelui nu puteam intra în casă. Noaptea mai întâi a căzut bruma când am ajuns la sărbătoarea Sf. Maria, iar tata a luat bărdiţa şi a făcut o cărare de am putut intra astfel în casă n.a.).

În rezultatul examinării celui de al doilea intrviu, putem conchide că în baza celor relatate de Iovu Raisa , familia ei au avut o soartă tragică ca şi multe alte familii din regiune. Nu am reuşit să înţelegem din ce cauză tatăl d-nei nu a fost luat la război, deşi acest motiv a reprezentat un avantaj pentru familia lor în acele condiţii difi cile de supravieţuit. Totodată, anul 1944 pentru dumneaei a avut o dublă seminifi caţie:“ începutul celui de-al doilea război mondial” şi “cotropirea Basarbiei de către URSS”, care a avut un impact negativ asupra populaţiei şi nemijlocit faţă de familia Iovu, care ulterior, au fost desproprietăriţi în procesul de colectivizare forţată, iar tatăl lor a fost în permanenţă căutare de către autorităţile ruseşti pentru a fi deportat în Siberia. Raisa Iovu, îşi va aminti printre altele şi de foametea din 1946-1947 care a dus la pierzanie sigură familia lor.

Al treilea interviu a fost realizat cu Moldoveanu Vera care în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău, avea doar unsprezece ani. Fiind de baştină chiar din oraşul Orhei, a suportat cu difi cultate anul 1944. Începutul operaţiei Iaşi- Chişinău după cum îşi aminteşte intervievata, a demarat într-o zi obişnuită în care locuitorii se ocupau cu îndeletniciri tradiţionale: “era duminică dimineaţă, asta era pima zâ di război, noi trăiem în oraş , mama s-a întors de la piaţă, piaţă parcâ amu o ţân minte, ave şiapă verdi, ridiche o adus, caş di oai proaspăt, stătem pe prispă şâ mâncam toţ. Noi am fost opt copii în timpul şela în familie. Deodată am vazut câ oraşul ardi, într-o parte, în altă parti, ardeau magazinile,casele din Orhei, şâ când colo, pe poartă întră tata, mama întreabă: „- Şi s-o întîmplat? Şâ el o spus:„- S-o înşeput războiul”.21. (Era duminică dimineaţa, aceasta era prima zi de război, noi locuiam în oraş, mama s-a întors de la piaţă, parcă şi acum imi aduc aminte, avea ceapă verde, ridiche a adus, caş de oaie proaspăt, stăteam pe cerdac şi mâncam toţi. Noi am fost opt copii în familie. Deodată am văzut că oraşul arde, în diferite părţi ,ardeau magazinele, casele din Orhei şi când colo pe poartă intră tata. Iar mama întreabă: „- Ce s-a întâmplat”? Iar el a spus: „ S-a început războiul!”). Familia Moldoveanu la fel a fost supusă 21 Moldoveanu Vera, născută în oraşul Orhei, 77 ani; Adresa: or. Chişinău, str, Corolenco 59/1, ap.58, R. Moldova; interviu realizat în Chişinău, la 22 aprilie 2010;


153

evacuării doar că în localităţile apropiate, deoarece, tatăl acestei familii avea aşa numitul-broni22. (rezervare n.a) Acesta avea o profesie strategică în timp de război, activând în calitate de electrician a oraşului. Acest tip de broni îl mai aveau încă două persoane în oraş, care lucrau împreună cu d-nul Moldoveanu la acea staţie electrică din Orhei. Din acest considerent, ruşii l-au preântâmpinat ca să nu plece departe şi nici pe front nu l-au luat. În comparaţie cu familie Iovu care a fost evacuată doar într-un singur sat, familia Moldoveanu a mers în mai multe localităţi fi ind primiţi de către localnici foarte bine. Având o familie numeroasă, au fost nevoiţi să doarmă oriunde, de exemplu: „la Horodişte,, la o preoteasâ în ogradâ trăiem sub un şopron, pi urmă am plecat în satul Cinşeuţi, în raionul Şoldăneşti . Şâ acolo am intrat într-o casâ tot di asta părăsâtă , ei erau refugiaţi în România” (La Horodişte, la o preoteasă în ogradă trăiam într-o anexă gospodărească de vară , pe urmă am plecat în satul Cinşeuţi situat în raoinul Şoldăneşti. Şi acolo am intrat întro-o ogradă părăsită, în care locuitorii ei s-au refugiat în România n.a.). În timpul evacuărilor, tatăl acestui martor ocular, avea boi şi respectiv mergea pe la munci prin sat ca să-şi asigure familia numeroasă. În ceea ce priveşte atitudinea localnicilor din Orhei faţă de „ocupanţi” era diferită. Prin exemplul familiei Moldoveanu putem conchide că faţă de germani aveau o atitudine negativă deoarece le-au alungat vaca din casă şi a îngheţat: „nemţâi s-au purtat cam porşeşti. Ştiţ, o vinit în casâ la noi, casa noastră curatâ, Ni-o scos vaca din casâ , în cuhnea şeia o pus caii lor, hărmăsari de şei mari , şâ noi dormem toţ pi cuptor înghesuiţ, Asta, dar mai mult n-am avut de la dânşâi nimic, pur şâ simplu ii cu vaca o procedat foarti rău, câ o dat vaca afarâ, dar aşa soldaţâi ruşi, ii nu trăieu în casâ, ruşâi aveau tranşăi, trăieu în grădini”23.( Nemţii s-au purtat cam porceşte. Ei au venit în casa noastră care era foarte curată. Ni-au scos vaca din casă, şi au pus în bucătăria lor caii lor, harmasari de cei mari. Iar noi dormeam toţi pe cuptor înghesuiţi. Asta, dar mai mult nimic nu am avut de la dânşii, pur şi simplu ei cu vaca au procedat foarte rău, căci a dat vaca afară. Dar despre soldaţii ruşi, vreau să vă zic că eu nu locuiau în casă, ei trăiau în tranşee, grădini n.a.). Un moment foarte bine abordat în interviu, reprezintă un aspect deosebit în procesul intervievării. Pe lângă faptul că unii localnici dispuneau de acel numit „broni”, care îi scuteau de front, în timp de război mai exista şi aşa numitul sistem de cartele care alimenta populaţia băştinaşă: „pe o lună de zile, lucrătorii, oamenii, tata ca munictor primea 600 grame pe zi. Slujîşie, cum am fi noi învăţătorii, am avut surorile mai mari, au înşeput sâ lucrezâ, şâ eli, lucrau pi undi puteu, primeau 400 grami pâine, pentru mama 250 de grami, noi copii câti 300 di grami pe zi. Şâ iaca, pâinea asta toatâ grămadâ, o prime, ca să ni ajungă şâ dineazâ câ dimineaţa niş vorbâ di mâncări. Dimineaţa şâ sara câti olecuţâcâ. Pi lângâ pîinea asta mai primeu, producte, ulei, carni. Pute sâ dăi, câ erau taloani, dar depinde dacâ nimere, iaca de exemplu dădeu pintru carni nişti 22 Ibidem23 Ibidem


154

tiulcâ , aşa pintru oloi, putea sâ dăi altşeva cari sâ compensăzâ24”, (pe o lună de zile, lucrătorii , ca de exemplu tata, în calitate de muncitor primea 600 de grame. Funcţionarii, cum ar fi învăţătorii, am avut surorile mai mari care au început să lucreze pe unde puteau, primeau 400 de grame de pâine, mama primea 250 de grame, iar noi copii aveam câte 300 de grame pe zi. Toată pâinea o primeam toţi odată, ca să ne ajungă. Pe lângă pâine mai primeau producte de ulei, carne. Puteau să dea şi tichete, dar depinde cum nimereau, iată de exemplu dădeau în loc de carne nişte gingirică, iar în loc de ulei să dea altceva ce putea să compenseze. Din interviu am afl at că în timpul războiului, într-un oraş mic dar strategic ca Orheiul, localnicii nu dispuneau de lumină electrică, aveau doar persoanele din conducerea oraşului şi cei care activau la staţia electrică: „şâ avem şâ luminâ electricâ câ tata lucra la electrostanţâi. Dar în partea şelaltâ di mahalâ nu aveu nimeni luminâ25”.,(şi aveam lumină electrică, căci tata lucra la staţia electrică. Dar în cealaltă parte de mahalaua noastră nimeni nu avea lumină n.a.).

În general, la 1944 familia Moldoveanu a avut de suportat o groază de suferinţe, pierzând un copil mic care în urma unei explozii de bombă a decedat. Un alt copil a fost rănit în opt locuri, au trebuit să se evacueze în mai multe localităţi doar ca să poată supravieţui. Numai datorită profesiei pe care avea tatăl acestei familii, a servit drept mijloc de existenţă singură într-o perioadă atât de difi cilă. Anul 1944, este apreciat de doamna Moldoveanu ca unul dintre cele mai difi cile din viaţa familiei lor. Avea o atitudine incertă faţă de sovietici şi faţă de nemţi, fapt ce a creat o incapacitate concretă de a aprecia clar anul. Un lucru este sigur, dumneaei încerca să relateze şi evenimentele ce s-au desfăşurat peste anul 1944, din timpul foametei şi a deportărilor staliniste care a lăsat o amprentă profundă în memoria ei.

În concluzie, putem constata că, certifi carea aplicării metodei orale poate oferi informaţii inedite şi vaste vis-a-vis de anumite evenimente istorice. Interpretarea anului 1944 din perspectiva unor martori oculari din actuala Republica Moldova diferă. Veteranul Nicoară Andrei nu a condamnat deloc ocuparea Basarabiei de către URSS, privind evenimentul dat ca ceva fi resc, astfel participând în acest context de partea ruşilor până la fi nele războiului. Iovu Raisa, care era adolsecentă în anul 1944, a constatat cu grozăvie că acţiunile ruşilor de ocupare a Basarabiei au fost ilegale, această poziţie fi ind generată şi de atitudinea sovieticilor faţă de populaţia băştinaşă. În schimb, Moldoveanu Vera, care era copil în timpul dat, nu a reuşit să înţeleagă ce a avut loc în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău, apreciind poziţia nemţilor şi a ruşilor din unghiul de vedere a prejudiiciilor făcute de aceştea familiei sale.

Utilitatea teoretico-practică a acestui studiu poate fi folosită de către cercetători, istorici pentru reconstituirea istoriei dintr-o altă perspectivă, cea oferită de 24 Moldoveanu Vera, născută în oraşul Orhei, 77 ani; Adresa: or. Chişinău, str, Corolenco 59/1, ap.58, R. Moldova; interviu realizat în Chişinău, la 22 aprilie 2010;25 Ibidem


155

martorii oculari ai acestui eveniment. La fel, culegerea informaţiei audio, video şi foto de la martorii oculari, stocarea şi analiza acestora, poate servi drept un început de creare a unui muzeu al Comunismului pentru spaţiul românesc în care va fi posibil audierea, vizionarea informaţiei video şi foto oferite de către aceştea tuturor celor interesaţi de regimul comunist şi de cei care au trăit în cadrul acestui regim.

Bibliografi e

Surse oraleInterviul cu Andrei Nicoară, născut în satul Teleşeuca,86 ani; Adresa: satul

Teleşeuca, raionul Donduşeni. R. Moldova; interviu realizat la Teleşeuca, în 24 aprilie 2010.

Interviul cu Vera Moldoveanu, născută în oraşul Orhei, 77 ani; Adresa: or. Chişinău, str, Corolenco 59/1, ap. 58, R. Moldova; Tel. 0037322460406; 0037322728857; interviu realizat în Chişinău, la 22 aprilie 2010;

Interviul cu Raisa Iovu, născută în satul Năpădeni,88 ani; Adresa:satul Năpădeni, raionul Ungheni, R. Moldova realizat la Năpădeni, în 1 mai 2010

Presa periodică:Comunistul. /Nr. 26 (432), 2005,p. 4.Păduraru ,P., Raiul în R. Moldova a fost adus de către comunişti.

2006,Septembrie,13.Şornikov, P., 2001. Războiul era în prag. Pactul Molotov-Ribbentrop şi

reunirea Basarabiei. În Comunistul. Nr. 27 (243).Tănase,C., 2009. Goebbels şi Voronin, nazismul şi comunismul. În Timpul.

Anul VIII. Nr. 168(1142), 21.Tănase,C R.,2008. Moldova:şapte ani de comunism. În Timpul. Anul VII. Nr.

31 (776).Viorica Olaru-Cemârtan V60 de ani de la al doilea val de deportări în

Siberia publicat în Timpul, 16 iulie 2009.Lucrări specialeGribincea, Mihai, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, 1944-1950,

Cluj-Napoca, Dacia, 1995.Petrencu, Anatol, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău,

Epigraf, 1999.Şişcanu, Elena, Basarbia sub regimul bolşevic(1940-1952), Bucureşti, Semne,

1998.Surse web:1. http://ro.protv.md/stiri/politic/decretul-lui-mihai-ghimpu-a-intrat-in-

vigoare.html


156

Anexa 1. Harta în care au fost realizate interviurile

Dondu eni

Chi in uUngheni

Republica Moldova

Harta localit ilor în cares au realizat interviurile

Chi in uUngheni

Dondu eni


157

Atitudinea britanică referitoare la problema abdicării regelui Mihai

Marian-Alin Dudoi1

SumaryThe Romanian King Michael I was obliged to restrain his consitutional role

by the Groza Government, highly supported by the Romanian Communists and the occupying Red Army. The King, being offered the opportunity to attend the wedding of the current British Queen, tried to seek help to the Great Britain and the United States to inquire them whether should he return to Romania. Western Powers refused to offer him any advice because they had no possibility to guarantee King’s safety.

After the forced abdiction and while he was in Switzerland, the British inquire why he was not making a statement about abdication, but the King refused arguing about not challenging communist authorities to arrest his supporters. On 4th March 1948, in London, the King made his fi rst publicly statement about the forced abdication during a press conference.

„Anul 1947 s-a încheiat, într-adevăr, într-o notă descurajatoare, cu puţine posibilităţi de protecţie adecvată a intereselor britanice şi fără speranţa de a reînvia în viitorul apropiat principii democratice în viaţa României. Comuniştii erau bine stabiliţi la putere, exploatând şi sărăcind această ţară, care aproape că a devenit o colonie rusească, conform principiilor imperialiste sovietice aprobate. Era absolut evident faptul că slăbirea acestui regim autocratic, sau posibilitatea schimbării sale, trebuia să depindă de evenimentele care aveau loc în afara României, şi nu de eforturile latente ale opoziţiei existente în ţară. Este adevărat că spiritul opoziţiei este încă viu, dar ar fi fost necugetat din partea lui să îşi ridice capul doar pentru a-l pierde. […]Astfel, anul s-a încheiat într-o atmosferă de depresie profundă pentru poporul român. Liderii săi politici fuseseră închişi, regele fusese exilat din regat, trupele sovietice – deşi într-un număr mult mai redus – încă mai erau prezente şi şansele ca acestea să părăsească ţara păreau şi mai mici după eşecul conferinţei de la Londra şi, în sfârşit, spiritul său fusese distrus de teroare şi intimidare. Mai mult, se credea că şi dacă s-ar retrage toate trupele de ocupaţie, Partidul Comunist deţinea sufi cient control politic şi militar 1 Profesor titular, Grupul Şcolar „Horia Vintilă” Segarcea şi Şcoala Drănic (judeţul Dolj).


158

pentru a împiedica orice formă de rezistenţă organizată. Românii, care au putut să îşi ia gândul de la problemele lor personale, au văzut în graba indecentă cu care România a fost adusă în rândul vecinilor ei slavi ameninţarea unor vremuri mai grele care aveau să vină2”.

Raportul anual al legaţiei britanice de la Bucureşti surprinde pe deplin situaţia şi starea de spirit a ultimului an al României de jure monarhice.

Guvernul laburist, ajuns la putere la sfârşitul lunii iulie 1945, a fost nevoit să accepte noile evoluţii după cel de al doilea război mondial din Europa de est datorită imposibilităţii de a determina, chiar şi împreună cu SUA, retragerea trupelor sovietice din jumătatea răsăriteană a Europei; în acest sens Ernest Bevin, secretarul de stat al Foreign Offi ce (Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord) menţiona în discursul ţinut la Congresul Partidului Laburist din 1947:„noi nu putem schimba comunismul din Rusia şi eu nici nu voi încerca. Noi nu putem urmări şi noi nu avem nici o intenţie de a urmări o schimbare politică în Europa de est prin intermediul forţei multe din noile evoluţii cu care noi nu suntem de acord. Aceste noi evoluţii vor suferi schimbări pe măsura trecerii timpului. Dar nici nu putem să nu luăm atitudine dacă un astfel de proces va avea loc în Europa [de vest] lipsită de unitate şi cu o economie necompetitivă3”.

La invitaţia suveranului britanic, regele Mihai şi regina Elena au obţinut acordul guvernului Groza pentru a participa la nunta prinţesei moştenitoare Elisabeta. Suveranul român a folosit acest prilej pentru a solicita sfaturi anglo-americanilor în privinţa întoarcerii acestuia în România şi a motivat prin lipsa totală de infl uenţă în politica din România, deşi era nevoit să semneze decretele guvernului Groza, prin care ţara se îndrepta spre un regim dictatorial de tip comunist.

Studiul se bazează pe recenta colecţie de documente publicată de Mark László-Herbert. Herbert4 susţine menţinerea secretizării anumitor documente în 2 Mark László-Herbert, Abdicarea regelui Mihai I. Documente diplomatice inedite, Traducerea studiului introductiv din limba maghiară: Tibor Szász şi Mark László-Herbert, Traducerea materialului de arhivă din limba engleză: Cristina Hagău, Sînziana Luduşan, Claudia Novosivschei şi Maria Dan, Traducerea materialului de arhivă din limba franceză: Maria Dan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 356 p. (colecţia de documente a apărut în 2008 în limba maghiară), doc. 244, Telegrama nr. 63 din februarie 1948 cu titlul „Rezumatul evenimentelor politice din anul 1947” expediată de legaţia britanică din Bucureşti pentru Ernest Bevin, secretarul de stat al Foreign Offi ce (ministrul britanic de externe), p. 324, 336.3 Apud Liviu Ţîrău, British Legation in Bucharest, 1948-1961, în volumul Romanian and British Historians on the Contemporary History of Romania, editat de G. Cipăianu şi V. Ţîrău, Cluj, Cluj University Press, 2000, pp. 113-114.4 „Mark László-Herbert s-a născut la Cluj în 1975. A absolvit Şcoala Superioară de Comerţ Exterior din Budapesta (specializarea Diplomaţie comercială, 1998), cursurile de masterat la Universitatea Bilkent din Ankara (Relaţii internaţionale, 2001) şi la Central University din Budapesta (Istorie, 2002). Din 2003 este asistent universitar la University of Toronto. Preocupat de istoria socială a anilor ’50 şi ’60 în Europa Centrală şi de Est, elaborează o teză de doctorat despre producerea spaţiului socialist în trei oraşe muncitoreşti din România, Ungaria şi


159

Marea Britanie (aproximativ 10-12 documente), situaţie întâlnită şi în SUA, unde o serie de pasaje au fost cenzurate în ceea ce priveşte corespondenţa diplomatică a Legaţiei SUA din Berna cu Departamentul de Stat în perioada 9-15 decembrie 19475.

După cel de-al doilea război mondial, Marea Britanie, condusă de primul guvern exclusiv laburist, a avut serioase probleme economice, însă şi-a păstrat statutul de mare putere cu sprijinul fi nanciar american, ceea ce a determinat afi lierea britanică la politica internaţională a Statele Unite; fostul ministru de externe postbelic Gheorghe Tătărescu, afl at în închisoare, a admis noile raporturi anglo-americane: «mi-am dat curând seama însă că, din punct de vedere politic, blocul anglo-american era de fapt „bloc american”. Iată de ce raporturile mele iniţiale cu reprezentanţii politici6 britanici s-au resimţit de la această situaţie iniţială, infl uenţând întreaga lor evoluţie. Şi iată de ce discuţiile importante şi discuţiile hotărâtoare le-am avut cu Byrnes7 şi cu Berry8, nu cu Holman9, căci ştiam că, în orice problemă, cheia de dezlegare se afl ă în mâinile guvernului lui Berry şi nu în mâinile guvernului lui Holman10».

Documentele britanice şi americane relevă discuţii ale regelui Mihai şi ale apropiaţilor săi cu diplomaţii anglo-americani referitor la oportunitatea întoarcerii în România. În data de 14 noiembrie ambasadorul american la Paris l-a întâlnit pe Nicolae Caranfi l, care în ziua precedentă îl vizitase pe suveranul român la Lausanne, şi i-a transmis acestuia dorinţa regelui român de a se întâlni la Londra cu un reprezentant al guvernului american menţionându-i, în ceea ce îl privea pe rege, că «nu s-a hotărât dacă se va întoarce sau nu în România şi spune că va lua această decizie numai după ce se va întâlni cu reprezentantul nostru. Nu intenţionează să discute această chestiune cu britanicii sau cu oricine altcineva. Nu a vorbit cu Schoenfeld11 la Bucureşti pentru că ar fi fost „periculos12” să facă

Germania de Est” (Mark László-Herbert, op. cit. p. 2). 5 Mark László-Herbert, op. cit., p. 11-12.6 Termen desemnând funcţia de şef al misiunii diplomatice în România a State Department (Ministerul Afacerilor Externe al SUA, tradus în limba română ca Departamentul de Stat) şi Foreign Offi ce (Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii şi Irlandei de Nord până în 1968); termenul a fost utilizat până la aplicarea tratatului de pace cu România la sfârşitul anului 1947.7 James Byrnes, secretar de stat al SUA (1945-1947). 8 Burton Berry, reprezentant politic al SUA în România (1944-1947).9 Adrian Holman, reprezentant politic britanic în România (1946-1947) şi ministru britanic la Bucureşti (1947-1948).10 Cartea albă a securităţii, vol. II, August 1948-Iulie 1958, editată de Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1994, doc. 187, Declaraţia lui Gheorghe Tătărescu din 1.11.1953 despre modul cum a sabotat guvernul condus de dr. Petru Groza, p. 414. 11 Rudolph Schoenfeld, reprezentant politic al SUA în România (1947) şi ministru la Bucureşti (1947-1950) .12 Posibilitatea unei scurgeri de informaţii; britanicii avuseseră deja o astfel de situaţie (Mark László-Herbert, op. cit., doc. 85, Telegrama personală nr. 1263 din 1.11.1947 expediată de


160

acest lucru13»; în ciuda afi rmaţiilor lui Caranfi l, suveranul român a abordat în acest sens şi autorităţile britanice. George Marshall, Secretarul de Stat american, a recomandat ambasadei SUA la Londra să îi comunice regelui, dacă va fi un prilej potrivit, că „deşi decizia îi aparţine evident lui Mihai, şi noi suntem sceptici că prezenţa lui în România va mai putea contribui considerabil la bunăstarea poporului său, mai ales având în vedere ultimele evoluţii din ţara sa14”. Ambasadorul american la Londra i-a sugerat suveranului român să rămână în Occident, dar decizia fi nală urma să îi aparţină exclusiv; regele i-a precizat dorinţa de a se întoarce în România în data de 2 decembrie, însă ambasadorul a recomandat amânarea deciziei fi nală15.

Regele britanic George al VI-lea a invitat, prin intermediul unei scrisori personale, pe regele Mihai şi regina Elena pentru a participa la nunta prinţesei moştenitoare Elisabeta, fi ica sa16. În 5 august 1947 la Sinaia, regele român îi mărturisise lui Adrian Holman, reprezentantul politic britanic în România, şi soţiei sale dorinţa de a fi invitat la nunta regală17; Foreign Offi ce, a recomandat regelui George trimiterea unei invitaţii, răspunsul de la Palatul Buckingham a fost elocvent pentru a demonstra strânsele legături între cele două case regale: „Maiestatea Sa a avut întotdeauna intenţia să facă acest lucru18”, astfel că au fost transmise cele două invitaţii la 5 octombrie19. Ministrul britanic la Bucureşti, Adrian Holman, a comunicat regelui şi reginei recomandarea ca să numai regina Elena să participe la nuntă având în vedere recenta întoarcere a regelui Carol al II-lea în Europa (Portugalia)20. Guvernul Groza şi-a dat acordul pentru plecarea în Marea Britanie, cu toate insistenţele anterioare ale lui Tătărescu de a nu se răspunde pozitiv21. Regele era hotărât să se întoarcă în ciuda opoziţiei reginei Adrian Holman pentru Ernest Bevin, p. 143).13 Mark László-Herbert, op. cit., Telegrama nr. 4874 din 14.11.1947 expediată de Jefferson Caffery, ambasadorul american la Paris, pentru George Marshall, secretarul de stat de stat al SUA, p. 181. 14 Ibidem, doc. 113, Telegrama nr. 4802 din 12.11.1947 expediată de George Marshall pentru ambasada SUA de la Londra, p. 171.15 Ibidem, doc. 142, Telegrama nr. 6247 din 28.11.1947 expediată de Lewis Douglas, ambasadorul SUA la Londra, pentru Robert Lovett, sub-secretarul de stat al SUA, p. 198.16 Cfr. ibidem, doc. 82, Telegrama nr. 90 din 27.10.1947 expediată de Rudolph Schoenfeld, ministrul SUA la Bucureşti, pentru George Marshall, p. 138.17 Harry Hanak, The Politics of Impotence. The British observe Romania (6 March 1945 to 30 December 1947) în volumul I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu and V. Cristian (coord.), Românii în istoria universală, vol. III1, Iaşi, editat de „Universitatea Alexandru Ioan Cuza”, 1988, p. 441.18 Ivor Porter, Mihai I al României. Regele şi Ţara, Ediţia a II-a, Traducere de Gabriel Topor, revizuită de Christian Mititelu, Bucureşti, Editura Allfa, 2008, p. 163.19 Ibidem.20 Mark László-Herbert, op. cit.,, doc. 85, Telegrama personală nr. 1263 din 1.11.1947 expediată de Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, pentru Ernest Bevin, p. 143.Ibidem, doc. 119, Nota lui Ernest Bevin din 12.11.1947 pentru primul ministru britanic Clement Richard Attlee, p. 176.21 Ibidem, doc. 86, Telegrama personală nr. 1265 din 2.11.1947 expediată de Adrian Holman,


161

Elena22. Secretarul de Stat al Foreign Offi ce, Ernest Bevin, a solicitat să i se transmită regelui Mihai îndeplinirea condiţiei de a se întoarce înainte ca delegaţia sovietică să sosească la Londra pentru noua sesiune a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, care urma să înceapă la 25 noiembrie23; ulterior Foreign Offi ce a fost înştiinţat de Holman în data de 4 noiembrie despre posibilitatea ca familia regală română să solicite prelungirea vizitei după 25 noiembrie dacă România nu se va afl a în criză politică24. Regele urma să locuiască la Palatul Buckingham, însă nu şi regina Elena25. La scurt timp, s-a hotărât ca mica suită regală să fi e găzduită la hotelul Claridge’s, inclusiv regele26. Regele George a desemnat un membru al Casei Militare Regale, generalul de brigadă Guy Rasch, să îl asiste pe regele român în cursul vizitei în Marea Britanie27. Guvernul britanic a solicitat regelui să nu contacteze nici un reprezentant al emigraţiei româneşti din Elveţia, Franţa şi Marea Britanie, ţări prin care urma să călătorească mica suită regală; regele a acceptat28. Regele, care a pilotat avionul, a decolat de la Bucureşti în data de 12 noiembrie, în prezenţa întregului guvern29; după o escală la Geneva, avionul a ajuns la Londra în 15 noiembrie, unde familia regală a rămas două săptămâni30. Geoffrey Wallinger, Directorul Departamentului de Sud din Foreign Offi ce, era de părere că regele nu avea intenţia de a se mai întoarce în România31; înlocuitorul lui Wallinger, Adam Watson, avea o părere contrară întrucât „regele este încăpăţânat ministrul britanic la Bucureşti, pentru Ernest Bevin, p. 144.22 Ibidem, doc. 146, Telegrama personală nr. 1440 din 1.12.1947 expediată de Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, pentru Ernest Bevin, p. 144.23 Ibidem, doc. 858, Nota de serviciu din 3.11.1947 redactată de Geoffrey Wallinger, directorul Departamentului de Sud din Foreign Offi ce, pentru Christopher Warner, sub-secretarul asistent al Foreign Offi ce, p. 146.Ibidem, doc. 89, Telegrama personală nr. 1232 din 3.11.1947 expediată de Ernest Bevin pentru Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, p. 148.24 Ibidem, doc. 119, Nota din 12.11.1947 aparţinând lui Ernest Bevin pentru Clement Richard Attlee, p. 176; colecţia de documente nu prezintă însă telegrama lui Holman, deşi există o telegramă a lui Holman expediată la Foreign Offi ce în data de 4.11.1947, însă telegrama nu conţine această informaţie.25 Ibidem, doc. 95, Telegrama nr. 1284 din 5.11.1947 expediată de Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, pentru sub-secretarul de stat asistent Christopher Warner, p. 153.26 Ibidem, doc. 96, Minuta din 6.11.1947 a lui John Henniker, secretarul personal lui Ernest Bevin, pentru Adam Watson, directorul Departamentului de Sud din Foreign Offi ce, p. 154.Ibidem, doc. 99, Telegrama personală nr. 1256 din 7.11.1947 expediată de la Foreign Offi ce pentru Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, p. 157.27 Ibidem, doc. 107, Scrisoare din 8.11.1947 aparţinând lui Vivian Gabriel, de la Administraţia Palatului Buckingham, pentru John Henniker, secretarul personal al lui Ernest Bevin, p. 166.28 Ibidem, doc. 111, Telegrama nr. 1324 din 12.11.1947 expediată de Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, pentru Foreign Offi ce, p. 169.29 Ibidem, doc. 114, Telegrama nr. 1328 din 12.11.1947 expediată de Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, pentru Foreign Offi ce, p. 171.30 Ivor Porter, op. cit., p. 164.31Mark László-Herbert, op. cit., doc. 88, Nota din 3.11.1947 aparţinând lui Geoffrey Wallinger pentru sub-secretarul asistent Christopher Warner, p. 146.


162

şi s-ar putea să insiste să se întoarcă32”, Robert Coe, Secretar I la Ambasada SUA din Londra, l-a avertizat pe Watson amintindu-i că „d-na Pauker i-a spus odată d-lui Berry că intenţionau să scape de Maniu şi, odată Maniu înlăturat, le-ar fi fost uşor să scape şi de rege33”. Secretarul de Stat Bevin opta pentru a recomanda primului-ministru Clement Richard Attlee de a i se propune regelui Mihai de către regele George al VI-lea întoarcerea în România înainte de 25 noiembrie, însă sub-secretarul de stat permanent Sir Orme Sargent, s-a opus menţionând prin adăugirea scrisă de mână „nu ne-am asuma astfel o mare responsabilitate? Noi am fi consideraţi vinovaţi dacă, sfătuit astfel de noi, regele s-ar întoarce şi ar fi [ilizibil – menţiunea lui Herbert] asasinat” şi a propus de a se modifi ca fragmentul ce va fi înaintat lui Attlee în modul următor: „în aceste condiţii ar fi , probabil, cel mai bine dacă îl informăm pe rege[le George] că, având în vedere incertitudinea [ilizibil], consideraţi că nici un sfat nu ar trebui dat regelui [Mihai] şi ar trebui lăsat să hotărască singur, neinfl uenţat de nici un fel de presiuni care s-ar exercita asupra sa în timpul sejurului său aici34”; un alt document ofi cial britanic relevă încă o dată reţinerea diplomaţilor britanici de a oferi vreun sfat în această privinţă35. Alfred Gardyne de Chastelain, om de afaceri şi un apropiat al familiilor regale română şi britanică, a solicitat sfaturi în privinţa întoarcerii regelui în România lui Sir Orme Sargent, subsecretarul de stat permanent al Foreign Offi ce şi cel mai important diplomat de carieră cu funcţie de conducere (în Foreign Offi ce)36; scrisoarea de răspuns a lui Sargent a ilustrat pe deplin punctul de vedere britanic: „cred că regele Mihai îşi dă seama din felul în care a fost primit aici că este foarte stimat şi că are sprijinul nostru moral. Dar să-i dăm sfaturi clare dacă să renunţe sau nu la tron e cu totul altceva. Situaţia prezintă mult prea mulţi factori şi împrejurări cunoscute doar regelui Mihai şi care nu ne permit să-l sfătuim într-un fel sau în altul. Credem că ar fi mai înţelept să-l lăsăm să-şi dea seama ce e mai potrivit pentru el şi să hotărască de unul singur, neinfl uenţat de presiunile făcute de părţi interesate sau bine intenţionate, îndrumat doar de conştiinţa sa şi de aprecierea reală a îndatoririlor sale înalte. Sunt convins că vă daţi seama de pericolul de a-i da regelui Mihai un sfat, care mai târziu să fi e folosit drept scuză justifi cativă pentru decizia sa, oricare ar fi ea37”. Diplomaţii reuşind impunerea

32 Ibidem, doc. 100, Telegrama nr. 5945 din 7.11.1947 expediată de Lewis Douglas, ambasadorul SUA la Londra, pentru George Marshall, p. 158.33 Ibidem, doc. 102, Notă din 7.11.1947 aparţinând lui Adam Watson din Foreign Offi ce, p. 159.34 Ibidem, doc. 118, Nota PM/47/166 din 12.11.1947 adresată de Ernest Bevin lui Clement Richard Attlee, pp. 174-175.35 Ibidem, doc. 103, Notă din 7.11.1947 întocmită la Foreign Offi ce de Christopher Warner, sub-secretarul de stat asistent, şi Sir Orme Sargent, subsecretarul de stat permanent, p. 162.36 Mark László-Herbert, op. cit., Scrisoarea din 21.11.1947 adresată de Alfred Gardyne de Chastelain lui Sir Orme Sargent, p. 190-191.37 Ibidem, doc. 143, Scrisoarea din 29.11.1947 adresată de Sir Orme Sargent lui Alfred Gardyne de Chastelain, p. 199-200.


163

punctului de vedere, prim-ministrul Attlee i-a adus la cunoştinţă regelui britanic că decizia de întoarcere urma să aparţină exclusiv regelui român38. Regele român şi mama sa au avut o întrunire secretă în data de 24 noiembrie la Palatul Buckingham cu Secretarul de Stat Ernest Bevin39; în cursul întrevederii, regele a afi rmat dorinţa de a nu se mai întoarce în România ca urmare a orientării mai mult decât evidente spre un regim dictatorial de tip comunist cu toate că la hotărârea fi nală va ajunge ulterior în Elveţia (sublinierea D.M.A.), iar Bevin i-a menţionat imposibilitatea guvernului britanic de a-i oferi sfaturi (sublinierea D.M.A.)40. În 29 noiembrie, Bevin i-a adus la cunoştinţă lui Holman intenţia regelui de a se întoarce în ţară („conform unei păreri bine informate, Majestatea Sa este mai degrabă înclinat să se întoarcă41”). Neimplicarea britanică reiese şi din telegrama ambasadorului american la Londra, căruia îi fusese adus la cunoştinţă de către sub-secretarul asistent al Foreign Offi ce, Christopher Warner, dorinţa regelui Mihai de a primi sfaturi în problema întoarcerii, însă „toţi înalţii ofi ciali din Foreign Offi ce căzuseră de acord că decizia trebuie să îi aparţină în totalitate lui Mihai42”. Winston Churchill, fostul şi viitorul prim-ministru conservator, l-a îndemnat să se întoarcă şi i-a argumentat că el (Churchill) a adoptat întotdeauna calea care presupunea o abordare curajoasă a problemelor43.

Abdicarea regelui, deşi aşteptată, s-a produs, conform diplomatului britanic G.C. Campbell, mult mai repede decât se aşteptau britanicii; totodată Campbell lua în considerare, era 31 decembrie, posibilitatea de a i se acorda azil la Legaţia britanică, însă telegrama nr. 1255 expediată de Foreign Offi ce legaţiei de la Bucureşti la începutul lunii noiembrie – care conţinea instrucţiuni referitoare la situaţia acordării azilului – nu este publicată, fi ind probabil secretizată44. Sarell. 38 Ibidem, doc. 128, Telegrama nr. 6074 din 17.11.1947 expediată de Lewis Douglas, ambasadorul SUA la Londra, pentru George Marshall, p. 184.Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, Selecţie, traducere, note, comentarii, indice şi studiu introductiv de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, doc. 76, Telegrama nr. 6074 din 17.11.1947 expediată de Lewis Douglas, ambasadorul SUA la Londra, pentru George Marshall, p. 209.39 Mark László-Herbert, op. cit., doc. 131, Notă din 20. 11.1947 întocmită de John Henniker, secretarul particular al lui Ernest Bevin, p. 186.Ibidem, doc. 132, Scrisoare olografă din 20.11.1947 a lui Sir Alan Lascelles, secretarul particular al regelui George al VI-lea, pentru Ernest Bevin, p. 187.Ibidem, doc. 140, Notă din 27.11.1947, nesemnată, adresată lui Sir Orme Sargent, sub-secretarului de stat permanent, şi lui Christopher Warner, sub-secretarul de stat asistent, p. 195.40 Ibidem, doc. 140, Notă din 27.11.1947, nesemnată, adresată sub-secretarului de stat permanent Sir Orme Sargent şi sub-secretarul de stat asistent, Christopher Warner, pp. 195-196.41 Ibidem, doc. 144, Telegrama nr. 1366 din 29.11.1947 expediată de Ernest Bevin pentru Adrian Holman, ministrul britanic la Bucureşti, p. 201.42 Ibidem, doc. 150, Telegrama nr. 6300 din 3.12.1947 expediată de Lewis Douglas, ambasadorul SUA la Londra, pentru George Marshall, p. 211.43 Ivor Porter, op. cit., p. 165.44 Mark László-Herbert, op. cit., doc. 183, Nota lui diplomatului britanic G.C. Campbell din 31.12.1947 referitoare la telegrama nr. 1570 din 30.12.1947 expediată de Roderick Sarell,


164

Însărcinatul cu Afaceri britanic la Bucureşti, a informat Foreign Offi ce cu privire la plecarea familiei regale în străinătate şi despre faptul de a nu fi în nici un pericol45; Sir Orme Sargent, subsecretarul de stat permanent, i-a adus la cunoştiinţă unui reprezentant al ambasadei britanice la Londra că Sarell a fost instruit să nu protesteze şi nu a exclus posibilitatea unui proces de trădare împotriva regelui46. În numărul din 31 decembrie al cotidianul „Manchester Guardian” i s-au dus elogii fostului suveran („Şi-a servit bine ţara şi românii ştiu acest lucru. Având în vedere că guvernul a reuşit în ceea ce îşi propusese, ar fi înţelept din partea sa să nu-i nege acest merit47”). În cursul lunii ianuarie, regele George al VI-lea a solicitat, în scopul informării sale personale şi dacă era posibil, informaţii de la fostul suveran român, care se afl a în Elveţia; în 21 ianuarie, fostul suveran a adus la cunoştinţa ministrului britanic Thomas Maitland Snow impunerea abdicării, însă a precizat că nu doreşte să dea o declaraţie publică referitoare la abdicare „fi indcă doar ar înrăutăţi poziţia prietenilor săi din România48”. La sfârşitul lunii ianuarie, Sargent a propus ca fostul suveran român să declare opiniei publice condiţiile în care a avut loc abdicarea, însă Foreign Offi ce s-a opus49; în 28 ianuarie, un ofi cial neidentifi cat al Foreign Offi ce a adus ca argumente următoarele: „este evident că regele Mihai NU50 doreşte să facă nici-o declaraţie publică. El se cunoaşte bine şi are motivele sale întemeiate pentru această tăcere. Sunt de părere că dorinţele sale ar trebui respectate51”.

Fostul suveran a sosit la Londra în dimineaţa zilei de 4 martie 1948, fi ind întâmpinat de Lordul Şambelan, şi familia regală a fost invitată de regele George la Palatul Buckingham pentru a servi prânzul împreună52; regele britanic a solicitat Foreign Offi ce „ca un mesaj personal din partea sa să fi e trimis către lordul Inverchapel53, în care îi va cere să facă tot posibilul pentru a înlesni sosirea Însărcinatul cu Afaceri de la Bucureşti, pentru Foreign Offi ce, p. 252.45 Ibidem, doc. 185, Telegrama nr. 1575 din 31.12.1947 expediată de Roderick Sarell pentru Foreign Offi ce, p. 254.46 Ibidem, doc. 186, Telegrama nr. 6675 din 31.12.1947 expediată de Waldemar Gallman, de la ambasada SUA de la Londra, pentru Departamentul de Stat, p. 256.47 Apud ibidem, doc. 186, Telegrama nr. 3005 din 31.12.1947 expediată de James Sappington, de la ambasada SUA de la Londra, pentru Departamentul de Stat, p. 261.48 Ibidem, doc. 225, Telegrama nr. 23 din 22.01.1948 expediată de Thomas Maitland Snow, ministrul britanic la Berna, pentru Foreign Offi ce, p. 305.49 Ibidem, doc. 227, Ciorna unei scrisori din ianuarie 1948 a subsecretarului de stat permanent Sir Orme Sargent pentru Sir Alan Lascelles, secretar particular al regelui George al VI-lea, pp. 307-308.50 Majuscule în textul original.51 Mark László-Herbert, op. cit., doc. 227, Notă nesemnată referitoare la ciorna scrisorii din ianuarie 1948 a lui Sir Orme Sargent, subsecretarul de stat permanent, pentru Sir Alan Lascelles, secretar particular al regelui George al VI-lea, p. 309. 52 Ibidem, doc. 247, Nota din 2.03.1948 redactată de Geoffrey Wallinger din Foreign Offi ce, pp. 339-340.53 Archibald Clark Kerr, baron Inverchapel din 1946, ambasador britanic în URSS (1942-1946) şi în SUA (1946-1948).


165

regelui Mihai în Statele Unite şi pentru a-l păzi şi a-l ajuta la nevoie. Această telegramă va sublinia şi faptul că regele Mihai e în relaţii bune cu dl. Harriman54, care i-a promis că îl va ajuta. Cu toate acestea regele [George] doreşte ca lordul Inverchapel să vorbească cu dl. Harriman pentru a înlesni lucrurile55”; secretarul de stat Bevin s-a conformat dorinţei suveranului său56. La Londra fostul suveran a precizat, în cadrul unei conferinţe de presă, impunerea abdicării sub ameninţarea provocării unor asasinate în masă; declaraţia a fost prezentată pe larg de numeroase ziare în numerele din 5 martie57.

În cursul vizitei la Londra suveranul român, infl uenţat de consilieri şi regina Elena, a precizat anglo-americanilor opţiunea sa pe termen lung de a renunţa la tron pentru a nu se compromite ca urmare a politicii guvernului Groza, dar a solicitat, pe termen scurt, sfaturile anglo-americanilor în problema întoarcerii. Diplomaţiile britanică şi americană au refuzat să ofere sfaturi regelui Mihai în privinţa întoarcerii aducând ca argument faptul de a nu fi în măsură să garanteze siguranţa suveranului român. Deşi familia regală română benefi cia de sprijinul personal al regelui George al VI-lea, guvernul britanic a refuzat angajamentele faţă de suveranul român, însă există o menţiune a Foreign Offi ce din 31 decembrie 1947 amintea de posibilitatea acordării azilului, dacă va fi necesar, la legaţia britanică din Bucureşti.

Bibliografi eI. Surse primare (colecţii de documente)Ciobanu, Mircea, Regele Mihai şi exilul românesc, Prefaţă de Al. Zub, Iaşi,

Editura Princeps, 1994.Giurescu, Dinu C., Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente

diplomatice, Selecţie, traducere, note, comentarii, indice şi studiu introductiv de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002.

László-Herbert, Mark, Abdicarea regelui Mihai I. Documente diplomatice inedite, Traducerea studiului introductiv din limba maghiară: Tibor Szász şi Mark László-Herbert, Traducerea materialului de arhivă din limba engleză: Cristina Hagău, Sînziana Luduşan, Claudia Novosivschei şi Maria Dan, Traducerea materialului de arhivă din limba franceză: Maria Dan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010.

II. Surse secundare (articole şi cărţi)54 William Averell Harriman, ambasador al SUA în URSS (1943-1946), în Marea Britanie (1946) şi secretar de stat pentru Comerţ (1946-1948).55 Mark László-Herbert, op. cit., doc. 249, Nota nesemnată din 4.03.1948 aparţinând Foreign Offi ce, pp. 341-342.56 Ibidem, doc. 251, Telegrama nr. 2622 din 6.03.1948 expediată de Bevin pentru lordul Inverchapel, ambasadorul britanic la Washington, p. 343.57 Ibidem, doc. 250, Telegrama nr. 789 din 5.03.1948 expediată de René Massigli, ambasadorul francez la Londra, pentru Ministerul Afacerilor Externe francez, p. 342.Textul declaraţiei este publicat de Mircea Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc, Prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Editura Princeps, 1994, pp. 103-104.


166

Hanak, Harry, The Politics of Impotence. The British observe Romania (6 March 1945 to 30 December 1947) în volumul I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu and V. Cristian (coord.), Românii în istoria universală, vol. III1, Iaşi, editat de „Universitatea Alexandru Ioan Cuza”, 1988, pp. 421-443.

Porter, Ivor, Mihai I al României. Regele şi Ţara, Ediţia a II-a, Traducere de Gabriel Topor, revizuită de Christian Mititelu, Bucureşti, Editura Allfa, 2008.


167

Semantica gesticii şi a scenariului festiv legate de 23 august

Hadrian GorunGheorghe Gorun

Regimurile politice totalitare din secolul al XX-lea (nazismul şi comunismul) au acordat o atenţie specială propagandei. Tiranii acestui veac au preluat cele mai şocante elemente, care simbolizează puterea nemărginită, de la celelalte epoci istorice. Conducătorii comunişti pot fi asemănaţi cu despoţii orientali şi cu sângeroşii monarhi orientali. Deosebirea este aceea că, în vreme ce faraonii şi regii antichităţii şi evului mediu îşi etalau explicit puterea şi descendenţa divină, dictatorii comunişti se prezentau ca fi i ai neamului, oameni din popor, exponenţi ai celor mulţi şi necăjiţi.

