© bcu cluj

55
© BCU Cluj

Upload: others

Post on 28-Oct-2021

7 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: © BCU Cluj

© BCU Cluj

Page 2: © BCU Cluj

DRUMUL LIBERTÀTEI INTERIOARE DE

P E T R E M A R C U - B A L Ş

Drumul libertăţeî interioare e credinţa în Dumnezeu. Libertate însemnează, în ultimă substanţă, recunoaşterea unui cerc limitat unde individul îşi exercită potentele respectând drepturile şi dato­riile semenilor. Credinţa şi încrederea deplină în Dumnezeu — dăruindu-i fără reticenţe inima şi viaţa — însemnează integrarea eului infim în Cosmos, recunoaşterea limitelor şi exercitarea for­ţelor incluse în el, punându-1 în armonie cu marea structură, după cum atomul se integrează în organismul predestinat.

Două mari întrebări agită eul din momentul când ia cunoştinţă de sine : întrebarea despre nemurire şi despre perfecţiunea morală. Intre ambele e strânsă corelaţie. Nu se poate concepe ne­murirea fără pregătire morală, după cum nu se ajunge în împărăţia Domnului fără credinţă. Pu­ritatea sufletească şi elanul pentru atingerea lui Dumnezeu sunt condiţiile prealabile, iar Isus ajutorul nostru esenţial. In faţa divinului, păcatul, virtutea, străduinţa, crima, aşteaptă focul izbăvitor al cre­dinţei. Prin fiul Lui dat spre crucificare fiarei-om pentru a-1 mântui e calea unică a uităreişi a bucu­riei fără de prihană. Nimic nu se obţine în afară de El şi fără de ajutorul divin'. Toate sunt încer­cări care poartă, asemeni fructului atins de mană în primăvară, semnul morţei inevitabile. Aspiraţia spre Dumnezeu şi cuvântul lui Isus dau puterea de a înfrunta insurmontabilul şi de a încerca şi rezolvi ceèace este irezolvabil prin calea raţîunei. Chinul ameţitor al incognoscibilului şi tortura in­finită a întrebărilor de, finalitate şi început iau aspecte jalnice, lipsite de măreţie şi maturitate.

321

© BCU Cluj

Page 3: © BCU Cluj

Toate îşi găsesc deslegare armonică prin drumul unic indicat la începutul veacurilor. Pasiunea pentru nemoarte sădită de creiator în inima omului agitată de întrebarea cosmologică şi teleologică nu poate fi îndeplinită de viaţa carnală efemer construită şi cu posibilităţi de cunoaştere limitate. In această dramă se înfig şi cresc rădăcinile dorului de continuitate în timp şi în spaţiu, nostalgia după o revenire şi repetiţie. Carnea vremelnică nu poate să dăruiască balsamul veşniciei. Accep­tând anterioritatea divinului şi decăderea eului delà rangul de criteriu valorificator al senzaţiilor primite delà peisajul din afară, ierarhia dobândeşte drepturile şi funcţiunile ei salutare. Moartea şi păcatul — îngerii negri ai cărnei — sunt detronaţi din locurile uzurpate. Spiritul redobândeşte libertatea de acţiune şi dorul nemurirei e încoronat cu mirtul speranţei.

Chemarea şi experienţa religioasă bat la poarta fiecărei vieţi. Toţi sunt egali în faţa lui Dum­nezeu care nu cunoaşte aleşi, ci numai fiinţe în sbucium cu sine însuşi şi cu lumea exterioară, până când găsesc ieşisea, poarta veşnică, adică harul credinţei. Diferenţierea provine din dorinţa noastră intimă orientată spre alte ţinuturi, decât acelea indicate de har. Depărtarea mai mică sau mai mare de axul central e libertatea acordată pentru a verifica potentele şi pentru a permite ex­perienţa spre sfinţenie cu obstacolele din mersul ei, cu felurite tentaţii multiplicate prin prezenţa libertăţei interioare desăvârşite. Deaceia ortodoxia, de pildă, prin accentuarea contingenţei şi a elementului istoric lasă joc liber forţelor printr'o libertate interioară deplină şi îndeamnă la per­fecţionare prin sfinţenie. Ajutând la obţinerea şi perfectibilitatea libertăţei prin încadrarea ei în real, iar nu în bietele fantasme creiate de un egotism mizer, religia Răsăritului promovează ade­vărata viaţă interioară. Nu e revolta şi izbucnirea vulcanică protestantă, nici refularea catolică. Ortodoxia nu are superstiţia personalismului. Sfinţii ei sunt umili căutători de Dumnezeu şi prac­ticanţi obscuri lipsiţi de patos în vâltoarea zilnică. Atunci, când prin naştere sau merite excepţio­nale au fost sortiţi strălucirilor lumeşti iau toiagul sărăciei ca sfântul Vladimir Solovieff sau mor fugari în gări obscure, încercând în ceasul al unsprezecelea, acordul între credinţă şi viaţa perso­nală, cum a fost contele şi scriitorul Leon Nicolajevici Tolstoi. Renunţarea de- sine e caracteristica fundamentală a sufletului ortodox. Trăirea în comunitate pentru strălucirea ei şi îmbogăţirea spi­rituală a comunităţei în faţa lui Dumnezeu e a doua. înfrăţirea prin iubire cu natura însufleţită şi neînsufleţită, atât de obişnuită în lirica populară românească, culminată în Mioriţa, e a treia. Cântul românesc cu refrenul obsedant despre codrul şi frunza verde e conştiinţa clară că individul este un element temporar al naturei înconjurătoare, o creaţie a celui Atotputernic, asemeni râului, ţivezei şi grâului care îşi repetă creşterea în fiecare primăvară. Intuiţia destinului pe care o trăeşte păstorul cununat cu „a lumei mireasă" e intuiţia tainei mistice şi rodul înţelepciunei creştine. De-aici provine acea naturală bunătate şi lipsa de fanatism (fanatismul presupune îngustime de inimă şi de credinţă), elemente inexistente în compoziţia spiritului romantic şi protestant, dar caracte­ristice creştinismului. Toleranţa în viaţa socială la toate treptele de evoluţie istorică dovedeşte că la noi în Răsărit sălăslueşte, par'că adevărata învăţătură a Mântuitorului, învăţătură în primul rând a iubirei aproapelui. Ospitalitatea ortodoxă ţâşnită din apa vie a credinţei şi exteriorizată prin po­tolirea foamei drumeţului, prin sfinţenia ospeţiei, prin respectarea concepţiei tovarăşului din stânga sau delà dreapta, mea e comoara dată de Isus, care nu poate fi răscumpărată nici prin fa­natismul şi msacrul religios, nici prin febra tehnicei, nici prin monumentele pieritoare ridicate de spiritul Apusului, depărtat de izvorul primar. Deaceia nu.trebue să ne fie ruşine de moştenirea noastră şi nici falşă umilinţă în faţa patrimoniului occidental pur exterior nu trebue să ne cuprindă. Experimentele interioare ale unui căutător de Dumnezeu în libertate autentică sunt safire şi sma­ralde faţă de piatra sau cimentul tehnic. Bunurile nu au un singur plan de ierarhizare şi orânduirea lor după norme care nu coincid e, injustă.

Viaţa interioară presupune, desigur, metode delicate pentru cultivarea înfloritelor ei grădini şi mai presus de orice lipsa impedimentelor şi a normelor-şablon. O accentuare a réguler în margi­nile căreia se vor revărsa apele limpezi sau impure ale eului, duce la înfundam izvorului, »1»li-