Dincolo de construcţiile megalomanice, de puzderia de funcţii deţinute, de omniprezenţa în locurile fi erbinţi ale vieţii, la conturarea grandilocvenţei şi „eternităţii” regimului comunist au contribuit decisiv şi numeroasele momente solemne cu conţinut „istoric”.

Regimul comunist românesc1 a parcurs, în mare, două etape distincte: cea a comunismului internaţionalist, dominat de U. R. S. S. şi cea a comunismului naţional, când tradiţiile istorice au fost devalorizate printr-o vulgară şi repetată exploatare.

În ambele perioade, s-a cultivat cu obstinaţie o formă specială de propagandă: marile demonstraţii ale oamenilor muncii (defi lările). Semantica acestor defi lări este simptomatică pentru descifrarea trăsăturilor regimului politic.

Cele mai cunoscute demonstraţii (defi lări) erau cele de la 1 mai şi 23 august. 1 A se vedea, între altele, Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006; Şerban Orescu, Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989, Editura Albatros, Bucureşti, 2006; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Polirom, Iaşi, 2005; Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Polirom, 2003; Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, Iaşi, 2002; Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu, O biografi e, Editura Vremea, Bucureşti, 2002; Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă în România (1965-1989), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului, Editura Venus, Bucureşti, 1993.


168

Prima sărbătoare internaţională a muncii („a solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc”) a fost cultivată îndeosebi în cea dintâi etapă a comunismului, aproximativ între 1945 şi 1962/1965). Defi larea de 1 mai se constituia într-un prilej oportun de manifestare a recunoştinţei poporului român pentru „fratele de la Răsărit”. Defi lau în primul rând muncitorii, dar şi „fraţii lor care munceau ogoarele”. La defi lările de 1 mai se purtau portretele conducătorilor interni, dar şi cele ale „marilor dascăli ai proletariatului”: Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Visarionovici Stalin, până după moartea sa. Pe măsura impunerii „comunismului naţional”, 1 mai u mai era sărbătorit cu mare fast. A fost însuşită cutuma sărbătoririi prin muncă a zilei muncii.

Cea mai mare sărbătoare comunistă a fost 23 august. Partidul-Stat a decretat ziua respectivă zi naţională a României. De fapt, în legătură cu semnifi caţia acestei zile s-a derulat o impresionantă retorică propagandistică. Retorica a vizat atât conceptualizarea însemnătăţii zilei, cât şi forţele sociale şi politice care au realizat-o. S-a mers de la „ziua eliberării”, la „insurecţie armată”, „insurecţie armată antifascistă”, „ziua eliberării patriei noastre de sub jugul fascist”, la pompoasa „revoluţie socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”. S-a trecut de la recunoaşterea rolului hotărâtor al armatei sovietice eliberatoare la „opera patriotică a Partidului Comunist Român”.

Dar să încercăm să descifrăm din punct de vedere semantic o demonstraţie (defi lare) organizată la 23 august 1984.

Actul de la 23 august 1944 este denumit revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Istoriografi a comunistă a acordat o atenţie deosebită cotiturii din politica externă a României survenită atunci, echivalând-o cu o mişcare pentru dezrobirea ţării.

Defi lările trebuiau să sugereze adeziunea cetăţenilor, a „oamenilor muncii” faţă de regim. Atmosfera este una de sărbătoare, în acord cu însemnătatea atribuită de comunişti aniversării evenimentului.

Sosirea la tribună a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu este întâmpinată cu urale şi ovaţii de către mulţime.2 Cei prezenţi în Piaţa Aviatorilor au aplaudat îndelung, scandând numele partidului şi al şefului său. După ce cuplul dictatorial a urcat la tribuna ofi cială, aici au luat loc şi alţi lideri comunişti: Constantin Dăscălescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Lina Ciobanu, Ion Coman, N. Constantin, Ion Dincă, Ilie Verdeţ, Nicu Ceauşescu şi alţii, vice prim-miniştri ai guvernului, membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ai Consiliului de Stat şi ai guvernului, conducători ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, reprezentanţi ai sindicatelor, ai organizaţiilor de femei, de pionieri, ai organizaţiilor cooperatiste, precum şi eroi ai muncii socialiste.3 Ordinea precizată nu este întâmplătoare, ci stabilită în funcţie de rangul liderilor comunişti. Această aniversare de patru decenii s-a bucurat şi de participarea unor conducători comunişti din diferite 2 Scânteia, 25 august 1984; România liberă, 25 august, 1984.3 Scânteia, 25 august, 1984


169

state, precum Erich Honecker, secretar general al C. C. al Partidului Socialist Unit din Germania şi preşedinte al Republicii Democrate Germane, Li Xiannian, preşedintele Republicii Populare Chineze, Jose Eduardo dos Santos, preşedintele Republicii Populare Angola.4 Este prezentată o listă lungă cu lideri comunişti, în special din Lumea a treia- Africa- prezenţi la manifestaţiile prilejuite de a 40-a aniversare a zilei de 23 august. Dintre oaspeţii din Europa la această aniversare, cea mai importantă personalitate era Honecker, un adevărat „dinozaur” comunist, ca şi Ceauşescu.

Existau şi tribune la care au luat loc persoane considerate mai puţin însemnate în cadrul nomenclaturii comuniste, precum şi ziarişti.

Tribuna principală, fl ancată de steaguri tricolore şi roşii în special, era dominată de un mare portret al lui Nicolae Ceauşescu încadrat de stema republicii şi cea a partidului. Sub acesta se afl a scris: „Trăiască a 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă!”.5 Steagurile tricolore şi roşii laolaltă sugerează slujirea patriei de către partid, care poza în unicul înfăptuitor al idealurilor naţionale, iar Nicolae Ceauşescu este văzut ca portdrapel în lupta partidului, ca erou al neamului. Pentru comunişti, eliberarea socială însemna egalitatea tuturor, lichidarea moşierimii şi a burgheziei. Fiind vorba de cea de a 40-a aniversare, sărbătorirea evenimentului căpăta o importanţă sporită. Nicolae Ceauşescu este personajul central al întregii demonstraţii. Tot ce se petrece în piaţă i se adresează. El urmăreşte impasibil, grav sau deconectat fl uviul multicolor de oameni care şerpuieşte prin faţa tribunei. Întreaga curgere este supervizată de balansarea mâinii drepte sau a ambelor mâini ale dictatorului, în semn de salut tovărăşesc. Gesturile dictatorului erau repetate mecanic şi de ceilalţi conducători de partid şi de stat.

Fastul defi lărilor sporeşte la aşa-numitele aniversări „rotunde”: 5, 10, 15, 20 de ani etc.. Pe fundalul tribunelor laterale se afl au scrise lozinci ca: „Trăiască P.C.R. , conducătorul încercat al poporului nostru pe calea socialismului şi comunismului!”; „Trăiască patria noastră liberă şi independentă, R. S. R.!”.6 Alte lozinci înscrise erau: „Partidul-Ceauşescu-România!”, „Partidul-Ceauşescu-Pace!”, „Ceauşescu şi poporul”.7

Pe tribunele afl ate de partea cealaltă a pieţei erau marcate datele jubileului: „23 august ‘44-23 august ‘84” şi urarea: „Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului popor în jurul P.C.R. , în frunte cu secretarul său general, Nicolae Ceauşescu”, „Trăiască lupta unită a popoarelor pentru o lume mai dreaptă şi mai bună pe planeta noastră”; „Să triumfe cauza socialismului, a progresului, a independenţei şi păcii în întreaga lume!”.8 Comunismul este prezentat ca o

4 România liberă, 25 august, 19845 Ibidem.6 Scânteia, 25 august, 19847 Ibidem8 Ibidem.


170

formă ideală de organizare a societăţii. Totodată, P. C. R. şi conducătorul său sunt prezentaţi drept militanţi pentru menţinerea păcii universale, ca luptători neînfricaţi pentru binele celor mulţi. Prin simplifi care sau omisiune, se creează impresia că istoria României se confundă cu partidul comunist. Cu alte prilejuri, P. C. R. se prezintă ca fi ind continuatorul glorioaselor tradiţii de luptă pentru unitate naţională şi independenţă socială, iar Nicolae Ceauşescu ca fi ind quintesenţa izbânzilor poporului român. Partidul Comunist se înfăţişează ca fi ind patria, iar Ceauşescu partidul. Prin extrapolare, secretarul general se identifi că cu patria. Ceauşescu se prezintă ca fi ind campionul luptei pentru pace. El aspiră la primul loc în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, fi ind caracterizat ca gânditor, vizionar, teoretician şi practician revoluţionar. Esenţa lozincilor duce la constatarea că, practic, poporul, partidul şi Ceauşescu sunt una. Reducând la absurd, am putea socoti că doar secretarul general contează. El apare ca fi ind creaţia supremă a acestui popor, bombasticele epitete precum cel mai iubit fi u, geniu al Carpaţilor, erou între eroii neamului, părinte iubitor şi altele fi ind relevante.

În viziunea lui Nicolae Ceauşescu şi a P. C. R. , comunismul se afl ă într-o permanentă expansiune geografi că, urmând să triumfe în toate colţurile lumii. Se regăseşte în aceste lozinci celebra teză cominternistă cu privire la exportul de revoluţie, ca şi iluzia ceauşistă referitoare la viitorul de aur al omenirii.

Urmează intonarea imnului de stat al R. S. R. . Acest moment marchează începerea „paradei militare şi a demonstraţiei oamenilor muncii din capitală”. Aşadar, manifestaţia debutează cu parada militară. Se doreşte să se sugereze „nivelul ridicat de pregătire şi dotare a armatei, capabile să facă faţă în caz de război”, „unitatea deosebită între armată şi popor”. Armata este înfăţişată drept: „creaţie a Partidului Comunist, care a avut un rol fundamental în conducerea şi coordonarea sa”. 9 Imnul este o compilaţie între compoziţia lui Ciprian Porumbescu şi versuri proletcultiste menite să exalte ideologia naţional-comunistă. Astfel, alături de celebrele „Trei culori conosc pe lume...”, apar improvizaţii vulgare: „Se înalţă ca un astru gloriosul meu popor ...”, „ziditori ai lumii noi” etc.

Din armată au defi lat: „batalioane de infanterişti, de paraşutişti, vânători de munte, grăniceri, unităţi ale trupelor M. I.”. Ceauşescu este înfăţişat ca fondator al doctrinei militare naţionale. „În timpul paradei militare cerul era brăzdat de elicoptere de luptă şi de avioane de vânătoare-bombardament IAR 93”.10 Armata a prezentat onorul comandantului ei suprem. Armata era menită să apere: „cuceririle revoluţionare ale poporului, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială”, teze atât de dragi preşedintelui republicii. Se acreditează ideea că partidul acordă o atenţie specială armatei populare. La defi lările prilejuite de aniversările „rotunde”, forţele armate îşi prezintă tehnica din dotare: aviaţie, tunuri, tancuri, rachete, transportoare, transportoare blindate. Se făcea 9 Scânteia, 25 august 1984; România liberă, 25 august, 198410 Ibidem


171

o adevărată demonstraţie de forţă menită să sugereze excepţionala pregătire de luptă a ofi ţerilor şi generalilor români. Demonstraţia armată relevă două aspecte: pe de o parte, să insufl e poporului încredere că patria este apărată şi pe de altă parte, să intimideze pe cei care ar fi atentat la absolutismul regimului comunist.

După parada militară a urmat „demonstraţia oamenilor muncii din Capitală”. Se defi lează în coloane, într-o atmosferă generală de sărbătoare. Mai întâi defi lează muncitorii din întreprinderile industriale ale Capitalei, apoi cercetătorii din institutele ştiinţifi ce, „lucrători ai ogoarelor din Sectorul Agricol Ilfov”, reprezentanţi ai tineretului din Bucureşti, sportivi fruntaşi: „În pas energic, cadent, într-o perfectă aliniere, au apărut gărzile muncitoreşti. Veniţi de la strung, din faţa cuptoarelor incandescente în care fi erbe oţelul, de pe şantierele impunătoarelor construcţii ale ţării, luptătorii din gărzile patriotice, urmaţi de formaţiunile de apărare civilă şi de Cruce Roşie, de detaşamentele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Muncitorii raportează secretarului lor general deosebitele realizari industriale. V. Nicolescu, un veteran strungar afi rmă: Toate acestea s-au înfăptuit datorită gândului şi faptei cutezătoare a P. C. R. şi a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.”11Defi larea prin faţa tribunei sugerează adeziunea cetăţenilor bucureşteni la politica partidului, la direcţiile trasate de dictator în discursurile sale. Sărbătorirea zilei de 23 august s-a dorit a fi un bilanţ al realizărilor comuniste, de când în fruntea statului se afl a Nicolae Ceauşescu. Alte lozinci scandate au fost: „La al XIII-lea Congres, Ceauşescu reales”, „Ceauşescu-România, pacea şi prietenia”, „Ceauşescu-muncitorii!”, „Ceauşescu-tinerii!”, „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România”, „Ceauşescu-Pace!”.12 „O ţară ce munceşte şi creează ne pregăteşte pentru viitor!, răsunau în Piaţa Aviatorilor glasurile tinerilor utecişti, în timp ce cu trupurile lor întruchipau furnale de topit minereu, trasau conturul măreţei construcţii a Canalului Dunăre-Marea Neagră, având în mijloc portretul celui care a făurit prin geniul său creator cele două decenii de înălţătoare istorie românească. Glasul preşedintelui ţării este glasul întregului nostru popor, angajat cu tot potenţialul lui creator în bătălia pentru construcţia şi progresul unei noi lumi mai bune, pentru libertate şi fericire”.13

De regulă, defi larea oamenilor muncii începea cu cei de la Uzinele „23 august”, unde Nicolae Ceauşescu era deputat al Marii Adunări Naţionale.

Această desfăşurare de forţe reprezintă materializarea concepţiei lui Ceauşescu cu privire la apărarea ţării cauză şi operă a întregului popor român. De fapt, militarii, studenţii şi alţii trebuiau să suplinească lipsa apetitului lucrativ al clasei muncitoare. Comentariul crainicului demonstraţiei este atât de ridicol, încât nu mai necesită alte interpretări. Avem de a face cu o lume care şi-a pierdut total uzul raţiunii şi pentru care nu există decât un singur scop, anume zeifi carea conducătorului. 11 Ibidem12 Scânteia, 25 august 198413 Scânteia, 25 august 1984; România liberă, 25 august, 1984.


172

Personajele principale ale solemnităţii sunt Nicolae Ceauşescu şi tribuna ofi cială, crainicul şi manifestanţii (actorii). Adeziunea „oamenilor muncii” la politica partidului, ca şi conceperea demonstraţiei vor să sugereze viaţa nouă, îmbelşugată, prosperă a întregului popor. Fiecare colectiv de oameni ai muncii foloseşte acest prilej pentru a raporta noi reuşite în întrecerea socialistă. Multe momente ale defi lării prezintă care alegorice, ce simbolizează realizările deosebite, abundenţa, fericirea şi dragostea pentru conducătorul partidului şi al ţării. Toate aceste care poartă imense tablouri al lui Nicolae Ceauşescu.

Ordinea în cortegiul sărbătoresc exprimă atât ierarhiile sociale, cât şi ierarhiile instituţionale stabilite de P. C. R. şi conducători. Totdeauna, muncitorii sunt primii în cortegiu. Această prezenţă concretizează statutul de clasă politică conducătoare. Urmează ţărănimea colectivistă, aliatul de nădejde al clasei muncitoare în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cea mai batjocorită categorie socială, intelectualitatea trecea ultima prin faţa conducătorului iubit. Armata deschide totdeauna defi lările la aniversările „rotunde”, urmează organele de represiune, miliţia, gărzile muncitoreşti, detaşamentele de pregătire militară a tineretului, industria, agricultura şi, în sfârşit, sănătatea, învăţământul, cultura. Ultimii care prezentau salutul erau oamenii de ordine şi fanfara militară. În privinţa lozincilor14, mai facem precizarea că ele erau afi şate (scrise), scandate (ovaţii) şi construite cu trupurile demonstranţilor, în principal tineri şi copii. Întreaga demonstraţie era acompaniată de muzica militară, de cântece patriotice şi revoluţionare prezentate în uriaşe megafoane de către crainicii autorizaţi şi bine verifi caţi. Citatele din text reprezintă în mare parte cuvintele crainicilor care prezentau „actorii” defi lării şi marile realizări ale acestora sub glorioasa conducere a P. C. R. şi a secretarului său general.

Semantica festivităţilor prilejuite de sărbătoarea naţională a României comuniste relevă caracterul megalomanic, faraonic, superpropagandistic al regimului comunist. Întreaga sufl are a ţării se prosterna la picioarele dictatorului, aducându-i prinosul de recunoştinţă.

14 Vezi supra, p. 3-6.


173

Continuitate şi Discontinuitate în relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă după’90

Miruna Mădălina Trandafi r

Abstract: Studiul dezbătut îşi propune să evidenţieze într-o abordare specifi că relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă, focalizându-se asupra relevanţei perioadei de după anii ’90, respectiv asupra perioadei imploziei comunismului. Activitatea diplomaţiei de după ’90, a cunoscut perioade de relansare şi recul, ceea ce legitimează caracterizarea acesteia ca lipsită de coerenţă şi inefi cientă. Unul din neajunsurile principale rezidă în absenţa unei strategii clare şi constante vizând dezvoltarea relaţiilor cu Moscova. Tentativele sporadice de relansare au fost anulate de semnale eronate la nivel politic, sau abandonate pe parcurs, ca urmare a dezinteresului pentru fi nalizarea acţiunilor preconizate. Într-o asemenea optică, studiul reprezintă o tentativă de decantare a importanţei relaţiilor bilaterale româno-ruse, relaţii ce trebuie relansate şi consolidate pe baza principiului respectului reciproc, pragmatismului şi cu luarea în considerare a interelor ambelor părţi.

Cuvinte cheie: relaţii bilaterale, unitate a contrariilor, rezonanţa cu Kremlinul, politica ambiguităţii, liant

Introducere. Principalul argument care fundamentează demersul întreprins îl

constituie însăşi natura extrem de complexă, inedită şi delicată a subiectului dezbătut. Lucrarea propune într-o abordare specifi că, o analiză imparţială, neutră şi echidistantă a relaţiei simbolice între România şi Federaţia Rusă după colapsul regimului comunist. De ce apelativul de „relaţie simbolică”?. Din considerentul, că raportul bilateral poate fi caracterizat printr-o unitate a contrariilor, a antagonismelor, o relaţie extrem de controversată care de cele mai multe ori conduce la reticenţă, inerţie, şi inacceptare chiar. Un alt motiv care a determinat tratarea unui asemenea subiect îl reprezintă tocmai noutatea şi elementul inedit pe care lucrarea de faţă îl relevă şi anume relaţia bilaterală româno-rusă după implozia comunismului. Această perioadă nu a fost aprofundată şi cercetată într-o


174

manieră exhaustivă, lasând astfel loc la noi interpretări şi analize. Finalmente, demersul întreprins pledează pentru o apropiere fi rească a relaţiilor bilaterale, o reechilibrare şi o normalizare a raporturilor între România şi Rusia, în vederea dobândirii unei legitimităţi pe scena relaţiilor internaţionale a celor doi actori implicaţi. În ceea ce priveşte suportul metodologic, lucrarea îmbină şi utilizează tehnica descriptivă, specifi că istorismului, reconstituind trecutul şi evidenţiind legităţile evenimentelor derulate şi abordează o perspectivă diacronică şi evolutivă a evenimentelor pentru a demonstra comprehensibilitatea şi importanţa relaţiilor bilaterale româno-ruse. În temelia lucrării se utilizează şi analiza prospectivă menită să confere o viziune predictivă a evenimentelor. Aparatul bibliografi c este constituit din cărţi de specialitate care tratează îndeosebi perioada comunismului precum şi articole şi studii de specialitate axate pe problematica dezbătută a relaţiilor bilaterale româno-ruse în perioada anilor ’90.

Consideraţii generale. Orizontul evenimenţial al relaţiilor bilaterale dintre România şi Federaţia

Rusă nu este unul facil. În conjunctura complexă a istoriei, într-o Europă scindată şi fragmentată de-alungul deceniilor, bilanţul relaţiilor bilaterale româno-ruse a cumulat perioade de avans şi regresie, momente pozitive şi negative, perspective uneori convergente alteori divergente, prevalând însă perioadele marcate de sinuozităţi, asperităţi şi traume. Caracterizată ca o unitate a contrariilor, relaţia simbolică între România şi Federaţia Rusă a cunoscut o succesiune de episoade care au prejudiciat şi alterat raporturile bilaterale, continuând să distorsioneze până în prezent, tentativele incipiente şi fragile de normalizare şi detensionare a relaţiilor dintre cele două popoare.

Cele mai grave dintre ele sunt bine cunoscute: anexarea Basarabiei în urma războiului ruso-turc din 1806–1812, şi din nou în 1940, şi nerestituirea tezaurului românesc încredinţat Rusiei, pentru protecţie în Primul Război Mondial. În pofi da acestor acte, nu totul a fost negru sau cenuşiu în relaţiile româno-ruse. După cum se ştie, unul din marii domnitori ai Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu Rusia lui Petru cel Mare în încercarea de realizare a independenţei ţării Încercarea nu a reuşit, şi voievodul român de talie europeană s-a văzut nevoit să se refugieze la Petersburg şi să rămână până la sfârşitul vieţii un sfetnic apropiat al emancipatorului statului rus. Pe aceeaşi linie, este de reamintit că Rusia a fost “una dintre puteriile europene care au sprijinit activ cauza unirii Principatelor Române, iar în 1877 independenţa naţională, proclamată în Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai, a fost cucerită efectiv pe câmpurile de luptă de la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan, în alianţă cu Rusia. 1 Momentele evocate mai sus, 1 Nicolae Micu, “România şi Estul Europei”, în Adevărul, 22 septembrie 2009, Disponibil la: http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Romania-Europei-Estul_0_121188312.html,accesat :13 noiembrie 2009


175

atât pozitive cât şi negative din istoria relţiilor bilaterale româno-ruse oferă temeiuri pentru conferirea prin eforturi comune a unei substanţe noi acestor raporturi. Scurta retrospectivă introductivă menţionată încearcă să decanteze din perspectivă istorică bilanţul pragmatic al raporturilor bilaterale româno-ruse, constituind un suport concludent pentru formularea unei viziuni de ansamblu în ceea ce priveşte aceste relaţii.

Totuşi, o abordare diacronică este imperios necesară în stabilirea unor repere cronologice pentru relevanţa şi comprehensibilitatea relaţiei bilaterale româno-ruse. Prin urmare, relaţia dintre România şi Federaţia Rusă trebuie analizată din perspectivă celor trei etape cronologice defi nitorii şi reprezentative: perioada 1945-1964, 1964-1989 şi nu în ultimul rând perioada anilor 90.

Perioada 1945-1964Anii 1948-1953 rememorează una din cele mai dramatice perioade din istoria

României, intitulată „ Sovietizarea României”2, consecinţă a două procese politice, în curs de desfăşurare în timpul celui de-al doilea război mondial: ocuparea ţării de către Armata Roşie în 1944 şi înţelegerea dintre anglo-americani şi sovietici asupra sferelor de infl uenţă în Europa de Sud –Est. “Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele româneşti aparţineau de fapt Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor de la Moscova, ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a confi rma adeziunea lor la poziţia sovietică”3.

La acestea s-au adăugat prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României, care , aşa cum însuşi Stalin afi rma într-o întâlnire cu o delegaţie iugoslavă, era “ de a asigura instalarea regimului comunist în teritoriile ocupate.”4 Evoluţia relaţiilor internaţionale ale României între anii 1948 şi 1953 prezintă o importanţă defi nitorie, fi ind perioada de debut în care comunismul a dominat societatea românească şi a produs mutaţii în sferele: politică, economică, militară, culturală. Dominaţia sovietică asupra României a fost consolidată pe trei paliere: în domeniul politic, militar şi economic şi s-a exercitat prin implicarea directă a sovieticilor în principalele probleme ale statului român. A existat şi o intruziune

2 Intrarea României în sfera de infl uenţă a Uniunii Sovietice şi instaurarea regimului comunist au transformat România într-un stat ce urma să graviteze pe orbita Kremlinului. În a doua jumătate a anului 1947, Kremlinul a declanşat ofensiva decisivă pentru lichidarea vechiului regim. În 1948, Polonia, Cehoslovacia , Ungaria, Bulgaria, România precum şi Albania şi Iugoslavia au declarat ofi cial că a fost instituit regimul de democraţie populară ,ca expresie a dictaturii proletariatului. Partidul Comunist a preluat întreaga putere politică, desfi inţând partidele democratice, a fost instituită o nouă Constituţie, au fost naţionalizate principalele întreprinderi economice, a fost colectivizată agricultura şi proclamate doctrinele socialiste (elaborată de Marxs, Engels, Lenin şi Stalin) ca singură ideologie admisă în stat.3 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p.164 Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editura Teşu, 2007. pp.58-59.


176

directă a sovieticilor în problemele româneşti prin instaurarea modelului sovietic al organizării de stat, al organizării societăţii, prin supervizarea realizată de către specialiştii sovietici prezenţi la nivelul ministerelor, prin încheierea unor tratate internaţionale care să corespundă interesului sovietic, prin dictatura sistemului de alianţe ale ţării. Politica externă a României era reprezentată ca o “politică de apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu ţările de democraţie populară, o politică de pace şi prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace”5

Cât timp în România au fost prezente trupele sovietice şi consilierii sovietici în toate instituţiile centrale, prestaţia politică românească a fost una lipsită de relevanţă, obedientă faţă de Moscova respectând întocmai linia promovată de conducerea de partid şi de stat. „După retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, a urmat o etapă de detaşare graduală de linia sovietică, care a culminat cu Declaraţia din aprilie 1964”6. S-au confi gurat astfel tentative timide şi incipiente de delimitare sovietică prin intensifi carea relaţiilor internaţionale cu ţări care nu făceau parte din CAER, ca Iugoslavia, China, dar şi cu state capitaliste dezvoltate , ca Franţa, Anglia, Olanda, Belgia sau ţări în curs de dezvoltare.

Perioada 1965-1989În cadrul unui context extern favorabil , în anul 1964, România a promovat

o politică de delimitare treptată de Moscova concretizată în Declaraţia de Independenţă, “moment semnifi cativ în redefi nirea opţiunii de politică externă, bazată pe principii ce îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, dar încălcate grosolan de Uniunea Sovietică, ca în cazul intervenţiei din Ungaria, al invadării Cehoslovaciei şi altele”7. Din iulie 1965, România a întreprins o politică de independenţă şi de emancipare vis-à-vis de Moscova, afi rmându-se ca o voce distinctă în cadrul “Consililului de Ajutor Economic Reciproc ( C.A.E.R.)”8 şi al„Tratatului de la Varşovia”9, spre indignarea conducerii sovietice. În această direcţie s-au perpetuat şi s-au diversifi cat relaţiile diplomatice cu diverse ţări precum statul Israel, Republica Federală Germană, s-au întreprins eforturi de achiziţionare de tehnologie avansată din Occident în detrimentul celei sovietice modeste şi 5 Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Ediţia a III- a, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p.266 România Liberă, “România –Rusia încotro (III)?”, în România Liberă, 26 noiembrie 2007, Disponibil la:http://www.romanialibera.ro/a112277/romania-rusia-incotro-iii.html, Accesat: 13 noiembrie 20097“România-Rusia încotro?”, în România Liberă, 21 noiembrie 2007, Disponibil la http://www.romanialibera.ro/a111875/romania-rusia-incotro.html, Accesat :13 noiembrie 20098 C.A.E.R. –Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, a fost creat la apelul şi iniţiativa Uniunii Sovietice în 1949 ca o organizaţie economică a statelor comuniste pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene , având ca şi obiectiv stimularea comerţului dintre ţările din blocul estic.9 Tratatul de la Vaşovia, alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi Blocul Răsăritean consolidată împotriva ameninţării percepute de NATO.


177

neperformante, s-au realizat vizite ofi ciale ale preşedinţilor Franţei şi Statelor Unite ale Americii, constatându-se prin demersurile întreprinse o delimitare strictă de obedienţa caracteristică până atunci. În pofi da aşa zisei detaşări graduale de linia sovietică, retorica antisovietică a fost iniţial tolerată şi ulterior promovată din considerente de politica internă, România fi ind incapabilă să adopte o linie de neutralitate, după modelul Iugoslaviei. În aceste condiţii , diplomaţia românească în raport cu Uniunea Sovietică a fost iniţial subordonată complet, apoi s-a redus la o aliniere în chestiunile strategice, utilizată pentru atingerea unor obiective vizând un mai efi cient control asupra societăţii româneşti.

Perioada ‘90, Implozia regimurilor comuniste„Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, subsistemul de relaţii internaţionale

din sud-estul Europei suferă un proces de fragmentare şi restructurare. În plus, colapsul Uniunii Sovietice lasă un vid de putere care, treptat, pe parcursul anilor 90 va fi umplut de Statele Unite ale Americii, atât sistemul internaţional cât şi subsistemul est – european devenind unipolar.”10 În contextul geopolitic inedit al anilor 90, consecinţă directă a demantelării graduale a Uniunii Sovietice şi eradicarea sistemului politic comunist din Europa Centrală şi de Sud Est, relaţiile bilaterale româno-ruse au rezonat cu contextul internaţional radical cristalizat.

Spectrul evenimentelor din decembrie 1989 în România şi începutul procesului de erodare din interior a Uniunii Sovietice, a generat o perioadă de imprecizie, de derută şi confuzie în politica externă românească faţă de spaţiul ex-sovietic. Activitatea diplomatică de după 90 a cunoscut perioade de relansare şi recul, continuităţi şi discontinuităţi, curbe ascendente şi descendente în concordanţă cu perturbările interne şi externe ale contextului geopolitic radical schimbat. Această perioadă se împarte în două etape de referinţă: prima dintre acestea se întinde pâna la jumătatea anilor 90 şi este caracterizată de o serie de tatonări în ceea ce priveşte optiunea de politică externă , relaţia româno-rusă fi ind dominată fără îndoială de aspectul geopolitic. “ Astfel că, imediat după colapsul Uniunii Sovietice şi până la aprobarea cererilor României de aderare atât la NATO cât şi la Uniunea Europeană (şi chiar la alte organizaţii regionale , de tipul Consiliului Europei), România un fost stat comunist în care tranziţia a debutat greu şi târziu , înregistrând obstacole majore şi împingând ţara în pragul unei prăbuşiri economice- nu întreţine relaţii diplomatice apropiate cu puterile din Occident, optând pentru conlucrarea cu Estul.”11

Cea de-a doua etapă prefi gureză opţiunea clară şi defi nitivă a României de emergenţă în cadrul structurilor euro-atlantice precum şi reconversia în ceea ce priveşte direcţia de politică externă adoptată. Demersul întreprins se concentrează în prealabil pe perioada 90, perioadă extrem de complexă din perspectiva 10 Luciana Alexandru Ghica, Marian Zulea, Politica de Securitate Naţională, Iaşi, Editura Polirom, 2007, pp.162-16311 ibidem,


178

raporturilor bilaterale consonante şi în acelaşi timp oscilante.

1990-1991. Rezonanţa cu Kremlinul...Pe fondul neîncrederii Occidentului faţă de noua putere instalată la Bucureşti

în decembrie 1989, România a optat pentru Moscova. În primele luni ale anului 1990, miniştrii guvernului Petre Roman au bătătorit drumul spre Moscova, obiectivul primordial constând într-o colaborare fructuoasă şi prolifi că cu Uniunea Sovietică. De la bun început Iliescu şi guvernul Roman nu au fãcut nici un secret din faptul că privesc capitalismul ca inamic şi Occidentul ca anatemă. „Nu vrem privatizare” şi „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie mãrturie pentru posteritate.“12. Spre deosebire de guvernele celorlalte ţări din Europa răsăriteană, care s-au distanţat de Uniunea Sovietică de la bun început, noul guvern din Bucureşti a devenit şi mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceauşescu. În pofi da dezideratului primordial al foştiilor sateliţi ai Uniunii Sovietice de afi liere la structuri şi organizaţii regionale occidentale. conducerea politică de la Bucureşti a coalizat cu „ Marele Urs de la Răsărit.”

Bucureştiul nu a agreat ideea desfi inţării structurilor multilaterale ale lagărului socialist, Pactul de la Varşovia şi C.A.E.R., Ion Iliescu reprezentând unicul interesat, în afară de Gorbaciov de restructurarea şi menţinerea Pactului de la Varşovia, transformându-l într-o instituţie care să contribuie activ la stabilitatea internaţională.”13, tentativă care în cele din urmă nu s- a concretizat. Faptul că primul demnitar străin care a vizitat România la doar câteva zile după împuşcarea lui Ceauşescu , a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard Şevardnadze, este concludent. Nimic nu a fost însã mai defi nitoriu decât Pactul semnat de Iliescu şi Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede că România şi Uniunea Sovietică recunosc graniţele prezente ale celor două, ţări şi că România nu va adera la nici o alianţă militară detrimentală Uniunii Sovietice.

“Tratatul de colaborare , bună vecinătate şi amiciţie între Uniunea Sovietică şi România”14 stipula faptul că nici una dintre părţile semnatare , nu vor participa la nici un fel de alianţe îndreptate una împotriva celeilalte, califi când NATO în nenumărate ori drept o alianţă ostilă, tratat care lagitimează tentativele ancestral imperialiste şi hegemonice ale Uniunii Sovietice în raport cu foştii săi sateliţi sovietici. Relevanţa acestei perioade rezidă tocmai în această continuitate istorică de perpetuare a unei cvasi- dominaţii sovietice în sfera societăţii românestii, sub

12 Mihai Pacepa, “E timpul ca România să rupă tăcerea”, articol comunicat la a IX –a ediţie a Simpozionului Experimentul Piteşti , Reeducarea prin Tortură, 24 octombrie 200913Armand Goşu, “Politica Răsăriteană a României: 1990-2005”, în Contrafort, Disponibil la:http://www.contrafort.md/2006/135/958.html, Accesat: 13 noiembrie 2009.14 “România –Rusia încotro? ( V), în România Liberă, 28 noiembrie 2007, Disponibilla: http://www.romanialibera.ro/a112431/romania-rusia-incotro-v.html, Accesat :13 noiembrie 2009


179

toate formele ei de manifestare. Oscilaţia Est-VestDupă colapsul Uniunii Sovietice, în anul 1991, „ România a fost proiectată

din mijlocul unui subsistem trezit din amorţeala ideologică în ultima jumătate de secol”15, în căutarea unui sistem de securitate efi cient în care să se integreze cât mai rapid . Din totdeauna România a pendulat între fobia dominaţiei de către una dintre marile puteri vecine, fi e ea şi ofi cial aliată, şi al fobiei de izolare, de a rămâne solitară în faţa celor care aveau interese geopolitice în concordanţă cu interesele sale de securitate. În aceste condiţii, conducerea Iliescu a practicat un dualism în politica externă , practicând un limbaj dublu atât la Bruxelles cât şi la Moscova. Comportamentul duplicitar al liderului politic Ion Iliescu , îndoctrinat încă din adolescenţă de propaganda stalinistă să lupte contra “ hidosului imperialism american sau contra blocului războinic”16 cum era defi nit Pactul Atlanticului de Nord, nu se va schimba în mod fundamental , ci doar îşi va modifi ca cameleonic comportamentul şi limbajul politic în conformitate cu noua situaţie. „Imaginea hidosului imperialism american,a balaurului care era Pactul Atlanticului de Nord împotrina căruia se ridică , iată Făt- Frumos şi Statul Sovietic, precum baba făcătoare de minuni din basme, această imagine va continua să existe rezidual în mentalul lui Iliescu până în anii 90 când fi rul roşu cu Moscova coexistă , bine-mersi cu parteneriatul pentru NATO, trădând astfel, pe plan psihologic, un anumit tip de schizofrenie mentală şi duplicitate politică.”17

Pe de o parte formal liderul politic pleda pentru integrarea în Structurile Nato, iar pe de altă parte în secret persista fi rul roşu cu Moscova. “Este clar că a persistat un fenomen de fl uctuaţie în universul postcomunist cu forme de avans şi de recul.”18 Una peste alta, nota dominantă a politicii externe românesti sub Preşedenţia lui Iliescu a rămas oscilaţia între Est şi Vest.

Reorientarea hotărâtă - şi din inima, de astă dată - spre Occident a venit odată cu preluarea şefi ei statului de către Emil Constantinescu. Romania a devenit aspirantă insistentă la primirea în NATO şi în Uniunea Europeană. “În scurt timp, ţara a devenit membru de facto al NATO , pentru ca în decembrie 1999 să se facă invitaţia ofi cială de aderare la Uniunea Europeană şi să se deschida negocierile cu Comisia de la Bruxelles.”19

15 Lucian Alexandra Ghica, Marian Zurlea, op.cit.,p.163.16 Vladimir Alexe, Ion Iliescu. Bibliografi a Secretă, Candidatul Manciurian., Editura Elit Comentator, 2000, p.55.17 ibidem18 Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Cortina de Ceaţă, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p.54.19 Nikolaos El Papakostas,” Romanian Foreign Policy Post Euro- Atlantic Accession : So Far So Good “, în Institute of International Economic Relation, june 2009, p.5.


180

Quo România –Rusia ?Actualmente, o relaţie pragmatică între Federaţia Rusă şi România este

dezirabilă, însă cristalizarea unui asemenea obiectiv se poate materializa numai printr-o nevoie de depăşire a temerilor, anxietăţilor, preconcepţiilor şi prejudecăţilor exercitate la adresa Rusiei.

Teama de Rusia. Cine şi unde greşeşte? Prevalează o inerţie, o indolenţă şi o necunoaştere. Prejudecăţile sunt legate în mare parte în mod eronat, de neîncrederea în Rusia, asociată, în continuare prin prisma spectrului consolidat în trecut, un trecut care a imprimat în mentalul colectiv românesc răni profunde şi adânci. Nu împrejurările controversate, confl ictele sau confruntările au creat acest context, ci alianţele dezamăgitoare, momentele unde am simţit că slăbiciunea noastră a fost exploatată neloial. Într-o asemenea optică, se poate opina faptul că imaginea Rusiei nu se suprapune peste imaginea Uniunii Sovietice, Rusia nu este o refl ecţie a colosului hegemonic U.R.S.S. Uniunea Sovietică a distrus Rusia dar Rusia de astazi nu este URSS. Asistăm acum la o tentativă foarte nobila şi plină de speranţă naţională, de a revitaliza Rusia tradiţională, cu ceea ce a fost cel mai bun în viata, istoria şi spiritualitatea ei. Da, se poate spune ca Rusia încearca să-şi redobândească statutul ei tradiţional, să renască acolo unde este, în proximitatea ei fi rească, căutând să-şi consolideze sferele de infl uenţă, dar în nici un caz dezideratul ei nu se focalalizează pe o hegemonie teritorială. “Rusia se afl ă astăzi concentrată foarte mult pe situaţia şi problematicileei interne, n-o mai preocupă expansiunea teritorială din epoca sovietică.”20

Ideea existenţei unui pericol iminent emanând din partea Rusiei, această rusofobie inerţială a unei părti a populaţiei, constituie principalul impediment în articularea şi gestionarea unei relaţii bilaterale pragmatice, raţionale, lucide şi deschisă. „Rusia nu este doar o putere regională, ci una din acele puteri regionale fără de care nu poate fi conceput viitorul ordinii globale.”21 Tocmai din acest considerent , relaţia României cu Rusia trebuie dedramatizată, nu ocultată pentru a nu mai claustra prezentul şi a prefi gura viitorul. Dezvoltarea unei relaţii active de cooperare cu Rusia ar constitui, în acelaşi timp un aport valoros şi apreciat la înfăptuirea programelor Uniunii Europene, NATO şi SUA faţă de relaţiile cu Federaţia Rusă. Pentru toate cele trei entităţi, această putere regională şi globală este privită , pe bună dreptate, ca parte integrantă a sistemului de cooperare şi securitate europeană şi euroatlantică şi ca un factor indispensabil în eforturile de soluţionare a celor mai grave probleme cu care se confruntă omenirea actualmente, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă , normalizarea situaţiei

20 Viaceslav Samoskin, “De ce se tem românii de Rusia. Interviu cu Viaceslav Samoskin.”, în Formula AS, nr 22, Disponibil la: http://www.formula-as.ro/2008/822/spectator-38/de-ce-se-tem-romanii-de-rusia-interviu-cu-viaceslav-samoskin-9690 Accesat:13 noiembrie 2009.21 Anne De Tinguy, Moscova şi Lumea. Ambiţia Grandorii:o iluzie?, Bucureşti, Editura Minerva Politice, 2008, p.8.


181

din Orientul Mijlociu, adoptarea de măsuri împotriva fenomenelor de încălzire globală. Departe de a constitui un refugiu sigur împotriva Rusiei, apartenenţa României la UE poate constitui o excelentă oportunitate pentru crearea unor punţi, pentru debarasarea de teamă şi frică şi aducerea relaţiei în termeni normali cu Kremlinul. România nu trebuie să fi e un factor divergent între Occident şi Rusia ci are rolul de liant între cele două.

Atât România cât şi Federaţia Rusă sunt două ţări în tranziţie , ceea ce sporeşte difi cultatea de a găsi soluţii viabile. Rusia însăşi nu are răspunsuri privind propriile sale opţiuni în toate domeniile, iar opţiunile României la ieşirea din tranziţie sunt pline de ambiguităţi.

În direcţia unor fi reşti şi necesare apropieri ,o posibilă soluţie constă în refacera unor legături şi pârghii politice, economice şi culturale în spaţiul public, necesitatea lansării unui dialog continuu şi promovarea activă a unei cooperări cât mai specializate pe domenii de interes comun în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor bilaterale .Normalizarea relaţiilor bilaterale româno-ruse se poate concretiza numai print-o abordare psihologică, culturologică şi prin intermediul unei specifi cităţi politice ambivalente.

ConcluziiIstoria, a reprezentat liantul acestor legături reconstituind adevărurile cu

obiectivitate şi seninătate, cu măsură şi simţ de echilibru , fără resentimente , cântărind şi înţelegând prea bine resorturile faptelor vremii, cu ce au contribuit la bine şi cu ce au contribuit la rău. Tocmai din acest considerent, istoria relaţiilor bilaterale româno-ruse nu este o istorie riguros negativă. Perioadele de avans au mers în tandem cu perioadele de recul şi regresie, perioade marcate de sinuozităţi au alternat cu perioade de progresie, istoria relaţiilor bilaterale româno-ruse fi ind pictată în lumini şi umbre. Menirea bilanţului istoric constă în asumarea conştientă a trecutului, cu bune şi cu rele, deoarece istoria nu poate fi schimbată pentru a demistifi ca prezentul şi a prefi gura viitorul în culori armonioase. Se poate concluziona faptul că între România şi Rusia există un capital de prietenie care trebuie preţuit, ocrotit şi gestionat în benefi ciul ambelor state.

Bibliografi e

Cărţi utilizate:1. Alexe, Vladimir, Ion Iliescu. Bibliografi a Secretă, Candidatul Manciurian.

Editura Elit Comentator, 2000.2. Brucan, Silviu, Generaţia irosită. Memorii, Editura Teşu, Bucureşti, 2007. 3. Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României

.Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 19934. Ghica, Luciana Alexandra, Zulean Marian, Politica de Securitate Naţională,


182

Editura Polirom, Iaşi, 2007.5. Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Enciclopedia de

istorie a Rom\niei, Ediţia a III- a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002.6. Tinguy, Anne De, Moscova şi Lumea. Ambiţia Grandorii: o iluzie?, Editura

Minerva Politice, Bucureşti, 2008. 7. Tismăneanu, Vladimir, Mihăieş, Mircea, Cortina de Ceaţă, Editura Polirom,

Iaşi, 2007. Cărţi consultate:8. Maior, George Cristian, Noul Aliat. Regândirea Politicii de Apărare a

României la Începutul Secolului XXI., Editura RAO, Bucureşti, 2009.9.Sturmer, Michael, Putin şi Noua Rusie, Editura Litera Internaţional,

Bucureşti, 2008.10. Tismăneanu Vladimir, Iliescu Ion, The Great Shock At The End Of A Short

Century, Editura Columbia University Press, New York, 2004.Studii şi Articole:9. Goşu, Armand, “Politica Răsăriteană a României: 1990-2005”, în

Contrafort, Disponibil la http://www.contrafort.md/2006/135/958.html, Accesat: 13 noiembrie 2009.

10. Micu, Nicolae, “România şi Estul Europei”, în Adevărul, 22septembrie 2009, disponibil la: http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Romania-Europei-Estul_0_121188312.htm , Accesat :13 noiembrie 2009

11. Pacepa, Mihai, “ E timpul ca România să rupă tăcerea”, articol comunicat la a IX –a ediţie a Simpozionului “Experimentul Piteşti , Reeducarea prin Tortură”, 24 octombrie 2009.

12. El Papakostas, Nikoloas,”Romanian Foreign Policy Post Euro- Atlantic Accession : So Far So Good “, in Institute of International Economic Relation, june 2009.

13. Samoskin, Viaceslav, “De ce se tem românii de Rusia. Interviu cu Viaceslav Samoskin.”, în Formula-AS, nr 22, Disponibil la : http://www.formula-as.ro/2008/822/spectator-38/de-ce-se-tem-romanii-de-rusia-interviu-cu-viaceslav-samoskin-9690, Accesat:13 noiembrie 2009.

14.“România-Rusia încotro ?”, în România Liberă, 21 noiembrie 2007, Disponibil la: http://www.romanialibera.ro/a111875/romania-rusia-incotro.html, Accesat :13 noiembrie 2009.

15. “România –Rusia încotro (III)?”, în România Liberă ,26 noiembrie 2007, Disponibil la:

http://www.romanialibera.ro/a112277/romania-rusia-incotro-iii.html, Accesat: 13 noiembrie 2009.

16.“România –Rusia încotro? ( V)”, în România Liberă, 28 noiembrie 2007, Disponibil la http://www.romanialibera.ro/a112431/romania-rusia-incotro-v.html, Accesat :13 noiembrie 2009.


183

Muntenegru – istorie şi geopolitică

Dumitru-Valentin PătraşcuAdina Gabriela Cotorogea

Situat pe malul estic al mării Adriatice într-o zonă muntoasă, de unde a derivat şi denumirea statului, Muntenegru, cu peisajele sale superbe şi marea de un albastru fermecător, este una din cele şase republici ce au constituit fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia1.

Favorizat în mod evident de poziţionarea sa geostrategică, micul stat ex-iugoslav este cel mai recent stat candidat la integrarea europeană a cărui cerere de începere a negocierilor de aderare a fost admisă în cadrul Consiliului European de iarnă desfăşurat la Bruxelles la 12-13 decembrie 2010.

Având o suprafaţă de circa 13 800 km2 şi o populaţie de aproximativ 620 000 de locuitori, Muntenegru este un stat european de dimensiuni reduse dar care posedă o istorie demnă de o mare naţiune, plină de pilde pentru contemporani; o istorie ce probează demnitatea şi tenacitatea locuitorilor acestui ţinut din Balcani.

Pătrunderea slavilor în acest ţinut muntos s-a produs în secolul al VII-lea, aceştia aşezându-se alături de albanezi şi de populaţia autohtonă romanizată. De altfel, prezenţa populaţiei romanizate este atestată şi în vecinătatea regiunilor muntenegrene, în Dalmaţia şi Kosovo. În acest sens stă mărturie denumirea vărfului Durmitor din cadrul lanţului Alpilor Dinarici, cel mai înalt vârf montan de pe teritoriul statului Muntenegru.

Odată cu pătrunderea otomanilor în Balcani la sfârşitul secolului al XIV-lea, în vecinătatea ţinutului muntos din Muntenegru, în Kosovo (Câmpia Mierlei), s-a desfăşurat la 28 iunie 1389 unul dintre cele mai dramatice momente ale invaziei otomane în Balcani. Ecoul şi mitul bătăliei de la Kosovopolje a străbătut până în zilele noastre istoria naţiunii sârbe.

La această primă bătălie de la Kosovo a luat parte o coaliţie a creştinilor din Balcani în încercarea disperată de a stopa tăvălugul otoman pornit din Anatolia.

Bătălia a rămas puternic întipărită în memoria colectivă a sârbilor care se raportează la Kosovo ca la locul de naştere al civilizaţiei ortodoxe sârbeşti

1 Ion Pâlşoiu, Geopolitica. Ştiinţă interdisciplinară, Craiova, 2006, p. 67-68; Florian Gârz, Iugoslavia în fl ăcări, Bucureşti, 1993, passim


184

deoarece în această zonă au fost ridicate numeroase mănăstiri şi biserici ortodoxe sârbeşti.

De altfel, pe acest pământ sfânt al sârbilor, în Kosovo, la Pec, a luat fi inţă prima patriarhie sârbă ce avea sub jurisdicţia sa toate teritoriile sârbeşti, inclusiv ţinuturile vecine ale Muntenegrului.

În perioada dominaţiei otomane, patriarhia ortodoxă de la Pec “s-a considerat moştenitoarea regatului sârb” fi ind “perfect conştientă de misiunea ei naţională”2.

După prăbuşirea statului bulgar în anul 1018 ca urmare a asalturilor repetate ale bizantinilor, în regiunile vestice ale Balcanilor s-au constituit două state sârbeşti. Primul dintre acestea, Zeta, era situat în regiunea muntoasă ce corespunde, în linii mari, teritoriului actual al Muntenegrului.

Ulterior a luat fi inţă nn al doilea stat sârbesc, Raska, situat în centrul teritoriilor locuite de către sârbi. Cele două state sârbeşti au fost unifi cate de către Ştefan I (1168/1196), fondatorul dinastiei Nemanja, care după ce devenise jupan al Raşkăi, a preluat şi controlul asupra Zetei.

Fiul său, Ştefan al II-lea Nemanja (1196-1227) şi-a luat titlul de rege fi ind supranumit “primul încoronat”3.

În această perioadă a fost constituită prima arhiepiscopie sârbească la Zica, aceasta fi ind pusă sub autoritatea celui mai mic fi u al fondatorului dinastiei Nemanja, călugărul Sava.

De altfel, acesta este şi motivul pentru care călugărul Sava, alături de regii dinastiei Nemanja, au fost canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Sârbă.

Statul sârb medieval a cunoscut o perioadă de ascensiune în timpul domniilor lui Miliutin (1282-1331), apogeul puterii sârbeşti fi ind atins în perioada domniei lui Ştefan Duşan (1331-1355) când statul sârb se întindea de la marea Adriatică până în sudul peninsulei balcanice, incluzând: Albania, Macedonia, Epirul şi Tesalia4.

În aceste condiţii, în 1346, Ştefan Dusan s-a proclamat împărat al sârbilor şi grecilor, în acelaşi an fi ind ridicată la rang de patriarhie, arhiepiscopia sârbească de la Pec5.

Stabilită iniţial la Ras, capitala statului sârb medieval s-a mutat spre sud odată cu expansiunea statului spre sudul peninsulei balcanice. Astfel, pentru scurte perioade de timp, capitala statului s-a afl at la Pristina, ulterior, la Prizren, stabilindu-se, în cele din urmă, la Skoplje.

Este semnifi cativ faptul că pe teritoriul actual al Muntenegrului s-a constituit primul stat sârbesc, Zeta, şi că prin unirea acestuia cu Raska, la sfârşitul secolului al XII-lea sub conducerea dinastiei Nemanja, s-a constituit un stat sârbesc 2 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. I, Iaşi, 2000, p. 313 Ibidem, p. 294 Ibidem5 Ibidem, p. 30


185

puternic. Acesta avea să devină, în timpul domniei lui Ştefan Dusan (1331-1355) cel mai puternic stat din Balcani.

Cele două mari centre de putere ale statului sârb medieval (patriarhia şi reşedinţa regală) s-au afl at în perioada de apogeu a statului în Kosovo (Pristina, Prizren, Pec) în imediata apropiere a zonei muntoase din Muntenegru. Acest fapt, alături de epopeea primei bătălii de la Kosovo au făcut ca în mentalul colectiv şi în mitologia sârbească, acest teritoriu să devină sacrosanct, fi ind considerat inima Serbiei.

Moartea lui Ştefan Dusan în 1355 la doar 46 de ani a condus la dezintegrarea statului condus de el, proces defi nitivat în timpul domniei fi ului său, Ştefan Uros al V-lea (1355-1371), ultimul reprezentant al dinastiei Nemanja.

După victoria de la Cernomen (1371) otomanii au pătruns spre centrul peninsulei balcanice, astfel fi ind posibilă invazia lor în Kosovo, unde a avut loc la 28 iunie 1389 prima bătălie de la Kosovopolje, decisivă pentru soarta acestei regiuni.

La scurt timp, otomanii au ocupat teritoriile bulgăreşti, desfi inţând ţaratele de la Târnovo (1393) şi Vidin (1396).

Atât în evenimentele legate de prima bătălie de la Kosovo, cât şi în bătălia de la Nicopole (1396) a fost implicat şi domnitorul Ţării Româmeşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) ce stăpânea Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, situat în peninsula balcanică. Astfel, Mircea cel Bătrân era direct interesat în stoparea ofensivei otomane în Balcani.

Eşecurile suferite de creştini în 1371, 1389, 1393 şi 1396 au permis pătrunderea otomanilor în teritoriile bulgăreşti până la Dunăre, iar invazia otomană în Kosovo a deschis calea spre centrul Serbiei, transformată în 1459 în paşalâc.

Toate eforturile creştine pentru stoparea ofensivei otomane în Balcani au fost zadarnice. Eşecul campaniei lui Iancu de Hunedoara în Balcani (1442-1444) şi înfrângerea armatelor creştine în cea de-a doua bătălie de la Kosovo (1448) au permis otomanilor să cucerească cea mai mare parte a teritoriilor sârbeşti, ajungând până la Dunăre.

Ofensiva otomană a fost stopată la Dunăre cu eforturi deosebite de o armată afl ată sub comanda lui Iancu de Hunedoara în vara anului 1456.

De altfel, în cursul acestei campanii guvernatorul Ungariei s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit în tabăra armatei sale de la Zemun, în apropierea Belgradului. Înmormântat în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, pe sarcofagul său a fost dăltuită inscripţia: S-a stins lumina lumii!

Deşi au cucerit Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei, otomanii au mai avut nevoie de aproape jumătate de secol pentru a pătrunde în Muntenegru unde exista o puternică mişcare de rezistenţă.

Evitând zona muntoasă din Muntenegru, ofensiva otomană s-a îndreptat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, spre Bosnia şi Herţegovina.


186

Astfel, Muntenegru a fost ultimul teritoriu sârbesc unde au pătruns otomanii. Abia în 1499 otomanii au reuşit să stabilească un oarecare control asupra regiunilor muntenegrene.

Cu toate acestea, în toată perioada dominaţiei otomane în Balcani, controlul sultanului asupra regiunilor muntenegrene era mai degrabă unul nominal decât efectiv.

La începutul secolului al XIX-lea, teritoriul muntenegrean era controlat de către lideri locali care nu recunoşteau autoritatea sultanului otoman, considerându-se independenţi de acesta6.

În acea perioadă, regiunea avea aproximativ 120 000 de locuitori ce populau circa 140 de sate7. Capitala regiunii era localitatea Cetinje, aici afl ându-se cea mai importantă mănăstire muntenegreană, reprezentând centrul spiritual al regiunii .

În 1798 s-a întrunit la Cetinje, sub conducerea episcopului Petru I, o adunare având ca scop discutarea problemelor locuitorilor teritoriilor muntenegrene şi coordonarea apărării teritoriului de eventuale atacuri externe.

Această adunare a adoptat un cod de legi şi a instituit un tribunal central, numit Kuluk, ce îndeplinea şi funcţii administrative.

Conducerea teritoriilor muntenegrene era asigurată de un episcop ortodox, ales cu regularitate din familia Petrovic, acesta fi ind liderul spiritual, în timp ce conducătorul laic (guvernator) provenea din familia Radonjic.

Între cele două familii a existat un confl ict permanent pentru obţinerea puterii depline, confl ict ce s-a încheiat după 1830 prin desfi inţarea funcţiei de guvernator şi exilarea sau uciderea membrilor familiei Radonjic.

Astfel, după această dată, episcopul de Cetinje deţinea şi puterea laică, devenind conducător al Muntenegrului.

Preluând conducerea teritoriilor muntenegrene, Petru al II-lea Njegos şi-a propus constituirea unui aparat administrativ modern. El a benefi ciat încă de la început de sprijinul guvernului imperial rus interesat de poziţia geostrategică deţinută de către Muntenegru în Balcani, acest teritoriu permiţând accesul la Marea Adriatică8.

În aceste condiţii, în 1831, guvernul rus i-a trimis în Muntenegru pe comisarii Ivan Vukotic şi Matija Vucicevic, muntenegreni de origine, însoţiţi de D. Milakovic, devenit ulterior secretar al lui Petru al II-lea, cu scopul de a ajuta la organizarea administraţiei centrale a regiunii9.

În acelaşi an s-a constituit Senatul Administrativ al Muntenegrului şi Brdei care înlocuia tribunalul instituit în 1798. Senatul avea 16 membrii ce urmau să primească salarii de la stat.

Cu acelaşi prilej a fost organizată o mică forţă armată numită Garda, avându-i 6 Ibidem, p. 2237 Ibidem, p. 2248 Ion Pâlşoiu, op. cit., p. 59-62: Barbara Jelavich, op. cit., p. 2259 Ibidem


187

ca ofi ţeri pe liderii militari locali, aceasta având şi atribuţii poliţieneşti şi grănicereşti. Membrii acesteia primeau, de asemenea, salarii de la stat.

Cea mai mare parte a sumelor necesare administraţiei muntenegrene proveneau dintr-o subvenţie plătită de către Rusia.

În 1833, Petru al II-lea Njegos, conducătorul Muntenegrului, a efectuat o vizită în Rusia unde a fost primit de către ţarul Nicolae I. La revenirea în Muntenegru a adus o importantă sumă de bani, o tipografi e, icoane şi cărţi bisericeşti pentru mănăstirea din Cetinje.

Pe toată perioada domniei sale Petru al II-lea Njegos a avut relaţii bune cu guvernul rus, legăturile diplomatice realizându-se prin intermediul consulului Rusiei de la Dubrovnik (Dalmaţia), Jeremia Gagic. Sârb de origine, acesta emigrase în Rusia, intrând în serviciul diplomatic al acesteia. Numit consul la Dubrovnik în 1815 a îndeplinit această funcţie timp de 40 de ani.

Între 1832-1842 au avut loc mai multe ciocniri între forţele muntenegrene şi unităţi otomane în încercarea lui Petru al II-lea de a prelua controlul asupra punctelor strategice Grahovo şi Podgorica.

Ca urmare a unor confruntări interne şi a declanşării foametei, în 1837 Petru a efectuat o a doua vizită în Rusia, obţinând din nou sprijinul ţarului şi un ajutor în bani şi cereale.

Pe lângă calităţile de conducător politic, Petru al II-lea Njegos era şi poet. În opera sa poetică, ce l-a consacrat ca cel mai mare poet sârb, el îi consideră pe muntenegreni ca fi ind sârbi:

Dumnezeu şi-a vărsat mânia asupra sârbilor Căci păcate de moarte au îndepărtat mila Lui de noi10

În anii 1846-1847 Petru al II-lea s-a confruntat cu o nouă revoltă a liderilor militari locali. Deşi aceştia erau sprijiniţi de paşa de Shkoder, revolta a fost înfrântă.

Cu toate că în 1833 a fost deschisă prima şcoală primară din Muntenegru, numărul şcolilor era redus, educaţia fi ind practic inaccesibilă marii majorităţi a populaţiei. Tocmai din această cauză analfabetismul avea o pondere foarte ridicată.

Domnia lui Petru al II-lea s-a încheiat în 1851 când acesta a murit de tuberculoză. Înainte de a muri îl desemnase ca succesor pe nepotul său, Danilo.

În 1858 Danilo s-a proclamat domnitor al Muntenegrului, după ce obţinuse susţinerea Rusiei şi a Imperiului Habsburgic, renunţând la funcţia de episcop.

Un an mai târziu, trupele muntenegrene au ocupat localitatea Zabljak de pe malul lacului Shkoder (Scutari), după ce Imperiul Habsburgic adresase un ultimatum Imperiului Otoman. Aceasta deoarece habsburgii preferau ca micul principat muntenegrean să preia controlul unor teritorii cu poziţie strategică în detrimentul Imperiului Otoman.

10 Ibidem, p. 227


188

În politica internă, Danilo a reorganizat forţele armate, iar în 1855 Senatul a adoptat un nou cod de legi bazat pe egalitatea în faţa legii şi pe protejarea proprietăţii private.

Profi tând de revoltele izbucnite în 1855 în Herţegovina şi colaborând cu răsculaţii împotriva otomanilor, în mai 1858 forţele armate muntenegrene au ocupat localitatea Grahovo. După intervenţia Rusiei şi Franţei la Constantinopol, s-a decis cedarea oraşului şi a unui teritoriu adiacent către principatul Muntenegru.

După asasinarea lui Danilo în 1860, conducerea Muntenegrului a fost preluată de către Nikola I (1860-1916). Acesta se născuse în 1841 în Franţa unde primise o educaţie aleasă.

În politica externă, viitorul rege Nicolae (Nikola) viza expansiunea teritorială a Muntenegrului pe seama Imperiului Otoman. Această politică a condus la încheierea în 1866 a unui acord cu Serbia condusă de către Mihail Obrenovic.

Ulterior au fost încheiate acordurile între Serbia şi Grecia (1867) şi între Serbia şi România (1868), dar acestea au devenit inutile după asasinarea principelui sârb Mihail Obrenovic în 1868.

Răscoala slavilor din Herţegovina şi Bosnia din vara anului 1875 a condus la redeschiderea chestiunii orientale Mişcarea din aceste regiuni era privită cu simpatie de către opinia publică din Serbia şi Muntenegru11.

Într-un raport redactat la 3 iulie 1875 de către agentul diplomatic al României la Belgrad, A. Cantacuzino, se preciza că: “Cei ce doresc o răzvrătire serioasă împotriva stăpânirii turceşti (…) nădăjduiesc că (…) foarte curând răscoala va fi susţinută, pe de o parte de către Muntenegru, şi, pe de altă parte, de către Serbia.”12

De altfel, pe măsură ce răscoala din Bosnia şi Herţegovina se amplifi ca, Muntenegru şi Serbia se pregăteau pentru un eventual confl ict armat cu Imperiul Otoman. În acest sens, Muntenegru a achiziţionat importante cantităţi de material militar13.

Încurajaţi de succesele obţinute de răsculaţii din Bosnia şi Herţegovina, în aprilie 1876 a izbucnit o puternică revoltă în teritoriile locuite de către bulgari14.

În aceste condiţii, în iunie 1876 Serbia a declarat război Imperiului Otoman pentru a veni în sprijinul răsculaţilor din Bosnia şi Herţegovina. La scurt timp, Muntenegru a declarat, la rândul său, război Imperiului Otoman15.

În ciuda unui puternic sprijin oferit armatei sârbe de către Rusia şi a aportului voluntarilor ruşi, la 1 septembrie 1876 otomanii au ocupat punctul strategic de la

11 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, 1998, p. 25812 ***, Documente privind istoria României. Războiul pentru Independenţă, vol. I, partea a II-a, p. 113 Ibidem, vol. I, partea a II-a, p. 27-2814 Nicole Ciachir, op. cit., p. 23115 Ibidem, p. 263


189

Alexinac, armata sârbă fi ind pe punctul de a fi învinsă.Urmare a unui ultimatum adresat de către Rusia, Imperiul Otoman a consimţit,

în cele din urmă, la încheierea unui armistiţiu pe durată de două luni.În aceste condiţii, în decembrie 1876 s-a desfăşurat la Constantinopol o

conferinţă a Marilor Puteri ce viza soluţionarea confl ictului balcanic16.Ca urmare a eşecului tratativelor de pace, la 15 ianuarie 1877, Austro-Ungaria

şi Rusia au semnat la Budapesta o convenţie secretă. Conform prevederilor acesteia Austro-Ungaria rămânea neutră în cazul unei intervenţii ruseşti în Balcani. Totodată îşi dădea consimţământul pentru participarea la război a Serbiei şi Muntenegrului în alianţă cu Rusia.

În schimbul păstrării neutralităţii, Austro-Umgaria obţinea dreptul de a ocupa Bosnia şi Herţegovina17.

În cele din urmă, în februarie 1877 s-a încheiat pacea între Serbia şi Imperiul Otoman pe baza status-quo- ului existent18.

Armata muntenegreană ce a participat la războiul antiotoman din 1876 fusese reorganizată în 1866 cu sprijinul unei misiuni militare sârbe sosită în acest scop în Muntenegru.

Muntenegru a declarat război Imperiului Otoman la 30 iunie 1876, forţele muntenegrene urmărind eliberarea Herţegovinei şi alipirea acestei regiuni la statul muntenegrean.

Astfel, datorită succeselor repurtate de către muntenegreni, otomanii au fost nevoiţi să maseze în Herţegovina şi la frontierele Muntenegrului un efectiv de 125 000 de soldaţi19.

Până la 1 noiembrie 1876, data încheierii armistiţiului, muntenegrenii ocupaseră o serie de cetăţi otomane, printre care Medun, capturaseră 16 000 de arme şi 13 tunuri, nici un soldat otoman nereuşind să pătrundă pe teritoriul muntenegrean20.

După câteva luni de pace, la 12/24 aprilie 1877, în chiar ziua în care Rusia declara război Imperiului Otoman, Muntenegru reia ostilităţile împotriva trupelor otomane.

În aceste condiţii, comandanţii otomani au considerat necesar să scoată din luptă Muntenegru după care să se îndrepte cu toate forţele spre Dunăre. În acest scop au fost concentrate 40 de batalioane în Herţegovina, 30 în Albania şi 20 de batalioane în regiunea Vasajevicka21.

Trupele muntenegrene cuprindea 44 de batalioane şi se afl au sub comanda a 3 voievozi (căpitani): Vukotic, Boza Petrovic şi Miljan Vukov.

16 Ibidem, p. 26617 Ibidem, p. 26818 Ibidem, p. 28919 Ibidem, p. 29120 Ibidem21 Ibidem, p. 292


190

Luptele au fost deosebit de sângeroase, cu succese şi insuccese de ambele părţi. În cursul acestora otomanii au mobilizat doar pe frontul muntenegrean peste 100 000 de soldaţi.

În cele din urmă, muntenegrenii au obţinut victorii răsunătoare la: Niksic, Bar şi Skadar (Shkoder)22.

Urmare a victoriilor obţinute pe câmpul de luptă de către armata muntenegreană în cursul acestui război, denumit de către muntenegreni Velji Rat (Marele Război), era confi rmată independenţa de facto a Muntenegrului faţă de Imperiul Otoman.

Tratatul de pace semnat între Rusia şi Imperiul Otoman la 19 februarie/3 martie 1878 la San Stefano23 prevedea, printre altele, recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului24.

Muntenegrul era singurul dintre cele trei state menţionate mulţumit de tratatul de la San Stefano, deoarece conform prevederilor teritoriale ale acestuia, teritoriul muntenegrean urma să crească de trei ori25.

Prevederile tratatului de la San Stefano privind constituirea unui mare principat autonom bulgar cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee şi afl at sub controlul Rusiei au nemulţumit Marile Puteri europene26.

Astfel, la doar trei zile de la semnarea tratatului de pace de la San Stefano, cancelarul Imperiului Austro-Ungar, Gyula Andrassy solicita în mod ofi cial convocarea unui Congres de Pace cu participarea Marilor Puteri. Acesta avea să se desfăşoare la Berlin în perioada 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, fi ind prezidat de către cancelarul german Otto von Bismarck27.

Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878 prevedea la articolul 26 recunoaşterea independenţei Muntenegrului. Astfel, articolul 26 preciza că: “Independenţa Muntenegrului este recunoscută de Înalta Poartă şi de toate celelalte părţi contractante”28.

Articolul 27 al tratatului garanta libertatea cultelor în Muntenegru şi exercitarea drepturilor civile şi politice29.

Articolele 28 şi 29 ale tratatului se referă la teritoriile alipite Muntwenegrului şi stabilesc graniţele viitoare ale acestui principat.

Articolul 29 prevedea cedarea portului Antivari (Bar), situat pe malul Mării Adriatice, către Muntenegru dar preciza că poliţia maritimă în apele teritoriale

22 Ibidem23 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), Fond Casa Regală, dosar 16/1878, f. 100-11024 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, 2005, p. 56: George Hoffman, The Balkans in Transition, New York, 1963, p. 525 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 31526 Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 10527 Lucian Giura, Maura Geraldina Giura, Otto von Bismarck. Artizanul Germaniei moderne, Sibiu, 2003, passim: Jacques Droz, Istoria Germaniei, Bucureşti, 2006, p. 43-6328 Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 11829 Ibidem


191

ale Muntenegrului urma a se face de către Austro-Ungaria30.În ciuda unor câştiguri evidente obţinute de către Muntenegru prin tratatul

de la Berlin, principele Nikola era nemulţumit de prevederile articolului 25 al tratatului conform căruia regiunile Bosnia şi Herţegovina urmau a fi ocupate şi administrate de către Austro-Ungaria31.

De asemenea, conform prevederilor teritoriale ale tratatului de la Berlin, sangeacul Novi Pazar, situat între Serbia şi Muntenegru urma a fi ocupat şi administrat de către Austro-Ungaria. În acest fel, Dubla Monarhie dorea să împiedice o eventuală unire a celor două state sârbeşti (Serbia şi Muntenegru), împiedăcând totodată Serbia să obţină accesul la Marea Adriatică.

Astfel, Austro-Ungaria obţinea importante achiziţii teritoriale în Balcani (Bosnia, Herţegovina, Sangeak-ul Novi Pazar). Ultimele două regiuni fuseseră privite de către principele Nikola al Muntenegrului ca teritorii ce ar fi trebuit alipite statului său. Pierzând posibilitatea de a le alipi, Muntenegrul era înconjurat din trei părţi de teritorii afl ate sub controlul Austro-Ungariei.

După 1878 principele Nikola al Muntenegrului a încercat să se implice în politica internă a Serbiei. Astfel, în 1883 s-a ofi ciat căsătoria dintre fi ica acestuia, Zorka, şi prinţul Petru Karageorgevič, rival al regelui Serbiei, Milan Obrenovič32.

Deşi se proclamase rege al Serbiei în 1882, Milan Obrenovic trebuia să facă faţă unei opoziţii interne tot mai nemulţumită de realizările insufi ciente în chestiunea naţională.

În 1878 Serbia obţinuse un mic teritoriu de circa 388 km2, în timp ce Bosnia şi Herţegovina fuseseră ocupate de Austro-Ungaria, la fel ca şi sangeak-ul Novi Pazar33. Acesta din urmă era un mic teritoriu situat între Serbia şi Muntenegru.

După ce regina Natalia a părăsit Serbia în 1887 luându-l cu ea pe moştenitorul tronului, Alexandru, tot mai mulţi sârbi erau favorabili urcării pe tron a lui Petru Karageorgevic şi înlăturării lui Milan Obrenovič.

În aceste condiţii, Milan a convocat în 1888 o adunare care a adoptat o constituţie liberală. La scurt timp, Milan a abdicat în favoarea fi ului său Alexandru care s-a întors în ţară, devenind rege la doar 13 ani.

În 1893 Alexandru a abrogat constituţia liberală din 1888 şi, cu sprijinul armatei, a reinstituit constituţia din 1869 care sporea puterea suveranului şi a guvernului.

Nemulţumirile populaţiei şi ale politicienilor sârbi faţă de politica internă a lui Alexandru Obrenovic a condus la organizarea loviturii de stat din vara anului 1903.

Lovitura de stat militară a reuşit, conspiratorii intrând în palatul regal unde i-u 30 Ibidem, p. 11931 Ibidem, p. 11732 Barbara Jelavich, op. cit., vol. II, Iaşi, 2000, p. 2733 Ibidem, vol. I, p. 318


192

ucis pe rege şi pe regină. A fost ucis şi ministrul de război, precum şi pe cei doi fraţi ai reginei34. Acest eveniment a scandalizat opinia publică europeană.

În Serbia lovitura de stat a fost bine primită de către populaţie care dorea ieşirea ţării de sub tutela Austro-Ungariei şi eliberarea teritoriilor sârbeşti ocupate de către aceasta din urmă.

După înlăturarea dinastiei Obrenovic, tronul Serbiei a fost preluat de către Petru Karageorgevič. Noul rege al Serbiei avea 60 de ani în momentul urcării pe tron şi îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în exil. Fusese educat la Paris şi la Geneva şi în politica externă se va îndrepta spre Franţa. Din 1882 când s-a căsătorit cu fi ica principelui Nicolae al Muntenegrului, până în 1890, când aceasta a murit, Petru a fost ginerele conducătorului muntenegrean.

Astfel, odată cu constituirea Antantei Cordiale (1904) şi cu alianţa franco-rusă (1907), Serbia se va orienta în mod evident spre această grupare de forţe.

Pe plan intern, în 1879 principele Nicolae a constituit un Consiliu de Stat având atribuţii legislative şi un Consiliu de Miniştri cu atribuţii executive.

A fost realizată o reformă administrativă, ţara având 12 provincii divizate în districte.

Armata a fost reorganizată după modelul armatei ruse, iar în 1888 a fost adoptat un nou cod de legi.

În ciuda acestor măsuri de modernizare şi a câştigurilor teritoriale, Muntenegru era un stat sărac a cărui principală activitate economică era creşterea animalelor.

Din această cauză, în 1912, circa o treime dintre bărbaţi erau nevoiţi să lucreze în afara ţării pentru a-şi întreţine familiile, un număr important de muntenegreni emigrând, majoritatea în Statele Unite ale Americii35.

Deşi în 1905 principele Nicolae a permis adoptarea unei constituţii, totuşi se pronunţa împotriva existenţei oricărui partid politic şi nu tolera nici un fel de opoziţie.

Începând din 1907 au fost adoptate bugete anuale, cea mai importantă parte a resurselor fi nanciare ale statului fi ind reprezentată de subvenţia primită din partea Rusiei36.

Din iniţiativa principelui Nicolae, în 1907 s-a înfi inţat Partidul Naţional Adevărat care îi regrupa pe adepţii regimului personal al acestuia.

În această perioadă tot mai multe fi rme italiene încep să-şi desfăşoare activitatea în Muntenegru, unele dintre ele obţinând monopolul comercializării tutunului.

De asemenea, fi rmele italiene obţinuseră contracte pentru extinderea portului Bar, precum şi concesiunea construcţiei căii ferate Bar-Vizpazar. Aceasta a fost inaugurată în 1909, fi ind singura cale ferată din Muntenegru37.

În primii ani ai secolului al XX-lea relaţiile sârbo-muntenegrene s-au încordat, 34Ibidem, vol. II, p. 38 35 Ibidem, p. 4136 Ibidem37 Ibidem, p. 42


193

Belgradul susţinându-i pe muntenegrenii liberali ce se opuneau politicii principelui Nicolae pe care îl acuza şi de o prea mare apropiere de Austro/Ungaria38.

În aceste condiţii, în 1910 Nicolae s/a proclamat rege al Muntenegrului şi a încheiat o convenţie cu Rusia care îi oferea şi un important sprijin fi nanciar39.

Anexarea Bosniei şi a Herţegovinei în 1908 de către Austro-Ungaria se dorea a fi o lovitură fi nală aplicată mişcărilor naţionale ale slavilor din regiune şi, implicit, Serbiei şi Muntenegrului.

Ca reacţie la această politică de expansiune a Austro-Ungariei, începând din toamna anului 1911, în mai puţin de un an de zile s-a format o alianţă balcanică ce cuprindea: Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru. Această alianţă avea ca scop eliberarea teritoriilor balcanice afl ate încă sub dominaţie otomană40.

La 8 octombrie 1912 când s-a declanşat primul război balcanic ca urmare a atacului Muntenegrului asupra trupelor otomane, efectivele armatei muntenegrene erau de 40 000 de soldaţi ce dispuneau de 140 de tunuri. Armata muntenegreană a acţionat în sangeak-ul Novi Pazar şi pe direcţia Shkoder41.

În doar şase săptămâni trupele aliaţilor balcanici au zdrobit trupele otomane din Balcani şi au eliberat cea mai mare parte a regiunii.

În aceste condiţii, la 28 noiembrie 1912 a fost proclamată independenţa Albaniei42.

La 16 decembrie 1912 au început la Londra tratativele de pace43. După două luni de negocieri, la 3 februarie 1913 otomanii au reluat luptele dar nu au obţinut nici un succes militar, astfel că au fost nevoiţi să revină la masa tratativelor44.

Semnarea tratatului de pace de la Londra din 30 mai 1913 a pus capăt primului război balcanic şi dominaţiei otomane în Balcani45.

Cu toate acestea, puternicele disensiuni intervenite între foştii aliaţi balcanici pe tema trasării frontierelor au condus la declanşarea celui de-al doilea război balcanic.

Astfel, la 29/30 iunie 1913, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi. Intervenţia trupelor române în Bulgaria a grăbit înfrângerea acesteia şi încheierea unui armistiţiu la 31 iulie 191346.

Conferinţa de pace a avut loc la Bucureşti în august 1913 cu participarea:

38 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 39439 Ibidem, p. 39540 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Bucureşti, 2001, p. 2841 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 43842 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 2943 Nicole Ciachir, op. cit., p. 43944 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 2945 Idem, România şi războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Bucureşti, p. 4846 Barbara Jelavich, op. cit., p. 96; Pătraşcu Dumitru Valentin, Criza balcanică din 1908-1913 şi atitudinea României în “Analele Universităţii din Craiova”, seria Istorie, an XI, nr. 11/2006, Craiova, 2006, p. 137-150


194

României, Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Bulgariei. Participarea Imperiului Otoman a fost respinsă de către Titu Maiorescu pe motiv că “negocierile vor privi numai schimbările teritoriale între statele creştine”47.

Într-o telegramă expediată în cursul lunii iulie 1913 din Cetinje de către regele Nicolae al Muntenegrului şi adresată regelui Carol I al României se afi rma: “Nerăbdători de a intra în viaţa normală, după un an de război, la fel ca şi Majestatea Voastră voi fi fericit să se pună capăt la orice vărsare de sânge şi să văd pacea restabilindu-se în Balcani (…) În această convingere, am desemnat delegaţi cu depline puteri, ce se vor deplasa imediat la Bucureşti spre a trata preliminariile păcii”48.

Semnat la 10 august 1913, tratatul de pace de la Bucureşti a reglementat situaţia teritoriilor eliberate din Balcani. Prin prevederile sale s-au delimitat frontierele: Bulgariei, Greciei, Serbiei şi Muntenegrului.

Astfel, Grecia a obţinut un teritoriu cu o suprafaţă de 51 300 km2 şi o populaţie de 1 600 000 de locuitori, reprezentând 51% din suprafaţa Macedoniei.

Tratatul reglementa şi divizarea sangeak-ului Novi Pazar între Serbia şi Muntenegru care vor avea de atunci înainte graniţă comună.

Pe lângă teritoriile din sangeak, Muntenegru anexa şi o parte a Metohiei, restul regiunii, împreună cu Kosovo, revenind Serbiei49. Ca urmare, în august 1913, Muntenegru avea o suprafaţă de 14 443 km2 şi o populaţie de circa 350 000 de locuitori50..

După atacul Austro-Ungariei împotriva Serbiei, iniţiat la 15/28 iulie 1914, Muntenegru a intrat în război alături de aceasta din urmă, deşi fusese supus unor intense presiuni pentru a rămâne neutru.

Efectivele armatei muntenegrene erau, la 10 august 1914, de 39 264 de soldaţi şi 927 de ofi ţeri. Armata dispunea de circa 100 de tunuri, majoritatea capturate în timpul războaielor balcanice51.

În septembrie 1914 armata muntenegreană a pătruns în Bosnia şi Herţegovina ajungând până în împrejurimile oraşului Sarajevo.

Austro-Ungaria a masat la frontierele Muntenegrului 73 de batalione dotate cu 473 de piese de artilerie, iar în preajma golfului Boka Kotor au fost dislocate: un crucişător, 4 torpiloare şi 3 vase de război sub pavilionul Dublei Monarhii52.

Până la fi nalul anului 1915 armata muntenegreană a ocupat o parte din nordul Albaniei, inclusiv oraşul Skadar (Shkoder), şi a preluat controlul asupra cursului Drinei.

În octombrie 1915 trupele austro-ungare şi germane au iniţiat o puternică

47 A.N.I.C., Fond Casa Regală, dosar 16/1913, f. 3448 Apud. Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice…, p. 27549 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 47250 Ibidem51 Ibidem, p. 47352 Ibidem


195

ofensivă împotriva Serbiei, pe frontul muntenegrean fi ind trimişi 50 000 de soldaţi. Acestora, armata muntenegreană le-a opus 48 000 de soldaţi ce dispuneau de 134 de tunuri53.

Urmare a deciziei autorităţilor sârbe de evacuare a armatei prin Muntenegru, începând din 22 decembrie 1915, armata muntenegreană a asigurat evacuarea trupelor sârbe prin porturile de la Marea Adriatică.

În scurt timp, în ianuarie 1916, Muntenegru a fost ocupat de către armata austro-ungară.

Trupele sârbe şi muntenegrene evacuate prin Muntenegru au stat la baza formării, în aprilie 1916, a trei armate sârbeşti. Astfel, în zona Salonicului au debarcat circa 150 000 de soldaţi sârbi şi muntenegreni54 care au continuat să lupte alături de trupele Antantei.

În aceste condiţii, în iulie 1917 s-a semnat pe insula Korfu un acord în 13 puncte între delegaţii: sloveni, croaţi, muntenegreni şi autorităţile sârbe pentru constituirea după război a unui stat al slavilor sudici ce urma a fi o monarhie constituţională sub dinastia Karageorgevic55.

În septembrie 1918, armata a II-a sârbă alături de trupele franceze a rupt frontul de la Salonic înaintând prin Macedonia spre centrul Serbiei. După un marş de 54 de zile în cursul căruia au înaintat 500 de km, trupele sârbe au eliberat, la 1 noiembrie 1918, capitala Serbiei, Belgrad56.

În condiţiile în care comitetele din Slovenia, Croaţia, Voivodina, Bosnia şi Herţegovina au decis unirea cu Serbia şi Muntenegru, la 1 decembrie 1918 s-a proclamat la Belgrad, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor având o suprafaţă de circa 247 500 km2 şi 11,6 milioane de locuitori57.

La 28 iunie 1921 a fost adoptată constituţia noului stat, cunoscută sub denumirea de “Constituţia de la Vidovdan”. Conform prevederilor acesteia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor era un stat centralizat sub conducerea dinastiei Karageorgevic.

După moartea regelui Petru Karageorgevič la 16 august 1921, tronul a fost ocupat de Alexandru Karageorgevič58.

În 1922 s-a realizat o reformă administrativă, teritoriul fi ind organizat în 33 de departamente având ca model sistemul administrativ francez.

La 6 ianuarie 1929 regele a impus schimbarea denumirii statului în Iugoslavia. Totodată s-a realizat o nouă organizare administrativă, departamentele fi ind înlocuite cu 9 banovine59.

53 Ibidem54 Ibidem, p. 47455 Ibidem, p. 48956 Ibidem, p. 49057 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, p. 3958 Ibidem, p. 4359 Ibidem p. 47


196

La 31 martie 1931 a fost realizat un recensământ, populaţia Iugoslaviei fi ind de 13 934 000 de locuitori60.

Asasinarea regelui Alexandru la Marsilia, la 9 octombrie 1934, ca urmare a colaborării dintre organizaţia teroristă macedoneană şi ustaşii croaţi, a produs o puternică criză internă. Deoarece moştenitorul tronului, Petru al II-lea Karageorgevic avea doar 11 ani, a fost instituită o regenţă61.

La 26 august 1939 s-a semnat la Bled un accord între primul-ministru iugoslav, Dragisa Cvetkovič şi Vlatko Macek, liderul Partidului Ţărănesc Croat ce constituia un prim pas spre federalizarea Iugoslaviei62.

Urmare a aderării Iugoslaviei la Axă prin semnarea unui acord la 25 martie 1941 la Viena, un grup de ofi ţeri sârbi condos de Dusan Simovic a organizat cu success o lovitură de stat la Belgrad la 27 martie 194163.

După proclamarea ca rege a lui Petru al II-lea Karageorgevic, acesta l-a numit pe Dusan Simovic, prim-ministru al Iugoslaviei.

Lovitura de stat de la Belgrad l-a determinat pe Adolf Hitler să ordone invadarea Iugoslaviei, operaţiune începută la 6 aprilie 194164.

La 10 aprilie 1941 a fost proclamat la Zagreb Statul Independent Croat al cărui conducător a devenit Ante Pavelic.

A doua zi, la 11 aprilie 1941, Belgradul a fost ocupat de către trupele germane.

În aceste condiţii, la 17 aprilie 1941 armata iugoslavă a capitulat iar Iugoslavia a încetat să mai existe ca stat, teritoriul său fi ind divizat în zone de ocupaţie germană, italiană şi bulgară65.

După această dată, Muntenegru împreună cu Kosovo a fost ocupat de către trupele italiene ale lui Benito Mussolini şi alipit Albaniei, afl ată şi ea sub ocupaţie italiană.

În iunie 1941 s-a produs în Muntengru o puternică revoltă împotriva trupelor italiene. În iunie 1942 trupele italiene au iniţiat masive operaţiuni de represalii, dar răzvrătirile şi sabotajele au continuat66.

Concomitent, în Serbia acţionau partizanii conduşi de către Iosip Broz Tito şi cetnicii regalişti coordonaţi de către Draza Mihajlovič.

În septembrie 1943, după ieşirea Italiei din război, partizanii lui Tito au capturat cantităţi enorme de arme italiene ce le-au permis să continue lupta de gherilă împotriva armatei germane din Serbia.

În primăvara anului 1944, datorită succeselor pe care le obţinuseră pe câmpul

60 Ibidem, p. 3961 Ibidem, p. 4962 Ibidem, p. 5563 Ibidem, p. 68-6964 Ibidem, p. 7165 Ibidem, p. 7266 Barbara Jelavich, op. cit., vol. II, p. 238


197

de luptă, Aliaţii au decis să-i sprijine pe partizanii lui Tito, în detrimentul cetnicilor.

Astfel, fi ind sprijiniţi şi de către sovietici, partizanii au eliberat Belgradul în octombrie 1944. Practic, după această dată, partizanii lui Tito controlau cea mai mare parte a Iugoslaviei67.

După încheierea războiului, datorită faptului că trupele de partizani controlau cea mai mare parte a teritoriului68, în Iugoslavia nu au fost staţionate trupe sovietice de ocupaţie.

În aceste condiţii, la 11 noiembrie 1945 s-au organizat alegeri câştigate de Frontul Popular al Iugoslaviei, formaţiune dominată de către comunişti.

Adunarea Constituantă întrunită la 25 noiembrie 1945 a abolit monarhia şi a proclamat republica69.

La 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituantă a adoptat o nouă constituţie ce proclama Republica Socialistă Federativă Iugoslavia70. Aceasta era constituită din şase republici: Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia. În cadrul republicii Serbia existau două provincii autonome: Kosovo şi Voivodina71.

După confl ictul sovieto-iugoslav din iunie 1948, Iugoslavia condusă de către Iosip Broz Tito a urmat o cale proprie de dezvoltare independentă de directivele de la Moscova.

În politica internă, titoismul a constat în implementarea sistemului de autogestiune în întreprinderile de stat şi renunţarea la colectivizarea forţată a agriculturii. Astfel, la 30 martie 1953 a fost adoptată o lege ce punea capăt procesului de colectivizare a agriculturii72.

În politica externă Iugoslavia a acţionat independent de voinţa liderilor sovietici, Tito fi ind iniţiatorul mişcării statelor nealiniate.

La 31 ianuarie 1953 a fost adoptată o nouă constituţie ce menţinea caracterul federal al statului. În 1963 şi 1974 au fost adoptate noi constituţii, cea din 1974 mărind atribuţiile republicilor precum şi pe cele deţinute de către regiunile autonome.

Începând din anul 1971 a fost instituit un regim de conducere a statului sub forma unei prezidenţii colective, sistem prevăzut şi în constituţia adoptată în 197473.

Urmare a măsurilor de liberalizare economică, în perioada 1953-1965, produsul intern brut al Iugoslaviei a crescut cu o rată anuală de 8,1%74, iar în 67 Ibidem, p. 24668 Ibidem, p. 24669 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, p. 8570 Ibidem, p. 8971 Barabara Jelavich, op. cit., p. 26872 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, p. 10373 Ibidem, p. 11074 Ibidem, p. 148


198

perioada 1948-1985, rata anuală de creştere a fost de 5,4%75.După moartea lui Tito, survenită la 4 mai 1980, Iugoslavia va cunoaşte

o perioadă de difi cultăţi politice şi economice ce se vor acutiza spre sfârşitul anilor ‘80 şi vor conduce la destrămarea Republicii Socialiste Federative în anul 199176.

În 1985 Muntenegru avea un produs intern brut pe cap de locuitor echivalent cu 80% din produsul intern brut pe cap de locuitor al Iugoslaviei.

Singurele regiuni din Iugoslavia mai slab dezvoltate erau Kosovo (36% din medie) şi Macedonia (75%).

În schimb, produsul intern brut pe cap de locuitor înregistrat în Slovenia era cu 79% peste media la nivel federal. Peste media federaţiei se situau şi Croaţia şi regiunea autonomă Voivodina77.

În 1981, la scurt timp după moartea lui Tito, s-a produs la Pristina, în Kosovo, o puternică revoltă a albanezilor78. Aceştia solicitau acordarea unor drepturi sporite privind educaţia, înfi inţarea unei universităţi la Pristina, şi transformarea Kosovo în cea de-a şaptea republică a Iugoslaviei. Acesta poate fi considerat momentul declanşator al viitoarelor confruntări interetnice din spaţiul ex-iugoslav.

După ce a devenit lider al comuniştilor din Serbia, în 1987, înlocuindu-l pe Ivan Stambolic, Slobodan Milosevic a decis organizarea la 28 iunie 1989, cu prilejul aniversării a 600 de la prima bătălie din Kosovo, a unei adunări populare în Kosovo, prilej cu care s-a anunţat desfi inţarea autonomiei provinciei.

În perioada următoare tensiunile interetnice s-au acutizat pe teritoriul întregii Iugoslavii, astfel că, alegerile organizate în republici în cursul anului 1990 au adus la conducere politicieni naţionalişti ce vizau desprindea de Serbia unde Slobodan Milosevic a câştigat alegerile din 1990.

În Muntenegru, atât alegerile din decembrie 1990, cât şi cele din decembrie 1992 au fost câştigate de foştii comunişti conduşi de către Momir Bulatovic care doreau menţinerea federaţiei iugoslave79.

.La 25 iunie 1991 Slovenia şi Croaţia şi-au proclamat independenţa, fapt ce a condus la dispariţia federaţiei iugoslave80. Cele două state au fost susţinute în mod deschis de către Republica Federală Germania care le-a recunoscut imediat independenţa şi şi-a convins partenerii din cadrul Comunităţii Europene să procedeze în acelaşi fel.

Acesta avea să fi e debutul confruntărilor armate ce au cuprins aproape întreg teritoriul iugoslav în anii 1991-1995.

A doua zi, pe 26 iunie 1991, a început războiul civil din Slovenia. După 8

75 Ibidem76 Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, Bucureşti, 2003, p. 134-13577 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 14278 Florian Gârz, op. cit., p. 3479 Stefano Bianchini, op. cit., p. 155-15680 Gheorghe Zbucea, op. cit., p. 142


199

zile de confruntări cu forţele locale, armata federală iugoslavă s-a retras din Slovenia.

Ulterior a izbucnit războiul civil din Croaţia, unde autorităţile de la Zagreb au atacat regiunea Krajna, locuită în majoritate de către sârbi, deoarece aceştia proclamaseră unirea cu Serbia.