322

© BCU Cluj

Page 4: © BCU Cluj

gându-i să ia căi subterane. Armonia pe care cursul naturai al elementelor q închide nemijlocit în sine e distrusă, provocând nelinişti, haos, incertitudini, ce împiedicX precizarea creaţiei şi des-lănţuirea ordonată a posibilităţilor. Drumurile vieţei interioare duc toate la insesizabil, la inex­plicabil, sau cu un termen spencerian, la incognoscibil. Aici fncepe abisul'căscat ca o'gura demo­nică şi cu extraordinară forţă de atracţie spre sânul său. Jocul' desfrânat ''at fanteziei pregăteşte cu­ţitele otrăvite pe care le utilizează drept covor al dansului. Prelungirea aşteptărei în marginea abi­sului e propice tuturor păcatelor şi pericolelor. Anarhia îşi serbează nunta cu imaginaţia dezordo­nată şi valpurgica lună de miere e în toiu. Isus îşi întoarce faţa îndurerată, dar nu uită sufletul neliniştit. El continuă chemările cu aceiaş duioşie şi dulceaţă în glas, cu aceiaş blândeţe a sufletului. Apelurile spre redeşteptarea divinului din omul copleşit de Satan sunt repetate până când prinţul întunericului depune armele şi părăseşte inima victimei alese. Dar lupta între lumină şi întuneric e decisă de inima celui atins de aripa neliniştei. Fără concursul şi străduinţa sa sinceră, încercarea şi ajutorul Mântuitorului sunt lipsite de influenţă binecuvântată. Nimeni nu poate fi convins pi in forţă exterioară, ci prin lentă evoluţie internă sau prin găsirea bruscă a drumului Damascului, ase­meni sfântului Pavel. Dumnezeu nu vrea robi, ci oameni liberi pentru a-i mântui. Prietenia lui Çristos împrumută celui ales nu numai directivele fundamentale, singurele directive de esenţă eternă, ci o rază din nimbul Său coboară în viaţa interioară, transfigurând-o şi dăruindu-i aspecte şi perspective nemărginite. Apropierea e rodnică. Fructele vieţii nu mai cunosc viermele ascuns care zace în cele mai splendide exemplare, nici disperarea metafizică a spleenului, nici amărăciunea rodului sterp. Pentru prima oară individul învaţă să servească, cunoaşte pustiul celor şapte sin­gurătăţi şi bucuria regăsirei, jertfeşte orgoliul eului imperial pe altarul comun. Demonia cunoaş-terei care nu are nicio margine se mărgineşte, iar jocul fanteziei e transformat în forţă creiatoare.

In catolicism dogmele infailibile, papale, în protestantism restrângerea voită la textul primar religios (în specie Biblia — şi mai ales Noul Testament), sunt obstacole, poate, primordiale la pro­movarea libertăţei interioare. Accentuarea vieţei istorice din ortodoxism cu punerea la contribuţie a localului, a contingentului, a specificului naţional face din religia Răsăritului una din formele cele mai adecvate unde eul îşi găseşte liniştit şi propice, deslegare, desăvârşire şi hrană. înlătu­rarea veacurilor de istorie încercată de fraţii noştri întru Isus protestanţii şi limitarea la cuvântul sacru pentru distrugerea tiranei exterioare delà Roma, ajunge în mod fatal la dezordinea persona­lismului. Interpetarea e lăsată la voia şi înţelegerea individului considerat ca unitate de sine stă­tătoare, iar nu ca un punct la interferenţa unor cercuri, cum este faptul. Pornind delà acest fapt, ortodoxismul se mişcă pe plan istoric, singurul plan unde se poate construi 6 teorie a Statului, unde se pot determina exact raporturile dintre individ şi mediul înconjurător. Destinul magnific sau umil al eului se rezolvă fără biciuiri, fără diformări, urmând cursul său hotărît de eredităţi, de contingenţe normale sau de porunci divine. O teorie a statului românesc în secolul X X în mod firesc se va îndrepta spre cercetarea trecutului şi găsirea elementelor substanţiale, vii şi neefemere, care formează osatura sufletului românesc. Fenomenele trecutului nu dispar cu uşurinţă şi fără urme, ci se sedimentează, formând temeliile clădirei viitoare. In introducerea la „Cronicele Ro­mâniei sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei", Kogălniceanu spunea : „artele şi literatura, ex­presiile inteligenţei, n'au speranţă de viaţă decât acolo unde ele îşi trag originea din însăşi tulpina poporului. Altminteri ele nu sunt decât nişte plante exotice pre cari cel întâiu vânt, ori le înghiaţă, ori le usucă. Ca să avem arte şi literatură naţională trebue ca ele să fie legate cu societatea, cu credinţele, cu obiceiele, într'un cuvânt cu istoria noastră" (pg. X X V I ) x ) . Ortodoxismul e pârghia principală a Statului, a sufletului şi tipului românesc. Legea creştină sau pe scurt Legea — Na­ţiunea de Stat, s'au suprapus în tot timpul istoriei naţionale. Slavul era creştin, era de-aceiaş lege cu noi, pe când Turcul era păgânul, duşmanul secular. Ideea naţională nu poate fi desfăcuta de

i) Kogălniceanu anticipează critica junimiştilor, dar se desparte de êi' prin importanţa acordata' felèrtien-tului autohton şi istoric în creaţia culturală. . . • •., -, « .•-'>

323

© BCU Cluj

Page 5: © BCU Cluj

ideea religioasă. Naţionalismul ateu contimporan nu are aderenţe organice cu spiritul românesc şi deaceia nu conţine nici tumultul creaţiei. Creaţie fără credinţă e p imposibilitate. Iar dealungui vieţei spirituale se poate urmări ca un fir roşu o singură preocupare autentică şi arzătoare : me­ditaţia asupra divinului, asupra credinţei în Dumnezeu. E singura continuitate pe un teren aşa de nesigur.

In contradicţiile ciudate şi desgustătoare pe care eul le trăieşte cu o relativă onestitate, co­loana albă a cautărei lui Dumnezeu se ridică pură şi nostalgică. In mijlocul haosului asurzitor o melodie trece continuu ca un refren într'un cântec popular sau ca un leit-motiv wagnerian, aducând fiorul unei lumi viitoare, nădejdea şi pasiunea pentru Dumnezeu.

E remarcabil de observat laşitatea contimporanului care înlătură aproape prinicpial şi cu stu­pidă suficienţă întrebările primordiale, mărginindu-se la un câmp restrâns, dând frâu liber instinc­telor şi leneviei spiritului. Misterele de care e înconjurat la orice pas şi minunile de fiecare clipă se proectează pe o oglindă murdară, neputincioasă de a reflecta cu prospeţime, adâncimea şi se­cretul realităţilor. Analiza completă a unui fir de iarbă, de ex., care rămâne până la sfârşit carte închisă cu şapte peceţi e limitată în mod ridicol la noţiuni elementare şi pur descriptive. Nu cunosc tristeţe mai copleşitoare decât aceia în faţa incapacităţei de apercepţie a unor realităţi în-fricoşetoare, reduse la fenomene cu dimensiuni gingaşe, lipsite de ecou sufletesc. Opacitatea me­tafizică şi insolenţa negaţiei misterului religios e spectacolul trivial per excellentiam şi motiv de în­durerare, fără altitudinea durerei. O nuanţă nevoită de dispreţ se strecoară cu pas suveran, arun­când fulgerile ei îndreptăţite. Nemângâierea de a nu putea găsi şi apropia pe Dumnezeu e îndo­liată de cecitatea negaţiei îndreptăţirei acestei sublime goane după uniunea cu divinul aflat în univers şi exaltarea lui din om.

Ultimele două veacuri până în preajma marelui războiu (care a adus cu sine prăbuşirea atâtor valori şi a schimbat definitiv perspectivele), se caracterizează din punctul de vedere al vieţei interioare printr'o dezerţiune continuă. Peisajul din afară absoarbe atenţia, smulgând-o din con­templarea de sine şi îndreptând-o spre spectacolul magnific al lumei. Glasul tainic ascuns în subţe-raaele. proprii este înăbuşit. Muzica stelelor nu mai e imn de lăudă .dumnezeire!, ci topografie şi

. mecanică terestra unde abilitatea gândului ispiteşte şi explică. Nemulţumit cu dorinţa cunoaşteiei :• limitate, omul Caustic în perioada, prieteniei cu Mefistofel neaga, misterul, fiindcă i-a descoperit câteva legi. Iar aceste legi în ioc de a-i demonstra divina armonie prestabilită îl aţâţă, transformân-

. du-le în ecuaţii întinse ordonat pe coala albă surâzând sardonic. Surprinzând legi delà începutul începuturilor păstrează iluzia scumpă, că a descifrat secretul, pătrunzând în sanctuar. Metoda căutărei în afară o transpune în toate planurile intelectuale, uitându-şi definitiv comorile proptii. Dar după cum marea reflectează seninul şi întinsul cerului, tot astfel omul reflectează în el dum­nezeirea. Liniştind apele şi patimile, imaginea va fi clară şi pură. Faţă în faţă şi ochi în ochi cu Dumnezeu, contemplaţia străbate învelişul propriu, pătrunzând în tainele ultime. Uitând con­templarea şi dăruindu-se necondiţionat febrei cunoaşterei, falimentul e în preajmă şi inevitabil.

Dar felul traiului omului modern nu mai îngăduie contemplaţia ; deaceia a pierdut pe Dum­nezeu, adică pe sine însuşi. Mărind proporţia de „necesităţi" lipsite de aureola necesitatei îşi mă­reşte proporţia sclavului interior. Futilul e cancerul sufletesc. Principalul e abndonat şi gândurile esenţiale despre lumea înconjurătoare şi raporturile cu ea sunt înlăturate din falşă comoditate. Răzbunarea e notorie şi contimporanul cunoaşte tragicul dezaxărei, amărăciunea spleenului, ridi­colul scepticismului absolut şi dorinţa criminală a neantului.