Autorităţile de la Zagreb doreau desprinderea de Iugoslavia invocând principiul etnic în acest sens, dar nu erau de acord cu secesiunea tot pe principii etnice a regiunii Krajna din Croaţia. Se susţinea menţinerea vechilor graniţe existente între republicile federaţiei iugoslave.

Acest principiu a fost susţinut de către Comunitatea Europeană şi de SUA, graniţele tuturor fostelor republici federale rămânând nemodifi cate, cu excepţia Serbiei, unde secesiunea regiunii Kosovo a fost susţinută şi chiar impusă prin raidurile aeriene iniţiate de către NATO asupra Serbiei la 24 martie 1999..

În cursul operaţiunilor militare din Croaţia, armata federală iugoslavă a bombardat portul Dubrovnik de la Marea Adriatică, situat în apropierea frontierelor muntenegrene.

Urmare a referendumului din 17 noiembrie 1991 s-a proclamat independenţa Macedoniei81..

După proclamarea independenţei Bosniei la începutul anului 1992, a început războiul civil din Bosnia. Aici a avut loc partea cea mai sângeroasă a războiului civil din fosta Iugoslavie.

În condiţiile dezmembrării Iugoslaviei, la 27 aprilie 1992 s-a proclamat noua Republică Federală Iugoslavia compusă din Serbia şi Muntenegu, Slobodan Milosevic fi ind ales preşedinte.

Urmare a proclamării independenţei Bosniei de către Alija Izetbegovic, sârbii din Bosnia, ce reprezentau circa 44% din populaţia totală, au proclamat Republica Srpska cu capitala la Pale. Bilijana Plavsic a devenit conducătoarea regiunii, sârbii bosniaci dispunând şi de forţe armate afl ate sub comanda lui Ratko Mladic.

Pentru a împiedica secesiunea sârbilor şi unirea cu Serbia, croaţii şi bosniacii musulmani au creat federaţia croato-musulmană, susţinută puternic de către statele occidentale.

În schimb, armata sârbilor bosniaci a benefi ciat de sprijinul activ al armatei federale iugoslave, afl ata sub comanda preşedintelui iugoslav Slobodan Milosevic.

Atât în confruntările din Croaţia, cât şi în acelea din Bosnia, s-au implicat activ şi trupe paramilitare sârbeşti, cele mai active unităţi fi ind Beretele Roşii ai căror membrii erau supranumiţi Tigrii lui Arkan care îşi aveau cartierul general la Erdut, în regiunea Slavonia Orientală din Croaţia locuită majoritar de către sârbi şi situată la graniţa cu Serbia.

Unul dintre cele mai tragice episoade ale războiului din Bosnia a fost masacrul

81 Kopi Kycyku, Istoria Macedoniei, Bucureşti, 2003, p. 91


200

de la Srebrenica, produs în vara anului 1995. Enclava musulmană de la Srebrenica era apărată de trupe ONU de menţinere a păcii (Căşti Albastre) afl ate sub comandă olandeză.

În vara anului 1995 trupele sârbilor bosniaci comandate de către Ratko Mladic au atacat enclava de la Srebrenica. Căştile Albastre s-au retras permiţând sârbilor să ocupe enclava şi să ucidă câteva mii de civili musulmani ce au fost înmormântaţi în gropi comune. Acesta este considerat cel mai mare masacru din Europa după cel de-al doilea război mondial.

În toată perioada războiului civil din fosta Iugoslavie (1991-1995) liderii muntenegreni Momir Bulatovic şi Milo Djukanovič l-au sprijinit pe Slobodan Milosevic, devenit în 1992 preşedinte al Iugoslaviei,

În cele din urmă, războiul din Bosnia a luat sfârşit ca urmare a acordului de pace de la Dayton (SUA) încheiat în noiembrie 199582. .

În 1991, conform datelor recensământului populaţiei realizat în Muntenegru, populaţia acestei republici era de 616 300 de locuitori83.

Alegerile organizate în Muntenegru în decembrie 1992 au fost câştigarte de către foştii comunişti ai căror lideri erau Momor Bulatovic şi Milo Djukanovič.

Tragedia iugoslavă a continuat cu criza kosovară ce a condus la bombardarea Serbiei de către forţele aeriene ale NATO, operaţiune iniţiată la 24 martie 199984. În timpul acestei operaţiuni teritoriului Muntenegrului a fost cruţat de loviturile aeriene ale NATO. Acest fapt ilustrează încă o dată politica americană denumită (Bâta şi Morcovul) utilizată pentru a-i determina pe liderii muntenegreni să se distanţeze de liderul iugoslav Slobodan Milosevic.

Urmare directă a tragediei produsă în Serbia în cursul anului 1999, în octombrie 2000, după o serie de proteste de stradă la Belgrad, Slobodan Milosevic a fost nevoit să părăsească puterea, preşedinte al Iugoslaviei devenind Vojslav Kostunica.

În februarie 2003 a fost adoptată o nouă constituţie ce prevedea dispariţia Republicii Federale Iugoslavia şi crearea unei uniuni statale sub denumirea de Serbia-Muntenegru.

La scurt timp de la constituirea uniunii Serbia-Muntenegru, încurajat de promisiunile privind o mai rapidă integrare europeană, Milo Djukanovic a iniţiat un referendum privind independenţa Muntenegrului.

Urmare a faptului că peste 55% din totalul alegătorilor au votat favorabil, la 3 iunie 2006 a fost proclamată independenţa Muntenegrului. Capitala noului stat era oraşul Podgorica [Titograd, în perioada comunistă, n.n.].

Trebuie menţionat faptul că la 1 ianuarie 2002 când a intrat în circulaţie moneda unică europeană (euro), Muntenegru a renunţat la dinarul iugoslav şi a 82 Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Bucureşti, 2006, p. 62-6483 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, p. 5984 Ibidem, p. 156


201

introdus euro.În aceste condiţii, odată cu proclamarea independenţei Muntenegrului, Serbia

a pierdut accesul direct la Marea Adriatică. Practic, din acest punct de vedere, Serbia a revenit la situaţia anterioară primului război mondial.

La fel ca alte state din sudul continentului european, Muntenegru vizează o dezvoltare bazată pe servicii turistice, fapt favorizat de poziţia sa geografi că ce oferă acces la litoralul adriatic dar şi peisaje superbe, aer curat şi posibilitatea obţinerii unor produse alimentare ecologice datorită lanţului muntos ce străbate întreaga ţară.


202

Fig 1. Serbia în timpul dinastiei Nemeanja

ANEXE


203

Fig 2. Infiin area Regatului sîrbilor, croa ilor i slovenilor


204

Fig 3. Împ r irea Iugoslaviei


205

Fig 4. Iugoslavia postbelic : înfiin area federa iei


206

Fig. 5 Harta administrativ a Republicii Muntenegru


207

Fig. 6 Stema Republicii Muntenegru

Fig. 7 Steagul actual al Republicii Muntenegru


208

Fig. 8 Principele Nikola (1860-1910) proclamat rege al Muntenegrului (1910-1916)


III. ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR


211

Superstiţii din monografi i gorjene

Al. Doru Şerban

În tratarea temei am găsit de cuviinţă să lămuresc la început conţinutul noţiunii de superstiţie.

Pentru aceasta am recurs la reproducerea defi niţiei care i s-a dat în trei dicţionare esenţiale ale limbii române, apărute în perioade diferite, dovedind astfel şi evoluţia elementelor conţinutului în decursul anilor.

„Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească”, tipărit în perioada 1926 - 1931 de I. Aurel Candrea a defi nit superstiţia „credinţă deşartă, eres, temă religioasă, neîntemeiată pe nimic, care inspiră omului acte şi păreri împotriva bunului simţ şi a judecăţii serioase”.

Conform „Dicţionarului limbii române moderne”, superstiţia este „o prejudecată care decurge din credinţa că tot ce se întâmplă în natură şi în societate este o manifestare a unor forţe supranaturale, potrivit căreia anumite întâmplări sunt socotite ca putând infl uenţa sau determina evenimente din viaţa oamenilor”.

În „Dicţionarul explicativ al limbii române”, apărut la editura Academiei în anul 1975, superstiţia este „o prejudecată, care decurge din credinţa primitivă, înapoiată în spirite bune şi rele, farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în nume fatidice sau în alte rămăşiţe ale animalismului şi magiei “.

Conform defi niţiilor reproduse, superstiţiile sunt prejudecăţi ale credinţei primitive a oamenilor, care considerau că forţe supranaturale, întâmplări, spirite, farmece, semne ş.a. le infl uenţau trăirea.

Din lipsa de cunoaştere reală şi din teama de moarte ori de rău au apărut multe superstiţii. Ele sunt rezultatul gândirii magice, care aparţine funcţiei religioase a omului.

Obiectivele (locaţiile) „urâcioase” favorabile apariţiei de superstiţii sunt: locuri pustii, case ori biserici părăsite, prăpăstii, păduri dese şi întunecoase, bălţi, răscruce de drumuri etc. care se credea că sunt bântuite de duhuri rele (diavol, moroi, iele - ale sfi nte - zmeu, Muma Pădurii ş.a.), care acţionau, mai ales în prima parte a nopţii (până la cântatul cocoşilor).

Din teama oamenilor de aceste duhuri necurate şi din dorinţa de apărare au apărut numeroase superstiţii.

În existenţa lor îndelungată oamenii au observat ce le-a făcut bine şi ce le-a


212

făcut rău, iar în funcţie de aceste aprecieri au încetăţenit superstiţii, care le-au dirijat comportamentul. Aşa s-a ajuns ca superstiţiile să facă parte din trăirea oamenilor care cred în ele.

Cercetătoarea Irina Nicolau considera în „Cuvântul introductiv” la cartea „Credinţe şi superstiţii româneşti după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşeanu” că superstiţia este „ ceea ce decidem noi să fi e superstiţie “.

Ea se exprimă sub forma unor credinţe sau practici rituale.Conform susţinerilor cercetătoarei Irina Nicolau, „o credinţă şi o superstiţie

pot să nu se deosebească, de fapt, prin nimic, ceea ce contează este poziţia celui care operează cu distincţia “.

De fapt, în volumul al II-lea al cronicii (monografi ei) satului Bălceşti, intitulat „Apele care ne-adună”, autorii Ion Cepoi şi preot Nicolae Diaconescu, după câteva exemple date (pag. 138 - 139), lămuresc asupra sferei largi a conţinutului superstiţiei prin interogaţiile concluzie: „Superstiţii? Datine? Experienţă milenară? Dumnezeu mai ştie!... ori pur şi simplu norme nescrise, care trebuie respectate cu stricteţe”.

În susţinerea autorului acestui studiu, superstiţia poate să fi e o credinţă ori o practică rituală cu „morală” (învăţătură, folosinţă), trasă în urma unor observaţii ale trăirii, de care oamenii sunt avertizaţi ori ţin seama în comportamentul lor, ca să le fi e bine.

Exemplifi c prin câteva superstiţii: „când îţi iasă cineva în cale, cu găleata goală, să ştii că îţi merge rău” „paparudele se fac în credinţa că va ploua”; „fetele recurg la Anul Nou şi la Bobotează la practici rituale, să-şi afl e ursitul” etc.

Evoluţia istorică şi progresul civilizaţiei au infl uenţat şi credinţa în superstiţii, contribuind la o diminuare a numărului acestora. Au dispărut cele care nu mai corespundeau realităţii cotidiene ori concepţiilor trăirii, explicabilă prin cunoaştere.

Fenomenul poate fi constatat şi în Gorj, unde am observat că unele superstiţii (credinţe) apărute în monografi ile: Peştişani, Romaneşti, Dăneşti, Băleşti, Brăneşti, Novaci, Aninoasa, tipărite în perioada 1904 - 1935, sunt dispărute din monografi ile scrise de mână de învăţătorii înscrişi la gradul I în perioada 1940 - 1947 şi afl ate în fondul Ministerului Educaţiei Naţionale la Arhivele Statului Bucureşti.

Capitole separate, acordate superstiţiilor, apar şi în monografi ile localităţilor: Scoarţa, Bălceşti, Căpreni, Crasna, Vădeni şi a satelor de pe Valea Jaleşului, iar superstiţii numeroase se găsesc în toate celelalte lucrări monografi ce gorjene.

Le-am preluat şi le-am sistematizat în funcţie de obiectul manifestării lor, după cum urmează:

1) Superstiţii (credinţe, practici rituale) legate de momente importante din viaţa omului (multe se regăsesc la tema „Prevenirea malefi cului în obiceiurile gorjene din timpul vieţii”):


213a) NAŞTEREA:Femeia care rămânea însărcinată, trebuia să spună, altfel pruncul va rămâne

mut;Pentru sarcină uşoară, viitoarea mamă trebuie să se încingă cu brăciri, iar să nu

se deoache, brăcirile era bine să aibă mult fi r roşu în ţesătură;Femeile pătate la faţă, se credea că vor naşte fete;Femeia însărcinată, călca pe urmele unui voinic frumos, ca să nască un copil

voinic şi frumos;Cât nevasta e gravidă, nu e bine ca bărbatul să taie păsări, crezându-se în

satele de pe Gilort că atunci când va naşte, mama va pierde mult sânge, iar noul născut se va zbate ca pasărea care moare;

Femeia gravidă nu ridica greutăţi, să nu piardă sarcina;Dacă nu dădeai din bunătăţile pe care le mâneai şi la femeia gravidă, ea poftea

şi se putea stărpi (avorta copilul) şi era mare păcat;La Arcani era interzis ca femeia însărcinată să mănânce colaci lipiţi ori fructe

îngemănate, ca să nu nască gemeni;Femeia gravidă nu era bine să se mire de nimic urât (oameni pociţi, anormali,

cu infi rmităţi), ca să nu nască un copil, cu defecte similare;Femeia însărcinată nu e bine să ia nimic fără să spună, ca să nu nască un copil

pătat;Femeia însărcinată nu avea voie să pună mâna sau să dea cu piciorul în câine

ori în pisică, fi indcă va face copilul fl ocos (cu păr pe corp). Dacă uita sau greşea, numai vrăjitoarele mai puteau întoarce;

La Şipot - Turburea se spune că la unele femei se aude copilul plângând în pântece. Se credea că acesta tace numai dacă mama îi urează ceva (să aibă noroc, să înveţe, să fi e frumos etc.) care să-i placă;

În satele de pe Gilort, după ce femeia împlinea cele nouă luni, era pusă să dea grăunţe din poală unei iepe, ca să nască repede şi uşor;

Dacă era o naştere grea, gravida bea apă din pumni de la toţi aceia cărora le-a turnat apă să se spele;

Când femeia nu putea să nască, bărbatul era pus să tragă cu puşca peste casă, ca să-i producă o tresărire violentă;

În satele din zona Padeş, dacă naşterea era grea, femeia era urcată în car, aşezată în poziţia pe spate, pe fân şi plimbată pe un drum cu multe gropi (ca să fi e puternic zdruncinată);

Copiii care se năşteau cu chitie (căiţă) pe cap, erau norocoşi;Era mare păcat ca femeia gravidă „să lepede” copilul. Dacă se întâmpla să fi e

secetă mare, inundaţii, să bată piatra ori alte calamităţi, vina era pusă şi pe seama faptei necreştineşti a gravidei;

Moaşa tăia buricul noului născut pe resteul boului de hăis de la jug, în credinţa „că va răzbi greutăţile vieţii cu puterea şi răbdarea boului”;


214

Cu sângele care curgea de la tăiatul buricului, copilul era uns pe faţă, ca să fi e rumen toată viaţa;

La Aninoasa, dacă primul născut era o fată, iar părinţii doreau să aibă un băiat, placenta era pusă într-o căciulă şi îngropată la loc curat (nespurcat);

La Muşeteşti, buricul copilului era păstrat timp de şapte ani pe vârful unui fus, până la plecarea la şcoală, când la o lumânare aprinsă, copilul se uita prin buric, lumânarea simbolizând fl acăra ştiinţei;

La Leleşti, moaşa spăla copilul cu apă rece, după uşă, apa curgând de pe o pană de gâscă sau de raţă, să fi e rezistent la răceală şi să-i placă scalda;

în prima scaldă a copilului se puneau: un ban de argint (pentru a avea noroc), pene de gâscă sau de raţă (să-i placă apa şi să nu plângă la scaldă), pene de pitpalacă (să meargă repede în picioare), fl ori (să fi e iubit) ş.a.;

Scutecele spălate nu erau lăsate noaptea pe culmea de afară, să nu fi e bântuite de duhurile rele;

După lăsatul serii, copilul nu era lăsat singur în casă, nici nu era bine să fi e trecut printr-o răscruce de drumuri ori peste o apă de frica duhurilor rele;

în ziua botezului, naşa atingea faţa copilului de o balegă, să nu se deoache;Să nu se deoache, copilul adus de la botez era trecut prin roatele carului (la

Stăneşti) sau printr-un cerc dintr-o nuia de rug sau de măceş;Naşa dădea mamei, pe cel botezat, peste prag, de trei ori, ca să fi e sănătos;Pentru ca noul născut să plece mai repede în picioare era dus la pragul casei

şi i se tăia piedeca;b) NUNTA:La plecarea şi venirea chemătorilor, o fată cu părinţi în viaţă le ieşea în cale

cu plin. Ginerele arunca bani în canta (găleata) cu apă, ca să aibă belşug şi bine în familie;

În timp ce se spuneau colocăşiile (oraţia), mireasa îl zărea pe ginere printr-un inel, în credinţa că va avea copii frumoşi;

După ce miresei i se punea voalul, ghirlanda, beteala, se ridica de pe scaun, iar locul îi era luat de altă fată, în dorinţa şi credinţa că se va mărita cât mai repede;

Înainte de a pleca la cununie, naşa rupea în patru bucăţi deasupra capului miresei o azimă. Bucăţile de azimă erau aruncate în direcţia punctelor cardinale (semnul crucii), iar nuntaşii (mai ales fetele) se străduiau să le prindă, fi ind bune de noroc şi leac pentru măritiş;

În drumul spre cununie, mireasa obişnuia să se uite de trei ori la soare, ca să aibă copii frumoşi;

În timpul slujbei de cununie, mireasa încerca să-1 calce pe ginere pe picior, ca „să-1 aibă sub papuc”;

După cununie, în biserică, în timp ce tinerii şi naşii ocoleau prin faţa altarului, cumnatul de mână arunca seminţe de tot felul şi bomboane, pentru rodnicia noii familii;


215

Mireasa, ajunsă la noua casă, după cununie, era dusă în cameră şi aşezată pe pat, punându-i-se în braţe un copil, să aibă noroc la copii;

Mireasa era dusă la păsări şi la vite, să aibă noroc la ele;Aşezaţi la masă în noua casă, tinerii mâncau cu aceeaşi lingură, dintr-o

strachină, să fi e uniţi toată viaţa şi să împartă între ei binele şi răul, cum împart mâncarea.

c) MOARTEA era prevestită prin semne, devenite pentru comunitatea satului superstiţii:

Când cădea din perete oglinda (chipul omului) ori icoana (chipul Domnului), se credea că moartea e pe aproape;

Dacă auzeai cucul cântând după apusul soarelui, era semn că nu mai scapi;Dacă pe casă sau în grădina casei cânta o cucuvea (buhă) era semn că va muri

cineva în acel an;Dacă găina cânta cocoşeşte, e semn de moarte în familie şi de boală grea;Câinele care urla noaptea se credea că presimte sfârşitul cuiva din familie şi

cheamă moartea;Când cineva visa că-i cade un dinte din faţă, îi murea cineva apropiat;Surparea unei gropi ori căderea unui perete erau tot semne de moarte;Dacă din curtea celui cu semnul morţii se întâmpla să moară un animal ori o

pasăre, fără să fi fost bolnav, casa respectivă se credea că e ferită de decesul unui membru al familiei;

Dacă se deschidea cartea preotului venit să-i citească bolnavului, la o pagină scrisă numai cu negru, era semn că cel grijit va muri curând;

Când omul trage să moară, nu-i bine să-1 strigi pe nume sau să ţipi, fi indcă „îl întorci din drum şi-i păcat”;

După ce omul moare, se acoperă ori se întorc oglinzile, fi indcă nu-i bine să te vezi în oglindă;

La Runcu, odinioară, în stâlpul casei se lega pentru şase săptămâni o cămaşă albă a mortului, ca să aibă unde-i hodini sufl etul;

Cei care scăldau mortul, erau plătiţi, să nu bea răposatul apă murdară;Când camerele erau pardosite cu pământ, apa în care a fost scăldat mortul se

vărsa într-o groapă făcută sub patul în care a zăcut, „fi indcă-i rău de moarte dacă cineva trecea peste ea timp de trei zile”;

Mortul era aşezat cu faţa spre răsărit, pregătit pentru a doua înviere;La Racoţi - Celei, dacă mortul a fost om rău în viaţă, să nu se facă moroi, se

trecea peste el o găină neagră;În fereastra camerei unde era aşezat mortul se puneau două pahare, unul cu

vin, unul cu apă, ca să bea sufl etul, care colindă timp de şase săptămâni prin locuri cunoscute şi plăcute în viaţă;

Mortul era păzit, ca să nu treacă vreo pisică sau câine pe sub blană, că atunci e pericol să se facă moroi;


216

Tronul se ungea cu usturoi şi praf de puşcă, pentru ca răposatul să nu se facă moroi;

După scoaterea mortului din cameră, se închide uşa, înăuntru rămânând membrii familiei, care spărgeau o oală de pământ, ca să nu se atingă moartea de ei;

În cele trei zile cât stă mortul în casă, nu se mătură, crezându-se că sufl etul lui afl at după uşă ar fi fost murdărit ori scos afară cu gunoiul;

Camera se mătura şi se purifi ca prin stropirea cu apă sfi nţită şi punerea de busuioc la icoană;

La cele trei hodine ale mortului, după citirea evangheliei, peste tron se arunca cu bani mărunţi, (metalici) şi se dădeau de pomană, mai ales la copii şi săraci, pomeţi (colac, cu guler alb având legate o lumânare şi un ban);

Tronul se aşează în groapă cu capul mortului spre apus, să fi e cu faţa la lumină, la a doua înviere;

În satele de crescători de animale, se dădea pentru mort de pomană o oaie ori o viţică, „să nu plece cu norocul vitelor după el”;

După înmormântare oamenii se spălau pe mâini, aruncând de trei ori apă peste umăr, în credinţa că astfel s-au lepădat de mort;

Izvoarele duse de persoane curate timp de 44 de zile erau slobozite la o apă curgătoare. Se credea că astfel se dăruieşte apă proaspătă sufl etului mortului, căruia i se dădeau pe calea apei şi cele necesare „drumului” (lumină, bani, merinde).

În Gorj există consemnări despre morţi care „s-au făcut moroi” (vezi tema „Prevenirea malefi cului în obiceiurile gorjene din timpul vieţii”).

2) în legătură cu zilele săptămânii, au circulat şi în Gorj numeroase superstiţii (credinţe):

LUNI este ziua în care începe orice lucru de ispravă (trainic). La Turburea, dar şi în alte localităţi se credea că lunea nu este bine să dai foc din casă, şi nici să iei ouă din cuibar, că-i rău de pagubă. Nu se dădeau nici bani împrumut.

În ziua de luni, nu-i bine să se peţească (să nu se strice nunta) şi nici să se îngroape morţii (e rău de moarte pentru cei rămaşi).

MARŢI era considerată zi rea (sunt trei ceasuri rele), de aceea nu se pornea la drum şi nici nu se începea vreun lucru, fi indcă nu era norocos, trainic.

La Bârzeiul de Pădure şi la Turburea, marţea nu era bine să se urzească pânza (Dumnezeu a urzit Pământul în ziua de marţi) şi nici să se înceapă ţesutul, fi ind rău de lovituri şi necazuri.

MIERCURI era considerată zi bună, cu spor, cu noroc în muncă şi în viaţă. Se postea, să ţi se împlinească dorinţele.

Nu e bine să dai din casă lapte, carne şi sare. E ziua în care se începea aratul, să răsară boabele.

JOI era o zi favorabilă atât muncilor casnice, cât şi în câmp. Era o zi norocoasă,


217

de aceea se făceau logodne şi chiar nunţi.VINERI nu se mânca de dulce (se postea), ca să te ajute Sfânta Vineri. Nu se

lucra în casă (nu se torcea, nu se spăla), fi ind rău de dureri de ochi.Nu se pisa sare, să fi i ferit de arsuri. Nu se făcea turtă, fi ind rău de bube.SAMBATA e ziua pomenirii morţilor şi a pomenilor, că atunci e primit.DUMINICA este ziua Domnului Isus Hristos. Nu este bine să tai nimic în

această zi, fi indcă loveşti în Dumnezeu, cu barda ori cu cuţitul.3) În decursul anului erau păstrate anumite credinţe (superstiţii), ca să le

meargă bine oamenilor. Nu se lucra la anumite sărbători creştine ori păgâne, că-i rău de boală, de piatră (grindină), hală (furtună), trăsnet ori de pagubă la animale şi la păsări.

în monografi a „Scoarţa”, autorul dr. Gh. Vodislav includea în rândul superstiţiilor şi ceremonialele de afl area soartei (vergelul, sânvărsâitul, număratul parilor, scularea boilor, chemarea la roată, lătratul câinilor) şi visarea ursitului în Ajunul Bobotezei (vezi titlul „Practici de afl area soartei la gorjeni”).

De fapt şi la obiceiurile de urat din prima zi a anului, era credinţa (superstiţia) că dacă-i primeşti pe urători şi-i răsplăteşti „vei câştiga cu prisos”.

Tot în ziua începutului de an, după ce se spălau, oamenii obişnuiau să-şi şteargă faţa cu bani, în credinţa că vor avea mereu noroc la ei.

În ziua Ajunului Bobotezei, nu-i bine să te cerţi, nici să dai pe datorie din casă.

La Budieni, când fata ieşea din casă să plece în lume, pe pragul de sus al uşii se aprindea lumânarea de la Bobotează, „să fi e tot aşa bine văzută, cum e lumina aprinsă”.

Să nu mai fi e singuri la muncile de peste an, tinerii se „împerecheau” la Dragobete (24 februarie), cum se împerechează şi păsările.

Purtarea mărţişorului în ziua de 1 martie se credea că aduce noroc şi fereşte de boală, de deochi şi de farmece pe acela care-1 poartă.

Dacă nu te afumi de Mucenici (9 martie), te muşcau şerpii.La Sfântul Gheorghe (23 aprilie) oamenii credeau că e bine să calci pe iarba

verde şi să te cântăreşti, în speranţa că nu se vor prinde vrăjile de ei şi vor fi sănătoşi.

De sărbătoarea Sânziana (24 iunie) se arunca o coroniţă împletită din fl ori de sânziene pe acoperişul casei. Dacă se oprea pe coamă era semn de viaţă lungă. Dacă se întâmpla să cadă coroniţa, era semn rău.

Nu era bine să baţi merele până la Sfântul Petru, fi indcă va bate piatra.De sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) nu se

mânca varză, căci „ lui Sf. Ioan de şapte ori i s-a tăiat capul ca pe varză şi iar a înviat”. Nu se mâncau nici fructe rotunde, care semănau cu un cap. Nu se bea nici vin roşu, care aminteşte de sângele care a curs din capul Sf. Ioan.

De Filipi (14 - 15 - 16 noiembrie) femeile nu este bine să se pieptene (părul


218

încâlcit avea semnifi caţia încurcării lupilor).După splina porcului tăiat la Ignat se prognoza cum va fi iarna (grea la început,

la mijloc ori la sfârşit, scurtă ori lungă).În Ajunul Crăciunului se mânca dovleac turcesc copt, „să fi i gras ca dovleacul”.

La Crăciun se intra în casă trecându-se peste o bucată de fi er, „să fi i tare ca fi erul”.

În ziua de Crăciun nu era bine să scoţi gunoiul din casă, ca să nu iasă norocul şi să ai spor la vite.

La lăsatul postului de Paşte se mânca toată ciorba, să nu plouă primăvara ori vara, când sunt oamenii la muncă.

Joia din prima săptămână a postului Pastelor e Joia Iepelor. Nu se torcea să nu te împărezi când sari gardul sau să nu cadă caii în pari. Fetele care se spală pe cap cu iarbă mare (homan) de Sântoader, se credea că vor avea părul mare şi frumos.

Dacă te speli pe cap de Florii îţi înfl oreşte (încărunţeşte) părul.Lumânarea de la Denia de vineri se păstra la icoană, după ce cu ea aprinsă

era înconjurată casa, ca să fi e ferită de boli, să fi e bine tot anul şi să se prăsească vitele şi păsările.

Lumânarea se aprindea ori de câte ori era pericol de trăsnete şi furtună.La Paşte se punea verdeaţă pe pragul casei, ca o bucurie a reînvierii naturii.Superstiţiile (credinţele) erau frecvente cu prilejul practicilor de vindecare de

la Ispas (Frăsinelul) şi de la Rusalii (Jocul căluşarilor) ori în derularea obiceiurilor de invocare a ploii (Paparuda, Caloianul - vezi tema „Obiceiuri uitate...”).

Numeroase superstiţii, care au făcut parte din trăirea oamenilor satelor gorjene, sunt consemnate şi în alte titluri ale cărţii, dar mai ales în cele referitoare la: „Prevenirea malefi cului din microcosmosul gospodăresc „Meteorologie populară gorjeană”, „Descântece, practici de tămăduire şi plante de leac în etno-folclorul gorjean”, „Obiceiuri uitate de pe uliţa satului”.

În monografi ile gorjene sunt înscrise şi numeroase superstiţii de pe uliţa satului:

Plecând pe drum, dacă-ţi ieşea în cale cineva cu vadra plină cu apă sau un cal alb sau un militar sau un coşar, era semn bun;

Dacă-ţi ieşea în drum cineva cu vadra goală, dacă-ţi tăia pisica neagră calea ori întâlneai un popă, era semn rău;

Iepurele (întruchiparea diavolului), dacă-ţi ieşea în cale, era semn rău;Vărsarea paharului cu ţuică la masă ori a solniţei cu sare, era semn rău. Ca să

anuleze răul se lua pe două degete din ce s-a vărsat şi se punea pe frunte;Când visai porci era rău de boală;Când visai câmpul cu verdeaţă era semn de veselie şi de bine;Când visai că bei ţuică, aveai parte de necaz;Coţofana ori cocoşul care cântau pe gard, anunţau musafi ri ori o veste (o


219

scrisoare);Zilele de marţi şi de 13 erau zile rele (nefaste);Când sughiţai, te vorbea cineva;Când îţi ţiuie urechea ori ţi se zbate ochiul din stânga, e semn rău;Când îţi ţiuie urechea ori ţi se zbate ochiul din dreapta, e de bine;Când fl uieri în casă, tragi a pagubă;Să nu coşi hainele îmbrăcate pe cineva, că-i coşi mintea. Să îl scapi de rău, îi

dai un fi r de aţă să-l ţină în gură până termini de cusut;Cioburile de la paharul, oala ori farfuria spartă, aduc noroc;Să nu împrumuţi ouă până nu-ţi pui cloşca, fi indcă-ţi dai norocul la pui;Primăvara, oamenii satelor purtau grija să nu fi e spurcaţi de puii de animale şi

de păsări de curte ori de păsările migratoare, care se întorceau în ţară;înainte de a ieşi din casă ei se spălau pe ochi şi luau o înghiţitură de mâncare

sau puneau sare pe limbă, ca să rămână curaţi (nespurcaţi);Dintre puii de animale cel mai rău era când te spurca mânzul, fi indcă umbli

toată vara calea mânzului (fără rost), ca mânzul după iapă;Când te spurcă bobocii de raţă sau de gâscă, e rău de gălbinare. Dacă te spurcă

puii de găină, râcâi ca ei, fără spor;Cine vede întâi doar o barză, va umbla singur toată vara;Când auzi cucul prima dată, şi e după asfi nţitul soarelui, e rău de moarte;Dacă te spurcă pupăza, îţi pute (miroase) gura;Când vezi întâi rândunica şi eşti nespălat pe ochi ori nemâncat, e rău de asudat

(transpiraţie).Multe din superstiţiile consemnate au dispărut, altele se mai păstrează iar de

unele îşi mai aduc aminte bătrânii satelor.Viaţa a lămurit că superstiţiile au avut o evoluţie istorică. Cele care au dispărut

nu mai corespundeau realităţilor trăirii. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, cu superstiţiile legate de naştere, după ce asistenţa medicală a devenit obligatorie.

Altele sunt contrazise de viaţă, unii constatând că în zilele de marţi şi de 13 (cu ghinion după tradiţie) le merge bine şi au noroc. De aceea ei rostesc multe lucruri în astfel de zile şi au parte de reuşită.

În urma activităţilor zilnice, oamenii au tras concluzia ce-i bine şi ce-i rău. Aşa s-a ajuns la apariţia de alte superstiţii ale comportamentului cotidian.

Unii oameni consideră că reuşesc numai dacă la ieşire păşesc peste pragul casei întâi cu piciorul drept, dacă urmează un anumit traseu ori trec prin anumite locuri (biserică, casa unei rude ş.a.).

Să aibă reuşită la examene unii tineri învăţau numai la anumite ore, în anumite locuri, îmbrăcaţi cu anumite haine ş.a.

Teama de superstiţii sper să fi lămurit aspecte ale evoluţiei gândirii oamenilor, precum şi alte manifestări în comportamentul şi atitudinea lor, faţă de viaţă.

Prin pitorescul şi poezia lor mai cred că superstiţiile vor stârni şi interesul tinerilor pentru trăirea tradiţională a înaintaşilor lor din satele gorjene.


220

Bibliografi e:

Şerban, Al. Doru – „Naşterea, nunta, moartea la gorjeni”, Editura „Scrisul Gorjean”, Târgu-Jiu, 2002;

Şerban, Al. Doru – „Cultura Ţărănească Gorjeană”, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007;

Monografi ile locale consemnate în text.


221

Materiale şi tehnici de acoperire a construcţiilor populare din Vâlcea (sec. XIX-XX)

Ionuţ Dumitrescu

Materials and techniques for traditional rooves in Valcea (The XIX-XX century)

The roof has an important role for the building’s adjustment at the natural environment’s conditions. Roof’s traditional forms from the Valcea’s dwelling had also been assumed by the annexed buildings. The roof with four waters is prevalent, followed by the one with two waters.

The dominant material used for the rooves’s covering was the clapboard, made of fi r tree wood, beech and oak wood. In the old times, the clapboard was fi xed on the houses with the woodden nails. Step by step, these were replaced by the iron nails, wich were made by the iron’s craftsmen. A big number of these craftsmen could be found in the Valcea’s villages.

Acoperişul are un rol important în adaptarea construcţiei la condiţiile mediului natural, în asigurarea rezistenţei şi durabilităţii acesteia. Orice construcţie trebuia protejată de intemperii. Formele tradiţionale ale acoperişului locuinţei din Vâlcea, rezultat al unei îndelungate experienţe, au fost preluate, în genere, şi de construcţiile anexe. Predominant este acoperişul în patru ape, cu diferite înclinaţii ale pantei, urmat de cel în două ape; la polăţi sau şopruri forma acoperişului este într-o apă.

În ce priveşte materialul cu care se învelea acoperişul caselor din Vâlcea, statistica realizată în 19121 ne oferă date interesante. Astfel:

– 8,5% din case erau învelite cu tablă;– 78,3% cu şiţă;– 0,5% cu olane;– 9,7% cu scânduri;– 0,5% cu stuf, trestie;– 1,5% cu paie, coceni;– 1,6% cu pământ, paie şi stuf.

1 Leonida Colescu, Statistica clădirilor şi a locuinţelor din România, întocmită pe baza Recensământului general al populaţiei din 19 decembrie 1912 – 1 ianuarie 1913, Bucureşti, 1920


222

Constatăm că materialul dominant era şiţa, numită şi şindrilă. Dimensiunile acesteia, făcută din brad, fag sau stejar erau de aproximativ 40-60 centimetri lungime şi 8-12 centimetri lăţime.

Şindrila este o scândurică de dimensiuni reduse, obţinută prin despicarea trunchiului de lemn cu ajutorul cuţitului de şindrilit.Pădurile întinse de conifere au asigurat din plin materia primă. Aceasta a fost condiţia principală a dezvoltării şindrilitului, meştesug prin care se înţelege atât confecţionarea şindrilei, cât şi fi xarea ei pe şarpanta acoperişului, cu ajutorul cuielor.

Perioada optimă a copacilor din pădure pentru obţinerea şindrilei o reprezintă toamna(după căderea frunzelor) şi iarna. Lemnele tăiate primăvara sau vara conţin mâzgă sau must, care poate conduce la putrezirea lor. În unele sate vâlcene lemnul pentru şindrilă se tăia numai pe ’’ lună plină, că putrezeşte şi e mâncat de carii’’2

Meşterul şindrilar alegea copacul ţinând cont de anumite semne specifi ce, pe care le urmărea la trunchi, coroană şi rădăcină. Trunchiul trebuia să aibă coaja cât mai albă, cetina copacului să fi e îngrămădită cât mai spre vârf, iar proeminenţele (vinele) de la baza copacului, care indică începuturile rădăcinilor, trebuia să fi e fără soţ. Porţiunea imediată a trunchiului de deasupra rădăcinii trebuia să fi e netedă.3

Şiţa se punea în rânduri suprapuse, într-un rând (o şiţă pe trei laţi), fi ind aşezată una pe sub alta. „Şindrila se făcea cu barda, ascuţită la capete. Era numai din lemn de fag, trasă cu un scoc, cu o scoabă. Şiţa, din plută, salcie, stejar, brad, se făcea cu cuţitoaia, ţinea mai mult, se usca mai repede şi era mai subţire decât şindrila. Avea 70 de centimetri lungime şi 10 centimetri lăţime.”4

La început şindrila se fi xa pe casă cu ajutorul cuielor de lemn, chiar baterea acestora presupunând o lungime, o lăţime şi o grosime mai mare, datorită faptului că acestea se băteau după ce se găurea şiţa cu sfredelul, fi xându-se astfel pe acoperiş. Cuiele se confecţionau din lemn de tisă, o esenţă foarte rezistentă, care după prelucrarea în verde devenea de culoare roşie-violacee. Treptat, s-a trecut la cuiele de fi er făcute de meşterii fi erari care se găseau în multe aşezări vâlcene, cu capul în fl oare dreptunghiulară.

O condiţie esenţială a unei bune „şindrilări” ţinea de forma şi aşezarea şiţei pe casă. Şindrila dreaptă este mult mai rezistentă la apă decât cea ascuţită. La capetele fi ecărui rând de şiţe drepte, după ce a plouat, apa se menţine timp mai îndelungat. Datorită acestui fapt şindrila începe să putrezească, se formează muşchiul verde de apă, care la rândul lui contribuie la extinderea şi menţinerea

2 Inf. Popesu Alexandru, sat Valea Cheii, com. Păuşeşti- Măglaşi, n. 19253 Rusalin Işfănoni, Şindrilitul şi câteva din secretele acestui meşteşug, în vol. Istorie. Etnologie. Artă. Studii în onoarea lui Ioan Godea, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2009, p. 2824 Inf. Dumbravă Vladimir, sat Igoiu, com. Alunu, n. 1930


223

umidităţii, favorizând putrezirea5.Ciocârlanii, şiţa cea mai curat aleasă din toată cantitatea de material, prezintă

forme dreptunghiulare perfecte, lipsite de cioturi, având aceeaşi grosime şi lăţime la ambele capete. Ei reprezintă ultimul şir de bucăţi de şindrilă care depăşeşte linia coamei acoperişului, aşa cum am amintit şi în capitolul legat de construcţiile anexe. Şindrilele sunt tăiate în forme diferite, asemănătoare cu imagini de oameni sau păsări. Funcţia lor este de a apăra coama acoperişului de bătaia vântului şi a ploii. Ei se întâlnesc, cu precădere, pe casele ridicate în aşezările vâlcene situate în apropierea Gorjului.

Tehnica de construire a acoperişului era, în general, următoarea: pe ultima cunună de bârne a pereţilor casei se aşezau grinzile tavanului, care susţineau, la casele vechi, podina de fag ulucit. Peste grinzile tavanului, aşezate perpendicular pe axul longitudinal al casei, se puneau cele două cosoroabe lungi din faţa şi spatele casei. Pe acestea se băteau cosoroabele scurte laterale. În felul acesta se formează un patrulater superior de grinzi, corespunzător celui de jos care formează talpa casei. Grinda inferioară (de la baza şarpantei) în care se prind căpriorii poartă denumirea de cosoroabă, praştie6, cunună, legătură, balaure7 sau comar8, iar cea superioară coamă, cunună, coruna căşii, praştie de sus sau coardă9. Patrulaterul superior de grinzi este baza pe care se sprijină căprioreala acoperişului. Pe căpriori se bat lănteţii, iar pe aceştia şindrila. Acoperişul dominant în Vâlcea, dacă nu exclusiv folosit, este cel în patru ape. Caracteristic pentru casele vechi vâlcene este acoperişul înalt, cu panta repede şi cu coama foarte scurtă. Pe apa din faţă a acoperişului sunt de multe ori aşezate „căşiţe”, locuri libere adăpostite sub câte o mică streaşină de şindrilă, pe unde iese fumul din pod. În trecut, streaşina era cam de un metru, dar după aceea a început să se îngusteze. „Se făcea streaşină din şiţă, cam de 50 centimetri faţă de conturul exterior, deci marginea streşinii este din şiţă. Alteori din dubă (scândură), în aşa fel încât nu se mai văd căpriorii. La consoni, duba este peste ei, iar căpriorii peste dubă.”10

Pe valea Otăsăului şi a Luncavăţului înălţimea căpriorilor era, de obicei, egală cu lungimea casei. Se cresta căpriorul cam 2-3 centimetri, se făcea o gaură numită cuib şi se prindea cu ajutorul unui cuib de lemn de cosorob. În primul rând se puneau caprele, în număr de trei sau patru, la o distanţă de circa 1,5 metri una de alta. Apoi se aşezau căpriorii de la colţuri, mai lungi, numiţi sape sau colţari, în număr de patru sau, uneori, de opt bucăţi. Sus, ei se crestau jumătate cu jumătate, se îmbinau şi, apoi, se prindeau cu câte un cui de lemn. La sfârşit se înălţau şi copileţii, căpriorii mai mici care se întâlneau şi se îmbinau cu colţarii. În partea

5 ***, Etnografi a Văii Bistriţei, Piatra Neamţ, 1973, p. 5536 Denumire întâlnită în satele de pe valea Olteţului7 Denumire întâlnită în satele de pe valea Luncavăţului8 Denumire întâlnită în satele de pe valea Cernei9 Denumire întâlnită în satele de pe valea Otăsăului10 Inf. Călugăru Gheorghe, sat Prundeni, n. 1926


224

de sus caprele se sprijină pe coama numită leat de creastă, susţinută de doi stâlpi verticali, popii. Capetele căpriorilor lăsate mai lungi sub streaşină se numesc cotoci. De căpriori se fi xau leţii în rânduri succesive, paralele, la o distanţă ce varia după lungimea şiţelor care formează învelitoarea acoperişului.

Lungimea unei şiţe era cuprinsă între 0,80-1 metru, iar lăţimea între 8-12 centimetri, fi ind realizată mai ales din brad. Se aşeza cam pe trei leţi fi ecare şiţă. Deci desimea leţilor era cam de 30 centimetri. Pentru un acoperiş erau necesare cam 3.000 bucăţi de şiţă care se fi xau în cuie ţigăneşti. În satul Bărbăteşti trăiau la începutul secolului al XX-lea patru ţigani care făceau astfel de cuie11. La o şiţă se băteau două cuie, un singur cui străbătând trei şiţe. Acestea din urmă erau fasonate la cuţitoaie, fi ind aşezate pe un scaun folosit în acest scop. La un capăt se făcea o „fl oare”, iar celălalt se tăia drept sau se rotunjea „ungureşte”12. Rudarii din satul Romanii de Sus confecţionau şindrile şi din fag, numite blăni încebucate, de aceeaşi mărime cu cele de brad. După 1910 a început să se folosească şiţa de fag sau salcie. Pentru ele nu se pot folosi cuiele ţigăneşti, numai cele de fabrică.. Se remarca, uneori, coama cu motive ornamentale, ultimul rând de şiţe depăşind linia superioară a acoperişului cam cu 10 centimetri, şi având capetele libere tăiate în diverse motive fl orale sau geometrice.

Casele de pe valea Olteţului erau acoperite fi e coşereşte şi blujdeşte, adică cu acoperiş în două ape, plustit, fi e cu acoperiş cu fundoaie, adică în patru ape. Acoperişul în patru ape era mai frecvent şi putea fi stârminos sau ţuguiat, adică înalt, abrupt. Pentru ridicarea acoperişului, peste stâlpii corpului casei şi peste bânduci se puneau legăturile, care erau unite prin grinzi dispuse transversal. Cosoroabele sunt mai late decât legăturile şi ies puţin în afară. Pe cosoroabe se fi xau capetele de jos ale căpriorilor. În general, căpriorii scurţi, de pe margine, nu au un nume special. Numai în Otetelişu ei se numeau şugari. De obicei, în porţiunea dinspre faţada casei, cosoroabele şi coruna prezentau unele fl orituri (ornamente). Peste căpriorii prinşi în cuie de lemn, atât în cosoroabe, cât şi pe culmea sau coama casei (grinda din vârful casei pe care se fi xau capetele superioare ale căpriorilor), se aşezau lănteţii, iar în ei se fi xa, de asemenea, prin cuie de lemn, acoperişul de şindrilă. Pe culmea sau coama casei, căpriorii se înjugau în capră şi, pentru stabilitate, erau prinşi cu stinghii numite sleme sau mâini, iar cuiele de lemn de la care se numesc măsele13.