Etapa primă spre credinţă, adică îndoiala, semănată de-obiceiu cu fiorii neliniştei şi ai sufe­rinţei, este perioada cea mai grea. Aici amestecă Satan ca într'un cazan vrăjitoresc otrăvurile ş ide -jecţiunile lui. Slăbiciunea şi vanitatea din inima omenească sunt tovarăşii şi armele-i favorite. Dintr'-o situaţie dificilă şi raeprisabilă, devine complacere comodă şi căutare cu orice preţ Din îndoieli se extrag cantităţi formidabile de mândrie; din suferinţă ascunsă se preface durere pu-

© BCU Cluj

Page 6: © BCU Cluj

blica, marfă etalată solemn în vitrine ieftine pentru admiraţia plebei. Proclamând îndoiala îţi acorzi drepturi şi favoruri, fără îndatoriri. Amalgamarea noţiunilor şi criteriilor valorificatoare implică o libertate nemărginită, nechezul mânzului fără frâu pe o câmpie imensă. Impresia primă e de ne­uitat, încredere nebunească te îmbrăţişează pasionat, sângele circulă furtunos, nările vibrează ca în aştepatrea fugei şi beţia libertăţei infinite te turbură şi te cuprinde voluptos.'

Deşteptarea e amarnică şi nu întârzie. Instinctele deslănţuite care erau altădată dovezi proprii de independenţă şi de alungare dispreţuitoare a normelor sunt acum reginele capricioase ale con­duitei. Din stăpân al destinului tău, devii robul lui. Când totul pare pierdut fără putinţă de reîn­toarcere, Isus întinde potirul cu balsam. Forţele infernale sunt potolite şi liniştea creatoare e rodul cel dintâiu. Există însă nebuni care varsă pocalul sfânt, orgolioşii trec pe lângă el fără a-I observa şi sceleraţii îl pângăresc.

* ••• * * Comunitatea e condiţia libertăţei şi frumuseţea ei. Robmson în insula lui pustie au avea cu­

noştinţă de libertate şi nici de supunere. Intrând în frăţia de oameni, individul primeşte jugul im­plicit al tovărăşiei şi multiplele ei beneficii. Una din datoriile primordiale către comunitate este disciplina de sine, acceptarea tablei de valori a grupului, care serveşte prin câteva din regulile sale ca factor comun al membrilor. Cum ar putea fi această tablă împlinită cu valori exclusiv omeneşti şi nu divine? Respectarea ei ar fi atunci în funcţie de coerciţiune şi contract, adică încă odată core-ciţiune, contractul fiind relaţia delà A la B protejată de coerciţiune legală. In acest caz aderarea in­timă ca o necesitatea organică e alungată, creindu-se din societate o cuşcă imensă cu fiare sălba­tice gata de a se devora reciproc ; iar acele instincte de sociabilitate pomenite delà Aristot întruna şi care sunt concomitente apariţiei oamenilor pe planetă ar fi negate.

Desvoltarea vieţei exterioare şi interioare e în legătură cauzală cu comunitatea. Aspectele cele mai ascunse şi cu o culoare cât de personală sunt ecouri, imagini sau reflexii în marginea realului apropiat. Delà explicarea şi dominarea lui, treapta imediat următoare este gândul despre Ritmul universal. Sărăcia tezaurului interior nu îngăduie, din nefericire, decât rareori presimţirea şi comprehensiunea lui. Metodele şi tehnica prin care se sondează şi percepe sunt puse la înde­mână numai de metafizica religioasă şi simţul misterului sădit în om de Creator. Prin ele se poate ajunge a se descifra ceva din eternele întrebări care asediază cugetul omenesc, dăruindu-i totde­odată şi disciplina de sine, aducătoare de ordine, de simţ al nuanţelor şi de percepere exactă a rea­lităţilor.

© BCU Cluj

Page 7: © BCU Cluj

H O D E C A I , f DE

V; V O I C U L E S C U

X-ocnë t de harapnic scurt a detunat Spartă 'n gol tăcerea ţăndări a sburat: Val-vârtej prin vadul nopţii trec năluci, Om cu ghebă neagră, cai plini de clăbuci... Pe uh cer cât lumea stelele nU 'ncap Şi sub cerul ăsta nu se merge 'n trap... Urcă din porumburi şopot ne 'nţeles ; Cât o şură aprinsă iese luna 'n şes... „HH, căluţii tatii, hii la drum întins. Pân' acuma nimeni urma nu ne-a prins. Am gonit o noapte, de-am scăpa încai Să intrăm îri ţara hoţilor de cai : înecat de iarbă, sur de praf ori glod Bărăganul slobod n'are voevod... Iureş, ca la nuntă! Hii şi hai şi hai, Cam pătruns în raiul hoţilor de cai! ...„Alei, şarg amarnic, tu leu-paraleu, Ce tot fluturi capul şi ciuleşti mereu? Ori 'ţi-e dor de hamul vechi cu clopoţei Şi nu'ţi place ştreangul din curmei de tei? înteţeşte goana, fulger, să te văz, Că nu'ţi dau merticul, traista cu ovăz!..." îmboldit de vorbă ca de-un şfichi tăios Şargul fuge'n salturi sforăind smeos Incovoae coardă gâtul lui mlădiu Şi, lungit, s'aşterne şleaului pustiu. Umbra lor pe lături aripi 1-ea deschis Şi se duc pe apa câmpului ca 'n vis... Ţuşti! sar lighioane... uite-le, nu-s,... pier...

326

© BCU Cluj

Page 8: © BCU Cluj

Şi se umflă svonul stepei, val, la cer. „...Lăturaş, bălane goană la ceatlău, Că te paşte biciul, ceasul tău cel rău. Nu v'am scos din grajduri noaptea să vă pl Telegarii tatii, vreau doar să vă schimb : Ducem toţi o vreme viaţă de soboli, Şi 'ntr'un târg departe vă prefac în poli. Dracul ne-o cunoaşte colo în oraş Şargul schimbă părul, eu mă fac geambaş! Hii, cârlanii tatii, hii şi hai şi hai Trageţi la limanul hoţilor de caii... Poposim la hanul unde 'n prag,,cărunt, Şade hoţomanul moşul Dor-mărunt Aşteptând ciracii cu chimirul plin Să le ia câştigul pe-o vadră de vin. Dar acum abateţi către alt tărâm Şi'mi sburaţi pe mirişti, brişcă s'o sfărâm... Nu simţiţi că vine de la târle fum? Ies hoţeşte zorii şi ne prind în drum... Zor, s'ajung bordeiul cu parmaci căzuţi : Şi-o 'nghiţi pământul caii nevăzuţi. Larg e bărăganul, Doamne 'ţi mulţumim,.. Hai căluţii tatii să ne mistuim!...

hii şi hii şi hai... bieţii hoţi de cai..."

...Somnoroasă, stepa toarce tot mai lin Vântul amiroase-a fân şi a pelin Văruit de lună şesul aţipit Dintr'un singur greer ţîrîe-aiurit... ...Ei prin apa lunii merg pân' la oblânc Şi se şetrg din roata câmpului adânc... Şi cu apa lunii se tot duc pe-ascuns, Hăul stepei îi soarbe mut şi nepătruns ; Zările iau faţa solzului de crap Lumea 'şi trage ţolul nopţii de pe cap.

© BCU Cluj

Page 9: © BCU Cluj

M Â ' N T U I R E A L U I A R T E M O N

j l i zadar sunt toate ostenelile mele, dacă nici Dumnezeu şi nici Dracu nu mă bagă în seamă!" —îşi zicea Artemon plimbându-se prin chilie. Şi descurajat cum era în clipa aceea, luă oala şi sticla şi o porni întins la bucătărie de unde îşi primi porţia din rămăşiţa delà prânz — spre uimirea bucătarului care nu-1 mai văzuse de multă vreme pe la el. Delà bucătărie trecu la chelărie de unde îşi umplu sticla cu două tainuri — lăsând pe chelar cu gura căscată.

Din acel ceas Artemon n'a găsit cu cale să se mai înfrâneze la mâncare şi nici de dreptul de vin nu s'a mai lipsit. Din care pricină prinse a se mai întrema şi la faţă- şi la glas, lucru ce bucură pe duhovnic şi pe călugării care iubeau cântarea lui.

Dar acuma alte năpăşti veniră pe capul bietului călugăr. Căci pe măsură ce se întrema, sângele prinse a umbla tot mai repede prin vine, iar trupul a se înfierbânta de pofta păcatului. Artemon simţi şi se înfiora la gândul că-1 va cuprinde iarăş patima pe care o socotea stinsă şi va călca jurământul făcut înaintea altarului. Ca să scape de aprindere şi de viclenele gânduri, el căută să fie mereu în lucrare. Căci, după cuvântul înţeleptului Solomon : „poftele omoară pre cel leneş". Diavolul însă găsea vreme pentru uneltirile lui — câteodată chiar în timpul rugăciunii. Astfel că luptă mare începu Artemon. Turna apă rece pe trup, umbla pe jos mii de paşi ca să obosească, se înţepa cu acul, se lovea cu capul de pereţi, spărgea farfurii şi străchini — dar patima era patimă. Câteodată îşi perdea cumpătul şi pleca spre sat... Până la poartă însă, ori până la calea jumătate, sau chiar până la marginea satului, găsea puterea- de" à-, se înfrâna.

Dar vrăjmaşul ce şi-o fi zis : Stai, tu, călugăre, că dacă nu te pot urni să te duc după ispită, voiu aduce ispita la tine. Căci într'o zi de sărbătoare cu timp frumos, când mănăstirile sunt pline de musafiri delà oraşe, Artemon se întâlni faţă în- faţă cu o cucoană tinerică şi bine făcută. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat, dar cuviosul se turbură şi lăsă capul în jos, gândind întru sine : „De-ar trimite-o satana să mă ispitească, oare voiu avea eu tăria cu­viosului Martinian, sau voiu cădea asemenea Sihastrului Necunoscut?"

Şi făcându-şi cruce se duse drept la chilie fără să mai privească înapoi. Cum intră însă în-lăuntru o putere nevăzută îl împinse la fereastră şi-1 îndemnă să urmărească din ochi pe tânăra

DE

D A M I A N S T Ă N O I U

VI

326

© BCU Cluj

Page 10: © BCU Cluj

àcëêâ. O văzu cum sră nemişcată şi priveşte ţintă la chilia lui. Apoi o luă fiSccY pe 'pefocSăfâ cu ocoluri făcute într'adins, se apropie de gardul ce-i împrejmuia curticica din faţa ehiliei-şi s ë reZemă de el, făcându-se că priveşte straturile de flori şi se minunează de ele.

Când o văzu în faţa casei Artemon începu să tremure şi plecă delà fereastră. Dar nu făcu trei paşi şi se întoarse împins parcă de cineva. Văzând cădiavoliţa înt-ârziază la gard se •'•'•gândi iarăşi: „Dacă voiu chema-o în casă, oare voiu fi în stare să biruesc ispita?" Şi fără să-şi răs­pundă la întrebare, vru să iasă şi s'o poftească înlăuntru. Dar când să pue mâna pe clanţă îşi dete seama că alte gânduri îl îndeamnă s'o cheme şi, tremurând din tot trupul, se-rezemă de spa­tele uşei, căci simţea leşin la inimă, îşi veni însă repede în'fire şi se duse iar la fereastră... Ispita era tot rezemată de gard, cu privirea pironită între flori şi pervazurile de jbs ale ferestrei.-Artemon îşi dete cu ideea că poate să fie chiar Satana în chip de femee, aşa cum a venit odinioară la sfântul Antonie, la Ilarion şi la alţi cuvioşi părinţi.

„Dacă aşi şti că aşa este - - î ş i zise el cu curaj — aş pofti-o numai ca să vadă Necuratul că aïe dieaface cu un călugăr tare în ispite... Iar dacă va fi femee cu adevărat şi o încet ca să-mi facă silă, am să-i trântesc cuvintele cu care cuviosul Moise Ungurul a înfruntat pe bberoaiea le­şească ce cu sila voia să-1 ia de bărbat : „Care bărbat, ascultând pre femee s'a îndreptat vreo­dată?"

Şi luându-şi inima în dinţi deschise uşa... Dar când să zică : Pe cine căutaţi D-v.? i se puse un nod în gât. Diavoliţa însă îi veni re­

pede într'ajutor, căci îndată ce îl văzu în uşă, nu mai aşteptă să fie poftită şi intră singură, vor­bind delà poartă : <

— Bună seara, părinte! — (căci apusese soarele). — Iartă-mă că-ţi fac supărare... Uite, de multă vreme doream să văd şi eu cum este o chilie de călugăr... şi, îmi pare bine că înimerii tocmai la dumneata... •••' : \

— Da, da... poftiţi! Nu face nimic... mă rog... poftiţi... da, da... cum nu... se poate„. Pof­tiţi, Cucoană! ^

VII , .. ;

In dimineaţa zilei următoare, monahul Savatie delà poartă, fu deşteptat până în. ziuă de re­petate bătăi în geam. Somnoros şi supărat că cineva îi strică somnul dulce de dimineaţă, portarul se ridică bombănind şi se uită pe fereastră.

— Cine-i? * - ' — Eu sunt, părinte Savatie... — Da un'te duci cu noaptea în cap, Artemoane? — Vreau să mă plimb puţin prin brazi... .î — Te-a găsit plimbarea până în ziuă! Ori unde nu te-ai mai plimbat de multl Şi mai bombănind ceva, Savatie luă cheia şi eşi la poartă. Când se apropie de Artemon şi-i

văzu părul şi barba răvăşite, faţa trasă şi galbenă, ochii roşii şi privirea rătăcită, se sperie şi des­chizând cu grăbire poarta, privi lung în urma lui cum se duce legănat şi împletècindu-se ea: un om beat sau picnit de friguri.

„Săracu bietul Artemon! Ce o fi cu el? Se vede treaba că 1-a-aflat vrăşmaşul că s'a făcut călugăr" — îşi zise Savatie, şi închizând poarta intră repede în casă făcându-şi cruci. •

Iar Artemon s'a înapoiat abia seara târziu... . . . . . . . . : -Toată ziua şi-a târât picioarele printre brazi şi fagi, pe colţuri de stânci pleşuve-şi pe: văi cu

verdeaţă şi cu pârae îmbietoare.;, ca să-şi mai uşureze povara păcatului. Aci plângea, cămdu-se de uşurinţa cu care a primit o femee tânără în chihe, atunci- când toate simţurile lui îi/spuneau că n'are să poată înfrunta ispita; aci căuta să se mângae amintirtdu-şi^de cădereât.atâtor ; cuvioşi călugări şi pusnici. Când desnădejdea îl cuprindea mai: tare se agăţa de vreun copac şi/plângând

< 3 2 9

© BCU Cluj

Page 11: © BCU Cluj

se ruga lui Dumnezeu să-1 ierte. Iar când îşi simţea sufletul mai uşurat se tolănea lângă vreun izvor sau pe. vreun moşoroi verde şi încerca să facă planuri de pocăinţă. Toată hrana lui în ziua aceea au fost câteva pere sălbatece şi apă prietenoasă din izvoare.

Când a plecat din pădure, odată cu ieşirea stelelor, părea împăcat şi liniştit... Frumuseţea prietenoasă ori măreţia nepăsătoare a firii — cu toată simplitatea lui nu le putea pătrunde toată adâncimea — o zi şi o noapte de lacrămi şi de căinţă, asemănarea căderei lui cu a altor cuvioşi mult mai înaintaţi în viaţa de sfinţenie, îi mai limpeziră dreapta judecată şi-i mai uşurară povara de pe suflet. Pe măsură însă ce se apropia de mănăstire, un fel de nelinişte îl cuprindea tot mai mult. îşi închipuia că femeea aceea o fi fost vre-o stricată care îndată ce a ieşit delà el o fi strigat în gura mare biruinţa ei. Parcă o vedea făcând haz împreună cu prietenii, iar vreun călugăr

;sau frate trăgea cu urechea ca pe urmă să şoptească unuia şi altuia până ce s'o umple toată mă­năstirea....

Privirea iscoditoare a portarului nu-i mai lăsă lui Artemon nici o îndoială că toată mănă­stirea a aflat de fapta lui. Atunci se înfurie o clipă şi strângând pumnii grăi aproape tare : „Cine e mai vrednic să ia piatra şi să arunce în mine..."

Dar când intră în chilie şi văzu rogojina aspră şi cărămizile pe care se chinuise aproape trei luni de zile, îl trecură năduşelile. îşi scoase rasa şi se trânti oftând pe scaun.