De obicei, la casele vechi cu două încăperi era preferat acoperişul care avea o înălţime aproape dublă faţă de înălţimea corpului casei. Se evita astfel depozitarea 11 Elena Năstoiu, Nicolae Năstoiu, Bărbăteşti, un sat românesc, Râmnicu Vâlcea, 1995, p. 6212 Termen întâlnit în Vaideeni, Mihăieşti sau în satele din Ţara Loviştei unde s-au stabilit „ungureni”13 Atâta timp cât au existat bordeie, acelaşi termen vechi (dovadă originea sa latină) se folosea pentru a denumi cuiele de lemn ce fi xau capetele de jos ale mârtacilor pe cosorobi (vezi Gheorghe Iordache, Mărturii etno-lingvistice despre vechimea meseriilor populare româneşti, p. 55). Odată cu dispariţia formelor arhaice de locuinţă au ieşit din circulaţie şi unii dintre termenii speciali legaţi de acestea


225

zăpezii în cantităţi masive şi umezeala prelungită, care ducea la putrezirea acoperişului. Adeseori s-au construit şi acoperişuri supraînălţate. Înălţimea exagerată a acoperişului este însă nerecomandată şi sancţionată de consăteni prin expresia peiorativă: „acoperiş-cuculie”, adică acoperiş care pare a fi „un bot de deal ridicat”14.

În satele situate în apropierea Drăgăşaniului, căpriorii de stejar, fag, plop, carpen, ciopliţi se fi xau în trei feluri: cu căpriorii sprijiniţi în „cuib” cu „guşă” pe cosoroabă, care, la rândul ei, era aşezată pe stâlpi sau grinzi (cea mai veche); cu căpriorii sprijiniţi pe grinzi transversale (tehnică mai nouă); cu căpriorii sprijiniţi pe console scurte (cea mai nouă). În cazul corunei, aceasta se punea în capul stâlpilor, iar peste ei grinzi transversale. În faţa corunei este cosoroaba, în care se bat căpriorii, cu cuie de lemn. Căpriorul teşit are o „guşă”15. În Jiblea se făceau căpriori sau capre încrucişate sus. Peste ei se puneau „lanţi” de anin (lemne subţiri, cioplite pe ambele părţi), puşi orizontal. În partea de jos căpriorii se prindeau în patru cosoroabe, aşezate pe tavan (câte o cosoroabă pentru fi ecare latură a casei). Peste cosoroabă, la 0,50 metri, se punea „cresterea” de cărămidă, iar peste ea legăturile16. În satele de pe valea Cernei căpriorii erau fi xaţi în felul următor: peste bârnele tavanului se puneau cosoroabele, iar în acestea se făceau „cuiburi”, în care se puneau căpriorii. La căpriori se făcea un „scobuş” – scoabă – cu care se fi xa în cuib. Se dădea gaură cu sfredelul şi se punea o „măsea” de lemn. Cosoroaba ieşea în afara peretelui din bârne pentru a forma streaşina casei. În vârf se uneau căpriorii doi câte doi, formând o „capră”. Se plătuia. În colţuri se încheiau câte cinci căpriori. Căpriorii erau din lemn de gorun, lănteţii din plop, iar şindrila, în „nut şi feder”, era prinsă în cuie de fi er ţigăneşti17.

Pe valea Bistriţei vâlcene căpriorii aveau cam 2-2,5 metri, în funcţie de construcţie. Erau doi sau trei la fundoaie şi trei-patru laterali. Se fi xau printr-o cioplitură, cu una din laturi de grinzi, cu ajutorul cuielor ţigăneşti. În partea superioară se legau prin cioplitură de legătură, care traversa podul, iar lateral se făcea calcan18. În Ţara Loviştei căpriorii, lungi de 4-5 metri, se puneau la distanţă de 1-1,5 metri unul de altul. La lărgimea de 6 metri se măsura cu o sfoară, se împărţea în două şi se scotea o parte (rămâneau trei părţi). Acela era căpriorul; la 6 metri căpriorul avea 4,40 metri şi o palmă (20 centimetri), şi-l retezau. Între căpriori era o distanţă de 1,20-1,30 metri, după cât erau de groşi. Căpriorii erau din lemn de stejar, arin, plop. Se puneau cap la cap, direct pe grinzi, fără cosoroabă, cu streaşină. Cât era streaşina de lungă, atât înălţau la coamă cu lungimea căpriorilor (25-30 centimetri). Lărgimea streaşinei se adăuga,

14 Expresie întâlnită în unele sate de pe valea Olteţului15 Tăietură semirotundă practicată într-o bârnă sau grindă, unde urmează a se fi xa capătul unui căprior16 Inf. Mesea Dumitru, sat Jiblea, n. 192917 Cuiele de fi er erau cumpărate din târguri de la meşterii ţigani18 Scândură fi xată la marginea streaşinei


226

astfel, la lungimea căpriorilor, care se fi xau în cuie de lemn, apoi ţigăneşti. Se crăpa căpriorul pe lateral, se scotea „clotuşul” şi, se băga celălalt în tâncuri, rar bătut cu cui. Ei erau prinşi cu legături, la distanţă faţă de vârf de 45 centimetri sau de 30-35 centimetri (la acoperişurile mai scurte). După ce era pus primul laţ, al doilea şi următoarele erau puse la o distanţă de o şchioapă (18 centimetri). Se bătea şiţa, la jumătatea primului laţ, apoi pe altul – alt rând de şiţă, la distanţă de 25 centimetri pentru şiţa de 75 centimetri. Pe valea Topologului se puneau la distanţă de 80 centimetri unul de altul. În partea de jos căpriorii se prindeau pe grinzi şi cosoroabă, iar în partea de sus cu tăietură şi cioplitură, făcute cu dalta. La unele construcţii era şi o bârnă de legătură. La cele care aveau deschidere prea mare, prin pod se puneau nişte capre (legătură orizontală între căpriori), cam la înălţimea de un metru. Pe valea Olăneştiului, la distanţă de 80 centimetri se punea o pereche de capre. Se fi xau legăturile (pe lung), podul şi cosoroabele, iar pe ele căpriorii. Sus, aceştia din urmă se petreceau unul peste altul, în crestez, fără nimic altceva. După primul război mondial au început să se facă cu piuă, adică peste pod se punea un lemn, pe care se aşezau stâlpi. În acest caz, căpriorii se prindeau cap la cap, în comară.

Din unele date rezultă că, în secolele XVIII- XIX, au existat şi multe case fără coşuri, cu fumurile deschise în pod. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea serviciile sanitare au militat mult ca toate locuinţele să fi e prevăzute cu coşuri şi sătenii să renunţe la acel procedeu de înfundarea lor cu un fel de opritoare pentru a se păstra căldura19. De altfel, apariţia „fumăritului” ca un impozit pus mai întâi pe case, în funcţie de importanţa lor (oglindind starea materială a gospodarului), se socoteşte apoi pe numărul coşurilor de fum; indirect este un impozit pe numărul găurilor de foc, pe numărul încăperilor (sau al ochiurilor de casă). O consecinţă imediată a acestui fapt a fost dispariţia de îndată a coşurilor urmată apoi de construirea de încăperi fără ferestre20. Fumăritul, ca impozit, apare la mijlocul secolului al XVII-lea, mai întâi în Moldova, continuând apoi ca o dajdie oarecare pe anume funcţiuni gospodăreşti. În Ţara Românească fumăritul va mai fi gura ca impozit de acest fel şi în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar regăsit şi după aceea încă multă vreme, sub altă formă. Instituirea acestui impozit nou i-a făcut pe „ticăloşii pământari – spune cronicarul Nicolae Costin – de şi-au stricat căscioarele şi le-au risipit din temelie, alţii risipeau hornurile…”21 Urmările acestui impozit nu au putut fi trecute uşor cu vederea, fapt care a impus de îndată transformarea lui. Trebuie că măsuri aspre aplicate de la un judeţ la altul au obligat în cele din urmă ridicarea acestor coşuri la loc. În Vâlcea s-au răspândit „căşiţele”, locuri pe unde iese fumul din pod. Pentru ca evidenţele să fi e cum impunea, de altfel, şi aplicarea impozitului, s-a cerut arătarea acestor 19 Andrei Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi (sec. XVIII-XIX), Bucureşti, 1983, p. 14620 Ibidem21 Gh. Panu, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, Bucureşti, 1919, p. 202


227

„căşiţe” chiar în faţadă.Tehnica de realizare pentru o anumită categorie de materiale poate fi unică

pentru un areal mai mare sau mai mic ori pot exista mai multe modalităţi pentru acelaşi material, utilizate concomitent sau alternativ, în ultimul caz fi ind vorba de o gradare evolutivă a materialelor de construcţie. Paul H. Stahl este de părere că acoperişurile de şindrilă,întâlnite în toate satele vâlcene, au succedat, pretutindeni, celor din paie şi că, iniţial, lemnul a fost apanajul orăşenilor şi al locuitorilor de la ţară cu o condiţie socială mai prosperă22.

22 Paul H. Stahl, Arta populară românească şi arta orăşenească, în SCIA, XIV, nr. 1, 1967, p. 78


229

O privire generală asupra aspectului şi semnifi caţiilor împrejmuirilor din zona Gorjului

Albinel Firescu

Summary

The types of enclosures from the area of Gorj county there are by different forms, which illustrates the mixed professional feature and the syncretism of magic - religion convictions and trainings, with an evolution depending on the historical aspects.

Of great moment there are the memorial gates from Gorj, those structure may be estimated both aesthetic and symbolic.

To defi ne the frontier as a limit between spaces and the gate as a doorway is necessary for the understanding of these demonstrations: the gate’s decorations with lifelike models or with security reasons, the practice of some rites with deep roots in the ancient content, before Chr..

Abordarea exclusiv simbolică sau doar concretă a unui asemenea subiect nu este sufi cientă, întrucât între cele două elemente nu există o relaţionare disjunctă ci, mai mult, acestea se afl ă într-o situaţie de interdependenţă. În legătură cu dimensiunea riguros-logică a spaţiilor, a delimitărilor, este absolut necesară fi xarea unor coordonate în funcţie de tipologia aşezărilor, la rândul său infl uenţată de aspecte geografi ce, istorice, social-economice. Întemeierea, perpetuarea şi dezvoltarea aşezărilor a căror vechime poate fi corelată inclusiv din punct de vedere lingvistic (sat din latinescul fossatum determinarea terminologică putând fi acceptată şi în cazul spaţiului domestic, bătătura din latinescul clasic battuere, staul-sensul de incintă, din stabulum etc.)1 s-a realizat în mod fi resc în funcţie de coordonate istorico-geografi ce, ulterior apărând fenomene conexe. Căutarea mediului propice care să ofere resursele naturale, deschiderea către schimburi sau adăpostul strategic sunt elemente propice aşezării comunităţilor umane. Atunci când din punct de vedere istoric condiţiile dezvoltării (chiar supravieţuirii) au fost ameninţate, fenomenul migraţiei a apărut ca unică soluţie uneori fi ind de mare

1 I. I. Russu, Etnogeneza Românilor, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică Bucureşti, 1981, p. 212-213.


230

amploare, mai ales în perioada domniilor fanariote sau a ocupaţiei austriece2. Ca aspecte social-economice identifi căm în special modifi carea regimului proprietăţii şi structura ocupaţională predominantă a membrilor comunităţilor şi acestea bineînţeles, cu diferite particularităţi. Astfel, ca urmare a condiţiilor expuse, avem de a face cu o largă varietate de elemente practice sau cu valoare spirituală, expresia unui sincretism necesar favorizat de lipsa omogenităţii exclusive şi realizat într-o perioadă îndelungată.

Tipurile de împrejmuiri au urmat îndeaproape nevoile comunităţilor în funcţie de caracteristicile cu care s-au identifi cat până la urmă.

Hotarul3, ca limită convenită, este o noţiune fundamentală în stabilirea spaţiilor. În cazul întemeierii aşezărilor acesta putea fi identifi cat un element natural propriu-zis, de multe ori memoria colectivă determină hotarul ca fi ind inclusiv vecinătatea imediată a delimitării efective. Cu toate acestea hotarul avea valoare absolută, după cum certifi că şi pierderile de hotar sau alte semne realizate cu scopul eliminării oricărei eventuale confuzii.

În ce priveşte sistemul de credinţe şi practici rituale, în privinţa hotarului lucrurile sunt unanim acceptate este limita în preajma căreia protecţia faţă de desfăşurarea malefi cului aproape că nu se realizează. Numai sunetul de clopot, de toacă, cântatul cocoşilor reuşesc să destrame fabulosul dezlănţuit la adăpostul întunericului de către personaje mitice: ielele (ale sfi nte, frumoasele), strigoii, necuratul, etc…de aici şi necesitatea sfi nţirii hotarului precum şi respectarea necondiţionată a învăţăturii împământenite: să nu construieşti pe hotar, să nu rămâi peste noapte la hotar.4

Dacă hotarul reprezintă limita satului, de bună seamă că gospodăria întruchipează microcosmosul familial5. În acest caz, gardul (cu porţi) îndeplineşte atât rolul de hotar, dar are şi caracter organizatoric. Gardul nu reprezintă însă numai delimitarea gospodăriei. Funcţionalitatea sa este multiplă. În urma unei evoluţii în timp, în funcţie de caracterul mixt al ocupaţiilor a avut loc compartimentarea curţii prin separarea oborului vitelor sau a grădinii6.uneori sunt îngrădite şi alte categorii de teren cu scopul de apărare a culturilor. În funcţie de destinaţie, de abundenţa materialelor de construcţie sau de starea socială a proprietarilor tipologia gardului este caracterizată de o mare diversitate pornind de la forme arhaice – garduri de mărăcini, de stobori împletiţi cu nuiele, de lănteţi (la împrejmuirile viilor, grădinilor, livezilor) şi până la gardurile „bune”, de la drum,

2 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 34.3 Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 40-44.4 Paula Popoiu, Etnologia universală şi românească, Bucureşti, 2003, p. 69.5 Ernest Bernea, op. cit., pp. 35, 89-93, 101; Idem, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 25.6 Marcela Bratiloveanu-Popilian, Zona Etnografi că Plaiul Cloşanilor, Editura Sport Turism, pp. 70-71


231

realizate din scândură (uneori cu ornamente) sau din zidărie utilizând piatra de râu. Pentru a fi asigurată o mai bună durabilitate în timp, în unele cazuri gardul era acoperit cu şindrilă sau ţiglă7. Acolo unde se întâlnesc gardurile din piatră, poarta apare integrală în mod fi resc arcadele sale venind ca o continuare a zidului împrejmuitor.

Spectaculoase, bine proporţionate în raport cu gospodăria şi casa, ospitaliere şi importante ca structură fi zică şi simbolică sunt porţile realizate din lemn. Lemnul a fost materialul cel mai folosit încă din vechime, rezistent dar permisiv şi cald (însufl eţit), el însuşi a dat măsură inspiraţiei meşterilor populari prin oferirea de posibilităţi.

Din punct de vedere constructiv, porţile ţărăneşti din Gorj urmăresc atât o latură utilă cât şi o alta estetică de sorginte magico-religioasă. „De obicei această poartă este alcătuită din două părţi: poarta mare, două table încheiate la mijloc pentru care şi vite şi poarta mică, pentru oameni”8. Stâlpii de susţinere, dar şi grinda care-i unea în partea superioară erau ciopliţi din material tare „numai gorun tăiat de cel puţin trei ani, că frasinu şi altele crapă…”9

Legătura dintre stâlpi se realizează în diferite moduri: „uneori ca o semiarcadă curbă sau obtuză produs al unor elemente de legătură…alteori legătura se aplică direct, făcând cu stâlpii unghiuri drepte…”10. Şi acoperişurile cunosc forme deosebite. Frecvent acoperişul este comun, adăpostind cele două porţi. În alte cazuri acoperişul urmăreşte îndeaproape grinda de sus, astfel, la poarta mică înregistrându-se un oarecare decalaj. În funcţie de numărul de scurgeri sunt acoperişuri în două sau în patru „ape”.Ca materiale utilizate sau destinaţie sunt „porţi acoperite cu şindrilă din lemn de brad, tei, gorun, salcie şi…de fag, da’ se sparge mai greu şi în partea de sus cu ciocârlani”11, porţi acoperite cu ţiglă, porţi cu porumbar sau porţi cu pod, unde până toamna târziu se păstrau poame sau struguri.

Diversitatea structurilor şi formelor este o probă a adaptabilităţii de care a dat dovadă meşterul popular şi a resurselor sale ingenioase. Infl uenţa spiritualităţii complexe se manifestă la rândul său printr-o ornamentică abundentă, deloc întâmplătoare şi prin păstrarea unui sistem de practici rituale cu caracter apotropaic. Încă de la ridicare, poarta „era sfi nţită cu busuioc şi apă mare… se punea şi prosop”12. Permanenta preocupare pentru înfrumuseţarea porţilor ne indică atenţia de care se bucură, dar în timp aceasta a putu constitui un punct de plecare pentru marcarea stării sociale. Varietatea formelor, succesiunea lor aleatorie, astfel încât să nu existe două construcţii la fel sunt atributul priceperii şi imaginaţiei meşterului popular cât şi al complicatelor aspecte sociale: „le făceam

7 Cercetare teren, Bălăneşti – Glodeni, Stăneşti, Alexeni, Vălari, Cartiu, Runcu.8 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, p. 145.9 Cercetare teren, Ploştina, informaţie, meşter Ion Drăgoescu, n. 1937.10 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, p. 145.11 Inf. Ion Drăgoescu.12 Idem.


232

cum spuneau ei!”13.Poarta reprezenta nu doar o limită a spaţiilor deosebite calitativ, ci este mai

mult o punte, un prag de trecere între sacru şi profan, fără a asocia profanul cu irealul14. Uliţa satului este spaţiul deschis, e a tuturor şi a nimănui, răscrucea, cu precădere este locul specifi c desfăşurării malefi cului. Spaţiul domestic este protejat de infl uenţa externă, nocivă. În curte şi în casă, elemente creştine sau din vechiul fond acţionează laolaltă cu aceiaşi calitate: crucea, icoana, pristolnicul, busuiocul, agheasma, tămâia, şarpele casei, cocoşul sunt menite a îndepărta orice ar putea dăuna bunăstării familiei. Împodobirea porţii nu este aşadar întâmplătoare, nu are numai caracter estetic. Valoarea simbolică este primordială. De aceea ornamentica porţilor este preluată în mare parte din aceea a bisericilor: funia, dintele de lup.15 În acelaşi timp nu lipsesc reprezentările zoomorfe: şarpele16, botul de cal (stilizat), păunul (ca simbol solar), etc… De altfel, motivele vieţii abundă atât pe stâlpi cât şi pe poarta propriu-zisă fi ind realizate prin incizii (crestături) sau decupare. Soarele sub forma rozetei sau vârtejului (soarele în mişcare), bradul17 sau crucea sunt „semne ale sănătăţii, ale creştinătăţii”18. Caracterul apotropaic al porţii, în ansamblul său, este susţinut de respectarea unor practici cu valenţe magice: cu o zi înainte de Sf. Gheorghe, „de năprior se pune frunză de fag la porţi şi pătul, să meargă bine”19, la Rusalii se punea tei, la Florii ramuri de salcie20, şarpele casei nu era bine să-l omori, că-ţi murea vreo vită sau ţi se îmbolnăvea cineva din familie etc…

Astfel, o privire mai atentă asupra tipurilor de împrejmuiri a evoluţiei şi caracterului acestora ne poate dezvălui valenţe sociologice faţă de care nu putem rămâne indiferenţi. În funcţie de acestea putem evalua inclusiv ritmul desacralizării care afectează profund conştiinţa individuală sau colectivă, cel mai frecvent în sens negativ. Un eventual studiu comparativ privind împrejmuirile de altă dată şi acelea prezente în zilele noastre ne poate edifi ca în multe privinţe dar în acelaşi timp ar ridica mai multe semne de întrebare. Este de cercetat dacă nu cumva însuşi termenul de păgân, semnifi când o serie de credinţe sau practici precreştine păstrate până târziu în structura mentală a românilor este mai de acceptat decât indiferenţa stimulată de un ritm de viaţă care bulversează orice hotare.

13 Idem.14 Henri H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 179.15 Valer Butură, Etnografi a poporului român, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978, p. 77.16 Adrian Fochi, Valori ale culturii populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 186-194.17 Paul H. Stahl, Meşterii ţărani români şi creaţiile lor de artă, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 36-39.18 I. Drăgoescu.19 Idem.20 Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Editura ştiinţifi că şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 91.


233

ANEXE

Fig. 1


234

Fig. 2

Fig. 3


235

Fig. 4

Fig. 5


236

Fig. 6

Fig. 7


237

Cetatea Bulzeşti.Geografi e şi câteva elemente simbolice în „La lilieci”

Cornel Bălosu

La un an după apariţia primului volum din „La Lilieci”, adică în 1974, într-un interviu semnat de Ilarie Hinoveanu, Marin Sorescu afi rmă şi susţine, uneori sentimental, alteori cu argumente ştiinţifi ce (istorice, etnografi ce), că „…satul românesc este continuatorul vechilor cetăţi antice, în sensul păstrării unei civilizaţii” (s.n.). (Hinoveanu:1974:101)

Poetul reconfi rmă ideea, câţiva ani mai târziu (în 1980), într-un interviu publicat de Dorin Tudoran în revista „Vatra”. Dar, de această dată, nuanţează: „…satul a ţinut sute de ani locul cetăţii antice. Eu văd satele româneşti ca pe nişte cetăţi închise, având tot ce le trebuie; în interiorul zidurilor diafane de orizont”. (Sorescu:2010, II, 421).

În aceeaşi ordine, textul poetic ne vine şi el în ajutor. Ne referim, mai ales, la poem „A trimis vorbă”: „satul e închis ca o cetate,/Totul se afl ă înăuntru. /Când vine de la câmp, /Omul parcă trage scara potecii după el. Ce se petrece în afară e din alt tărâm,/Unde ajungi călare pe pajură,/Ori scoborându-te printr-o fântână părăsită./ Forul român e capul podului văruit,/Ori poiana cu iarbă verde.” (Sorescu:2010, I, 320).

Fără îndoială că modelul satului pe care ni-l relevă Sorescu este unul tradiţional, dar nu numai atât. În toate datele sale culturale, spaţiul satului este defi nit simbolic, iar concretul are rolul de a reifi ca şi augmenta această percepţie; prin urmare, avem de-a face cu un topos intra muros (chiar dacă orizonturile, ca hotar, sunt imaginare), autarhic, mai ales în ceea ce priveşte modul de viaţă (de subzistenţă specifi citate cunoscută şi discutată constant de etnografi i, etnologii şi folcloriştii autohtoni de ieri şi de azi). Altminteri, satul comunică cu lumea, cu lumile, de fapt, inclusiv cu tărâmul de dincolo…prin fântână”. Nu este nimic insolit în această legătură simbolică graţie izvorului (asimilat, tot simbolic, fântânii), pentru că ea este întâlnită la toate popoarele arhaice, la egipteni, la indieni, la chinezi, la greci etc. şi aşa apare după cum se vede, şi la români. Şi trebuie să-l credem pe Marin Sorescu, cu toate că în „La Lilieci” nu ni se propune o simplă transcriere etnografi că, ci o operă poetică consistentă şi inedită.

Revenind la catalogarea cetăţii tradiţionale a satului drept autarhică, ea este


238

motivată, nu numai de o delimitare geografi că, ci şi de una ontologică. Omul îndătinat, consideră Marin Sorescu în poemul „A trimis vorbă”, are dreptul şi el la propria lui cetate sufl etească, are dreptul să tragă scara potecii după el, atunci când vine de la câmp (superbă metaforă!), adică dintr-un spaţiu pe care el îl civilizează, şi să se regăsească în propriul sau microcosmos. Simbolicile arhaice şi medievale mizau pe preeminenţa acestei semantici. Cetatea din inimă şi din sufl etul omului este locul de unde poţi să comunici plenar cu Absolutul cu Divinitatea. Deşi discursul poetic este sau pare să fi e, de foarte multe ori, ironic, alteori, sunt transmise la fel de simplu, cel puţin ca limbaj, meditaţii grave.

Când scrie despre Cetatea Bulzeşti, Marin Sorescu nu descoperă doar geografi i simbolice, locuri, hotare, drumuri ci, mai ales oameni, cu mentalităţile, riturile, ritualurile lor, cu întâmplările din viaţa lor, unele frumoase, naive, altele crâncene, oameni, oameni, poate voci ale poetului, poate un exerciţiu nostalgic de reconstrucţie a lumii. Am zice că Cetatea „La Lilieci” mişună de oameni.

Fără îndoială, în contextul acestei afi rmări poetice, nu putem face trimiteri şi la simbolismul Cetăţii divine care este susceptibil atât de o aplicaţie macrocosmică, cât şi de una microcosmică (Guénon : 1997, 449).

Nu sunt semne, bazându-ne din cele şase volume ale „Liliecilor”, că am putea disocia aici idealităţi primordiale. Spre deosebire de unele texte folclorice rituale şi ritualizante, textul poetic sorescian, fi e el ironic, ludic, demitizator sau dimpotrivă, remitizator, nu consonează cu atributele şi consistenţa simbolică a unor spaţii edenice, totale. Bulzeştiul, deşi cetate, nu este nici Grădină eternă, nici Împărăţie, nici Rai. Nu întâlnim aici acea mixtură ideatică compusă şi complinită de conceptele de Simetrie, Ordine, Armonie, Frumosul ca bine etc.

Este aşa cum este. Ca la Bulzeşti.

Hotarele Bulzeştiului; alte repere interioareÎncercarea de a reconstitui hotarele satului este anevoioasă pentru că materia

poetică este adesea eterogenă şi foarte diversă. Oricum, putem aprecia că aşezarea este delimitată nu de ziduri, cum i-ar trebui unei cetăţi, ci, într-o parte, de pădurile de pe dealuri, în alta, de vale şi pâraie, iar, acolo unde nu există repere concrete, hotare sunt…orizonturile. Din câte citim în „La Lilieci”, mai afl ăm că Bulzeştiul avea foarte multe sate, zeci de cătune şi multe, multe alte locuri şi semne. Doar fugind după curci, copilul traversează spaţiu după spaţiu, recompune geografi a satului şi o percepe, totodată: „Fugind după curci, mi-am dat seama/, Cât de hurducat e globul pământesc, (…) Treceam Mătăsoaia, dam în Vâlceaua lui Niţă,/ Răzbăteam în Poiana Popii,/Coboram coasta în Vâlceaua cu Izvorul,/Suiam iar printre stejarii bătrâni, dând cu piciorul/În ciuperci, (…) Când ieşeam în Piscul cu Bojii,/Ni se lumina de-atâta lărgime…” (Sorescu: 2010, II, 57).

Ieşirile din sat se fac tot prin locuri cunoscute şi asimilate simbolic. Ca să ajungi la Dobreţul, trebuie să „…treci /Prin Nătărăi…”, după care, „…cobori coasta


239

şi intri într-o văgăună/Unde se afl ă Dobreţul./Are poziţie foarte bună, văgăună-vizuină/Între păduri, cam departe/De toate drumurile… ” (Sorescu:2000,I, 224). Care va să zică, toate drumurile civilizatoare duc (doar) la Bulzeşti. Şi odată cu ele vine şi culturalizarea. Restul este văgăună.

Într-un alt text, „Şcoala lui Năniescu”, ne sunt prezentate şi alte „teritorii” şi semne geografi ce ale satului: drumul de pe vale, drumul ăl mic,, Tufarul lu Boală, Ţiganu, Dobreţul ăl mic, Dobreţul ăl mare, Aleşteul, Vâlceana, Bonii, Trântorul, Bisa, Gura Bisii, Delniţa, Ţâclonul, Pe la Bocşă, Pe Ursoaia mijlocie, Pe Ursoaia mare, Pe Ursoaia mică, Răculeţu, Fântâna, Bisa, Fântâna din Delniţa, Pe la Mijlociu… (Sorescu: 2010, II, 62).

Moşiile bulzeştenilor au fost şi ele plasate la vale şi la deal; aşa zisele curele de la Bâzgărai, din Vâlceaua Bonii, de la Eleşteu etc. Aşezarea răsfi rată, cum este şi azi, ascunsă între dealuri, n-a avut prea mult pământ, dar, cum cu mândrie mărturiseşte Marin Sorescu, a fost una de moşneni, de oameni liberi.

Şi alte semne marchează şi orientează teritoriul satului: Biserica din deal, Biserica din vale, desigur, Cimitirul „La Lilieci”. Uneori un ulm sau un stejar secular marchează şi defi neşte locul. Trebuie doar să ştii să decriptezi simbolul spaţial.

Pădurea ca spaţiu limită

Ca un sumum de posibilităţi, defi nea pădurea Jose Ortega y Gasset, ca un cuprins al necuprinsurilor, al surprizelor, al binelui şi al răului. Nici etnologii sau antropologii nu sunt prea departe de această apreciere, la care adaugă, însă, simbolismul intimităţii, similar casei, grotei, catedralei; pădurea este prin “peisajul său închis”…,” locul sacru “, „iar acesta este realmente o cosmicizare mai cuprinzătoare decât microcosmosul locuinţei…” (Durand: 1998:240)

În poemul Necazuri, Marin Sorescu reia semantismul tradiţional al pădurii, dezvoltându-l şi esenţializându-l remarcabil: “ Din Bulzesti, din orice punct te-ai uita, vezi măcar un copac./ Codrii răzleţi sunt mulţi, pe dealuri. / Dar pădurea e una la marginea satului spre Murgaşi. / Iarna, treci cam în fugă prin ea că se văd urme de / Dihănii. / Nu se mai termină, e lată rău şi oamenii merg în grupuri / Şi cu felinare! “ (Sorescu , 2010, I, 121) . Mai întâi, trebuie să remarcăm distincţia codru - pădure, interesantă cel puţin ca specifi citate locală, apoi, ne atrag atenţia semnifi caţiile de hotar şi de spaţiu misterios ,neîmblânzit, sălbatic al pădurii prin întunecimea şi vastitatea ei. Este clar că şi mentalităţile consuetudinare bulzeştene, prin intermediul receptorului – poet, relevă pădurea ca o zonă nedefi nită, primejdioasă pentru om, chiar dacă, acesta este, uneori, proprietarul unei fâşii,chiar dacă ”teritoriul” ei este, de cele mai multe ori cunoscut. Pădurea rămâne, simbolic, toposul neculturalizat, ambiguu.

De fapt, dacă ar fi să geografi em semantic confi guraţia circulară şi concentrică


240

a satului bulzeştean (în receptarea poetică a autorului), ar trebui să începem cu centrul, reprezentat de vatra satului, format, în primul rând, de gospodării, (case şi acareturi), apoi ar urma spaţiile culturalizate de om ( loturile cultivate) şi, spre margini, limitele intermediare (păşunile) şi cele propriu-zise (pădurea, râul).

Cele afi rmate mai sus, sunt validate de păţaniile unui tâmplar, narate în textul „Luminile”. Omul, Colae din Bulzeşti, lucrase vreo două săptămâni la Dobreţ şi, într-o seară, a plecat spre casă, luând-o direct prin „bugeacul ăla care despărţea satele. ” (Sorescu: 2010,II,106)

Dar, cum pătrunde în pădure, încep spaimele pentru drumeţ; aude zgomote ciudate de crengi rupte, îşi aduce aminte că pe aici s-au cam înmulţit dihăniile, şi, aşa “ A început să fi e cu ochii în patru. /Şi mereu,se mişca ceva,ori în stânga,/ ori în dreapta:/…Şi începuse să-l doară frica…/ Mama ei de pădure…” (Sorescu:2010,II, 106-107). Teama lui Colae se amplifi că treptat şi, astfel, omul începe să se caţere în copaci…ca să se ridice „…deasupra problemelor …” şi „… tocmai în vârful fagului”; ironic, poetul notează: “Luase foioasele la rând…” ( Sorescu: 2010,II,107).

Tribulaţiile nocturne ale rătăcitului continuă, chiar când Colae iese la lizieră şi începe să vadă lumini. Năuceala lui este provocată, de spaţiul sălbatic care se instaurează în sufl etul omului ce trăieşte întru culturalitate şi civilizaţie. Astfel, urmare a trăirii în neştiut şi necuprins, pe Colae începe să-l bântuie angoasa până la pierderea minţilor. Traversarea unui asemenea topos înseamnă, de facto, incertitudine, înstrăinare. Această percepţie simbolică defi neşte, mai ales, satele româneşti risipite (ca tip de aşezare – comuna Bulzeşti a avut şi încă are 10 sate înşirate, cum precizează Marin Sorescu), din zonele „de deal şi munte, în care separarea civilizaţie-sălbăticiune este reprezentată de opoziţia casă (gospodărie) – ansamblul sat-pădure” (Gaivoronschi : 2002, 168).

Apele. Râul. Izvorul. Ududoiul. Dolina. Apele bune şi apele rele.Fără a intra în prea multe amănunte teoretice trebuie să subliniem că apa este

un simbol feminin, lunar, energetic, purifi cator, regenerator; este prin urmare, plurisemantică, chiar ambivalentă în funcţie de context, însă, totdeauna, coerentă din perspectivă simbolică.

Foarte multe dintre aceste percepţii şi nuanţe de semnifi care se întrevăd şi în „La Lilieci”. Apar însă, adesea, şi amănunte ce aparţin unui complex cultural şi tradiţional, eterogen ca origini.

Râul, spre exemplu, este în primul rând separator. Aşa ne apare el şi într-o legendă din Muntenia culeasă de Jules Michelet. Aşa îl regăsim semantic şi în cântecele rituale funerare autohtone sau în textele poetice ale unor rituri, tot funerare. Spre argumentare, consemnăm faptul că, în câteva zone de deal şi munte din Muntenia (Argeş şi Muşcel), femeile, care preparau mâncarea pentru pomana mortului, nu aveau voie să treacă (până la casa defunctului) nici un pârâu, râu


241

sau să traverseze poduri. Prin urmare, apa curgătoare oferă, simbolic, şansa unei interiorităţi, a unui înăuntru pur. Dincolo de râu este impurul, malefi cul.

Aşa se face că şi în spaţiul bulzeştean al lui Marin Sorescu, pârâul Dobreţ separă satele, dar îi separă şi pe locuitorii din Bulzeşti şi Dobreţ. Ăştia, dobreţenii, afl ăm dintr-un poem, stau în văgăună, sunt rupţi de lume, nu prea se însoară cu fete din Bulzeşti pentru că nu sunt acceptaţi. De aceea, uneori au loc lupte serioase, mai ales între fl ăcăii celor două sate, „bătălii” care au loc pe malul apei Dobreţului. Foarte interesantă această confi gurare: dobreţenii nu sunt lăsaţi să pună piciorul pe moşia Bulzeştiului pentru că ar contamina locul, l-ar pângări cu malefi ciile lor de văgăunari fără viziune.

Totodată, râul este periculos prin curgerea şi prin apele sale, când mici, când adânci şi prin vâltorile lui. Dumitru, afl ăm din poemul „Porcarii”, a murit înecat în „Jii”. Alţii s-au pierdut, tot aşa, în Dunăre sau în alte râuri de departe.

O altă apă separatoare este Frăţila. Se pare că Bulzeştiul, cum afl ăm din textele „Liliecilor”, are patru râuri şi pâraie. Precum Raiul! Nici nu se putea altfel.

Are însă şi alte ape; adică şi ape bune şi ape rele. Ududoiul era şi încă este periculos pentru că nu ştii când se umple şi se revarsă. Este malefi c pentru că atrage omul şi-l îneacă: Un bulzeştean „a murit într-un ududoi, / Că văzuse ceva sclipind, un ciob, / Nu ştiu ce era”. Era atât de păcătos ududoiul încât devenise şi înjurătură pentru turcii care năvăleau peste Mihai Viteazul „… să se bată cu el …”. Şi Domnul zicea: „… Da-ţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă”/. (Sorescu : 2010, I, 117).

Nici gâldanul nu este benefi c, colcăie de şobolani şi este plasat teritorial în spaţiul nelămurit, indecis, dintre păşune şi pădure. Eleşteul are cam aceleaşi nuanţe simbolice (Sorescu : 2010, 116).

Specială pare să fi e dolina sau scăldătoarea de pe deal, unde erau spălaţi caii de călăraşi (Sorescu : 2010, I, 170) şi ea situată tot la marginea pădurii.

Cât priveşte apele benefi ce, trimiterile textului sunt la izvoare, la fântâni, între care surprindem constant, suprapuneri şi coalescenţe simbolice. În general, fântânile, fi e ele izvoare, buduroaie, fântâni cu cumpănă, sunt semne de drum şi loc de popas. La mare preţ, însă, sunt cişmelele pentru că de la ele se ia apa neîncepută, sunt pure si au mai multe atribute şi puteri propiţiatoare, apotropaice; ele fac legătura între lumile cu dor şi cele fără dor. În acest context, fântâna cu cumpănă este şi ea… o cumpănă, săpată, de regulă în spaţii neclare, bântuite şi lesne de… spurcat.

Ceea ce trebuie subliniat, cu privire la apele satului, este tocmai varietatea lor formală, dar şi simbolică. Corespondenţele apei cu sufl etul şi idealurile omului, cu temerile, reveriile şi nostalgiile acestuia, transpar şi în poemele din „La Lilieci”, aşa cum se văd şi în marea poezie romantică sau în cea modernă (Bachelard: 1995, 26-54).


242

Bibliografi e:Bachelard, Gaston, 1995, Apa şi visele, Bucureşti, Univers.Durand, Gilbert, 1998, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti,

Univers Enciclopedic.Gaivoronschi, Vlad, 2002, Matricile spaţiului tradiţional, Bucureşti, Paideia.Guénon, René, 1997, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, Humanitas.Hinoveanu, Ilarie, 1974, Convorbiri cu…, Craiova, Scrisul Românesc.Manolescu, Anca, 2002, Locul călătorului, Bucureşti, Paideia.Sorescu, Marin, 2010, La Lilieci, I, II, Bucureşti, Jurnalul Naţional.


243

Filofteia Lăcătuşu, un cântec stins la 30 de aniDorin Brozbă

La 7 iunie 1947, vine pe lume Filofteia Daju1. După terminarea ostilităţilor celui de-al doilea război mondial, românii, laolaltă cu celelalte naţiuni din Europa şi de pe alte continente, căutau să înceapă o nouă viaţă tihnită, de care fuseseră vitregiţi vreme foarte îndelungată.

În satul Dealu Roşu, comuna Alunu, judeţul Vâlcea, afl at la câţiva zeci de metri de graniţa cu judeţul Gorj, Maria şi Victor Daju, căsătoriţi prin 1945, aveau deja o fetiţă, născută în 1946, pe care o botezaseră Victoria, nume dat în cinstea biruirii fascismului, iar acum, la vreme de cireşar a lui 1947, aşteptau din zi în zi să vină pe lume şi ce-a de-a doua odraslă pe care o presimţeau a fi tot fată. Mult nici n-a prea durat, fi indcă, în după amiaza zilei de 7 iunie 1947, puţin după ora 15, în micuţa şi cocheta căsuţă afl ată chiar pe coama dealului, împădurit de jur-împrejur cu păduri de stejar şi pin, s-au auzit primele plânsete ale nou-născutului. Era, într-adevăr, o fetiţă vioaie, cu greutatea puţin trecută de trei kilograme, care a fost primită pe lume cu multă bucurie de întreaga familie Daju, precum şi de unchii, de mătuşile, de verii şi de bunicii Iosu, rubedeniile afl ate nu departe de casa tinerilor Maria şi Victor Daju2.

Pentru Maria, proaspăta mămică, noaptea de 7 spre 8 iunie n-a fost prea liniştită. A avut un vis ciudat, în care se făcea că un roi de viespii se aciuiase pe trupul pruncuţei sale, forţând-o să le alunge disperată cu un batic înfl orat, ce-l purta pe cap. Într-un târziu, înfi orată de ţipetele sfâşâietoare ale fetiţei, cu sufl etul aproape sufocat de spaimă, a reuşit să izgonească viespile care s-au înălţat rapid, ca un mic norişor, îndreptându-se în zare, până în turla bisericii de la capătul satului Alunu. Lac de sudoare, trezită brusc din somn la orele trei ale nopţii, cu micuţa la sân care sugea liniştită, mama n-a putut să mai pună geană pe geană până dimineaţa, când le-a povestit celor din familie, oarecum înfi orată, visul de pe timpul nopţii.

Considerând că un asemena vis nu-i decât un mesaj al Necuratului, bătrânele din familie au luat pe un vătrai jar din vatră, au presărat pe el câţiva bobişori de tămâie şi au împrăştiat fumul cu râvnă, prin casă, prin curte, precum şi la

1 Dorin Brozbă, Filofteia Lăcătuşu, un cântec stins la 30 de ani, Târgu-Jiu, 2007, p.122 Ibidem, p.13


244

ieşirea din gospodărie, pe ulicioara din apropierea casei. Apoi, rând pe rând, părinţii, bunicii şi celelalte rubedenii au considerat că, în urma unui astfel de vis urâcios, mititica e musai să poarte un nume de. . . sfântă ! Unii doreau s-o cheme Paraschiva, alţii Maria, ceilalţi, Elena, însă, într-un fi nal aprins, susţinut şi de cei doi proaspeţi părinţi, câştig de cauză a avut bunicul ei din partea mamei, Vasile Iosu, care i-a convins pe toţi că ar fi cel mai nimerit este s-o boteze Filofteia! Aceasta era sfânta lui favorită deoarece îşi avea locul în calendarul creştinătăţii tot într-o zi de şapte, ce-i drept, în decembrie, iar de curând, o rudă apropiată, grav bolnavă, vizitase sfi ntele moaşte ale Filofteiei, de la mănăstirea Curtea de Argeş, tămăduindu-se complet, fără să mai aibă probleme cu sănătatea.

Astfel, pe data de 8 iunie 1947, în jurul orei 12, Victor Daju şi-a înregistrat cea de-a doua copilă în catastifele Primăriei Alunu, de unde i s-a eliberat şi certifi catul de naştere, cu numele de Filofteia Daju.

La 14 ani, în 1961, Filofteia cântă cu banda faimosului Nelică Popescu. După ce a absolvit Şcoala gimnazială din Alunu, Nelică Popescu, cel mai faimos rapsod popular din zona Horezului, Alimpeştiului şi Roşiei de Amaradia, a afl at că prietenul său de cântări3, Vasile Gogenete, are o nepoată plină de talent, cu o voce fermecătoare, şi îi propune acestuia să-i dea voie să cânte la câteva petreceri şi cu banda sa de lăutari. Pe moment, bunicul are o strângere de inimă la gândul că şi-ar putea pierde nepoata din banda sa, dar, pe de altă parte, conştientizează că alături de Nelică poate să-şi diversifi ce repertoriul şi să capete o faimă şi mai mare în zona Vâlcei şi a Gorjului.

Transferul în banda lui Nelică a fost de bun augur, fi indcă aici a cunoscut, pe lângă şeful cel mare, bun solist vocal şi viorist, nişte maeştri ai genului, cum erau Neluţă Cazacu, la acordeon, Niţu Ardeoaica, la ţambal, Ducu Diţă, la tobă, şi Dumitru Joiţoiu, la contrabas. Repertoriul Filofteiei se compunea în special din baladele, doinele şi cântecele locului, culese de la bunicul Gogenete, de la tatăl Victor Daju, iar acum, iată, de la maestrul Nelică Popescu. Copila era fascinată şi de cântecele Privighetorii naţiei româneşti, Maria Lătăreţu, şi aproape de fi ecare dată, când avea ocazia, cânta cu mult curaj şi talent creaţii minunate, cum sunt : „Voi, voi, voi, mândrelor, voi”, „Tu, mamă, când m-ai făcut”, „În pădure la Stroieşti”, „Trei în lume nu se poate”, „Ce-ai în gură, Mărioară ?” sau „Teiule, frunză rotată”, fapt ce cucerea oriunde ascultătorii, deşi era o simplă copilă de numai 14 ani, sărăcuţă, ce provenea dintr-o familie numeroasă, căreia unii cunoscători ai folclorului îi prevesteau o carieră artistică excepţională, socotind-o, pe drept cuvânt, chiar o demnă urmaşă a Mariei Lătăreţu !

Filofteia pleacă din casa părintească, la doar 15 ani. Odată cu lăsarea la vatră, Mite Lăcătuşu s-a ţinut de promisiunea făcută în scrisori Filofteiei şi într-o zi de joi a lui noiembrie 1962, însoţit de Constantin, tatăl său, de Titu, fratele mai mare, şi de naşii acestuia, Ioana şi Petrică Piţian, au plecat în Dealu Roşu, satul

3 Ibidem, p.23


245

cântăreţei, pentru ca s-o peţească la părinţi4. La revederea după timpul ce trecuse destul de greu, tinereii , împreună cu familiile, au convenit să se împreune din acele zile iar actele şi nunta să le facă după un an de zile, când fata împlinea 16 ani şi putea să-şi legalizeze ofi cial căsătoria în actele de stare civilă.

„ La fel ca şi noi – îşi reaminteşte Mite Lăcătuşu acum, după mai bine de patru decenii –, familia Daju era foarte săracă, avea mulţi copii şi ne-a dat fata în speranţa că ea va continua să cânte cu trupa noastră iar viaţa îi va fi mult mai uşoară, alegând această cale. Când am plecat de acolo, Filofteia, viitoarea mea soţie, era îmbrăcată într-un taioraş bleu, fără buzunare, iar în picioare avea nişte papuci de cauciuc. Cam asta era întreaga ei avere, în acel timp îndepărtat. . . ”

Pe drumul de întoarcere, când s-a mers pe jos, vremea a fost extrem de friguroasă, dar nimeni nu s-a plâns în vreun fel, cale de zece kilometri, până la domiciliul Lăcătuşilor de la Zorleşti. De-acum, iată, foarte tânăra Filofteia, fata lui Victor Daju şi nepoata lui Gogenete, se îndrepta în viaţă pe un drum încă necunoscut, dar plin de promisiuni . . .

De la 1 noiembrie 1963, prin căsătorie, Filofteia Daju devine Filofteia Lăcătuşu. Vreme de un an de zile, banda lui Costică Lăcătuşu, căreia i se adăugase şi proaspăta noră, Filofteia, deja cunoscută în rândul sătenilor din Zorleşti şi din împrejurimi, a cântat la foarte multe nunţi şi petreceri, fermecând oamenii de toate vârstele prin frumseţea cântecelor sale. O seamă din cântecele tinerei soliste făceau parte din repertoriul Mariei Lătăreţu şi ale Mariei Ciobanu, prima, vestita gorjeancă de peste deal de Zorleşti, din Bălceşti, iar cealaltă, de mai încolo de Alunul natal, din Roşiile de Vâlcea.