„Doamne — zise el privind la sărăcia din odae — pentru ce m'am nevoit eu atâta? Pentru ca să sufăr acum ruşinea şi să înfrunt privirea fraţilor mei fiindcă şi ei vor fi greşit asemenea mie? La ce bun atâta rugăciune şi post, dacă o femee necunoscută este în stare să strice într'o clipă toată agoniseala? De ce ai mai lăsat, Doamne, muerea pe pământ? Ai vrut să scapi de Lucifer, că pe semne, nu mai puteai trăi de el în cer, şi l-ai aruncat pe pământ cu toate cetele drăceşti, ca să facă omului tot felul de năpăşti! Şi barem nu-i ajungea atâta? De ce i-ai mai pus în spinare şi pacostea de femee? Rău faci, Doamne, că pedepseşti pe bietul om şi cu dracu şi cu femeea! Lasă-i unul din doi, că e prea de ajuns. Lasă pe dracu că e mai bătrân şi barem nu se vede... ş'apoi tot nu te împaci tu cu el Sus — şi pierde femeea. Dă poruncă să se stingă neamul ei de pe faţa pământului şi să ştii delà mine, aşa prost cum mă găsesc eu, că n'ai să faci rău. Iartă-mă că îndrăsnesc eu, un păcătos de călugăr, să te învăţ ce trebue să faci! Să ştii însă că am toată dreptatea şi-ţi vorbesc fără nici o răutate..."

Somnul izbăvitor veni şi potoli furia lui Artemon. Când se deşteptă dimineaţa, era mai li­niştit şi mai cu judecată. Ii păru rău că s'a apucat să dea sfaturi lui Dumnezeu... dar pravila nu şi-o mai făcu. La ce bun s'o mai facă? De acuma tot a căzut. La biserică se duse numai ca să vadă dacă s'a aflat ceva de isprava lui. Nu văzu însă niciun semn şi n'auzi nici o vorbă. Doar duhovnicul îi întrebă ce mai face.

Va să zică teama lui a fost în zadar, căci nu ştia nimeni nimic. Aceasta îl bucură aşa de mult pe Artemon, că nu mai ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu şi să-1 roage de iertare. Ajuns la chilie începu să râdă şi să joace cum demult nu i se mai întâmplase.

Va să zică ştie numai Dumnezeu! şi Dumnezeu e mai bun decât oamenii! Ca drept mulţă-mire cuviosul îi făgădui — făcându-şi cruce către icoane — că de trup femeesc nu se va mai atinge în veac...

Dar oare n'a mai făgăduit el odată, în faţa sfântului altar şi nu s'a ţinut de cuvânt? Artemon se gândi o clipă dacă n'ar fi mai bine să-şi tae părţile păcătoase, aşa cum a făcut

cuviosul Iacov din lavra sfântului Sava. Amintindu-şi însă de durerile pe care le-a simţit acela şi de pedeapsa pe care i-a dat-o marele Sava, izgonindu-1 din mănăstire, se lăsă repede de acest gând. Atunci îşi răscoli el mintea ca să vadă ce au făcut alţi cuvioşi călugări de demult ca să scape de ispita femeiască. Aşa — Timotei Pusnicul a fugit în pustia cea mai adâncă, unde a petrecut treizeci de ani acoperindu-şi corpul cu părul capului. Teodor Pusnicul şi-a scos mădularele. Macarie Alexandrianul a şezut gol, timp de şase luni, într'o luncă plină de ţânţari mari ca viespele. Mar-

© BCU Cluj

Page 12: © BCU Cluj

tihiàri s'a aşezat pe o stâncă în mijlocul mării. Ioan „mult pătimitorul", din lavra Pe'cerscăi, a trăit mulţi ani gol şi cu fierărie grea atârnată de trupv Când a văzut că şi aşa îl supără patima s'a îngropat în pământ până la umeri, stând astfel tot postul Paştelui. Pavel Tebeul şi-a retezat limba. Moise Arapul se ruga de cincizeci de ori pe zi, iar în timpul nopţei căra apă pe la ceilalţi călu­gări până ce cădea de osteneală... ,

După multă chibzuială, Artemon găsi că cel mai bun mijloc pentru a scăpa de pofta femeei este să se facă nebun, precum odinioară s'a făcut cuviosul Andrei, căruia i se zice la Minei „Andrei cel nebun pentru Hristos". In felul acesta căpătă şi mântuirea şi scapă şi de femee. Căci cine,să se uite la un nebun gol şi murdar? Şi nici el nu se va mai ispiti, căci va trăi în mari nevoinţe şi lipsuri. Are să umble gol şi desculţ, cu capul descoperit, nespălat, gonit de oameni şi batjocorit de copii — aşa cum a fost şi fericitul Andrei... ,

Dar dacă va fi prins şi dus la balamuc? Aci Artemon făcu o mişcare de nemulţumire... Nu, nu... Nebun nu e bine să se facă, căci ce folos pentru sufletul său dacă va fi închis pe viaţă la balamuc? Unde este mântuirea? şi apoi Andrei nu s'a făcut nebun aşa din capul lui, ci fiindcă i a zis Mântuitorul, când i s'a arătat în vis : „Aleargă spre nevoinţa cea bună, gol -să fii şi nebun pentru mine, şi la multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua împărăţiei mele". Dar el cum s-o ia din capul lui? Ia să urmeze mai bine pe sfântul Simeon Stâlpnicul. Să-şi facă un turn înalt, unde să stea toată viaţa, fără să se mai dea jos, aşa cum Simeon a stat timp de şaizeci şi şapte de ani. Să n'aibă scară şi nici frânghie groasă, căci s'ar putea ispiti, ci o sfoară cu ajutorul căreia să pri­mească sus câte ceva de ale mâncării şi apă de băut, căci de spălat nu se va mai spăla.

Şi încântat că a găsit mijlocul cel mai bun de a scăpa de femee şi de a se mântui, Artemon începu să se plimbe repede prin chilie şi să plănuiască asupra viitorului turn...

Are să-1 facă într'o poeniţă înconjurată de stânci şi udată de un pârâiaş. Stâncile îi vor ţine de adăpost împotriva vânturilor, iar pârâiaşul îi va sluji pentru apă de băut cât şi pentru plăcerea de a privi căprioarele şi fiarele sălbatece când vor veni să se adape. Acuma, nu ştia dacă turnul sfântului Simeon a fost făcut din Cărămidă sau de lemn. Oricum el îi va face temelia de piatră, cam de patru paşi lărgime, iar în sus de lemn...

Dar dacă se vor găsi oameni răi care să arunce cu pietre, sau să vină într'o noapte şi şă-i dărâme turnul cu el cu tot? Ia mai bine să facă turnul în mănăstire — şi chiar lângă chilia lui. Avea aci un ulm voinic căruia îi va curaţi crăcile şi-şi va face un adăpost la rădăcina lor. In felul acesta l-ar isprăvi şi mai repede şi l-ar costa şi mai puţin.Şi cu toate că se întunecase, Artemon ieşi în curte să facă planul la faţa locului. Dar n'apucă să ajungă bine la ulm, că o întrebare îi fulgeră prin cap : Ce are să facă acolo sus, în timp de iarnă? Dar sfântul Simeon cum o fi pe­trecut ernile în turnul său? Avea sobă? era pe acolo numai vară? sau un dar deosebit delà Dum­nezeu îl ferea sănătos de asprimea frigului de iarnă? Şi fiindcă nu avea la îndemână „Viaţa" sfân­tului şi nici răbdare până a doua zj ca s'o ceară delà cineva, se duse la duhovnic să-1 întrebe.

— Cinstite părinte, în ce parte de loc a trăit sfântul Simeon Stâlpnicul? — Apăi... în Mesopotamia sau în Antiohia, — răspunse Dometian după ce se gândi puţin. — Şi încotro vin astea? — Trebue să fie încolo departe! — Şi p'acolo o fi numai iarnă, ori şi vară? — Ăăăă! da prost mai eşti, Artemoane! Apăi fereşte că trebue să fie şi iarnă... căci aşa a

lăsat Dumnezeu : să fie pe pământ şi iarnă şi vară. Artemon nu se mulţumi cu lămuririle duhovnicului şi se duse la monahul Orest, care având

patru clase de gimnaziu, trecea în mănăstire drept om cu carte. — In ce parte de loc vine Mesopotamia, părinte Orest? — Da, pentru ce mă întrebi? — răspunse acesta semeţ, — Uite aşa... vreau să ştiu şi eu fiindcă pe acolo au vieţuit mulţi pustnici.

© BCU Cluj

Page 13: © BCU Cluj

t 4 ^ : : r r : EiLpăt dacă .au vieţu'it pe. acolo, pusniçi de bună seamă că Mesopotamia asta, cum îi ziseşi, trebue să fie' în Africa, fiindcă pe acolo sunt locuri pustii...

— Şi ce crezi sfinţia ta, părinte Orest, acolo'în Africa —cum îi ziseşi —o fi şi iarnă ori numai vară?