Toate eforturile întregii familii Lăcătuşu, depuse în această muncă nu tocmai uşoară, cum pare pentru necunoscători, Mite Lăcătuşu şi Costică Rogojanu, la vioară, Costică Lăcătuşu, la chitară, Mielu Lăcătuşu, la ţambal, Filimon Piţian, la tobă, şi Filofteia, solistă vocală, aveau un rost bine defi nit : să-i facă o nuntă frumoasă şi lui Mite, ca fratelui cel mare, Titu, căsătorit, la locul lui, pentru ca mai apoi să-i construiască şi o casă unde să locuiască alături de tânăra Filofteia şi de copiii lor. Primul pas a fost făcut prin ofi cierea căsătoriei la 1 noiembrie 1963, când Filofteia( Nuţi sau Nuţu, cum era alintată) a devenit soţia lui Dumitru ( Mite) Lăcătuşu, purtând de-acum numele de FILOFTEIA LĂCĂTUŞU5.

Nunta celor doi tineri a avut loc la Zorleşti, în anul 1964, şi a fost săvârşită odată cu botezul micuţului Daniel, fi ul lor, care a venit pe lume chiar în acelaşi an. Petrecerea a ţinut trei zile şi trei nopţi : s-a cântat şi s-a dănţuit meştereşte iar bucuria celor prezenţi a fost. . . recompensată cu bucate şi cu băuturi alese, de unde n-au lipsit sarmalele, piftia, friptura la ţest şi deliciosul tocan de oaie, stropite din belşug cu ţuică de prună şi cu vin rubiniu de Zorleşti ! Aşadar, noua familie Filofteia, Daniel şi Mite Lăcătuşu plecase în viaţă cu mult optimism şi cu multă, multă bucurie. 4 Ibidem5 Ibidem, p.39


246

Gelu Barabancea o transferă pe Filofteia Lăcătuşu la Ansamblul Artistic „Doina Gorjului’’.

Succesul Filofteiei Lăcătuşu, de la Craiova, n-a trecut neobservat nici de Gelu Barabancea, directorul şi dirijorul Ansamblului Artistic „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, instituţie înfi inţată cu un an mai înainte, în 1968, care dorea să facă performanţă în actul cultural numai cu artişti de mâna întâi. Într-o seară, după un spectacol al gorjenilor la Râmnicu-Vâlcea, maestrul Barabancea, prin intermediul vărului său, Fănică Barabancea, membru al Tarafului „I. T. A. ” din oraşul de pe Olt, a reuşit să discute cu soţii Lăcătuşu, Filofteia şi Mite, cărora le-a cerut să vină la Târgu-Jiu şi să lucreze împreună. De obârşie gorjeni, Filofteia şi soţul au acceptat propunerea maestrului şi în decembrie 1969 erau deja angajaţi la „Doina Gorjului”. Filofteia a fost încadrată pe post de solistă vocală iar Mite, şofer pe autobuzul Ansamblului.

Pe atunci, la începutul anilor’70, sediul „Doinei Gorjului” se afl a în incinta Teatrului de vară, loc unde îşi desfăşoară activitatea în zilele noastre Şcoala Populară de Artă Târgu-Jiu. Maestrul Gelu Barabancea era inginer de profesie, însă, printr-o ambiţie ieşită din comun, puţin mai târziu, absolvise cu rezultate excepţionale şi Conservatorul bucureştean. De loc din Corabia, judeţul Olt, dirijorul venise la Târgu-Jiu să facă lucruri deosebite cu acest ansamblu artistic şi avea susţinerea totală a Comitetului judeţean al Sindicatelor, organul ierarhic superior de care aparţinea această instituţie culturală.

Familişti fi ind, cu un copil în întreţinere, soţilor Lăcătuşu li s-a repartizat un apartament pe strada Minerilor, după care, în scurt timp, au intrat vârtos la treabă! Gelu Barabancea era un om foarte pretenţios cu toţi cei ce erau în preajma sa. Nu accepta jumătăţile de măsură şi era un adversar neîmpăcat al artiştilor care prestau în. . . particular, pe la nunţi , boteze şi alte cumetrii. În fi ecare luni de dimineaţă, la ora nouă, când începeau repetiţiile, fi ecare solist era testat la voce iar pe cei ce „călcau strâmb” îi trimitea imediat acasă, pentru două-trei zile, fără să fi e salarizaţi.

Socotit de toată lumea drept ctitorul incontestabil al Ansamblului Artistic „Doina Gorjului”, Barabancea a reuşit ca în mai puţin de doi ani de zile, după o serie de concursuri foarte severe, să adune o pleiadă de valori autentice, aşa cum erau : Ileana Leonte, Sica Rusu Durlai, Filofteia Lăcătuşu, Nelu Bălăşoiu, Mihai Lazăr, solişti vocali, Niculae Petre Emil(Dide), Ionel Puia, Costică Burleanu, Nelu Ciocan, Nicolae Lătăreţu, Florea Stan, Ion Enoiu, Alexandru Tănase, Ion Bobirci, Alexandru Trohonel, Ion Lătăreţu, Tudor Mustăţea, Virginica Surcel, instrumentişti, sau Dumitru Durlai, Mihai Pilaf, Porumbiţa Mitran, Florea Dobrescu, Florin Badea, Florentina Florescu, Elena Pârcălăbescu, Maria Codreanu, Ioana Iureşel, Melania Smeu, Florea Merişor, dansatori.

Oricare cititor ce parcurge cu privirea, fi e şi în treacăt, aceste nume ajunse celebre ulterior, îşi dă seama cu uşurinţă de marea valoare a Ansamblului Artistic


247

„Doina Gorjului”. Ca urmare, an de an se organizau turnee de câte două-trei luni în întreaga ţară, obţinându-se bani frumoşi, succese şi multă faimă pentru toţi cei ce evoluau pe scenă.

Între anii 1974-1976, Filofteia Lăcătuşu devine noul star al cântecului gorjenesc

Moartea neaşteptată a maestrului Gelu Barabancea, în 1973, la doar 42 de ani, omul care avea merite incontestabile în creşterea valorică a Filofteiei, n-a descumpănit-o, ci, dimpotrivă, a ambiţionat-o şi mai mult în continuarea unei cariere artistice de excepţie. Noul partener de viaţă o susţinea necondiţionat în tot ceea ce făcea iar bunele rezultate n-au întârziat să apară. Mai întâi, după o muncă de aproape o jumătate de an, în 1975, a înregistrat la „Electrecord” ce-l de-al doilea său disc, pe format mare, intitulat sugestiv pentru aceste frumoase plaiuri : „Jiule, pe malul tău”. El conţine 11 cântece de mare sensibilitate artistică, dintre care la loc de cinste se situează celebrele „Ascultă, gorjanule”, „Am auzit o minciună”, „Măi neicuţă, nu uita” sau „Gorjule, iubitul meu”.

Încântaţi de creaţiile scoase pe piaţă de cunoscuta gorjeancă Filofteia Lăcătuşu, realizatorii de la Televiziunea Română i-au făcut o seamă de înregistrări, fi lmate în satul Suseni, la Muzeul de la Curtişoara şi în studiourile de la Bucureşti. Dintr-o cauză inexplicabilă, în zilele noastre, redactorii de la emisiunile folclorice ale aceleaşi televiziuni, publice de astă dată, le programează rar sau deloc, spre dezamăgirea multor iubitori ai cântecelor Filofteiei noastre.

Odată cu succesele artistice obţinute de solistă, nici colegii de la Ansamblul „Doina Gorjului” nu se lăsau mai prejos. Maestrul Stelian Ghiocel, noul dirijor, acorda atenţie sporită fi ecărui angajat care dorea perfecţiune în tot ceea ce făcea. Marii avantajaţi nu erau decât spectatorii care aveau privilegiul de a fi răsfăţaţi, pe lângă soliştii vocali, cu dansurile corpului de balet în care excelau şi acum , după „epoca Barabancea”, Dumitru Durlai, Mihai Pilaf, Jeni Cristian, Mitică Hornea, Monica Mirulescu, Ioana Lupulescu sau Mariana Dima. De instrumentişti, ce să mai zicem ? Adevăraţi aşi ai genului !Virginica Surcel, Costică Burleanu, Nelu Ciocan, Marin Feraru, Nicu Lătăreţu, Nicolae Petre Emil Dide, Ionel Puia, Dorel Mustăţea, Alexandru Tănase, Virgil Falcoe. . . Era în anul 1976! Prin tot ceea ce făceau în munca artistică, membrii Ansamblului Artistic „Doina Gorjului” confi rmau încă o dată că judeţul de pe Jiul de Sus este un nesecat izvor de talente, demne urmaşe ale faimoşilor dumnealor înaintaşi : Nicu Novac, Maria Lătăreţu, Tică Lătăreţu, Iustina Băluţeanu, Petre Geacu Cătăroiu, Nelu Bobirci sau ale atunci recentului mare dispărut, Gelu Barabancea.

4 martie 1977, ultima zi din viaţa Filofteiei Lăcătuşu

4 martie 1977 : o zi obişnuită din istoria ţării. Soarele răsare deasupra pământului românesc la ora 6, 50. Potrivit calendarului, se întrezărea o zi ca


248

toate celelalte, specifi ce începutului de primăvară, când stai în cumpănă dacă să îmbraci paltonul sau pardesiul.

La postul „ Radio Bucureşti”, crainicul anunţă clar şi concis pronosticul meteorologilor : „Vremea va continua să se încălzească. Cerul va fi variabil, mai mult noros. Temperaturile maxime vor oscila între plus 5 şi 12 grade, iar minimele între minus 5 şi zero grade, în jumătatea de nord, şi între minus 2 şi plus 3 grade, în celelalte regiuni... ” Aşadar, iată cum începea o nouă zi aici, în ţara Mioriţei, de la Dunăre şi Carpaţi.

În casa de la Târgu-Jiu, Filofteia Lăcătuşu împreună cu Gicu Simu se treziseră mai devreme ca de obicei, fi indcă urmau să străbată un drum lung până în Capitală iar solista îşi pusese în minte să mai treacă de câteva ori cu privirea peste cântecele ce avea să le înregistreze a doua zi, pe 5 martie, la „Electrecord”, pentru cel de-al treilea disc muzical. Cu toate astea, în colţişorul ei de cameră, cu vraful de hârtii în faţă, avea momente când se oprea din treabă şi cădea pe gânduri, fără să spună nimic. Observând aceste frământări, Mina Geică, prietena sa, în timp ce-i prepara un ceai de tei cu miere, şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat-o : „Nuţi, ce-i cu tine? Eşti bolnavă ?!”. Filofteia, după câteva momente de tăcere, cu o anumită stânjeneală, i-a povestit pe scurt că noaptea a visat-o mireasă pe Maria, sora sa mai mică, decedată nu demult, la 22 de ani. Mai mult, cu două zile în urmă, noaptea, la Suseni, Ciobi, câinele blând al familiei, urlase toată noaptea, spre nemulţumirea stăpânilor, cărora nu li se mai întâmplase o asemenea ciudăţenie cu animalul. Mina a încurajat-o, spunându-i uşor înfi orată că, de regulă, în luna martie, asemenea vise sunt frecvente şi la alţi oameni, din cauza asteniei de primăvară !

Pe drum, urmau să meargă împreună cu rudele lor, Anisia şi Ion Simu, cu domiciliul tot în oraş, pe lângă biserica de aramă, care doreau să-şi viziteze băiatul, afl at în cătănie la Unitatea militară de la Mihai Bravu. Plecarea spre Bucureşti s-a făcut puţin după masa de prânz, în jurul orei 13, cu maşina personală, o „Dacia 1100”, a rubedeniilor amintite mai înainte. De-a lungul traseului, atmosfera a fost relaxantă, cei patru pasageri plănuind ca în duminica imediat următoare, pe 6 martie, la întoarcere, să meargă împreună la sora cea mare a Filofteiei, Victoria Foi, din Roşia de Amaradia, care îi avertizase că o să-i ospăteze cu un curcan preparat la cuptor, stropit cu vin alb, păstrat încă din toamnă, într-o damigeană de zece litri.

Cînd au ajuns la Bucureşti, fi x la ora 21 a zilei de 4 martie, Vasile Măruţă, fotograful şi omul bun la toate, sosit mult mai devreme, cu altă maşină, le reţinuse deja camerele 101 şi 102, la Hotelul „Victoria”, o locaţie cochetă, liniştită şi de bun gust pentru provinciali. Mai presus de aceasta, Măruţă procurase şi 12 kilograme de păstrăv, ce constituia atenţia Filofteiei şi a lui Gicu pentru întâlnirea de a doua zi cu naşa Maria Ciobanu şi cu un prieten apropiat, generalul Victor Petrescu, medic orelist la Spitalul militar, căruia solista îi solicitase o consultaţie


249

preventivă la gât. La ora 21, o5, după ce Măruţă şi Gicu Simu depozitaseră peştele până a

doua zi în portbagajul maşinii, cei patru au urcat în camere după ce, mai înainte, comandaseră câte o bere şi câte o cafea pentru fi ecare. Rudele lor, mai vârstnicii Anisia şi Ion Simu, n-au fost mulţumiţi de camera lor 102 şi au solicitat să li se dea urgent o altă cameră. În jur de 21, 10, Măruţă, amuzat oarecum de cele întâmplate, le-a spus celor patru gorjeni, proaspăt cazaţi, că până se instalează ei confortabil în camere vrea să dea o raită până la barul de la „Intercontinental”, pentru „a trage în poză” niscaiva artişti şi cântăreţi celebri care obişnuiau, uneori, să vină seara la un şpriţ sau la câte o . . . tărie de import ! A plecat imediat şi după ce a parcurs câteva zeci de metri , abia intrat în pasajul ce face legătura cu Teatrul Naţional, brusc a simţit că nu se mai poate ţine pe picioare şi aproape imediat a auzit un huruit puternic.

De Ziua Femeii, la 8 Martie 1977, Filofteia Lăcătuşu a fost înmormântată alături de alesul inimii sale. Tragica dispariţie a marii artiste gorjene, la nici 30 de ani împliniţi, i-a îndurerat profund pe gorjeni şi pe nenumăraţii săi admiratori din întreaga ţară. Încă de la primele ore ale dimineţii de 8 martie 1977, Suseniul, micuţul sătuc unde Filofteia şi Gicu făcuseră o nuntă fermecătoare, cu doar cinci luni în urmă, a fost luat cu asalt de sute şi sute de oameni îndureraţi. La ora 9, deja, datorită mulţimii venite cu autobuze, cu maşini personale, cu biciclete, cu căruţe sau pe jos, ca s-o conducă alături de Gicu pe ultimul drum, nu mai era loc să se arunce un simplu ac. Undeva, în sala casei, era depus tabloul lor de la recenta nuntă, mireasă şi mire, iar atmosfera din jur sporea emoţia la cote inimaginabile, prin cântecele de jale interpretate de bunii şi neconsolaţii ei colegi de la Ansamblul Artistic „Doina Gorjului”, în frunte cu maestrul Stelian Ghiocel.

Până la biserică, unde aveau în plan să se cunune cât mai curând, sicriele celor doi, al Filofteiei şi al lui Gicu, rămaşi uniţi şi dincolo de moarte, au fost purtate pe braţele tremurânde ale mulţimii care plângea în hohote, deoarece le dispăruse atât de nedrept şi de timpuriu cea care, prin cântecele sale duioase, le înseninase chipurile şi le înveselise inimile cernite de necazuri : frumoasa şi talentata mare artistă a folclorului gorjenesc şi românesc, Filofteia Lăcătuşu.

... Era data de 8 martie 1977, ora 15, 30. Din acest moment, Filofteia se înscrisese defi nitiv în Orchestra îngerilor iar noi, cei rămaşi un pic mai mult pe pământ, avem datoria nobilă să nu-i uităm cântecele în care a surprins atât de veridic şi emoţionant dărnicia vieţii şi frumseţea de neegalat a plaiurilor gorjeneşti.


250

ANEXE

Foto 01. Filofteia L c tu u ( 1947-1977)


251

Foto 02. În recital cu Doina Gorjului, în anul 1975


252

Foto 03. Filofteia, mireas , în septembrie 1976, al turi de na a Maria Ciobanu


253

Pictura murală de la Mănăstirea Tismana

Ion Popescu-Brădiceni

Cercetarea ansamblurilor murale păstrate, începând cu bolniţa Bistriţei (1520) şi încheind cu Tismana (1564) ne îngăduie să afi rmăm existenţa unei viziuni artistice înrudite la autorii decorurilor; tipologia asemănătoare a fi gurilor a căror fi zionomie este în acelaşi timp diferită de aceea grecească, desenul corect, lipsa contrastelor cromatice puternice între părţile umbrite şi cele luminate, evitarea acordurilor de culori complementare şi preferinţa pentru o armonie discretă de tonuri potolite. Ca pretutindeni, în zona afl ată sub infl uenţa artei bizantine, pe teritoriul României se disting în Evul Mediu, trei ipostaze şi respectiv trei tehnici principale în care s-a manifestat pictura: fresca, icoana pe lemn, miniatura. Dacă fresca împodobea în întregime pereţii interiori ai bisericilor, icoana pe lemn distribuită pe panouri pictate alcătuia aşa-zisul iconostas (catapeteasmă), care desparte, ca un perete, naosul de altar. Originile icoanei – simţim nevoia să ne amintim – le afl ăm din prefi gurările Vechiului Testament care s-au împlinit în Noul Testament, înfăţişând şi schiţând mai dinainte pe cele viitoare: icoana crucii, făurită de Moise când a ridicat şarpele în pustie, folositoare spre preînchipuirea Adevărului, ca chip şi umbră a celor viitoare; Maica Domnului simbolizată de chivotul legii. Hotarul dintre lumea divină-veşnică şi lumea umană-trecătoare este considerată de Sfi nţii Părinţi a fi iconostasul. Pictura icoanelor de pe iconostas ajută la înţelegerea sensului Liturghiei şi a scopului său care constă în unirea credincioşilor cu Hristos, a pământului cu cerul. Icoanele au fost aşezate pe iconostas în special după perioada iconoclastă (843). Originea iconostasului provine din Vechiul Testament (Ieşirea) sub formă de perdea sau văl numit în Septuagintă Katapeteasma, pentru a separa sfânta de sfânta sfi ntelor. Icoanele care alcătuiesc iconostasul se găsesc într-o strânsă unitate teologică cu scopul de a oferi credincioşilor un rezumat al iconografi ei bisericeşti în cele mai importante din Vechiul şi Noul Testament; e trăsătură de unire între Vechiul Testament, reprezentat pe catapeteasmă prin prooroci care l-au prevestit şi au întreţinut în mijlocul poporului speranţa în venirea Lui şi între Noul Testament reprezentat aici prin Sfi nţii Apostoli şi recapitulată prin episoadele ei cele mai importante, de la momentul Bunei Vestiri, până în momentul culminant al Răstignirii, Patimii şi


254

morţii lui Hristos, prin care s-a realizat de fapt mântuirea lumii, moment înfăţişat sus pe Crucea Răstignirii, aşezată pe partea cea mai înaltă şi centrală a tâmplei. Datând profeţilor biblici, vorbitori ai fi losofi ei, consistă în etica aspiraţiei către bine şi a combaterii Răului. „Profetul este suprema forţă (morală) din societate – subliniază Ion Banu – prin virtutea sa de a se insera în conştiinţa oamenilor, de a-i lumina asupra evenimentelor şi, în cele din urmă, de a deveni exponentul conştiinţei sociale, colective”. Amos, Hoşeia (Ozeea), Ieşaiahu (Isaia), Nicaiahu (Mica sau Miheia), Telania (Sofonie) şi Nahum (Naum), Irmiyahu (Ieremia), Ovadia (Obadia), Iehezcheil (Iezechil), Hababuc (Avacum), Hagai (Agheu), Zeharia (Zaharia), Joel (Joil), Iona, Malahi (Maleahi) au modifi cat cursul istoriei prin darul lor de a răscoli conştiinţele şi de a face ca sentinţele lor să capete tăria unor imperative categorice.

Tot la Tismana, în secolul al XIV-lea două din piesele de broderie: un epitrahil şi o bederniţă reprezintă: cel dintâi „o suprafaţă decorată abundent cu motive geometrice, un fel de arabescuri ce încadrează 80 de medalioane dispuse perechi, în care apar chipuri de sfi nţi, teologi, monahi, îngeri, materialul folosit fi ind fi rul de aur şi de argint cusut pe suport de mătase albastră; cea de-a doua o compoziţie „coborârea la iad (Anastasis), fondul fi ind şi aici bogat decorat ci motive vegetale, iar chenarul fi ind format din vrejuri meandrice şi semipalmate, pe nimburi fi ind fi xate şi perle – procedeu ce va căpăta amploare mai ales în perioada de declin a acestei arte (secolele XVII-XVIII).

În secolul al XV-lea, tot la Tismana găsim exprimată viguros arta metalelor în ferecăturile tetraevanghelierului caligrafi at de Nicodim de la Tismana, datând din anii 1404-1405. „În afară de orice infl uenţă gotică, imitând deopotrivă modelele bizantino-balcanice, această piesă este bogat ornamentată cu scene fi gurative şi cu motive vegetale. Pe una din scoarţe este redată scena Răstignirii; Iisus pe cruce este încadrat de Maria şi de Ioan Evanghelistul împovăraţi de durere. Dacă trupul lui Iisus este disproporţionat şi diform, cel al Mariei este zvelt şi frumos drapat, faldurile alcătuind un decor elegant; Scena este limitată de un chenar format din portrete de sfi nţi încadraţi de arcade trilobate. Cealaltă scoarţă reprezintă o Pogorâre la iad (Anastasis). Cristos cu o cruce pe umăr întinde mâna lui Adam, afl at într-un sarcofag, şi calcă peste Hades. Chenarul este format de astădată de o împletitură întreruptă din loc în loc de bumbi puternic reliefaţi”. Asupra trăsăturilor stilistice ale ferecăturii de la Tismana vom face câteva observaţii. Această ferecătură rămâne un martor preţios al faptului că arta românească asimilase în mod creator schemele şi elementele de morfologie artistică din lumea bizantino-balcanică, topindu-le în sinteze cu particularităţile proprii. Într-o măsură chiar mai mare decât pictura şi broderia epocii, ferecătura de la Tismana va deveni prototip pentru toate piesele de acest gen lucrate în secolele următoare.

La Tismana secolului al XVII-lea, s-au resimţit infl uenţele şcolii de la Hurez. Temele sunt pătrunse de sufl ul viu al realităţii. Imaginile religioase sunt tratate


255

ca nişte scene luate din viaţă. Personajele încep să îmbrace costume după moda vremii, evenimentele biblice încep să se producă în ambianţă locală; elementele din folclor, din obiceiurile pământului se infi ltrează, dând culoare, iar uneori şi haz, temelor tradiţionale. Interesul pentru amănunte, narativismul împins până la prolixitate, ca să nu mai vorbim despre pasiunea pentru decorativ, sunt toate acestea însuşiri ale unui limbaj nou, poate mai plebeu, poate lipsit de aura de nobleţe a picturii aulice din trecut, dar mai viguros, mai suculent, mai plin de savoare. În încă o broderie (un epitaf) infl uenţa barocului este de necontestat, este vizibilă aceeaşi propensiune spre decorativ: nimburi mari, contururi punctate cu perle, falduri bogat desfăşurate, în acest Epitaf de la Tismana, câmpul broderiei este ocupat de două scene în loc de una cum se obişnuia. Acestea sunt Coborârea de pe cruce şi Plângerea lui Cristos despărţite una de alta printr-un spaţiu foarte îngust. Din această cauză persoanele sunt înghesuite unele în altele, iar îngerii, care în epitafurile vechi ocupau un spaţiu destul de mare, au fost aici aproape eliminaţi, sau mai precis transferaţi în afara inscripţiei de pomenire, unde busturile lor înscrise în medalioane formează un fel de chenar. În secolul al XVIII-lea, pictura de biserică va purta amprenta stilului brâncovenesc. Societatea vremii începe să zămislească opere care reprezintă „când vechiul într-o formă nouă de imitaţie, când noul în vechi straie moştenite”.

O notă de eclectism este desigur în aceste cazuri, inevitabilă, aşa cum inevitabil este şi caracterul contradictoriu care face din arta epocii o artă cu chip dublu; se înţelege prin dublicitate alăturarea de artă aulică şi artă populară neomentalitar.

Deşi sub registrul icoanelor împărăteşti se mai zugrăvesc teme din istoria biblică a Vechiului Testament afl ându-se în legătură simbolică cu jertfa Legii noi (slujirea la templu a preotului Zaharia, înălţarea şarpelui de aramă în pustie, în Numerii 21-8 şi Ioan 3,14) , ca simbol (tip) al Crucii salvatoare, Sacrifi ciul lui Avraam (Facere cap.22), ca preînchipuire a jertfi rii Fiului lui Dumnezeu pentru lume şi ofranda de pâine şi vin adusă de Melchisedec de către Salem, regele Ierusalimului (Facere 14,17-20), ca preînchipuirea Jertfei Euharistice ; în acelaşi iconostas, conturat ferm prin vestitele erminii, în registrul de deasupra sunt aşezate icoanele cu 12 dintre proorocii mari şi mici ai Vechiului Testament, având în mijloc icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus; deşi Sfânta Treime care era evocată, indirect, sub forma celor trei îngeri pe care îi ospătează Avraam în scena Cina din Mamvri (Filoxenia lui Avraam), va fi înlocuită cu Treimea Savaot-Tatal (cel vechi de zile), Sfânt Duh în chip de porumbel şi Iisus; este relevant să observăm că în secolul al XVIII-lea şi la Tismana, pictura va regăsi sufi ciente resurse interne şi externe pentru a supravieţui, transformându-se treptat şi pentru a ajunge la o nouă calitate.

Dintr-o generaţie mai tânără, activi în deceniile de la mijlocul veacului, sunt Grigore Ranite care pictează la Tismana, în 1732, împreună cu Gheorghe, Tudor şi Vasile Diaconu. Peste un an (1733), Ranite zugrăvea biserica din Vădeni –


256

Târgu-Jiu, ca după aceea să treacă în Transilvania.Toţi aceşti artişti, cu conştiinţa valorii şi a demnităţii profesionale, semnându-

şi opera colectivă – individualismul încă nu funcţionează, dar spre asta se merge – fac parte din şcoala de la Hurez şi obiectivele la care-şi aduc contribuţia sunt plasate în mediul monastic. Necesitatea de a se ţine de canoane, de a aplica programe inspirate din viaţă, din practicile şi istoricul monahismului mai este aici de rigoare. Cu a doua jumătate a veacului însă, când ctitorii încep să fi e în număr covârşitor, micii boieri, târgoveţii şi chiar ţăranii, artistul îşi permite să-şi ia libertăţi să dea frâu fanteziei. Ceea ce în trecut era excepţie devine acum regulă.

Inovaţiile sunt de conţinut şi de formă deopotrivă. Purtătorii lor sunt puzderia de zugravi ai epocii postbrâncoveneşti, recrutaţi dintre mireni şi din cinul preoţesc (preoţi, diaconi, dascăli). Unii au rămas anonimi, dar alţii au avut grijă să-şi încondeeze numele pe ziduri. Popa Gheorghe, Dima Dragomir, Rafail (călugăr), Grigore, Manole, Dinu din Craiova, Mihai din Târgu-Jiu sunt dintre aceştia.

Reprezentarea Sfi ntei Treimi. Sfânta Treime apare în iconografi a bisericească în două forme:

1. Cea dintâi e Filoxenia (iubirea de străini sau ospeţia) lui Avraam, inspirată din arătarea lui Dumnezeu sub chipul celor trei bărbaţi la stejarul din Mamvri (Facere 18 şi urm.). Trei îngeri stau aşezaţi în jurul unei mese, zugrăviţi pe un fond de arhitectură. Uneori, Avraam şi Sara stau la dreapta îngerului din mijloc care ţine în stânga, ca şi ceilalţi, bagheta de aur a îngerilor. Pe masă se văd pâini şi fructe, iar uneori şi amfore. Uneori, dedesubtul scenei centrale, în primul plan, se vede un bărbat care junghie taurul cu care Avraam a pregătit masa divinilor oaspeţi (aşa de exemplu, în nartexul bisericii de la Tismana, sec. XVIII).

Filoxenia poate fi pictată şi în altar când rămâne spaţiu liber la una din extremităţile de nord sau de sud ale registrului cu Cortul Mărturiei. Această temă din Vechiul Testament o găsim ilustrată în pictura rusă, în strălucita icoană a lui Rubliov (sec. XV) considerată model iconografi c, „Icoana Icoanelor”.

Icoana reprezintă sub chipul a trei îngeri pe cei trei oaspeţi veniţi la Avraam (Facere 18, 1-15). Ei formează „Sfatul cel veşnic”, aşa cum stau aşezaţi în jurul unei mese pe care se afl ă un potir cu struguri. Cei trei au aripile adunate, capetele înclinate ca în adâncă şi îndelungă meditaţie. Corpurile foarte alungite şi zvelte, înveşmântate în clasica ţinută, cămaşă strânsă lângă gât, cu falduri şi mâneci bogate şi un fel de togă, aruncată pe-un umăr, căzând bogat în falduri pe trup până jos şi acoperind numai un braţ. Mâinile lungi, fi ne, sprijinite de masă arată parcă pământul. În mâna stânga au bagheta lungă şi subţire cu care sunt zugrăviţi, în general, îngerii. Din chipurile lor transpare o linişte ca o răsfrângere din liniştea veşnicei odihne. Capetele înclinate sunt înconjurate de aureole. Aripile şi aureolele acoperă spaţiul parcă pentru a centra fi gurile, lăsând abia văzute pe fundal, departe, o construcţie, transpunere sub formă de palat a colibei lui


257

Avraam şi stejarul din Mamvri, şi el înclinat ca de o sufl are de vânt. Chipul Sarei şi al lui Avraam sunt abia schiţate undeva, departe, la poalele clădirii, atenţia pictorului concentrându-se asupra planului principal al icoanei: prezenţa celor trei oaspeţi dumnezeieşti. Coloritul icoanei, amestec de roşu purpuriu, albastru dens, liliachiu, roz-pal, argintiu şi auriul nimburilor şi toată lumina care pare că izvorăşte din fundal şi din întreaga icoană, totul degajă o stare de bucurie a harului.

2. A doua reprezentare a Sfi ntei Treimi înfăţişează pe Cel Vechi de Zile, Dumnezeu-Tatăl (în viziunea lui Daniil 7,9) sub chipul unui bătrân cu părul şi barba albe, aşezat pe o bancă alături de Mântuitorul care are chipul unui bărbat tânăr şi având între Ei, înălţându-se în mijloc, Crucea, peste care pluteşte Sfântul Duh sub formă de porumbel. Din Gestul de ridicare a mâinii drepte pe care-l fac amândoi, Tatăl şi Fiul, Ei par prinşi într-o convorbire. Astfel sunt înfăţişaţi în prima icoană din ansamblul Acatistului Maicii Domnului de pe zidul de sud, cu pictură exterioară, de la Tismana. Pe partea de sus a ovalului, care serveşte de fundal Crucii şi Sfântului Duh, se vede un chenar lat, de culoare închisă, pe care se proiectează chipuri de serafi mi. Scena aceasta e reprezentată foarte asemănător la Mănăstirea Dragomirna (sec. XVII). Acest mod de reprezentare a fost pus în legătură cu infl uenţe occidentale; Îl găsim însă şi pe icoane ruseşti din secolul XVI. Se observă însă că, în bisericile mai noi, s-a generalizat reprezentarea Sfi ntei Treimi astfel: Dumnezeu-Tatăl aşezat pe norii cerului sub chipul Celui Vechi de Zile, bătrân, cu plete şi barbă albă, ţinând sceptrul în mână; are în dreapta Sa pe Fiul Său, având chipul unui bărbat matur; El binecuvântează cu mâna dreaptă, iar cu mâna stângă ţine Sfânta Evanghelie; deasupra lor pluteşte sub chip de porumbel Duhul Sfânt, iar între Ei se afl ă globul pământesc .

Păşind în naos, intrăm în universul pictural al meşterilor din sec. al XVIII-lea. Pe zugravii iscăliţi pe pisanie sau pe turlă i-am întâlnit, răzleţi, lucrând şi la alte monumente ale Olteniei. Astfel, Ranite Gligorie a mai lucrat la Govora şi Vădeni, Gheorghie la Polovragi, Tudor la Baia de Aramă. Cât despre Vasile Diaconu, el avea să joace un rol deosebit în perioada următoare, când părăsind Oltenia, fundează o şcoală românească în Banat, la Gradiştea Mare, unde predă şi meşteşugul zugrăviei.

Programul iconografi c este cel clasic, culminând cu Pantocratorul din cupolă, cu cetele îngereşti, prorocii şi evangheliştii dispuşi pe turlă, urmaţi pe pereţii naosului de trei registre cu episoade din viaţa lui Iisus, despărţite printr-un şir de medalioane de registrul inferior al teoriei de sfi nţi – între care locul dominant revine celor militari. Două mari scene cu un număr imens de personaje ocupă parte superioară a peretelui de vest: Duminica Tuturor Sfi nţilor şi, dedesubt, Adormirea Maicii Domnului.

Compoziţiile din ciclul patimilor sunt un bun exemplu pentru urmărirea evoluţiei picturii murale în cei aproape două sute de ani scurşi de la zugrăvirea


258

pronaosului. Spaţiul sintetic şi abstract este înlocuit aici cu un peisaj bogat, semănat cu detalii pitoreşti, ca stâncile accidentate, vegetaţia măruntă, cetăţi sau clădiri. Diversitatea atitudinilor atinge uneori un dramatism expresionist (Uciderea Pruncilor şi Răstignirea, în absida nordică). Se multiplică elementele de detaliu asupra vieţii cotidiene; în scena naşterii lui Iisus (absida nordică) participă un tânăr păstor cu clop şi altul mai în vârstă, cu căciulă de blană, iar două femei scaldă pruncul într-o cristelniţă cizelată în felul argintăriilor din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Dar în privinţa meşteşugului zugrăviei, ductul unghiular al draperiilor nu mai reuşeşte să redea volumele, iar zugravii au uitat şi ştiinţa valorării culorilor. Pe de altă parte, scenele mari pierd din monumentalitate prin tendinţa exagerată de ornamentare a fi ecărei suprafeţe în parte. Dar picturii nu i se pot nega unele calităţi decorative, accentuate şi de folosirea cu prisosinţă a aurului la veşminte, armuri şi aureole. Dominanta coloristică este acordul de roşu şi albastru, în registrele mediane şi aurul, pe turlă şi în registrul mare de jos.

Portretele votive sunt dispuse pe tot peretele vestic, cuprinzând şi fi ridele de pe laturile de nord şi de sud ale naosului. Pe panoul din dreapta uşii este reprezentat ctitorul picturilor din 1564, vornicul Nedelco Bălăceanu, ţinând în mâini modelul bisericii, împreună cu soţia sa Anca şi un copil, urmaţi de Teodor Vel Ban cu soţia sa Voica, apoi de egumenul mănăstirii din vremea pictării ei, Ioan Arhimandritul.

O biserică absolut identică ţin în mâini şi ctitorii de pe panoul din stânga uşii – doi voievozi încoronaţi. În jurul acestor două personaje se duc încă cele mai vii discuţii. S-a susţinut că ei ar reprezenta pe Radu I şi Mircea cel Bătrân, ctitorii primei biserici de la Tismana; aşa menţionau şi inscripţiile repictate în ulei la 1844. Dar atunci când stratul de ulei a fost îndepărtat, lucrurile au devenit mai puţin clare, deoarece în vreme ce numele de Mircea s-a găsit efectiv şi pe fresca veche, inscripţia celui de-al doilea domnitor se ştersese cu totul. Luând în consideraţie argumente de ordin istoric, cât şi prezenţa portretelor domniţelor din pronaos, pare mai plauzibilă ipoteza că cei doi domni din acest panou sunt Petre cel Tânăr (al cărui nume s-a şters) şi tatăl său, Mircea Ciobanul. Lui Petru cel Tânăr îi cere vornicul Nedelco <<voe şi carte domnească>> pentru a zugrăvi biserica, iar domniţele din pronaos au fost identifi cate ca făcând parte din familia lui. Unele asemănări cu portretele aceloraşi domnitori din mănăstirea Snagov, executate cu un an înainte, întăresc această supoziţie. Rămâne nerezolvată problema de ce pictorul nu a reprezentat printre ctitori şi pe Radu cel Mare, al cărui nume este pomenit în pisanie, ca cel ce a rezidit biserica. Cât despre Nicodim, locul lui este în rândul sfi nţilor; îl găsim deci pictat pe piciorul arcului de răsărit al turlei, în colţul dinspre absida de nord. Reprezentarea este desigur convenţională, dar printre odoarele pe care le poartă, meşterul nu a uitat să zugrăvească bederniţa.

Şirul portretelor votive de pe panoul din stânga uşii se continuă în fi rida sudică cu Stanca Glogoveanu, cu Mihail Glogoveanu şi cu unicul lor copil Ştefan.


259

Frescele de la 1766, datorate lui Dimitrie Diaconu, extrase de pe pereţii exonartexului, pot fi îndeaproape privite în muzeul mănăstirii, ca şi în friza care ocoleşte sălile parterului şi etajului construcţiilor monastice. Ele nu diferă ca stil faţă de picturile din naos, vădesc însă o mai mare uscăciune în grafi smul lor.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ, NOTECarmen Laura Dumitrescu : Pictura murală din Ţara Românească în veacul

al XVII-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p.77;Sinaxarul: prezentare pe scurt a sfântului sau a sfi nţilor sărbătoriţi într-o zi,

inserată în slujba utreniei după peasna a şasea în Minei sau Triod (Ion M. Stoian: Dicţionar religios; Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p.253);

Vezi şi K.V. Rîjov, E.V. Rîjova: 100 de proroci. Mari propovăduitori ai credinţei: EuroPress Group, 2006; trad. De Irina Popa; ediţie de Aura Christi şi Andrei Potlog, Bucureşti, pp. 206-331;

Ion Banu: Profeţii biblici vorbind fi losofi e; Editura Ştiinţifi că, Bucureşti 1994, pag.19;

Vasile Florea: Istoria artei româneşti veche şi medievală, 3, Chişinău, Hyperion, 1991, pag.216;

Biblia sau Sfânta Scriptură; Societatea biblică interconfesională din România, cu o prefaţă de Teoctist, Patriarhul B.O.R., 1988.;

Proorocii sunt Moise, Ilie, Isaia, Ezdra, iar evangheliştii Matei, Marcu, Luca, Ioan;

Rada Teodoru, op-cit, pp.27-29;Vezi Monahul Grigore Krug: Cugetările unui iconograf despre sensul şi

menirea icoanelor; Editura Sophia, Bucureşti 2002;Ene Branişte: Liturgica generală; Ediţie îngrijită de Eugen Drăgoi; Editura

Partener, Galaţi, 2008, pp.836-837.


IV. CONSERVARE


263

Colecţia de clişee pe sticlă Ion Popescu Voiteşti

Ion Catană

Printre colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu”1, un loc aparte îl ocupă colecţia de clişee pe sticlă care a aparţinut lui Ion Popescu Voiteşti.

Fiu al meleagurilor gorjene, geologul Ion Popescu-Voitesti2 (1876-1944) si-a consacrat întreaga viata cercetării structurii pământului românesc.

Imaginile fotografi ce din Colecţia de clişee pe sticlă Ion Popescu Voiteşti, în marea lor majoritate, au ca suport material sticlă subţire de 1 – 1,2 mm. Pe acest suport este aşternută o emulsie (peliculă fi nă de gelatină) care formează stratul fotosensibil In acest strat se afl ă cristale microscopice de săruri de argint – clorură sau bromură, cristale care sub acţiunea luminii se disociază în atomi de argint metalic şi atomi de brom sau clor3. Cu cât este mai subţire stratul de gelatină, cu atât creşte sensibilitatea fi lmului, şi scade contrastul. Pe aceste plăci uscate pot fi obţinute imagini în negativ sau pozitiv. Alte imagini au fost imprimate pe celuloid, sau mai târziu, pe acetat şi nitrat de celuloză, care aveau şi avantajul că nu erau infl amabile. Toate suporturile de imagine au un ultim start superfi cial de gelatină mai dură, care protejează suprafaţa clişeului de vătămări.

În muzeu, clişeele din colecţia Ion Popescu Voiteşti sunt depozitate într-o sală afl ată la etajul întâi al clădirii. Podeaua este acoperită cu parchet, încălzirea este centralizată, iluminatul se face cu un bec economic cu lumina albă, unica fereastră este acoperită cu o transperantă din material textil de culoare neutră. A fost montat un sistem de securitate cu senzori de prezenţă şi senzori de detecţie a fumului4. La geam sunt instalate gratii. În această încăpere avem instalat un termohigrometru digital5. O dată pe săptămână, când se face curăţenie (prin aspirare), sunt citite aparatele şi se face reglajul în funcţie de necesităţi.

La calorifer a fost instalat un termostat care poate fi reglat pentru anume valori 1 Litua, 9, Anuarul Muzeului Judeţean Gorj, 1999.2 ibidem.3 King, J. A., Fotografi a digitală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.4 Norme de prevenire şi stingerea incendiilor, Ministerul Culturii, Bucureşti, 1999.5 Moldoveanu, Aurel, Conservarea Bunurilor Culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2003.


264

ale temperaturii. Microclimatul este monitorizat, este stabil, se înscrie în limitele acceptate de

regulile de conservare: 18/20°C, umiditatea relativă este în jurul valorii de 50%6, însă iarna, când funcţionează sistemul de încălzire, pentru a menţine această valoare a umidităţii este necesară punerea unor tăviţe cu apă sub calorifer. Toate aceste măsuri sunt obligatorii deoarece la o temperatură mai mare şi umiditate mai mică, – aşa cum are tendinţa să fi e în această încăpere, există pericolul de desprindere de pe suport a peliculei de gelatină, ceea ce ar duce la exfolierea clişeelor7, la distrugerea imaginilor imprimate.

Toate clişeele8 – şi cele pe sticlă şi cele pe celuloid sau acetat, au fost puse în cutiile originale (fi g. 1). Încă la data intrării, în muzeu erau aşezate câte 10-12 clişee în cutii originale din carton rezistent. Cutiile sunt numerotate. Pentru că sticla este un material casant, extrem de fragil, cutiile sunt aşezate în poziţie verticală, în sertarele unui dulap închis.

De când s-a intrat în era calculatorului9, informaţiile din toate registrele de inventar au fost introduse în sistem digital. Pentru protejarea suportului pe care sunt imprimate imaginile – celuloid, sticlă sau acetat – a fost iniţiat un program de fotografi ere a clişeelor10 şi apoi scanare acestor fotografi i. Cu originalele se va lucra doar în cazuri de excepţie, cu foarte mare atenţie, iar manipularea se va face doar de către conservatorul de colecţie.

În anexe sunt prezentate clişee pe sticlă negativ/pozitiv realizate prin fotografi ere directă ori scanate şi prelucrate prin tehnică digitală (fi g. 2-12).

BIBLIOGRAFIE

Iarovici, E., Farmecul luminii – iluminarea cu lămpi fulger, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.

Iarovici, E., Fotografi a şi lumea de azi, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.King, J. A., Fotografi a digitală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.Litua, 9, Anuarul Muzeului Judeţean Gorj, 1999.Moldoveanu, A., Conservarea Bunurilor Culturale, Ministerul Culturii şi

Cultelor, Centrul pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2003.

Morozan, D, Mihăilescu, Fl, Realizarea şi exploatarea diapozitivelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.

Negrea, Traian, Povestea fotografi ei, Editura Tehnică, Bucureşti,1957.

6 ibidem.7 ibidem, King, J. A., op.cit., p.458 ibidem.9 E. Iarovici, Fotografi a şi lumea de azi, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.10 Târnoveau, Oberländer, Irina, Un viitor pentru Trecut – Ghid de bună practică pentru păstrarea bunurilor, Editura CIMEC, Bucureşti, 2002. p. 68


265

Novac, Mircea, Fotografi a de la A la Z, Editura Tehnică, Bucureşti,1973.Norme de prevenire şi stingerea incendiilor, Ministerul Culturii, Bucureşti,

1999.Pogany, Iuliu, Fotografi a de la teorie la practică, Editura Ştiinţifi că şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987.Târnoveau, Oberländer, Irina, Un viitor pentru Trecut – Ghid de bună practică

pentru păstrarea bunurilor, Editura CIMEC, Bucureşti, 2002.Tomescu, N., Estetica imaginii fotografi că, Editura Tehnică, Bucureşti,

1972.Silistraianu, Corneliu, Punerea la punct la fotografi ere, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1964.Varga, M., Iosif, I.M., Fotografi a, tehnologie şi creativitate, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1986.


266

Fig. 1

Fig. 2

ANEXE


267

Fig. 3

Fig. 4

Fig. 5


268

Fig. 6

Fig. 7


269

Fig. 8

Fig. 9


270

Fig. 10


271

Fig. 11


272

Fig. 12


V. GEOLOGIE


275

Vila „ Elena Luna” – Ion Popescu Voiteşti Comuna Bălăneşti, judeţul Gorj

Felicia Bantea

SummaryThe Memorial House from Voiteşti village lodges on the second fl oor a

photo-documents exhibition from the life of the geological scholar Ion Popescu Voitesti and two special collections.

RésuméLa Maison Memoriale du village Voitești abrite à l’etage une exposition

photo-documentaire sur la vie du géoloque et deux collections: mineralogique et paleontologique.

Ne afl ăm în faţa unui paradox,care, prin însăşi defi niţia lui, se regăseşte dincolo de cuvinte. Unde ne sunt visătorii? Poate doar ei ar dezlega misterul acestei frumoase clădiri al cărei spirit uriaş, paradoxal, tace aşteptând adierea ce să aprindă focul mocnit de câteva decenii.