Orest puse mâinile la spate, dete capul pe ceafă şi după ce se gândi un răstimp cu ochii închişi, muşcându-.şi când o buză când pe ceailaltă, răspunse ca un ştiutor :

— Negreşit că e numai vară! Ba încă ce vară trebue să fie... căci Africa asta vine spre Polul Sud... . . . . . .

— îmi închipuiam'eu ! — zise Artemon clătinind trist din cap. Şi plecă delà Orest cu inima închisă că nici pe sfântul Simeon nu-1 poate urma. Pe drum, spre chilie, îi veni o clipă ideea să se îngroape în pământ, până la umeri, ca sfântul Ioan delà Pecersca, dar repede îşi luă seama.

„Asta ar fi prea prea!" — îşi zise el obosit de atâtea planuri. — Se poate întâmpla să vie tui şarpe; pe sub pământ să mi muşte şi s'a isprăvit cu mântuirea. Las' că oiu vedea mâine ce oiu mai fece".

Şi intrând în chilie se trânti obosit pe rogojină.

VIII

După frământări zadarnice, neisbutind să găsească un mijloc pentru a scăpa de ispita fe-meească, Artemon se duse la duhovnic să-i mărturisească păcatul. Adică făcea ceeace, după re-gulele călugăreşti trebuia să facă de îndată ce 1-a înşelat vrăşmaşul.

Bătrânul Dometian, hârjonit şi el în tinereţe de tot felul de ispite, ascultă învârtind mătă-niile şi schiţând când şi când un zâmbet în colţul gurei.

— Apăi — zise el după ce isprăvi Artemon spovedania — eu m'aşteptam la aşa ceva şi de aceea nu mă surprinde greşala ta. Ai luat-o prea din loc şi nu trebuia aşa că tu ai sânge iute — bătute-ar mântuirea! Era mai bine dacă ascultai sfatul meu : să-ţi fi lăsat încet, încet din obiceiuri şi — haida, haida, cu răbdare şi cu măsură te-ai fi mai lăsat de rele. Ce crezi tu că războiul se bate aşa? E, he, eu am fost la Plevina şi am văzut cum merge socoteala. Tu ţi-ai închipuit că într'o săptămână-două âi să birueşti toţi dracii câţi or fi trimişi de Scaraoschi în mănăstirea noa­stră — şi sunt cam mulţi arde-i-ar focul — isprăvi duhovnicul râzând.

Artemon făcu şi el haz de necaz şi scărpinându-se după ureche, întrebă pe Dometian .* — Şi acuma ce credeţi sfinţia voastră că trebue să fac? — Ce să faci acuma? — Da! — Hm! Apăi, după cum văz eu, ţie nu-ţi intră în cap cu una cu două. Ia-o cu binişorul-

aia să faci! Artemon se mâhni că duhovnicul nu-1 pedepseşte şi aduse el vorba : — Şi ce canon îmi daţi să fac pentru păcat, cinstite părinte? — Hm! Să faci şi tu acolo închinăciuni şi mătănii. — Câte să fac, cinstite părinte? — Ei, cu tine n'o mai isprăvesc! Să faci câte îi putea. — Şi cât timp să fac canon? — Până ţi-o spune cugetul că Dumnezeu te-a ertat. Artemon plecă delà duhovnic neîmpăcat în sufletul lui. Bătrânul era prea îngăduitor, dându-i

să înţeleagă cu haida haida al lui că e mai sănătos să ţie „calea împărătească"... adică nici cu mirenii nici cu călugării. Dar el, Artemon, nu era de aceeaşi părere. Ori eşti călugăr cum trebue, ori nu mai eşti! Ori pui odată un început şi mergi cu el nainte --chiar de ar fi să mai cazi câteodată — ori laşi patimile în voia lor !

,332

© BCU Cluj

Page 14: © BCU Cluj

Deocamdată el avea nevoe să capete delà Dumnezeu ertare pentru greşala ce făcuse, iar după aceea îşi va urma viaţa după sfatul stareţului iar nu după al duhovnicului. Căci, la urina urmei, de ce să nu fie şi el pus în calendar? Şi fiindcă pedeapsa dată de bătrân n u 4 mulţumea, căută să-şi amintească din Vieţile Sfinţilor la ce canon se supuneau sfinţii cuvioşi când cădeau în păcat şi- să ia şi el pildă delà vreunul din ei. Dar după mai multă chibzuială, Artemon'socoti că nu ei nici timpul şi nici locul să se pocăiască în felul vreunui cuvios din vechime, aşa că îşi alcătui el un plan. Astfel : va mânca cincisprezece smochine pe zi — aşa cum mânca sfântul Ilarion cel Mare, zicând trupului ca şi aceasta: „Eu, asinule, nu cu orz te voiu hrăni, ci -cu pleavă, ea sa nu te gândeşti la necurăţie". Să doarmă agăţat de o frânghie — ca sfântul Eftimie ', să se roage de şapte ori pe zi —ca la mănăstirea Neadormiţilor ; să nu se spele niciodată — ca sfântul Antonie şi să vorbească numai şapte cuvinte pe zi — după obiceiul schimnicilor. : . :. r ; " :,

Odată planul alcătuit, Artemon trimise pe un frate de-i cumpără delà băcănia .din sat .*•© frânghie lungă şi o roată de smochine. Frânghia o legă cu un capăt de căpriorul chiliei,"-iar pe celălalt îl trecu înlăuntru printr'o gaură făcură în t a v a n . • v - ; _

Şi astfel pregătirile pentru pocăinţă fură rânduite, . . * Când în seara celei dintâi zile de canon îşi făcu socoteala de felul cum şi-a îndeplinit planul,

Artemon avu cuvânt să n u prea fie mulţumit. Căci în loc de cincisprezece smochine,mâncase toată roata — amăgit fiind de dulceaţa lor. Din care pricină se hotărî să mănânce prune, că sunt mai acre — şi la urma urmei poate să fie şi mere şi chiar gutui căci, gândi el, numărul să fie ţinut şi să fie fructe. I n loc de şapte cuvinte cât trebuia să vorbească, socoti el până la ,vre-o şăizecişi-cinci că-i eşiseră din gură. Se mângâe însă amintindu-şi de sfatul cuviosului Pimen cel Mare : „Cel ce grăeşte pentru Dumnezeu —bine face", — şi el nu deschisese gura decât să ceară sau să dea binecuvântare la părinţii şi la fraţii cu care se întâlnise. In loc să se roage de şapte ori, se ru­gase numai de două ori, căci mai toată ziua o petrecuse în ascultare şi deci n'avusese timp. In schimb n u se spălase deloc — şi aceasta t o t era o mângâere pentru el...

„ L a s ă că de a c u m încolo v o i u u r m a î n t o c m a i după p l a n " — î ş i zise Artemon n o t a n t foarte. „Şi ca u n î n c e p u t — c â n d să se culce l ă s ă rogoj ina ca pe o p o d o a b ă de prisos ş i se l ega cu. f rân­ghia pe s u b t sub ţ io r i , ca să doarmă î n felul sfântului. Eftimie, Se v e d e însă că o r i frânghia n ' a fost legată b ine d e căprior, ori că dracu a. deslegat-o, că numai ce se lasă Artemon în jos că se şi pomeni grămadă în mijlocul chiliei — cu frânghie cu tot. Atâta n'ar fi fost cine ştie cë nenoro­cire, căci s'ar fi suit în pod şi ar fi legat frânghia la loc. In cădere însă, bietul Artemon îşi scrânti mâna dreaptă din umăr aşa de rău, că nu putea s'o ridice nici măcar pentru a-şi face cruce.

' • . IX '»•'•.-•.._ 'V Iată-1 acum pe cuviosul nostru cu mâna legată de gât... şi cu planul de pocăinţa amânat

până la vindecare. Căci aşa cum se găsea — nici canonul nu şi-1 mai putea face, şi nici. agăţat de frânghie nu putea să mai doarmă. Se tânguia într'una, căindu-se şi plângând că n'a fost mai cu băgare de seamă când a legat frânghia, că dacă ar fi înnodat-o sdravăn nu s'ar fi întâmplat ne­norocirea... . _ . 1 ,

„Dar dacă o fi deslegat-o dracul?" Numai ce-i ven i în minte acest lucru şi Artemon sări în picioare, răcnind '• „Ah, Satano, numai tu mi ai focut boroboaţa! Tu ai cunoscut planurile mele şi ai deslegat

frânghia de mi-am scrântit mâna şi am curmat pocăinţa! Tu, încornoratule,. mi-ai scos în cale şi pe blestemata aceea de am păcătuit călcându-mi jurământul dat la călugărie] Ah, du.h viclçan şi spurcat, înşelătorule fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie şi nevăzut pentru făţărie, çel ce te arăţi i n .chipul şarpelui, sau în faţă de hiară, sau ca aburu'L' sau ca muerea, sau ca jigania. sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau curvar, sau vrăjitor, sau iubitor dê desfătare,—

"433

© BCU Cluj

Page 15: © BCU Cluj

blestemu-te prë tine încep ătoruie al răutăţii, eu Dumnezeu Savaot cei ce a certat vântul şi a alinat viforul mării şi a gonit ceata diavolilor... Hai, iubitorule de răutate, vino degrabă şi te arată înaintea ochilor, mei, dacă ai curaj, şi. nu-mi face supărări pe nevăzute. Hai, de, grăbeşte-te că poftă mare am să iteiau- de beregată — aşa ciung cum mă găsesc acum — şi să te dau cu capul de toţi pe­reţii; aporsă-te -calc in picioare' pân'ce te-oiu face piftie... A, ha, n'ai curaj să te arăţi fricosule şi mişelule! Al avut îndrăsneală • numai către bătrâni neputincioşi ca sfântul Antonie, dar în faţa unui voinic nu cutezi.... •T -f. In această clipă Artemon simţi că cineva se loveşte de peretele dinspre apus al chiliei. Făcu mâna-pâlnie la ureche şi: când auzi că sgomotul se înteţeşte, începu să-i bată inima mai cu pu­tere. Fără zăbavă îşi închipui atunci că trebue să fi venit diavolul să-i răstoarne chilia ca odi­nioară pe a cuviosului Pahomie... Şi făcându-şi curaj, se lipi de un perete şi începu să strige şi el ca acel cuvios : v

„Dumnezeu este scăparea noastră, puterea şi ajutorul întru necazurile ce ne-au aflat pre noi foarte, pentru aceasta nu ne vom teme când se va turbura pământul..."

Dar în loc să înceteze, se auzi sgomot şi mai mare în toate părţile chiliei. Atunci Artemon îşi închipui că s'au adunat'măi mulţi draci şi-i înconjoară casa c'o funie ca să i-o arunce în vre-o prăpastie—aşa cum a vrut să-i facă cuviosului Avramie Sihastrul. Şi aducându-şi aminte de cu­vintele grăite atunci de Avramie, zise şi el bâlbâind : „Inconjuratu-m'au ca albinele fagurul şi s'au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit..."

Artemon repetă de trei ori aceste cuvinte din psalmii lui David, dar, spre spaima lui, ră­păiturile se tot înteţeau, ba auzi chiar şi un fel de mugete — negreşit din gura diavolilor. înfricoşat, cuviosul nostru uită de vitejia cu care se lăudase câteva clipe mai înainte, şi, ciuciulindu-se într'un colţ, închise ochii şi aşteptă să crape pereţii şi să intre în chilie, ca odinioară la sfântul Antonie, tot felul de jivini închipuite : lei, tigri, elefanţi, şerpi, crocodili, urşi, scorpii, tauri, aspide — aşa cum dracii au închipuit ca să sperie pe marele gusnic. Dar tocmai când zarva ajunsese mai pu­ternică, se auzi o gură de voinic urmată de plesnituri de biciu şi îndată loviturile încetară şi sgo­motul se depărta de chilie...

• Artemon îşi făcu cruce cu stânga, căci dreapta era beteagă, dând slavă lui Dumnezeu că i-â ajutat să iasă nevătămat din războiul cu dracii. Şi mai viindu-şi în fire, deschise ochii câte puţin şi privi prin colţurile chiliei. Dar în loc de fiare sălbatece văzu obişnuiţii păeanjeni şi păduchi

* de lemn — unii ţesându-şi pânza, alţii plimbându-se în sus şi în jos,., ca la ei acasă. Iar când în-drăsni să deschidă fereastra ca' să mai tragă şi el un chiot dracilor, văzu la lumina lunei pe porcarul mănăstirii ducând din urmă vre-o zece-cincisprezece porci care scăpaseră pe semne din obor : „Hâidea!"

„Ptiu!" — făcu Artemon, pe de o parte supărat că s'a speriat degeaba, pe dealta bucuros că n'a fost ceva mai rău. Şi puind mâinile la spate începu să se plimbe prin chilie, gândind astfel :

„De ce oare n'o fi vrând Dracu să se arate şi mie, aşa cum s'a arătat sfinţilor cuvioşi de demult? Şi după oarecare frământare de minte ajunse la încredinţarea că duhurile necurate se fe­resc de el, aşa precum odinioară se fereau de sfântul Sisoe cel Mare. Această descoperire îl bucură pe cuviosul nostru şi totodată îl hotărî să găsească un mijloc ca să aducă pe Satana în chilie şi să-şi bată joc de el cum i-o plăcea lui mai bine.

„Stai, tu, mârşavule şi mişelule — zise Artemon strângând pumnii — că am să te batjocoresc aşa cum altul înaintea mea n'a avut curajul şi nici priceperea să te batjocorească!"

Se vede însă că Necuratul i-a cunoscut planul şi a găsit cu cale să i-o ia înainte. Căci chiar a doua zi, fiind sărbătoare, şi venind lume delà oraş ca să viziteze mănăstirea — adică să treacă la aer curat, ce făcu el, ce drese, că îndreptă o ceată de musafiri să se aşeze drept în faţa portei lui Artemon, vrăjmaşul său. Erau în ceata aceea trei bărbaţi şi cinci femei. In scurt timp —

334

© BCU Cluj

Page 16: © BCU Cluj

verdeaţa ierbii, duiceaţa aerului şi mai ales tăria vinului, aduseră o veselie nespusă în acea socie­tate. Bărbaţii glumeau, iar femeile, pe trei părţi goale, ciripeau şi râdeau de răsuna văzduhul.

Când văzu sărmanul Artemon pielea albă, carnea rumenă, gurile mici şi' îmbietoare la păcat ; când auzi râsul sglobiu şi desmorţitor de simţuri, începu să-i umble furnici prin vine şi să i se urce valuri de sânge la inimă şi la cap. Se plimbă prin chilie, lovi cu pumnii în pereţi, îh masă, îşi muşcă limba, buzele, degetele, sparse o strachină, plânse ca un copil — dar toate fură în zadar, căci fierbinţeala poftei se întărea pe măsură ce creştea veselia la poartă. Simţind că e pe cale şă-şi piardă minţile, puse mâna pe un cuţit şi eşind din chilie trecu puşcă pe lângă societatea tea ve­selă şi intră la monahul Pavel dogarul. '«

— Să-mi ascuţi cuţitul ăsta, părinte Pavele, să-1 faci să tae ca briciul de ras. — Da ce faci cu el aşa ascuţit, Artimoane? — întrebă Pavel învârtind tocila. Artemon se codi o clipă, apoi răspunse tot printr'o întrebare: -— Mă rog : spune sfânta Evanghelie că atunci când te supără ochiul tău sau mâna ta, să le

tai şi să le arunci? — Spune... — Ei, bine, dacă spune, am să fac şi eu după Evanghelie...

Până să iasă însă delà Pavel, Artemon socoti prea aspră porunca Evangheliei... şi aruncând cuţitul, o luă întins spre poarta mănăstirii. Iar de-aci spre sat,...,-

— Te mai întorci Artemoane? îl întrebă portarul în glumă. Artemon ridică mâinile şi ochii la cer şi răspunse, fără să-şi întoatcă faţa : — Ştie Dumnezeu

(Sfârşit)

© BCU Cluj

Page 17: © BCU Cluj

' O V E D A N DE

I O N M I N U L E S C U

S c i u că *s vinovat Părinte... Ştiu că vina mea e mare 4-Vină fără de ertare ; Că'mi bat joc de cele sfinte Şi nesocotesc scriptura Când păcătuesc de-arânditl Şi cu fapta, Şi cu gândul. Şi, cu ochii Şi cu gura , . . 1 ^

Ştiu căV vinovat Părinte... Dar cu mult mai vinovat, Este-Acela care minte!.,» Eu nu mint — : -, Eu sunt ca Tine!,., Nu ştiu dacă-i rău sau bine, Dar nu cer să fiu ertat Fiind-că Tu trăeşti în mine Şi ce fac la fel cu Tine, Nu-i păcat!...

© BCU Cluj

Page 18: © BCU Cluj

T R I O DE

V . C I O C Â L T E U

I

O C A N A L I E

Zadarnic torni otravă în găleată Când nu ştii ce te-aşteaptă la răspânte, Pitici ca tine doar, trimit săgeată In pasărea cu aripile frânte. Tu nu eşti harnic să te urci pe schele Dar în copaci laşi cuiburile goale, Şi smalţul rupt cu dinţii de pe oale, Trofeu de preţ, îl ronţăi îri măsele.