Puţini au auzit de marele savant geolog Ion Popescu Voiteşti, şi mai puţini au vorbit şi au scris despre opera sa şi tot mai puţini suntem cei care ne oprim întru rememorare, recunoaştere, reconstrucţie…

Ferită de agitaţia lumii moderne, aproape de capitala judeţului şi totuşi departe de grijile ei cotidiene, în zona colinară a Bălăneştilor, se remarcă, din şirul caselor de la Voiteştii din Vale, o clădire impunătoare în spatele unei porţi înalte, cu acoperiş din şindrilă.

Vila „Elena-Luna Voiteşti” ( după numele soţiei) a fost proiectată de renumitul arhitect Iullius Doppelreiter1, de numele căruia se leagă cele mai frumoase clădiri din judeţul nostru. Casa, a cărei construcţie a fost fi nalizată în anul 1940, a găzduit familia marelui geolog după retragerea sa la pensie în anul 1941 şi până în ultima zi, 4 octombrie 1944...

Pasionat de ştiinţele naturii şi îndrăgostit de şcoală, Ion Popescu Voiteşti şi-a consacrat întreaga viaţă cercetării structurii pământului românesc. Mărturie acestei dăruiri stau cele peste 140 lucrări de specialitate şi, mai ales, prelegerile 1 Litua, Studii şi Cercetări, vol. IV, Tg-Jiu, 1988, pag. 214 – 233.


276

de excepţie aferente celor peste 40 de ani de învăţământ liceal şi universitar2.

O casă – mai multe ipostaze

În perioada 1938-1940, când era încă profesor titular la catedra de geologie a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti şi locuia împreună cu soţia în casa lor din Cotroceni, Voiteşti a construit vila din Bălăneşti, în perspectiva întoarcerii pe meleagurile natale. A gândit o construcţie solidă tocmai pentru a dura peste ani în diverse scopuri utile comunităţii locale, aşa cum dezvăluie testamentul lăsat. Numai o minte vizionară putea gândi acele ipostaze, atât de utile şi astăzi, după 70 de ani.

Ochiul format al arhitectului remarcă cu uşurinţă stilul de construcţie născut din tradiţiile caselor gorjene, cu scări interioare şi tindă însorită, cu balcoane sub cupole atrăgătoare, cu ziduri trainice şi armonioase. Este, deci, inconfundabil stilul arhitectural „Iullius Doppelreiter”, mai ales că vestitul arhitect de origine austriacă (după tată) s-a format profesional în capitala imperiului habsburgic şi a proiectat mai toate clădirile importante din oraş şi judeţ între anii 1904 (anul stabilirii la Tg-Jiu) şi 1948, anul dispariţiei sale3.

Profesorul vede, dincolo de pereţii clădirii, acel cabinet de ştiinţele naturii unde îşi poate organiza cel puţin o oră deschisă pe semestru, împreună cu elevii săi. De altfel, la etajul casei memoriale sunt amenajate două încăperi ce găzduiesc expoziţii foto-documentare, obiecte, piese de mobilier, etc., care au aparţinut marelui geolog cât şi miniexpoziţii (mineralogică şi paleontologică) cu exemplare spectaculoase fosile şi actuale, corali, moluşte, spongieri, fl ori de mină, eşantioane reprezentative provenite din cercetarea de teren efectuată de Voiteşti, de studenţii şi colaboratorii săi, sau din achiziţii şi donaţii ulterioare. De-a lungul şoselei principale, la distanţă de câteva sute de metri de casa memorială se afl ă, nu întâmplător, Şcoala Generală „Ion Popescu Voiteşti”.

Pentru săteanul de rând, Casa Voiteşti este locul unde aleargă atunci când are nevoie de consiliere medicală. Începând cu anul 1992, vila a căpătat o destinaţie în plus, parterul fi ind preluat de Dispensarul Comunal. Cu această ocazie, muzeul a reorganizat expoziţia de bază în două camere de la etajul clădirii, iar piesele mari de mobilier au fost transportate şi expuse la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara.

2 Ilie Huică, Ion Teoteoi: „I.P.Voiteşti, 100 de ani de la naştere”, C.C.D.,Tg-Jiu, 1976, pag. 10-27.3 Victor Stanciu : Viaţa şi opera profesorului I.P.Voiteşti, Institutul de Arte Grafi ce, Cluj, 1936.


277

Menire

Copiii, elevii şi tinerii comunei se perindă zilnic pe aleea pietruită din faţa Casei Voiteşti. Odată ajunşi la dispensar pentru nevoi curente, obţin permisiunea de a urca scara interioară şi de a admira cristalele uriaşe de cuarţ,ametist, pirită... Vor afl a curând că, ele, cristalele, vindecă, reechilibrează, rearmonizează.

Colaborarea dintre Muzeul Judeţean Gorj, pe de o parte şi Dispensarul Comunal, Şcoala Generală „Ion Popescu Voiteşti”, Biserica Comunală, Primăria Bălăneşti, etc., pe de altă parte, a fost şi este una de excepţie.

Misiunea Casei Voiteşti este îndeplinită, fi ind îndreptată mai ales către tinerii comunităţii locale, aşa cum dorea ctitorul ei de geniu, care, într-un comentariu public cu tema „Cei şapte ani de-acasă”, se destăinuia:

„...sunt un dascăl vechi, care am stat în contact nemijlocit cu tineretul pe care l-am iubit din toată inima. Şi tocmai graţie acestei iubiri, faţă de mine, sufl eteşte, elevii n-au avut nimic de ascuns...”


279

Gazella de 3 milioane de aniFelicia Bantea

Summary

The most ancient exhibit from The History Museum is the old gazelle Pliotragus ardeus discovered in the village Logresti, Gorj county. Due to it age – Pliocene, the skull and the three bones from one leg are exposed in the fi rst shop window of our collection.

Milenara cu cornul frânt în perioada îndelungatului său proces de mineralizare, este cea mai „tânără” prezenţă cu valoare de tezaur din colecţia de ştiinţele naturii a Muzeului Judeţean Gorj.

Dacă iniţial, la momentul „dezvelirii” fragmentului fosil, se credea că e vorba de genul Rinoceras, mai des întâlnit în această zonă a ţării, în urma evaluării realizate în cadrul Laboratorului de Paleontologie-Geologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, s-a constatat că e vorba de un exemplar rar, posibil unicat, reprezentând un strămoş al antilopelor şi gazelelor actuale.

Istoric

Un „semnal” dat de muncitorii unei fi rme de foraje miniere, în urmă cu mai bine de 10 ani, a adunat la faţa locului (sat Colţeşti, com. Logreşti) responsabilii interesaţi din două judeţe vecine. Doljenii revendicau exemplarul fosil deoarece fi rma de lucrări avea sediul în Craiova, iar gorjenii (în speţă Consiliul Judeţean Gorj şi Muzeul Judeţean Gorj), întrucât descoperirea se afl a pe teritoriul Gorjului.

Cu botul pe lăbuţe, împietrit într-un conglomerat detritic, în care meseriaşii de la sonde săpaseră o groapă de 4 x 4 metri pentru determinări meteo, la adâncimea de aproximativ 1,5 – 2 metri, rumăgătorul nostru aştepta de cel puţin două milioane de ani să fi e descoperit. Astfel, cu tot cu încărcătură, două blocuri pietroase, din care se zărea doar un rând de măsele, au fost aduse în depozitul de ştiinţele naturii al Muzeului Judeţean Gorj.


280

Descriere

Recent întoarsă de la Universitatea Clujeană, după 6 luni de evaluare detaliată, coordonată de profesori ai Facultăţii de Biologie şi Geologie, gazela noastră a căpătat un nume – Pliotragus ardeus şi deja un renume prin vechimea ei – pliocen superior şi, mai ales, prin ineditul apariţiei sale în această zonă a ţării.

Exemplarul face parte din grupa Artiodactyla (Ordinul Ungulate), adică este un mamifer placentar cu număr pereche de degete la membre, cu degetele centrale mai dezvoltate şi funcţionale. Prezintă o dentiţie selenodontă, cu rol de rumegare, de altfel, artiodactilele selenodonte sunt cele mai specializate rumegătoare dintre paradigitate.Dintre cele patru grupe de artiodactile selenodonte, gazela noastră se încadrează în grupa Cavicorne, nume datorat golului din interiorul coarnelor. Coarnele sunt purtate de ambele sexe şi nu sunt caduce; mai puţin valabil în cazul nostru, deoarece unul dintre cele două coarne a fost distrus în timpul procesului de pietrifi care.

Din cele două bucăţi pietrifi cate, aşa cum a plecat piesa la Cluj, s-au întors 4 fragmente restaurate şi identifi cate, astfel: craniul cu un singur corn şi cu dentiţie completă (foto 1), un humerus, un fragment distal de radius şi un fragment distal de tibie (foto 2).

Destinaţie

Gazela fosilă a prins deja viaţă în prima vitrină muzeală din expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie şi Arheologie.Ulterior, graţioasa noastră va participa cu succes la diverse studii, cercetări, expoziţii, alături de celelalte exemplare fosile din colecţia de paleontologie a Muzeului Judeţean Gorj.

Note bibliografi ce:

1) I. Simionescu: Tratat de Geologie, Cartea Românească, Bucureşti, 1927; pag. 357-360.

2) Prof. Mircea Paucă: Curs de Paleontologie, Bucureşti 1950, Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră; pag. 412-415.


281

PLIOTRAGUS ARDEUS Craniu – unul dintre cele dou coarne n-a rezistat procesului de pietrificare

Foto 1


282

PLIOTRAGUS ARDEUS Membru anterior – fragmente distale: radius i tibie

Foto 2


VI. RECENZII


285

Recenzie

Dumitru-Cătălin Rogojanu Marc Bloch, Apologie pour l’ histoire, ou métier d’ historien, 2 edition,

Librairie Armand Colin, Paris, 1952, 112 p.

Motto: “ Métier d’historien avance cahin-caha et continue á m’amuser. Je voudrais ne pas avoir le temps de le fi nir!”( Marc Bloch á L. Febvre, 15 février 1943) Atunci când vorbim despre complexa personalitate a marelui istoric francez

Marc Bloch nu putem să facem abstracţie de ultima sa lucrare: Apologie pour


286

l’histoire, ou métier d’ historien, scrisă în grabă, dar cu luciditatea unui om care a avut cu adevărat conştiinţa propriei sale meserii, cea de istoric. Înainte de a trece la prezentarea lucrării, este necesară o succintă expunere a biografi ei lui Marc Bloch pentru a sublinia unele aspecte legate de viaţa sa, dar şi contextul istoric în care a apărut Apologie pour l histoire.

Provenind dintr-o familie de evrei din Alsacia şi fi ind inţiat în tainele istoriei de tatăl său, Gustav Bloch, care era profesor de istorie romană la Sorbona, tânărul Marc Bloch se înscrie repede la Şcoala Normală Superioară din Paris, după care îşi continuă studiile la Dresda şi Berlin, unde se iniţiază în metodologia de lucru germană. Cariera sa didactică începe ca profesor de istorie la Montpellier şi Amiens, apoi din 1919 devine conferenţiar la Strasbourg, universitate considerată drept una dintre cele mai prestigioase la acea vreme. În 1920 îşi susţine teza de doctorat la Sorbona, cu lucrarea Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne, ca mai apoi să rămână la Strasbourg până în 1936, dată la care este ales profesor la Sorbona, la catedra de istorie economică. Pe lângă o activitate didactică prodigioasă, Marc Bloch a fost şi unul dintre cofondatorii în 1929 ai Annales d’histoire économique et sociale, care s-a dorit a reprezenta o reinterpretare a metodologiei istorice în general şi a celei franceze în particular. Cel de-al doilea război mondial îl surprinde pe Marc Bloch nepregătit, fi ind exclus din funcţiile publice prin decretele din octombrie 1940 de către regimul de la Vichy, din cauza originii evreieşti, dar, recunoscându-i-se meritele profesionale, este detaşat la Universitatea Strasbourg şi Clermont-Ferrand şi apoi la cea din Montpellier. Încă de la Universitatea Clermont-Ferrand, Bloch intră în contact cu primele grupări de rezistenţă locale, continuând această activitate şi la Montpellier unde aderă la gruparea „Combat”, organizând o mişcare clandestină la nivel regional. În 1943 el intră defi ntiv în mişcarea clandestină „Franc-Tireur” , urmând ca, sub pseudonimele de „Chevreuse”, „Arpajon”, „Narbonne”, să constituie comitete de eliberare şi dispozitive de insurecţie care să controleze Lyonul. Pe 8 martie 1944 el este arestat şi torturat de Gestapo, ca ulterior (16 iunie 1944) să fi e omorât prin împuşcare, pe un câmp din Saint-Didier-de-Formans (Ain) - aproape de Lyon, dar având totuşi puterea să rostească simbolic ultimele cuvinte: „Vive la France!”.

În ceea ce priveşte opera lui Marc Bloch, cititorul nu poate să fi e decât surprins şi fascinat de multitudinea studiilor scrise, de puterea intelectuală a acestui istoric, de varietatea temelor tratate şi, mai presus de orice, de acea încredere pe care o are în el însuşi şi în „meseria” sa. Rămâne de refl ectat şi astăzi asupra unor lucrări ale lui Bloch, cum ar fi Regii taumaturgi. Studiu asupra caracterului supranatural atribuit puterii regale, cu deosebire în Franţa şi în Anglia (1924), autorul unei cărţi inedite, prima sa carte adevărată, care face din acesta întemeietorul antropologiei istorice, sau Caracterele originale ale istoriei rurale franceze (1931), apreciată drept o încununare a istoriei geografi ce, potrivit gustului francez, şi punctul de plecare al unei noi viziuni a istoriei rurale în Evul


287

Mediu şi în epoca modernă; Societatea feudală în două volume publicate între 1939 şi 1940, sinteză fi nală, elaborată într-un mod original, care transfi gura istoria instituţiilor printr-o concepţie globală a societăţii - integrând istoria economică, istoria socială şi istoria mentalităţilor - şi în care erudiţia, viziunea de ansamblu şi ingeniozitatea demonstraţiilor se îmbină armonios. Ajungem, în sfârşit, la studiul care este considerat de specialişti opera capitală a lui Marc Bloch (Apologie pour l’ histoire), oricare istoric având „obligaţia morală” nu doar de a o citi, ci şi de a refl ecta îndelung la ideile profunde pe care autorul încearcă să le insereze într-un stil fermecător şi captivant. Acest ultim manuscris Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien a fost redactat rapid şi cu puţine note, între 1941-1942, în condiţii cu totul inumane pentru Marc Bloch, dat fi ind faptul că era urmărit de Gestapo, datorită acţiunilor sale de rezistenţă. Îndelungata sa prietenie cu Marc Bloch l-a determinat pe Lucien Febvre să editeze pentru prima dată în 1949, unul dintre cele trei manuscrise primite de la Ėtienne Bloch ale Apologie pour l’Histoire, sub forma unei broşuri (Cahier des Annales, 3), la editura Armand Colin, din Paris, cu un tiraj de 3000 de exemplare, urmând mai apoi şi apariţia celei de-a doua ediţii cu acelaşi tiraj în 1952, a treia-1959, a patra-1961, a cincea-1964.

Prima ediţie publicată de Lucien Febvre s-a bucurat de un real succes, chair dacă el nu a avut prea mult timp la dispoziţie pentru a proceda la o cât mai bună dispunere a părţilor din manuscris, deşi acolo unde a crezut că este necesar a venit cu unele mici modifi cări care nu au schimbat fondul textului original. O analiză critică a lucrării a fost realizată în ediţiile ulterioare prin prefaţele foarte utile pe care le-au scris istorici de renume, precum Georges Duby (la cea de-a şaptea ediţie-1974), asupra lucrării publicate sub forma unei colecţii de cărţi de buzunar la editura Armand Colin. O altă ediţie critică a fost pregătită de către fi ul lui March Bloch, Etienne Bloch, tot la editura Armand Colin în 1993, cu o prefaţă de Jacques Le Goff, fi ind iar reeditată în 1999.

Apologie pentru istorie sau Profesiunea de istoric a cunoscut un succes foarte mare şi în străinătate, fi ind tradusă în opt limbi străine. Din 1952, traducerea italiană realizată de editura Einaudi a fost continuată în 1953 de cea din limba engleză de la Alfred A. Knopf. Alte traduceri au apărut în Germania (1981), Estonia, Ungaria, Japonia, sau Ţările de Jos (1989), Polonia, Portugalia, Cehoslovacia sau în U.R.S.S. Bine este cunoscut şi cazul ediţiei în spaniolă, publicată de Fondo de cultura económica de México, în 1952, sub forma unei mici colecţii numită “Breviaros”, reuşind să atingă până astăzi un tiraj de 150.000 de exemplare (incluzând şi ediţiile argentiniene, cubaneze şi venezuelene). Din păcate, editurile din România nu s-au „înghesuit” să realizeze o traducere a lucrării1, chiar dacă

1 O traducere competentă a cărţii lui Marc Bloch, a fost realizată de istoricul clujean George Cipăianu la editua Tribuna, din Cluj-Napoca ( Marc Bloch, Pledoarie pentru istorie, Tribuna: Cluj-Napoca, 2007, 232 p.).


288

au existat reale preocupări de cunoaştere în profunzime a acestui studiu în unele facultăţi cu profi l socio-uman de la noi din ţară.

Cu toate că manuscrisele lăsate de Marc Bloch mai puteau fi completate sau modifi cate, intenţia fi ului său, Etienne Bloch, de a ne oferi o ediţie a textului în integralitatea sa fără modifi cări, rămâne lăudabilă. Astfel, avem acum în faţă o operă pe cât de complexă pe atât de interesantă, istoricul dorind să expună nu doar concepţia sa despre istorie ci şi ceea reprezintă „meseria” de istoric. Această lucrare refl ectă în mare parte maturitatea pe care o atinsese istoricul, dar şi experienţele, refl ecţiile, teoriile, mentalităţile sau cultura, care s-au dezvoltat treptat în viaţa sa profesională, infl uenţându-i propria scriitură.

Cât priveşte metodologia, nu ne rămâne decât să constatăm că toată Apolgia pentru istorie reprezintă un ghid metodologic util, un cadru care ne îndreaptă spre o interpretare obiectivă şi critică a surselor istorice, o direcţie sintetică care ne învaţă ce instrumente trebuie să folosească istoricul pentru a ajunge la o observaţie cât mai aproape de adevăr. O tratare aparte o costituie metoda critică, pe care istoricul încearcă să o reliefeze în cele mai mici detalii, aducând exemple concludente, punând la îndoială anumite surse, “examinându-le” în detaliu şi exersând regulile obiective care să ne permită să distingem între adevărul şi falsul istoric. Această continuă confruntare a surselor pe care o propune Marc Bloch ne sugerează transparenţa pe care trebuie să o adopte istoricul, echidisţanţa faţă de anumite fapte şi evenimente, deşi uneori observarea unor “evidenţe istorice” diferă de la un istoric la altul în funcţie de psihic, bagaj intelectual şi chiar distanţa în timp faţă de o situaţie discutată.

Mult interes a suscitat şi aborarea fi lologică a Apologiei pentru istorie, întrucât lucrarea nu este doar un îndrumar pentru istorici, ci mai degrabă constituie o fl uentă naraţiune, ce face uz de fraze alambicate, greu de înţeles pentru un cititor care nu stăpâneşte cu desăvârşire limba franceză. Bineînţeles că lucrarea se poate citi de exemplu şi într-o traducere în limba engleză, însă trebuie să avem în vedere aici posibilitatea ca multe înţelesuri originale să-şi piardă sensul şi astfel ne-am putea îndepărta de la esenţa pe care Marc Bloch a încercat să o sugereze în opera sa. Limbajul utilizat este unul greoi, autorul demonstrându-şi calităţile unui adevărat literat, iar cititorului nerămânându-i decât să observe nu doar ce se spune prin cuvinte, ci să se interogheze despre ceea ce se afl ă în spatele acelor cuvine, care este subtilitatea anumitor afi rmaţii, ce a vrut Marc Bloch să explice şi de ce a procedat astfel. Fără un set de întrebări bine stabilit asupra lucrării, vom pricepe doar o mică parte din operă, ignorând fundamentele ce o costituie şi având o interpretare limitată.

Studiul nu are doar un pronunţat caracter istoric, sociologic, psihologic, ci el trebuie investigat şi din perspectiva fi losofi că. Vom fi surprinşi atunci când Marc Bloch fi losofează asupra “meseriei” de istoric, îşi expune propria viziune despre un domeniu care dintodeauna a provocat discuţii aprinse. Este istoria o ştiinţă?


289

Are istoria propriile sale metode şi tehnici de cercetare? Care este relaţia dintre istoric şi meseria sa?. Acestea sunt doar unele dintre întrebările la care Marc Bloch încearcă să răspundă pe parcursul celor 112 pagini ale lucrării sale.

Ajungem în cele din urmă la structura Apologiei pentru istorie şi vom constata că este una logică, autorul dorind să discute tematic în cadrul celor cinci capitole pe care le cuprinde lucrarea. Începând cu primul capitol, unde se axează pe trei coordonate istorie, om şi timp, Marc Bloch decide apoi că este necesară şi o cunoaştere a observaţiei istorice (în cel de-al doilea capitol), a criticii istorice (capitolul trei), a analizei istorice (capitolul patru) iar pe fi nal, capitolul cinci, cauzalitatea istorică2 este disecată în amănunt. În introducere, Marc Bloch ne oferă o scurtă consideraţie asupra subiectului, prezentându-l într-un mod general pentru a indica orientările în jurul cărora gravitează cartea sa. El se preocupă să răspundă în puţine cuvinte la întrebarea: “à quoi sert l’Histoire ? ”, care este caracterul particular al acestei discipline - considerat ca fi ind un domeniu de sine stătător şi având un loc important în societate: “... quel artisan, vieilli dans le métier, s’est jamais demandé, sans un pincement de coeur, s’il a fait de sa vie un sage emploi ?”.

Aşadar, observând personalitatea şi caracterul lui Marc Bloch, contextul în care a fost scrisă, am avut posibilitatea să parcurgem cu deosebită atenţie o lucrare capitală, a cărei interogaţii mai suscită dezbateri chiar şi în zilele noastre. Cartea reprezintă, totodată, un breviar de metodă istorică, în care autorul îşi organizează refl ecţiile în jurul unei idei centrale: legitimitatea istoriei în societate; afi rmând interesul pentru acest domeniu, conturând tehnicile şi obiectivele sale, ajungând la concluzia surprinzătoare că istoria, înainte să fi e o ştiinţă, ar trebui să indice caracterul său etic, ontologic şi epistemologic. Citind lucrarea în totalitate şi aplicând o analiză critică asupra ideilor expuse de Bloch, vom descoperi de fi ecare dată modernitatea expunerii, în ciuda faptului că lucrarea a fost scrisă acum 65 de ani. Actualitatea şi problematizările operei ne indică un trecut care s-a spijinit permanent pe istorie, această “science en marche” şi “science des hommes dans le temps”, cu ajutorul căreia “les sociétés consentiront enfi n à organiser rationnellement, avec leur mémoire, leurs connaissance d’elles-mêmes”.

2 În ediţia franceză din 1952 publicată la editura Armand Colin apare doar numerotarea capitolului cinci, dar nu şi denumirea sa. Varianta tradusă în engleză de către Peter Putnam, The historian’s craft, Introducere de Joseph R. Strayer, A Caravelle Edition, New York, Vintage Books A Division Of Random House, s.a., 197 p., produce unele mici modifi cări, în sensul că editorii numesc al cincilea capitol cu titlul de “Historical Causation”.


291

Rădăcinile artei lui BrâncuşiIon Mocioi

Sculpturile lui Brâncuşi, fecioarele lui gătite ca de nuntă”1, ne invită în „singura realitate adevărată”2 descoperită de părintele sculpturii moderne în realitatea esenţelor exprimate de „transfi gurarea vieţii” 3, procurându-ne „bucurie, pace, lumină şi libertate4, odată cu „o viziune a iubirii fără moartef5.

Toate operele lui Brâncuşi nu ascund mistere, le simţi că trăiesc odată cu tine, că îşi ridică uşor capul spre alte zări, pentru a le cunoaşte, şi, aşa cum au fost observate, intră cu noi în dialog, oferindu-ne „ocaziuni ale meditaţiei’ 6, în timp ce se transformă în „fi inţe înaripate şi eliberatoaref 7, desigur, „fără a exprima cumva, prin această mişcare, mândrie, sfi dare sau orgoliu”8.

Prin operele sale, Brâncuşi a visat „căutând mereu naturalul, frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern”9, şi, se poate spune, a avut revelaţia ieşirii din Labyrinth, „dovedind lumii că este cu putinţă o sculptură a foculuf10... A reuşit să fi e înţeles de cei care-i iubesc strădaniile artistice şi l-au aşezat în fruntea unei noi generaţii de artişti inovatori de la începutul secolului al XX-lea. A creat o şcoală nouă în sculptură, la care toţi creatorii tineri vin să înveţe şi-i pronunţă numele răsunător peste lume. Istoricii şi criticii de artă învăţăm cu ei, deopotrivă.

în aceste ceasuri, în care-1 evocăm pe genialul artist, la o sută de ani de la crearea “primei sculpturi „Măiastra”, una dintre ale sale „fi inţe înaripate şi eliberatoare, încărcate de o pluralitate de sensuri, prima operă din celebrul ciclu artistic „Pasărea măiastră” - „Pasărea de aur” - „Pasărea în văzduh”, este fi resc să ne întrebăm: care sunt „rădăcinile artei lui Brăncuşi”, şi, totodată, cum a evoluat gândirea sa în formele păsării, care nu i-au dat -pace până nu a descoperit „acel diamant ascuns, esenţialul”11.

I-au fost căutate rădăcinile artei sale în numeroase zone europene - fi e în asemănările cu sculptura din Ciclade, arhipelag grecesc din Marea Egee, alcătuit din vreo 211 insule şi insuliţe, fi e în arta neagră a Africii, a vechilor popoare încă nu îndeajuns de civilizate, fi e în autonomia absolută a artei faţă de societate, ancorată în respinsa teză a artei pentru artă, fi e în alte conjuncturi ale artei începutului de secol trecut.

Nu s-a insistat asupra specifi cităţii artei sale ca geneză, structură şi menire, pornite din mediul social, naţional şi cultural românesc, în care s-a format artistul, care păstrează ca zestre de la înaintaşii neamului său, un limbaj artistic


292

propriu şi autentic, învăţat de la Hobiţa natală, din zona subcarpatică a Olteniei, şi de la românii de pe toate meleagurile lor, în care trăiesc de mii de ani fără întrerupere.

Nu facem prin această exprimare loc unei atitudini naţionaliste asupra izvoarelor artei, ci căutăm o potenţare a virtuţilor estetice preluate din gândirea artistică şi arta populară românească, dincolo de însuşirea tehnicilor de artă în şcolile academice urmate de artist în prima epocă a maturităţii sale. Nu ne referim nici la infl uenţa mentalităţii fi listine în artă. Căutăm izvoarele pure ale artei sale, aproape de mărturisirile artistului şi de cunoaşterea moştenirii artei tradiţionale a civilizaţiei de la Dunărea de jos.

În „bestiarul” lui Brâncuşi, „Pasărea”, motiv sculptural din 1910, a devenit motiv de mândrie a tuturor iubitorilor artei brâncuşiene, de-a lungul secolului XX, luat ca emblemă a acestui secol, ca însemn al pătrunderii omului în Univers, prin zbor. Artistul a căutat apoi, timp de peste patru decenii, forma păsării care să redea „expresia cea mai internă a forţei spirituale şi a elanului la înălţare? 12.

Însuşi sculptorul recunoştea: „Spre imensitatea văzduhului: asta este Pasărea mea ! Copil fi ind, am visat întotdeauna că zbor în copaci şi în cer. Am rămas la nostalgia acestui vis şi de 45 de ani fac păsări.- Nu pasărea vreau să o redau, ci harul ei, zborul, elanul...” 13.

„Măiastra” din folclorul românesc se regăseşte transfi gurată în opera brâncuşiană „Pasărea măiastră”. Simbol al dragostei ce începe în grădina unui Ion pentru aleasa inimii lui, Măiastra era întruchiparea care păzea puritatea acestei iubiri. Era imaginată, în povestea populară din Hobiţa lui Brâncuşi, ca o pasăre care aşteaptă, cu ciocul ascuns sub o aripă, venirea miezului nopţii, ca să cânte pentru a preamări puritatea iubirii şi naşterea ei din puterea întunericului pentru a deveni lumină călăuzitoare odată cu ieşirea zorilor. Varianta primă din sculptura „Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi reprezintă această pasăre în poziţia ei de aşteptare nocturnă, martoră pentru bucurie şi fericire.

Ciclul complet al variantelor şi versiunilor din cadrul acestora, peste cincizeci cunoscute, sunt opere desăvârşite, dedicate „a la recherche de l’absolu”, cu fi nalitate în „Pasărea în spaţiu”, „supremă spiritualizare a materiei energizate informe simple, esenţializate, de la organicul primei lucrări la fuziforma ultimeia”14.

Efortul autorului pentru crearea capodoperei „Pasărea măiastră” - „Pasărea de auf - „Pasărea în spaţiu” a fost imens şi i-a fost recunoscut, spunându-se că „nimeni nu poate bănui orele de muncă îndârjite, disperate, stagnările, tot ceea ce a avut de îndurat maestrul pentru a atinge o asemenea simplitate. A fost problema vieţii sale ! Decenii de-a rândul a luptat până să vadă născându-se, la capătul multor faze, această formă nobilă, această nouă plăsmuire, care, deşi înrudită cu toată creatura, se transformă într-o grandioasă chemare a spiritulu15.

Pentru că „Pasărea măiastră” îşi găseşte rădăcina în folclorul românesc,


293

a fost subliniată „romănitatea” ei 16 şi a fost considerată simbol al poporului român. Considerată „un izvor ivit din soclu” şi „ulcior plin de taină, irizând lumina” 17, pasărea aminteşte de istoria unui neam distins, din care provine geniul brâncuşian, şi devine sublim mesager al iubirii şi vieţii genuine, purtător al unui specifi c care se varsă în universalitate prin creativitate nouă.

În fazele de mijloc şi fi nale ale creării „Păsării de aur” şi „Păsării în văzduh”, sculptorul caută să refl ecte zborul: „A fost problema cea mai grea - spunea Brâncuşi. Am rezolvat-o după un lung efort când mi-a reuşit să dau această mişcare integrată în avântul zborulu18. A reuşit modifi când proporţiile interioare ale păsării, dând tot mai mult fl uiditate formei prin linii tensionate, sugerând ridicarea ei spre înalt, depărtarea de teluric, şi chiar bucuria înălţării transformată în cântec prin schiţarea ciocului larg deschis al păsării în văzduh.

Trupul păsării sculptate îşi alungeşte forma ovoidală ajungând în ultimile versiuni să pară a fi o fl acără ce zboară în Univers, ca „o sculptură a focului?, nu numai a zborului. „Zborul! Ah, ce fericire? a exclamat creatorul acestei minuni în arta lumii şi a tuturor vremurilor istorice.

„Pasărea în spaţiu”, cu peste treizeci de variante şi versiuni, a învins materialitatea sculpturii, printr-o „căutare unică, rămasă mereu aceeaşi”, a „proporţiilor formei”, căci, spunea artistul, „proporţiile intime ale obiectului fac totul” 19.

Prin această manieră sau stil brâncuşian se ajunge la esenţializare, la transformarea obiectului în cuvânt, în comunicare cu elemente abstracte, fără a se pierde întrutotul legătura cu realitatea de la care a plecat realizarea operei. Sculptura devine astfel comunicare fi losofi că.

Sculptorul şi-a recunoscut succesul, transformarea păsării în chiar zborul ei, şi atrăgea atenţia spunând că sculptura devine „o esenţializare atât de drastică încât poate părea periculoasă” 20. Forma devine o hiperbolă. „Pasărea în spaţiu”, fl acără veşnică ţâşnind în Univers ca materia primordială în focul ei de început, a ajuns, cum a subliniat creatorul ei, „la forma ideii în sine?, la „frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern”, adică la „marea Eliberare” prin artă.

Apogeul artei brâncuşiene, atins prin această operă unică în pluralitatea formelor ei succesive, exprimă infi nitatea lumii şi corespunde unei superioare înţelegeri a artei, aşa cum şi-a înţeles-o însuşi acest genial artist: „Cred că o formă adevărată ar trebui să sugereze infi nitatea. Suprafeţele ar trebui să arate ca şi cum ar înainta veşnic, ca şi cum ar pleca din masă într-o existenţă perfectă, completă” 21. Este ceea ce a realizat şi în „Coloana infi nită”.

Prin esenţializare, Păsării lui Brâncuşi devin forma pură a absolutului însuşi, un vis într-o operă unicat, înălţime simbolică a sculpturii universale.


294

Note:

1) Malvina HOFFMAN, Sculpture Inside and Aut, New York, 1939, p. 51.2) Georg SCHMIDT, Hommage a Brâncuşi, în: Christian, ZERVOS, Constantin Brâncuşi: sculptures, peintures, fresgnes, dessins, Paris, 1957, p. 46.3) Petre PANDREA, Portrete şi controverse, Bucureşti, 1945, p. 156.4) Bruno WERNER, Die Zwanziger Jahre, München, 1962, p.118.5) Peter NEAGOE, The Saint of Montparnasse, Philadelphia şi New York, 1965, p. 123.6) Petre PANDREA, Brăncuşi. Amintiri şi exegeze, Bucureşti, T957, p.~637~7) Carola GIEDION-WELCKER, Constantin Brâncuşi (1976 - 1957), Basel - Stuttgart, 1958, p. 196.8) Ionel JIANU, Brâncuşi, Paris, 1963, p. 46.9) Vintilă RUSU-ŞIRIANU, Vinurile lor..., Bucureşti, 1969, p.145.10) Ibidem, loc. cit.11) Ibidem, p. 42.12) Carola GIEDION-WELCKER, op. cit., p.65.13) Ciaire GULBERT, Propos de Brâncusi, în: „Prisme des Arts”, Paris, nr. 12, 1957, p. 7.14) Ion MOCIOI, Brâncuşi, opera, Târgu-Jiu, 2003, p. 238.15) Carola GIEDION-WELCKER, Mesajul lui Brâncuşi, în: „Contemporanul, Bucureşti, nr. 14, 7 aprilie 1967, p.7.16) V. G. PALEOLOG, „Pasărea măiastră”, în: „Gazeta Gorjului, Târgu-Jiu, III, 11 iulie 1970, p.6.17) Dan GRIGORESCU, Un zbor urcând din soclu, în: „Ramuri”, Craiova, XI, nr. 9 (123), 15 septembrie 1974, p. 16.18) Athena Tacha SPEAR, Brâncusi’s Birds, New York, 1975, p, 29.19) Ibidem, p. 106.20) Sidney GEIST, Brâncusi by Giedion-Welcker, în: „Arts”, NewYork, nr. 34, ianuarie I960.21) Athena Tacha SPEAR, op. cit., p.39.


295

Un medic gorjean, susţinător al idealului naţional: dr. Nicolae Hasnaş (1875-1966)

Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor

Alături de reprezentanţii întregii societăţi de pe meleagurile gorjene, un capitol important în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional l-a avut intelectualitatea. Cetăţeni în sensul înalt al termenului, – prin variate forme de expresie: politică, învăţământ, cultură, ştiinţă, – ei au contribuit la întărirea sentimentului românesc, la pregătirea gorjenilor pentru realizarea Marii Uniri şi organizarea ţării în noua etapă1.

Gazdă ospitalieră pentru autentice personalităţi venite de pe alte meleaguri precum, Ştefan Bobancu, Iuliu Moisil, Vitold Rolla Piekarski, Aurel Diaconovici, Iosif Schmidt-Faur, Nicu D Milosescu, Gorjul l-a primit cu braţele deschise pe dr. N. Hasnaş, cel care s-a stabilit la Târgu-Jiu după studii strălucitoare la Bucureşti. Înainte de a veni aici, a lucrat o scurtă perioadă la Sulina, un adevărat loc de ucenicie, unde printre alte experienţe inedite a făcut cunoştinţă cu scriitorul-navigator Jean Bart2.

Oricât ar fi de neînţeles pentru viziunea naţionalistă promovată de N. Hasnaş, începuturile sale politice se confundă cu idealurile socialiste. Nu ar fi singurul, dacă ne gândim şi la alte personalităţi ca de exemplu, I. C. Brătianu, C. Stere, ca să nu mai vorbim de Iosif Nădejde, V.G. Morţun şi alţii. Se întâmplau aceste descinderi ideologice în anii de liceu, din Moldova, unde ideile socialiste se mişcau mai în voie decât în restul ţării3.

A venit la Târgu-Jiu în 1908, în calitate de medic primar, dedicându-se în modestul târg de pe valea Jiului superior, cu sârguinţă şi dăruire salvării vieţii şi sănătăţii locuitorilor. „Aici într-un colţ de ţară dacic – spun amintirile sale – şi-a risipit energia pentru mai binele oamenilor; forţa sa intelectuală şi darul de a putea pătrunde misterele făpturii omeneşti a impus încrederea în

1 Vezi, pe larg, Gh. Nichifor, Intelectualitatea Gorjului şi Marea Unire, Edit. Alexandru Ştefulescu,Târgu-Jiu, 19952 Dr. N. Hasnaş, Din volbura vieţii…, Edit. Măiastra, Târgu-Jiu, 2010, p. 44-49.3 Ibidem 20-26.


296

chirurgie, într-o vreme, cu mult înaintea altor centre ale ţării” 4. A intrat în Partidul Liberal, condus la venirea sa de Tache Frumuşanu, alături

de Titu Frumuşanu, Numa Frumuşanu, Vasile Lascăr, Dincă Schileru, gen. Nicolae Tătărescu, Dimitrie Brezulescu, Gheorghe Tătărescu şi alţii.5

La sosirea în Târgu-Jiu, unde s-a căsătorit, oraşul avea din punct de vedere intelectual înfăţişarea unui autentic ateneu cultural, în cadrul căruia se ţineau conferinţe, întruniri, şezători artistice. Era o continuare a efervescenţei culturale de la cumpăna veacurilor, ilustrată frecvent prin asemenea îndeletniciri patriotice.6

Printre conferenţiari s-a remarcat prof. Tiberiu Popescu, director al Gimnaziului de Băieţi din Târgu-Jiu, preşedintele Ligii Culturale, alături de care se afl au alte cadre didactice, magistraţi, avocaţi, medici, preoţi etc. În ajunul războiului, în 1916, în cadrul Ligii, dr. Nicolae Hasnaş a rostit una din cele mai remarcabile conferinţe, intitulată, „Războiul, ca factor de civilizaţie”, intervenţie care a făcut mare vâlvă la Târgu-Jiu, constituind un îndemn pentru pregătirea morală a gorjenilor. „Războiul – spunea el – e o necesitate vitală. Altfel popoarele ca şi oamenii slabi sunt strivite”. Încheierea era şi mai categorică: „Când poporul pierde forţa armelor, îl aşteaptă decadenţa”. 7

În acei ani s-a dezvoltat cercetăşia, organizaţie cu evident caracter educativ, ce avea la bază modelul internaţional Baden Pawel. Ea înlocuia, din iniţiativa principelui moştenitor Carol, organizaţia tineretului „Micii dorobanţi”, constituită de Carol I după 1877. La Gorj, preşedinţia cercetaşilor a avut-o dr. Nicolae Hasnaş, personaj inspirat desemnat, pentru că a pregătit fi zic, moral şi naţional generaţia tânără, cu deosebire a elevilor, în cadrul Cohortei „Domnul Tudor”8.

El conlucrează din decembrie 1914 cu un grup de entuziaşti, format din dr. Dimitrie Culcer, gen. Muică, Numa Frumuşanu, Gh. Tătărescu, Gr. Iunian, Tiberiu Popescu, poetul-militar Em. Pârâianu şi alţii. Ziarul „Unirea Neamului” din 25 decembrie 1914, condus de Ştefan Bobancu9, publica un emoţionant apel al „Asociaţiei Cercetaşilor din România”, prin care tineretul şcolar şi muncitor era chemat la organizare şi acţiune patriotică, arătând: „Începem prin a ne adresa vouă, copii şi tineri de azi, căci voi sunteţi speranţa şi veţi fi făuritorii Unirii

4 Ibidem pag 515 Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Dincă Schileru - o legendă vie a Gorjului, Edit. Scrisul Românesc,Craiova, 2010, p. 22.6 Vezi ,pe larg, N. Mischie, Asociaţii şi societăţi economice ale sătenilor la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în „Litua Studii şi cercetări”.vol. X, Târgu-Jiu, 2003; Gh. Nichifor, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2007, p. 51-88.7 Dr. N. Hasnaş, op. cit. p. 90.8 Dorina Nichifor, Mărturii gorjene despre Cohorta „Domnul Tudor”, în „Litua. Studii şi cercetări”, Târgu-Jiu, vol. VIII, 2005 9 Despre personalitatea lui Ştefan Bobancu în, Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, op. cit., p. 42-44


297

României de mâine”.10

Vigoarea fi zică şi morală, curajul şi isteţimea, demnitatea şi onoarea, ca şi, mai presus de toate, iubirea de ţară erau câteva din calităţile pe care un cercetaş trebuia să le dovedească în orice împrejurare.11 Dr. Nicolae Hasnaş, secondat de profesorul de gimnastică al Gimnaziului de Băieţi şi de ofi ţerii C. Bălăcescu şi Liviu Teiuşanu, au primit pe moştenitorul tronului, principele Carol, în vizita pe care a făcut-o cercetăşiei din Târgu-Jiu, în faţa statuii lui Tudor Vladimirescu, unde împreună au urmărit defi larea primelor formaţiuni ale tineretului şcolar.12

Tinerii Gorjului, conduşi în chip exemplar de Nicolae Hasnaş şi ceilalţi, crescuţi în matca unor măreţe idealuri, la nobila şcoală a intelectualilor gorjeni, au răspuns cu entuziasm la chemarea ţării şi, odată cu ziua de 15 august 1916, când România intra în Războiul pentru Întregirea Neamului, ei vor fi în primele rânduri pe front, sau în spatele frontului, ajutând la îngrijirea răniţilor, la aprovizionare etc. Memorabilă va rămâne în istorie ziua de 14 octombrie 1916, când cercetaşii gorjeni, printre care şi Ecaterina Teodoroiu, cea care avea să devină marea noastră eroină naţională, ca şi P. Eliescu, S. Râmniceanu, C. Pârvulescu, D. Cosmulescu, Gh. Lascu, D. Ghibu, fraţii Petrişor şi Marcel Marinescu, Pantilică Nicolaescu şi alţii, au participat cu arma în mână, laolaltă cu populaţia oraşului, la bătălia de la Podul Jiului, înscriind o mare victorie împotriva cotropitorilor.13

În alt sector al frontului Jiu, un viteaz luptător, colaborator apropiat al dr. Nicolae Hasnaş, s-a dovedit a fi comandantul cercetaşilor din Târgu-Jiu, locotenentul Liviu Teiuşanu, care a fost grav rănit pe câmpul de bătălie. Mai târziu, eroul cercetaş Alexandru Platon, fost elev al Şcolii Normale din Târgu-Jiu, s-a distins la vârsta de 17 ani, în luptele de la Oituz, după care era avansat caporal-mitralior. A fost grav rănit în marile bătălii de la Mărăşeşti din vara anului 1917.14

Nicolae Hasnaş a fost unul dintre cei care, deşi era scutit, a cerut în mod imperativ trimiterea sa pe front. Intelectualul gorjean făcea parte dintre „acei idealişti entuziaşti, gata de jertfă pentru unitatea trâmbiţată de atâta vreme.”15 Pe 16 august 1916, a doua zi dupa începerea ostilităţilor, îşi începe activitatea la solicitarea dr. C. Angelescu, care din ordinul primului ministru I. I. C. Brătianu, se ocupa de problemele sanitare având caracter urgent. Lucrează intens, în anii războiului, ca şef al Spitalului Zona Interioară, instalat în Şcoala Normală din Bucureşti, Spitalul de Campanie Nr. 2, cantonat la Feteşti(unde a cunoscut-o pe regina Maria, „mama răniţilor”16), Tecuci, Bârlad, Dorohoi şi 10 Apud Gheorghe Nichifor, Cercetaşii Cohortei „Domnul Tudor”, eroi ai luptei pentru libertate şi unitate, în „Almanahul Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 1991, p. 3911 Ibidem12 Dr. N. Hasnaş, op. cit. p. 91.13 Gheorghe Nichifor, loc. cit., p. 3914 Ibidem15 Dr. Nicolae Hasnaş, op. cit., p. 9516 Gheorghe Nichifor, Maria Bizomescu, Regina Marii Uniri, Edit. Spicon, Târgu-Jiu, 1997, p. 29-73


298

Bârze.În Moldova tristă a iernii 1916-1917, paralel cu activitatea din spital, înfi inţează

un orfelinat, primul din România, vizitat şi elogiat de perechea regală.17

După încheierea armistiţiului de la Focşani şi a păcii de la Buftea-Bucureşti, Nicoalae Hasnaş refuză să se întoarcă în Gorj, atâta vreme cât judeţul se afl a sub ocupaţia Puterilor Centrale. La Iaşi se afl a în cercul lui I. I. C. Brătianu şi G. Mârzescu şi leagă o prietenie de lungă durată cu marele istoric Nicolae Iorga, „geniu dinamic, spirit clarvăzător, iubitor de ţară şi neam, profet şi educator”.18

Bilanţul pozitiv în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional, după cei doi ani petrecuţi pe front, ia sfârşit prin întoarcerea la Târgu-Jiu, unde se dedică activităţii sale de medic, dar şi luptei politice.

Un moment important la care a participat din plin îl constituie anul 1921, când au avut loc acţiuni conjugate, prilejuite de readucerea osemintelor „Eroinei de la Jiu”, Ecaterina Teodoroiu, şi a unui secol de la revoluţia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Coordonator al lucrărilor pregătitoare a fost desemnat arhitectul Păunescu, o altă minte luminată a Gorjului care, printr-o activitate rodnică s-a achitat cu cinste de sarcinile primite. Cu această ocazie, într-un timp record, au fost şlefuite şi aurite inscripţiile de pe placa de marmură a statuii lui Tudor, s-a amenajat o tribună, a fost pavoazat oraşul şi s-au fi nalizat lucrările mormântului.19

Osemintele Ecaterinei Teodoroiu, deshumate cu onoruri militare şi religioase, au fost aşezate într-un sicriu, turnat din oţelul a două piese de artilerie capturate de la inamic în luptele de la Arsuri şi depus pe un afet de tun. Atât oraşul Focşani, cât şi capitala ţării, cu o însufl eţire generală, i-au dat onorurile cuvenite.20 Sosirea la Târgu Jiu, în ziua de 9 iunie 1921, s-a constituit într-o adevărată lecţie de patriotism, la festivităţi fi ind prezent, printre alţii, şi marele poet Octavian Goga.21 În legătură cu acest eveniment, dr. Nicolae Hasnaş şi profesorul de istorie N. Andriescu au realizat o lucrare ce a fost răspândită printre elevi şi introdusă în toate bibliotecile şcolare.22

Mai puţin se cunoaşte faptul că evenimentele din iunie 1921, descrise succint mai sus, au avut o derulare specială, animozităţile politice punându-şi amprenta asupra lor. În centrul atenţiei s-a afl at Nicolae Iorga, preşedintele Ligii Culturale, 17 Dr. Nicolae Hasnaş, op. cit., p. 12318 Ibidem, p. 12719 Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale Gorj(în continuare se va cita DGAN Gorj), fond Primăria Târgu-Jiu, dos. 13/1921, f. 3, 13, 25, 27, 2920 Iorgu Stan, Cinstirea şi pomenirea eroinei naţionale Ecaterina Teodoroiu în judeţul Vrancea, în „Gorjeanul”, Târgu-jiu, an IV, nr. 887, din 4 noiembrie 199221 I. Mocioi, Ecaterina Teodoroiu. Eroina poporului român, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 128 22 N. Hasnaş, N. Andriescu, În amintirea centenarului lui Tudor Vladimirescu. Album istoric, artistic şi pitoresc al Gorjului, Târgu-Jiu, 1921


299

care a sosit la Târgu-Jiu la Congresul pe ţară al acestei organizaţii, însoţit de un mare număr de invitaţi şi reprezentanţi ai fi lialelor. Victor Slăvescu, preşedintele organizaţiei Gorj a Partidului Poporului, afl at la putere, împreună cu prefectul judeţului şi primarul oraşului, de aceeaşi culoare politică, „au manevrat de aşa manieră lucrurile, pentru ca tocmai în ziua Congresului Ligii să aducă şi rămăşiţele mortuare ale eroinei Ecaterina Teodoroiu şi, prin urmare, să facă serbarea înmormântării cu tot fastul în faţa Primăriei.”23

Nicoale Hasnaş a reuşit, în chip remarcabil, să se împartă între cele două festivităţi, speculând în folos propriu antipatiile şi simpatiile locale. Fără a fi prezent la reînhumarea eroinei, în Sala Teatrului Milescu, Nicolae Iorga s-a întrecut pe sine într-o interesantă şi documentată cuvântare. Manuscrisul acesteia l-a dăruit, ca amintire, fi lialei gorjene, „ca o dovadă de apreciere, în primul rând a dr. Hasnaş, pe care îl lăudase mult”.24

Marele savant a stat o săptămână ca oaspete al Gorjului, unde s-a organizat o expoziţie de artă autohtonă în casele gen. N. Tătărescu. Aceasta cuprindea: „chimiruri, scoarţe, macate, ii, oprege, altiţe, brăcinari, ştergare, costume întregi femeieşti şi bărbăteşti, specifi ce judeţului, precum şi o secţie specială de olărit, produse agricole şi viticole.”25 Foarte activ în aceste zile, Nicolae Iorga a vizitat satul Vladimir, unde „poporul adunat, a ascultat cuvântarea marelui cărturar”, a inaugurat biblioteca Ligii Culturale Gorj, a cercetat mânăstirile, bisericile şi locurile istorice din judeţ.26

La 15 octombrie 1922 s-a desfăşurat în Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba-Iulia, ceremonialul încoronării perechii regale. Au participat reprezentanţi din 15 state, ceea ce semnifi ca o largă recunoaştere internaţională a existenţei României Mari. Între ei, regina Maria a Iugoslaviei, ducele de York, reprezentantul regelui Angliei şi al împăratului Indiei, mareşalul Foch din partea Republicii Franceze, numeroşi ambasadori şi diplomaţi din partea ţărilor aliate sau prietene cu România.27

În ţară, aşa cum relevă şi arhivele de la Târgu-Jiu, au avut loc timp de trei zile festivităţi publice, fi ind închise toate şcolile, magazinele, instituţiile şi fabricile.28 Şi ca un fapt divers, de securitatea suveranilor, la Alba-Iulia, s-a ocupat comisarul Alexandru V. Negomireanu, de la Poliţia Târgu-Jiu, care a fost selectat după o riguroasă verifi care. El şi-a recrutat cu mare atenţie colaboratorii, între care şi 130 femei, cărora li s-au dat spre supraveghere, sub forma unor îndeletnicire deghizate, diplomaţi, oameni de ştiinţă, politicieni, translatori etc.29

23 Dr. Nicolae Hasnaş, op.cit., p. 15124 Ibidem, p. 15225 Ibidem26 Ibidem, p. 15327 Neculai Moghior, I. Dănilă, Leonida Moise, Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea neamului românesc, Edit. Metropol, Bucureşti, 1994, p. 4828 DGAN Gorj, fond Liceul „Ecaterina Teodoroiu”, dos. 9/1921-1923, f. 46, 4829 Gh. Nichifor, Intelectualitatea Gorjului şi Marea Unire, p. 75


300

Intrat în politică, membru al Senatului, Nicolae Hasnaş, în şedinţa din 13 decembrie 1922, are o impresionantă intervenţie, cu multiple referiri la momentul încoronării de la Alba-Iulia. Descoperim cu acest prilej, nu numai un bun orator, ci şi un abil cunoscător al realităţilor geo-politice româneşti. Mai mult, medicul gorjean dovedeşte o atentă aplecare asupra mediului politic românesc, analizele şi propunerile sale demonstrând profunzime, realism şi echilibru.

Pentru început, într-o manieră ce aminteşte de „Doina” lui Eminescu, senatorul de Gorj descrie cadrul general în care s-au desfăşurat festivităţile de la Alba-Iulia. „Strânşi sub un schiptru – spune el – românii de la Nistrul vijelios la Tisa molcomă, pe ambele versante ale Carpaţilor, au ajuns ţinta, către care de veacuri stăruim.”30 Evenimentul este în opinia sa înălţător, fi ind îndreptăţit să rămână adânc întipărit „în sufl etul acelor care au avut norocul să vadă ziua de sărbătoare în care întreaga sufl are românească a adus prinosul ei de iubire şi recunoştinţă aceluia care i-a întruchipat stăruinţele nobile, împlinindu-i dorinţele de veacuri hrănite.”31

Afl ăm cu acest prilej de calda primire pe care au făcut-o ofi cialităţilor, în frunte cu suveranii, miile de cetăţeni din capitala istorică a Transilvaniei. Numărul mare de locuitori veniţi de pe întreg cuprinsul ţării, l-a impresionat profund pe reprezentantul Franţei, un mare prieten al României, mareşalul Foch, care a exclamat: „ Dar este ţara întreagă!”32 Pe de altă parte, Nicolae Hasnaş nu-şi poate reprima amărăciunea că un anume segment al spectrului politic şi al clerului(este vorba de Partidul Naţional Român şi de Biserica Greco-Catolică) nu a participat, în mod regretabil, la manifestări.33

Într-un asemenea moment, senatorul gorjean nu putea să nu-şi îndrepte elogiile către brava oştire română, de al cărui nume şi fapte se leagă actul de la 1 Decembrie 1918. „Căci dacă soldatul nostru – spune el – nu ar fi intrat în Chişinău, în Alba-Iulia, în Budapesta, de bună seamă că nici graniţele noastre n-ar fi fost acelea ce le avem.”34 Este un argument decisiv, promovat de doctorul Hasnaş, pentru toţi cei care ani de zile au negat rolul armatei române în făurirea României Mari, trâmbiţând ideea păguboasă a rolului decisiv al „ maselor populare”. Fără părtinire, în spiritul adevărului istoric, cu argumentele izvoarelor vremii, trebuie să demonstrăm această realitate.

Revenind la intervenţia lui Nicolae Hasnaş, să precizăm că el militează pentru pace şi colaborare în condiţiile intrării României „aproape în graniţele ei normale”. Aceasta, şi pentru că unii vecini „ne urmăresc cu multă atenţie şi ne pizmuiesc veşnic, căutând toate mijloacele să ne discrediteze în afară şi să

30 „Monitorul Ofi cial”, Dezbaterile Adunării Naţionale Constituante ale Senatului(în continuare se va cita DANC – Senat), nr. 8, din 16 decembrie 1922, p. 2331 Ibidem32 Ibidem33 Ibidem34 Ibidem


301creeze încurcături înăuntru.”35

Întrucât starea materială a armatei române, stâlpul României Mari, era precară, senatorul de Gorj face apel la solidaritate politică în ceea ce priveşte înzestrarea acesteia. Alocaţiile pentru hrană trebuie să crească, echipamentul şi armamentul să fi e completat şi renovat, „ridicându-se la nevoile momentului”. Într-un limbaj ofensiv atrage atenţia că „avioane, gaze asfi xiante, bombarde, caruri de asalt şi încă multe pe care ştiinţa drăcească le-a iscodit”, la noi „e regretabil că nu sunt la nivelul cerinţelor actuale.”36

Oricât ar părea de paradoxal, dat fi ind profesia sa, Nicolae Hasnaş este un bun cunoscător al sensibilităţilor armatei române. Din aceste motive el atrage atenţia că durata serviciului militar trebuie redusă, realizându-se nu numai economii bugetare ci şi o sporită ofertă a forţei de muncă.

Pentru viitorul României Mari, pe un loc principal se afl ă, în concepţia vorbitorului, învăţământul. Cu acest prilej, el relevă că analfabetismul este o realitate îngrijorătoare, statisticile demonstrând existenţa a peste un milion de copii neşcolarizaţi şi peste 600.000 „care nu pot urma din lipsă de localuri şi învăţători.”37 Pe un ton acuzator, medicul gorjean se referă la un adevărat complot împotriva şcolii al unor politicieni, în ceea ce priveşte fi nanţarea, în condiţiile în care se găseau bani pentru clădiri monumentale, expoziţii şi alte activităţi costisitoare. Ca urmare, propune o atitudine radicală, menită să schimbe faţa educaţiei din România. „Niciun program de guvernământ – spune el – al vreunui partid care se socoteşte democratic nu poate începe cu altceva decât grija de a fi dat ţării şi ţăranilor şcolile trebuitoare”.38

O atitudine inedită a ministrului C. Angelescu, al cărui colaborator a fost în primele zile ale războiului, pare să-l impresioneze în chip deosebit. El relatează Senatului că de mai multă vreme, demnitarul din fruntea Instrucţiunii se deplasează pretutindeni în ţară „inspectând, studiind, încurajând.” Numai că aceste eforturi personale nu sunt sufi ciente, motiv pentru care se impune ca statul să facă economii din toate părţile pentru ca banii să ajungă la învăţământ.39

Un domeniu important, pe care Nicolae Hasnaş nu poate să-l ignore este cel al sănătăţii. Conform informaţiilor de care dispunea, mortalitatea era foarte ridicată, locuinţele insalubre, alimentaţia slabă, bolile(tuberculoza, pelagra, alcoolismul) erau la ordinea zilei. „Trebuie să facem – sugerează el – o organizare sanitară nouă şi orice cheltuială am face, va fi cu prisosinţă câştigată prin vieţile ce vom salva.”40 Punctul central al sistemului sanitar din România Mare trebuia să fi e prevenirea. Apoi, idealul era ca fi ecare comună să aibă medicul ei, acesta

35 Ibidem36 Ibidem37 Ibidem38 Ibidem, p. 2439 Ibidem40 Ibidem


302

urmând „să intre în viaţa familiei, să educe, să arate, să prevină.” În plus, centre medicale orăşeneşti de mari dimensiuni, policlinici pentru săraci, şcoli pentru alienaţi mintal şi surdo-muţi etc.41

De mare interes ni se pare concluzia generalizatoare a lui Nicolae Hasnaş, care dă conţinut intervenţiei sale. „Domnilor senatori – spune el - armata, şcoala şi sănătatea e trepiedul solid al României Noi, care cu cât va fi mai bine îngrijit, cu atât va căpăta mai multă vigoare şi va fi pârghia solidă de reazim al întregului edifi ciu al României Noi.”42

Fireşte, un politician de anvergura lui Nicolae Hasnaş, afl at în cercurile unor personalităţi locale precum Gheorghe Tătărescu sau centrale, cum ar fi I. I. C. Brătianu, nu putea să ignore complexa problemă a regimului politic din România postbelică. Din aceste motive, analiza sa se îndreaptă către conţinutul regimului parlamentar din ţara noastră, unde Senatul era un corp legiuitor lipsit de vigoare, dacă ar fi fost să se ia în calcul fi e şi numai lipsa dreptului de a discuta bugetul ţării. Se impunea, ca după modelul Franţei, să se producă schimbarea şi la noi.

Un stat democratic, unde funcţionarea separării puterilor, pluralismul şi competiţia bazată pe egalitate de şanse ar fi funcţionat ireproşabil, mai avea nevoie, în concepţia Partidului Naţional Liberal, formaţiunea politică din care făcea parte Nicolae Hasnaş, de alte reforme precum: Statutul funcţionarului public, Legea participării la benefi cii, reforma justiţiei, reforma administraţiei etc. În altă ordine de idei, politica „prin noi înşine” nu însemna eliminarea în totalitate a capitalului străin, ci „noi să fi m stăpâni în casa noastră”43

Apologia propriei formaţiuni politice începe cu evidenţierea rolului ei în lumea satului, unde militanţii liberali, inclusiv Nicolae Hasnaş, au mers pentru a clarifi ca doctrina în noul context generat de 1 Decembrie 1918. Pentru a-i critica, pe bază de exemple, pe opozanţii ţărănişti sau averescani, prezintă exemplul unui bătrân din Novaci, care regreta că imediat după război „capetele tinere ne-au întors minţile”. Secretul longevităţii acestui partid erau „munca în benefi ciul ţării, cunoaşterea realităţilor cotidiene, politică internă şi externă demnă, sacrifi ciu pentru binele public etc.” 44

Extremismele de stânga şi de dreapta care începuseră să se manifeste în România Mare nu-i sunt străine lui Nicolae Hasnaş. Partidul său nu este adeptul „revoluţiilor zdrobitoare de ordine şi de drept”, al metamorfozelor neîncetate, ci se pronunţă pentru evoluţia „înainte, mereu înainte şi tot mai sus pe scara socială.” Este motivul pentru care Partidul Naţional Liberal „se confundă cu însăşi istoria renaşterii noastre şi a organizării statului modern român, operă la înfăptuirea căreia l-au ridicat întotdeauna numai meritele şi capacitatea

41 Ibidem42 Ibidem43 Ibidem, p. 2744 Ibidem


303lui dovedită.”45

Un punct forte al liberalilor, subliniat de dr. Nicolae Hasnaş, este capacitatea lor de a guverna, lucru demonstrat în momentele grele ale ţării cum ar fi : criza din 1901, răscoala din 1907, războiul de reîntregire naţională etc.46

Analizând comportamentul Partidului Naţional Român, ce demonstra o aversiune clară faţă de liberali, senatorul de Gorj se lansează într-o tiradă de critici severe. El crede că luându-se exemplul lui Al. I. Cuza, singurul mare om politic român care a ştiut să se retragă la timp, lideri precum, Al. Vaida-Voevod sau Iuliu Maniu, trebuiau să demonstreze în fi ecare moment că sunt urmaşii marilor tribuni care au ţinut aprinsă fl acăra românismului în Ardeal. În opinia sa, această formaţiune politică a fost neputincioasă la Versailles şi Geneva, impunându-se intervenţia lui I. I. C. Brătianu pentru a se repara greşelile diplomatice comise. Strategic, fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Conservator Democrat nu reprezenta decât o realizare modestă.

În ce priveşte Partidul Poporului şi liderul său Alexandru Averescu, ambii se înscriau pe drumul decăderii. Mareşalul, „idol al mulţimii, a devenit detractorul ei, iar debandada, incuria şi destrăbălarea guvernării au fost atât de mari încât era să se ducă ţara de râpă.”47

Criticând Partidul Ţărănesc, ca „un partid agrarian şi de clase” iar prin conducători „oligarhic şi demagog”, Nicolae Hasnaş avea în vedere tratarea cu mai mult discernământ a Partidului Socialist mai cu seamă datorită opţiunii României pentru industrializare. „Noi, partid liberal – spune el – care mergem întotdeauna cu vremea, trebuie să ţinem seama de doleanţele muncitorimii şi a Partidului Socialist şi atât cât acest partid va intra în interesul dezvoltării naţionale a patriei noastre, trebuie să-i asimilăm doleanţele, mai ales că şi în punctele noastre din program se găseşte ridicarea muncitorimii şi satisfacerea dreptelor lor cereri.”48

Analiza lui Nicolae Hasnaş este de-a dreptul favorabilă Partidului Naţionalist Democrat al lui Nicolae Iorga, din motive uşor de înţeles. „Este – spune omul politic gorjean – ca un râu limpede de munte cu apă puţină, dar şeful este un vulcan, un cărbune aprins, un far luminos ce întocmai ca soarele răspândeşte lumină şi căldură, dar cei ce se apropie de acest vulcan, de acest cărbune aprins, îşi arde aripile.”49

Ar fi fost poate mai indicat, crede Nicolae Hasnaş, ca acest personaj erudit „să stea departe de luptele politice de partid, să fi e un arbitru şi la vreme de grea cumpănă şi întotdeauna când nevoia cere să dea statului din înţelepciunea şi

45 Ibidem46 Ibidem47 Ibidem, p. 2848 Ibidem49 Ibidem


304cultura lui creatoare.”50

Senatorul mai doreşte în cuvântul său să elimine eticheta de partid oligarhic aşezată de către unii critici pe fruntea celei mai importante formaţiuni politice a României Mari. Împotriva unei asemenea blamări stăteau faptele: „votul universal şi împărţirea pământului, această mare revoluţie ce a făcut să treacă întreaga proprietate în mâinile celui care o munceşte, fără vărsare de sânge şi fără nicio crimă.”51

Îndemnul rostit de Nicolae Hasnaş în încheiere ia în calcul, înainte de toate, consolidarea edifi ciului statului naţional unitar, pornind de la noile realităţi istorice: „Ţara e frumoasă, pământul bogat şi mănos, brăzdat de râuri falnice, de munţi ce cuprind multe bogăţii, de subsol ce are averi imense, cu oameni harnici şi viteji. Ne aşteaptă consolidare, pace şi muncă. Să ne punem pe lucru.”52

Un fapt oarecum aparte, în legătură cu problema abordată de noi, se derulează în şedinţa din 8 aprilie 1922, când Nicolae Hasnaş, în calitate de secretar al Senatului prezintă intervenţia reprezentantului judeţului Trei Scaune, Balasz Ernö, care nu cunoaşte limba română. Discursul este interesant, mai degrabă datorită faptului că reprezintă punctul de vedere al minorităţii maghiare într-o Românie Mare, abia constituită. În opinia sa, nu lipsită de principialitate, ţara noastră parcurgea o perioadă de criză, cu încercări de clarifi cări în toate domeniile. „Poporul vrea să ştie – spune el – dacă guvernul, care se afl ă în fruntea ţării, începe munca de clădire care să ne scoată din actualul haos grozav.”53 Este reclamată incertitudinea în care trăiesc cetăţenii, cu deosebire „talpa ţării”, ţărănimea. „Locuitorii – spune el – au sentimentul ca şi când pământul s-ar cutremura fără încetare şi casa lor ar fi gata în fi ecare moment să se dărâme asupra capului lor”54.

Reproşurile lui Balasz Erno se revarsă în cascadă asupra instituţiilor statului care, în opinia sa, nu se deosebesc foarte mult de cele ale României Mici, deşi au trecut trei ani de la desăvârşirea Unirii. „De ani de zile – spune el – durează dizolvarea şi distrugerea vechilor instituţii şi decăderea pietrelor ce se dărâmă mereu, ne tremură fără încetare pământul de sub picioare”.55 Din aceste motive, Adunarea Constituantă are datoria „să înceapă clădirea, să puie fundamentele şi să înceapă ridicarea sistematică a zidurilor şi stâlpilor şi trebuie să înceapă grabnic, cu cea mai mare energie posibilă, pentru că carul statului înaintează spre prăpastie, dacă nu vom lua măsuri urgente pentru

50 Ibidem51 Ibidem52 Ibidem, p. 2953 Idem, din 9 aprilie 1922, p. 10354 Ibidem55 Ibidem, p. 103-104


305a-l îndrepta pe drumul cel bun.”56

Într-o logică specifi că unei populaţii deprinsă cu apartenenţa la o altă capitală, senatorul maghiar vorbeşte de criza moravurilor şi scăderea credibilităţii pe plan extern. Drept urmare, solicită în mod imperativ îmbunătăţirea activităţii administraţiei locale în frunte cu prefecţii şi subprefecţii. Pentru vindecarea rănilor cetăţenilor de etnie maghiară, cere slujbe în educaţie, justiţie şi cultură, pentru a fi echitabil plasaţi în efortul general de muncă al poporului român. „Să nu ne priviţi numai ca pe nişte numere – spune el – ca nişte maşini, pentru că reprezentăm şi noi o oarecare cantitate de ştiinţă şi de specialitate.”57

În spiritul obiectivităţii, trebuie să recunoaştem că discursul omului politic maghiar, rostit prin glasul lui Nicolae Hasnaş, care nu intervine în niciun fel cu observaţii proprii, lucru de altfel interzis de Regulament, demonstrează că era un bun cunoscător al realităţilor şi intereselor neamului său. „Suntem convinşi – spune el cu diplomaţie – că ceea ce în această ţară va fi spre binele maghiarilor, aceea va fi şi spre binele românilor şi viceversa. Mai putem afi rma , noi care cunoaştem într-adevăr poporul, că el nu cunoaşte ura, nu este invidios, nu ştie ce este iredentismul, nu este bolşevic, ci vrea doar să trăiască liniştit, în pace şi siguranţă, bucurându-se pe toate tărâmurile de un tratament cu totul egal cu populaţia românească a ţării”.58

Dorinţa politicianului din Secuime este aceea de a studia proiectele de legi în limba maternă. „Noi vrem din tot sufl etul – spune el – să învăţăm româneşte, dar asta n-o putem face în 24 ore, nici chiar în 24 zile, şi până vom putea învăţa limba, nu vrem să ne petrecem timpul în inacţiune.”59

Remarcabil este elogiul pe care îl aduce frumuseţilor şi bogăţiilor din România Mare, dar este numai un pretext pentru a iniţia o critică severă faptului că tânărul stat nu dispune de o reţea optimă de comunicaţii, „agricultura şi cultura de vite este învechită şi înapoiată”, silvicultura şi mineritul sunt primitive, balneologia şi turismul nu sunt tratate cu atenţie, industria mică nu este sufi cient dezvoltată, în timp ce „industria mare este nesănătoasă pentru că ţinta ei este îmbogăţirea repede”, comerţul este lipsit de credit moral, instrucţiunea publică, administraţia şi justiţia sunt înapoiate.60

Pornind de la exemplele Bosniei, Alsaciei, Lorenei şi Irlandei, senatorul protestează cu privire la intenţiile de românizare a unor teritorii, subliniind că în opinia sa „sentimentul naţional nu poate fi distrus pentru că acţiunea naşte reacţiune şi creează cuiburi de dezordine care într-o zi ar putea incendia întreaga ţară.”61

56 Ibidem, p. 10457 Ibidem58 Ibidem59 Ibidem60 Ibidem61 Ibidem


306

Consecvent punctului său de vedere, cu privire la rolul fundamental al oştirii în cadrul noului stat, Nicolae Hasnaş a intervenit cu aplomb în discuţii atunci când a fost supus dezbaterii Senatului în 1922 „Proiectul de lege asupra organizării armatei”. Remarcăm prezenţa pe banca ministerială din Parlament a unu i adevărat lot de oameni politici de excepţie ai vremii: Vintilă Brătianu, ministru de Finanţe, I. G. Duca, ministru de Externe, George G. Mârzescu, ministru de Justiţie, gen. G. Mărdărescu, ministru de Război, gen. Arthur Văitoianu, ministrul Lucrărilor Publice, Al. Lapedatu, ministrul Cultelor şi Artelor, Tancred Constantinescu, ministrul Industriei şi Comerţului şi I. Nistor(cunoscutul istoric bucovinean), ministru de stat.62

Senatorul gorjean, participant activ la Războiul de Reîntregire, vede în noua etapă instituţia armatei dintr-o cu totul altă perspectivă. „Au trecut timpurile acelea - spune el – când numai soldaţii cu soldaţii se luptau. Astăzi pregătirea de război interesează întreaga naţiune, atât ca oameni, cât şi ca material.”63 Este datoria Parlamentului să înţeleagă necesitatea unei asemenea abordări, cu atât mai mult cu cât se constată „o decădere a moravurilor parlamentare”, din ce în ce mai puţini oameni competenţi ocupându-se de interesele generale ale ţării.64

Intrarea României în război alături de ţările Antantei s-a făcut şi în contextul dorinţei de democratizare a vieţii politice. „De la o vreme încoace – constată Nicolae Hasnaş cu amărăciune – cezarismul este acela care vrea să conducă din nou treburile ţărilor, considerând că democratismul nu are în el toate forţele necesare. Aşa se întâmplă în alte ţări ca Italia, Rusia şi chiar Franţa”. În opinia sa „guvernarea lui Lenin şi Troţki este quintesenţa guvernării celei mai absolutiste.”65

De admirat pentru un intelectual de profesie medic este faptul că Nicolae Hasnaş stăpâneşte remarcabil meandrele şi subtilităţile relaţiilor internaţionale, plasând corect România Mare în noul cadru postbelic. Dovedind clarviziune politică, evaluează prestaţia ultimilor ani ai omenirii, prin prisma constituirii Societăţii Naţiunilor. Regretabil, în opinia sa este faptul că după celebra Declaraţie a preşedintelui american Wilson, unele state s-au orientat, în cel mai nefericit chip cu putinţă, după principiul „dacă vrei să fi pacifi c să te războieşti.”66

Senatorul gorjean este fascinat de idealurile „păcii universale” şi „unirii popoarelor”. Primul dintre ele, după părerea sa, este un ţel îndepărtat datorită periculoasei curse a înarmărilor ce se continuă şi după război. „Pacea universală – spune el – numai atunci se va putea înfăptui şi sălăşlui pe pământ şi în casele

62 Dr. Nicolae Hasnaş, Discursuri ţinute în Senatul României Mari în sesiunea de primăvară a anului 1924, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, f. a., p. 263 Ibidem, p. 364 Ibidem, p. 465 Ibidem66 Ibidem, p. 5


307

noastre, când fi ecare din popoare vor fi pătrunse de vântul democraţiei, când fi ecare cetăţean va fi pătruns de nevoia unei păci bazate pe dreptate, pe adevăr, precum şi pe încrederea pe care fi ecare dintre popoare trebuie s-o inspire unul altuia”.67

Una din cauzele care generează războaie este, în concepţia sa, suma marilor nevoi economice pe care le au statele lumii, între care şi România, ceea ce conduce de cele mai multe ori la diminuarea sau chiar anularea încrederii reciproce. În al doilea rând era vorba de nerespectarea tratatelor şi angajamentelor postbelice. „Am ajuns – spune Nicolae Hasnaş – la situaţia paradoxală ca noi, un popor învingător, să fi m trataţi ca popor învins când a fost să cerem drepturile noastre”.68

Pornind de la faptul că România şi-a împlinit parţial idealul naţional(rana Banatului Sârbesc va rămâne tot timpul în inima sa), omul politic gorjean consideră că marele efort al tuturor românilor trebuie să se îndrepte în direcţia organizării şi dezvoltării a ceea ce s-a câştigat. „Vrem să trăim în pace, dar trebuie să fi m şi lăsaţi în pace” – spune el69

Minuţios, ca un eminent chirurg ce era, Nicolae Hasnaş prezintă preocupările de înarmare ale vecinilor bulgari, pe fondul sporirii manifestărilor revizioniste. Deşi prin Tratatul de la Neuilly, Bulgariei i se limitase sever potenţialul militar, la momentul respectiv, în mod nejustifi cat, dispunea de peste 420 guri de foc şi circa 14.000 jandarmi. Sub falsă acoperire de studenţi, ofi ţerii se întâlneau la Universitate, în timp ce guvernul de la Sofi a era preocupat de repararea sau construirea aerodromurilor. S-au achiziţionat 16 aeroplane şi două avioane, iar ministrul de Război a făcut mai multe tatonări pe lângă Marile Puteri în vederea introducerii serviciului militar obligatoriu. Una peste alta, prin Legea muncii obligatorii şi prin convocări periodice, se putea conta pe mobilizarea unui număr de aproximativ 400.000 oameni, ceea ce reprezenta o gravă ameninţare pentru graniţa sudică a României Mari.70

Mult mai categoric este senatorul gorjean în ceea ce priveşte vecinul de la Vest, despre care spune: „Dacă este un popor care scrâşneşte în fi ecare moment, care ne doreşte numai răul, care caută să uneltească împotriva noastră, acela este poporul unguresc”. Conform convenţiilor postbelice, Ungaria nu avea dreptul la efective militare mai mari de 35.000 oameni, în realitate aveau peste 200.000, putând mobiliza până la un milion. Recrutările şi instrucţia se făceau în mod camufl at, iar încorporarea prin „ordine individuale”. Şi la ei a fost votată „Legea muncii obligatorii” pentru toţi bărbaţii între 18 şi 50 ani, completată cu „Legea protecţiei ordinei”.71

67 Ibidem68 Ibidem, p. 769 Ibidem70 Ibidem71 Ibidem


308

Din intervenţia sa nu puteau lipsi referirile la Uniunea Sovietică, unde „guvernul este tot atât de autocrat ca oricare alt guvern ţarist de mai înainte”. Sovietele conduceau statul după foarte cunoscutul proiect al lui Petru cel Mare, care urmărea expansiunea Rusiei până în Extremul Orient, Dunăre şi Constantinopol. Senatorii erau informaţi că în 1923, regimul bolşevic a făcut un recensământ complet al tuturor bărbaţilor cuprinşi între 15 şi 50 ani care puteau fi chemaţi sub drapel, repartizându-i pe unităţi şi arme. A achiziţionat avioane moderne din Anglia, Italia şi Germania, putând pune pe picior de luptă 32 escadrile şi s-au făcut manevre de mari proporţii, folosindu-se tehnica avansată, inclusiv gaze asfi xiante. La 1 aprilie 1924, Armata Roşie era formată din 13 divizii de cavalerie, 10 brigăzi independente, 53 regimente divizionare şi 48 escadroane la grupurile de grăniceri.72

De remarcat că vecinul de la Răsărit era, prin agenţii săi, în relaţii strânse cu celelalte state revizioniste, rivale României. Se întrebuinţau mari sume de bani pentru propagandă şi dezorganizare în Europa, Asia şi chiar SUA. „Noroc că e fără mult efect!” – credea Nicolae Hasnaş.73

Luându-se ca exemple campaniile din 1913, 1916-1917 şi 1919, guvernul avea obligaţia să acorde o atenţie sporită oştirii. Sunt elogiate eforturile de până acum, ceea ce nu-l împiedică pe Nicolae Hasmaş să îndemne la mai multă vigoare în ceea ce priveşte „completarea, sistematizarea şi crearea de unităţi şi materiale noi, pentru a fi liniştiţi şi a nu fi expuşi la surprize.”74

O mare parte a discursului omului politic gorjean este acordată proiectului de lege avansat Parlamentului de către ministrul de Război, gen. Mărdărescu. Dintru început, acesta trebuia să aibă în vedere dotarea armatei cu noutăţile aduse de primul război mondial. Mai vechile sale sentimente de stânga se regăsesc aici prin apelul la J. Jaurés, fruntaşul socialist francez, care considera că numai „naţiunile armate vor fi acelea care vor aduce victoria.”75

Dând dovadă de supleţe politică, Nicolae Hasnaş ia în calcul şi varianta dezarmării, e adevărat ca opţiune de perspectivă. „Eu cred - spune el – că naţiunile armate, sătule de înarmările şi de luptele acestea dintre ele, vor căuta în toate chipurile ca banii ce cheltuiesc şi sforţările pe care le pun pentru armată, să le întrebuinţeze pentru progres, pentru ştiinţă, pentru mai bine, pentru ţara însăşi şi numai atunci poate va fi de departe întrevăzută pacea universală”76

Alte probleme analizate de parlamentarul din Târgu-Jiu vizează: organizarea teritorială a armatei, trupele de rezervă, durata serviciului militar, exerciţiile premilitare, regiunile militare etc. De asemenea, în spiritul aplicării în practică

72 Ibidem73 Ibidem74 Ibidem, p. 975 Ibidem, p. 1176 Ibidem


309

a principiului suveranităţii poporului, el crede „că trecerea armatei pe picior de război ar fi să se facă cu aprobarea Parlamentului, căci ori războiul e popular şi deci Parlamentul are să fi e de partea ţării, ori nu e popular şi atunci nimeni nu va îndrăzni să-l provoace”.77

Cea din urmă chestiune abordată se referă la „sufl etul oştirii”, moralul ei. „Sufl etul este acela – spune Nicolae Hasnaş – care creează victorii, acela care duce, chiar cu nimica toată, cu riscul viaţii, la partea cealaltă a tranşeelor, în inima duşmanului.”78

Într-o furtună de aplauze, omul politic gorjean solicită mai multă atenţie armatei române pentru că ţara era înconjurată de inamici care atentau la integritatea ei. „Dacă vom păstra oştirea cu toată grija pe care trebuie s-o avem, niciodată nu ni se va putea întâmpla ceva rău” – conchide el.79

Din nefericire, chiar dacă dr. Nicolae Hasnaş şi-a menţinut acelaşi mesaj mobilizator, multe dintre previziunile sale sumbre s-au adeverit. Şi-a continuat activitatea ca medic, a fost prefect de Gorj, a revenit ca deputat în Parlament, pretutindeni onorându-şi cu brio obligaţiile. La sărbătorirea savantului Nicolae Iorga, care împlinea 60 de ani, a rostit în numele Secţiei Gorj a Ligii Culturale o emoţionantă cuvântare unde îl numeşte „profesorul neamului”.80

Dramatice au fost alegerile din decembrie 1937, unde Nicolae Hasnaş a candidat pentru Senat, alături de I. Mihail-Gele. Considerate, pe bună dreptate, un eşec al democraţiei interbelice româneşti, rezultatul lor, total nesatisfăcător pentru liberali, a dus la pregătirea guvernării autoritare a lui Carol al II-lea. Medicul gorjean, pensionar de acum, continuă să fi e o prezenţă notabilă în viaţa publică.

Nu ştim în stadiul documentaţiei prezente care a fost atitudinea sa în vara tragicului an 1940. Poate datorită relaţiei sale apropiate cu Gheorghe Tătărescu, un favorit al lui Carol al II-lea, să se fi abţinut de la comentarii. Avem însă informaţii cu privire la poziţia sa, mai târziu, după ce a început campania română din Răsărit. La 24 mai 1942, era iniţiatorul conferinţei „România de astăzi” ce făcea parte dintr-un ciclu mai amplu intitulat „România Mare”.

În sala Teatrului Căldăruşe, în faţa unui numeros public, vorbitorul şi-a început intervenţia subliniind originea daco-romană, unitatea şi continuitatea în timp şi spaţiu a poporului român. „Aşezat între Tisa şi hăt departe, dincolo de Bug – spune el – călare pe coama Carpaţilor şi întins pe mănoasele câmpii ale Dunării, neamul românesc a rămas totdeauna aici”.81 Referindu-se la clipele grele pe care le trăia România, Nicolae Hasnaş considera că ţara noastră se afl a la o răscruce de drumuri, la „o încleştare apocaliptică a două neamuri

77 Ibidem, p. 1778 Ibidem79 Ibidem, p. 1880 Dr. Nicolae Hasnaş, Din volbura vieţii…, p. 198-19981 „Gorjanul”, Târgu-Jiu, an XIX, nr. 19-20, din 31 mai 1942


310foarte puternice, a două lumi cu totul deosebite.” Prima lume ar fi dominată de Germania „ce prin strădanie de veacuri a pus reazim solid unei civilizaţii cu care întreaga lume se mândreşte şi care ridică demnitatea de om.” Cea de-a doua, de URSS, ţară care ţine fi inţa umană „în cea mai animalică stare.” În acest context, România nu putea rămâne neutră, expectativa de la începutul războiului fi ind considerată o gravă greşeală care ne-a adus imense sacrifi cii teritoriale. Alianţa cu Axa, crede el, se justifi că, înainte de toate, prin necesitatea luptei „împotriva anarhiei comuniste”, impunându-se un front comun al ţărilor latine care, sub egida Germaniei „să salveze civilizaţia bătrânei Europe”. În acest context, Ion Antonescu este omul providenţial ce are în faţă două mari deziderate: apărarea fi inţei naţionale în faţa slavismului şi întregirea completă a neamului.82

După 1944, odată cu schimbarea orientării politice a României, medicul gorjean se dedică cu deosebire acţiunilor de binefacere. Rămâne liberal, căutându-şi salvarea în fracţiunea lui Gheorghe Tătărescu, viceprim-ministru şi ministru de Externe, el însuşi un exponent al vremurilor complexe ce se prevesteau.83 Vârsta şi pericolele ce veneau din toate părţile l-au îndemnat să fi e din ce în ce mai prudent în exprimările publice.

Nici Gorjul nu era ocolit de valurile schimbărilor postbelice. În urma instaurării guvernului procomunist dr. Petru Groza, prefect al judeţului a devenit Aurel Ticu Pleşoianu, proprietar din comuna Urdari.84 Predecesorul său, din anii regimului Antonescu, col. rez. Th. Graur, devenise peste noapte preşedinte al fi lialei Târgu-Jiu a Asociaţiei Române pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică(ARLUS).85 Peste câtva timp îl întâlnim şi pe dr. Nicolae Hasnaş în calitate de membru al acestei asociaţii.86 Mai mult, el se adresa unui numeros auditoriu, în calitate de reprezentant al Partidului Naţional Liberal, în august 1947, alături de prefectul Al. Isacovici, col. C. Smirnov, preşedinte ARLUS, N. Trocan, secretar PCR Gorj, prilejuind presei următoarea constatare: „Vorbitorii au subliniat însemnătatea zilei de 23 august pentru poporul românesc prin alăturarea noastră de marii şi puternicii aliaţi şi ridicarea armelor împotriva cotropitorilor germani”.87

Să fi slăbit oare sentimentele naţionale ale ilustrului medic şi om politic gorjean, exprimate cu demnitate, în atâtea rânduri până atunci? Să se fi lăsat copleşit de oportunism în faţa tăvălugului sovietic şi al sistemului autoritar comunist pe care îl promovau noii conducători? Nu ştim cum să răspundem unor asemenea

82 Ibidem83 Gheorghe Nichifor, Gheorghe Tătărescu – 35 de ani de la moarte, în „Liberalul”, an XLVI, nr. 11/69 din 19-25 martie 199284 „Gorjanul”, Târgu-Jiu, an XXII, nr. 10-11, din 25-31 martie 194585 Ibidem86 Idem, an XXIII, nr. 41, din 26 octombrie 194687 Idem, an XXIV, nr. 31, din 31 august 1947


311

întrebări, pentru că ne este greu să-l judecăm pe omul Nicolae Hasnaş. Aceasta şi pentru că documentele vremii vorbesc despre popularitatea de care se bucura în continuare, fi e în calitate de conferenţiar(„Precursori ai democraţiei în şcoala românească” este un splendid eseu la adresa lui Spiru Haret, rostit în faţa unui auditoriu numeros la Teatrul Căldăruşe din Târgu-Jiu88), fi e în aceea de susţinător al Universităţii Oltene, al cărui comitet judeţean îl are în frunte ca preşedinte89 sau ca iniţiator şi mobilizator în cadrul acţiunilor caritabile ale Crucii Roşii din Gorj.

În acelaşi timp, deşi pensionar, nu-şi neglijează în niciun fel îndeletnicirile profesionale(cetăţeanul C. Lupulescu din Târgu-Jiu îi mulţumeşte public că i-a salvat viaţa fi ului său, grav bolnav în urma unei infecţii generale90) şi nu se sfi eşte să-i susţină fi nanciar pe studenţii gorjeni întruniţi în primul lor congres la Târgu-Jiu.91

Reprezentant ilustru al vieţii cultural-ştiinţifi ce şi politice din Gorj, dr. Nicolae Hasnaş a însoţit România în marile ei momente de glorie şi de cumpănă: făurirea României Mari, consolidarea instituţiilor democratice interbelice, cedările teritoriale ale anului 1940, instaurarea regimurilor autoritare carlist, legionar şi antonescian, participarea la războiul din Răsărit, prefacerile postbelice urmate de inaugurarea regimului comunist etc. Mereu în faţă, sclipitor de inteligent, curajos, generos, afabil, orator desăvârşit a impresionat mediile locale şi naţionale pe care le-a cunoscut şi frecventat. O monografi e a vieţii sale politice se impune cu necesitate, chiar dacă prezenţa sa în Senat şi Camera Deputaţilor nu a fost de lungă durată.

88 Idem, nr. 11, din 16 martie 1947 89 Idem, nr. 29-30, din 20 august 194790 Idem, nr. 6, din 14 februarie 194791 Idem, nr. 32-33, din 8-15 septembrie 1947


313

Cuprins

I. ARHEOLOGIE ....................................................................................... 9Cătălin Nicolae Pătroi - Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța .................................................................... 7Mădălin Chiţonu, Dumitru Hortopan, Gheorghe Calotoiu - Unelte de piatră şlefuită din colecţiile Muzeului “ Alexandru Ştefulescu “ Târgu Jiu judeţul Gorj ............................................................................................................ 19Gheorghe Calotoiu, Adina Gabriela Cotorogea - Cercetări arheologice în aşezarea din perioada bronzului târziu de la Pârâul Boia, comuna Jupâneşti, jud. Gorj .................................................................................. 33Gheorghe Calotoiu - Consideraţii asupra spiritualităţii geto-dacilor refl ectate în descoperirile arheologice de pe teritoriul actual al Gorjului ...................................................................................................................... 45Dumitru Hortopan - Recipiente de tip mortaria descoperite în Dacia meridională în secolele II-III p. Chr. ........................................................ 63Carol Terteci, Ion Tuţulescu - Un fragment ceramic antropomorf descoperit la Stolniceni-Buridava romană, jud. Vâlcea ............................................ 69Dan Matei - Die römischen Kastelle aus Dakien nach dem aurelianischen Rückzug und der Fall Răcari .................................................................... 77

II. ISTORIE ................................................................................................ 93Livian Rădoescu - Presa Românească Şi Modelarea Opiniei Publice În Prima Jumătate A Secolului Al XIX-Lea ................................................. 95Dumitru Valentin Pătraşcu - Regulamentul privind organizarea administrativă a Dobrogei ....................................................................... 101Cornel Şomîcu - Activitatea băncilor şi cooperativelor populare la nivelul comunei Băleşti ........................................................................................ 115Gabriela Neta Popescu - Ansamblul arhitectural „Gheorghe Tătărescu” .................................................................................................................... 117Vasile Novac - Ofi ţeri Activi Gorjeni ....................................................... 133Sofi a Arsenii, Eugenia Guţu - Anul 1944 în viziunea unor martori oculari din Basarabia ............................................................................................ 145Marian-Alin Dudoi - Atitudinea britanică referitoare la problema abdicării regelui Mihai ............................................................................................. 157


314

Hadrian Gorun, Gheorghe Gorun - Semantica gesticii şi a scenariului festiv legate de 23 august ................................................................................... 167Miruna Mădălina Trandafi r - Continuitate şi Discontinuitate în relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă după’90 ........................................... 173Dumitru-Valentin Pătraşcu, Adina Gabriela Cotorogea - Muntenegru – istorie şi geopolitică .................................................................................. 183

III.ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR ......................................................... 209Al. Doru Şerban - Superstiţii din monografi i gorjene ............................ 211Ionuţ Dumitrescu - Materiale şi tehnici de acoperire a construcţiilor populare din Vâlcea (sec. XIX-XX) ........................................................ 221Albinel Firescu - O privire generală asupra aspectului şi semnifi caţiilor împrejmuirilor din zona Gorjului .......................................................... 229Cornel Bălosu - Cetatea Bulzeşti. Geografi e şi câteva elemente simbolice în „la lilieci” .............................................................................................. 237Dorin Brozbă - Filofteia Lăcătuşu,un cântec stins la 30 de ani ............ 243Ion Popescu-Brădiceni - Pictura murală de la mănăstirea Tismana .... 253

IV. CONSERVARE .................................................................................. 261Ion Catană - Colecţia de clişee pe sticlă Ion Popescu Voiteşti ............... 263

V. GEOLOGIE ......................................................................................... 273Felicia Bantea - Vila „ Elena Luna” – Ion Popescu Voiteşti Comuna Bălăneşti, judeţul Gorj ............................................................................ 275Felicia Bantea - Gazella de 3 milioane de ani ......................................... 279

VI. RECENZII ......................................................................................... 283Dumitru-Cătălin Rogojanu - Recenzie ...................................................... 285Ion Mocioi - Rădăcinile artei lui Brâncuşi .............................................. 291Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor - Un medic gorjean, susţinător al idealului naţional: dr. Nicolae Hasnaş (1875-1966) .............................. 295CUPRINS .................................................................................................. 313


cu un teritoriu în care tipurile de relief sunt variate, iar bazinul hidrograﬁ c consistent, se...

Documents