Privirea ta, ca vata înmuiată In must de struguri, dulce 'i şi cleioasă Şi ca 'ntr'un birt cu masa unsuroasă Doar hoţii în taraba ta se 'nbată.

Tovarăş bun cu haitele de lupi Din ham furi caii 'n drumurile largi, Cu fum tu scoţi albinele din stupi Şi fagurii de miere 'i sugi şi'i spargi. Aceleaşi legi cu ochi legaţi sau orbi înalţă şi pe vulturi şi pe corbi Şi în adâncul valurilor mari Ţin pe piraţi alături de pescari. — Poţi tu să fi temut de sclavi şi laşi Eu n'am să 'nod batista când te văd Din sobă scot cenuşe în făraş Ţi-o suflu 'n ochi şi nu'i nici-un prăpăd De te 'nbrâncesc spre câinii din oraş.

337.

© BCU Cluj

Page 19: © BCU Cluj

II

U N P R I E T E N

Cu fina nevăzută daltă Sculptând, invidia şi ura îşi încrustează 'n muşchii feţei Şi 'n ochii tăi verzui, — figura.

Ca semnul viu pe care lanţul II lasă urşilor la gură Pecetea lor se adânceşte Cu fiecare crestătură,

Aşa că 'ncet privirea-ţi însăşi Ca 'n basme se preschimbă 'n piatră, De fug copiii toţi din cale-ţi Iar câinii urlă şi te latră.

Când mergi, te uruesc în râşniţi, Când stai, — ca fript te scot din casă Ca la vecini s'arunci cu pumnii Neghină 'n ţarină mănoasă, —

Iar când munceşti, îţi fură gândul Spre cuibul harnic de furnici Şi'l dărăcesc înveninate In ţepi de viespi şi de arici,

Sunt triste când netulburată Se-aşterne umbra-ţi peste rouă Şi-o proectează 'n zidul casei Rânjind că pot s'o frângă 'n două.

Cum oastea de omizi desbracă Pădurile de haina verde, Sub încleştearea lor gândirea-ţi Se descompune şi se pierde,

Şi cum urzicile 'n paragini Inăbuşesc sub ele macii, In iazul tău, cu şerpi în trestii Zac otrăviţi pe maluri, — racii...

338

© BCU Cluj

Page 20: © BCU Cluj

III

U N O M D E S Ă V Â R Ş I T

Eu nu car cărămizi, nisip şi var Nici nu-mi zidesc la mahala cocioaba, In damigene vin eu car cu roaba Şi 'n loc de gaz, ard ţuică 'n felinar.

Sătul de flori, am îndrăgit scaeţii, Şi dacă rătăcesc cu gându'n Marte, Nu uit că'n fundul mării cresc bureţii Şi că hârdăul are două toarte.

Dorm noaptea pe cazanul de aramă Ce-mi picură 'n giban rachiu de leac, Iar ziua chem drumeţii albi în cramă Să 'nveţe cum se bea din polomeac.

Pe lângă Mine, bachus e un prunc Mai înţălept Mă simt decât pericle Şi peste gura lumei calm arunc Dispreţul suveran al unei sticle.

Odată Moartea dornică de glume M'a strâns la piept cu oasele-i în lanţ, Dar — Eu — i-am dat un strop de vin în spume Şi a căzut trăsnită într'un şanţ.

© BCU Cluj

Page 21: © BCU Cluj

N I C O L A E B Ă L C E S C U DE

NICHIFOR C R A I N I C

j JPe fruntea lui largă şi curată se vedeau trecând gândiri măreţe, în ochii lui limpezi şi negri lucia o flacără tainică, ce părea a înnota într'o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţă naţională". Oglindă veşnic limpede, în sufletul lui Vasile Alecsandri, aşa se reflecta chipul marelui vizionar, încadrat în lungi plete apostolice, cu obraz prelung şi palid mărginit de şuviţa semicirculară a unei bărbi romantice. Gândiri măreţe, arcuite curcubeu spre zarea viitorului ; flacără tainică înnotând în lacrimi : energie viforoasă svârlită din talaz în talaz de un entuziasm fără odihnă. Dacă Nicolae Bălcescu ar fi trăit în veacul lui Isaia, revolta lui faţă de stările pre­zentului l-ar fi făcut profet cu verb de jar ; dacă Nicolae Bălcescu ar fi fost contimporan cu cei cari au primit în creştet virgula de văpaie a Cincizecimii, acest fanatic al unui ideal pentru care a străbătut Europa s'ar fi numărat apostol alături de Sfântul Pavel. Substanţă de erou, şi concepţia lui şi viaţa lui se orânduiesc desăvârşit în romantismul care, pe vremea lui, îşi trăia apogeul european. Dar n'a fost un visător cum îl jicnesc, fără să vrea, unii dintre panegiriştii lui. Visătorul romantic se închipuie ostracizat de vitregia prezentului şi îşi refugiază spiritul într'o insulă din trecut sau în oaza unui tărâm exotic. Bălcescu n'are nimic din acest pasivism de­licat. Năpraznica lui energie activă se ia la trântă cu un prezent pe care îl tăgăduieşte, vrea să-1 sfărâme şi pe ruinele lui să ridice o lume nouă, aşezată pe temelii de dreptate şi de frăţie, închegate din vlaga Evangheliei. Condiţiile de viaţă ale neamului românesc sânt, pe vremea lui, revoltătoare. Valahia şi Moldova zac sub suzeranitatea Turcului şi, pe deasupra, sânt zălog în mâna Muscalului ; Basarabia e sfâşiată ; Ardealul, sub Unguri, n'are nici dreptul să se cheme o naţionalitate. Aceasta e icoana, zdrobită în cioburi, a neamului românesc. Privind vertical, vedem deasupra o pojghiţă de boierime şi ciocoime privilegiată, iar în adânc imensitatea ţărănimii roabe, îndoita restrişte — naţională şi socială — va naşte un îndoit ideal : de naţionalitate întregită şi democraţie evanghelică. Sufletul tânăr şi aprig al Bălcescului vede de la început o singură cale de doborîre a prezentului : revoluţia! Era cuvântul de ordine al tuturor popoarelor subjugate şi al tuturor claselor îngenunchiate. Europa întreagă era burduşită de cutremurul revoluţionar care nă­zuia să disloce blocuri naţionale şi straturi sociale în căutarea unui echilibru nou şi uman. Res­pirând acest duh european, Bălcescu apare ca un revoluţionar fanatizat de vedenia unei lumi mai bune şi umanizate de suflul dreptăţii dumnezeeşti. Iar în urmă, după ani zbuciumaţi pe culmi

340

© BCU Cluj

Page 22: © BCU Cluj

si prin prăpăstii, când oţelul strădaniilor lui frânt, se va vedea svârlit, biată zdreanţă omenească, pe ţărmul morţii, desnădejdea lui sugrumată va îmbrăca zale eroice în acea apologie a lui Mihai Viteazul în care tot ce nu izbutise revoluţionarul apare ca îatr'un testament profetic.

Elev al lui Eliade la Sfântul Sava, tânărul ofiţer bucureştean, dupăce avusese îndrăzneala neîngăduită să-şi înveţe soldaţii carte românească şi istorie naţională, debutează în po!itică, la 20 de ani, printr'un complot. D . N. Iorga socoteşte acest complot delà 1840, drept o copilărie. Ale­xandru Ghica, Domnul vizat, osândeşte pe Bălcescu, pentru această copilărie, la trei ani închi­soare. „In camera unde am intrat — povesteşte prietenul său Ion" Ghica — un tânăr, căruia de-abia îi mijia mustaţa pe buze, şedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt aşternut decât o manta soldăţească ghemuită căpătâiu, şi o lumânare de său într'un sfeşnic de pământ, care lumina un Ceaslov, — singura carte ce-i fusese permisă". Sobre cuvinte, sumbru tablou! El întrece în mizerie chilia Sărmanului Dionis. Aici, pesemne, asprimea închisorii a pregătit pentru oftică trupul şi aşa destul de firav încă din copilărie. Dar cei doi ani de celulă — căci pentru rest fu graţiat de ncul Domn, Bibescu-Vodă — au hotărît de soarta eroică a Bălcescului. Un saflet lă-comit de timpuriu la ştiinţa cronicilor şi a hrisoavelcr, (le cetise încă elev la Sfântul Sava) şi vi­brând de iniţiative cutezătoar., martirizat călugăreşte aici, între lumânare şi Ceaslov, îşi va fi sim­plificat, după lungi meditaţii, din haosul de aspiraţii ale tinereţii, îndoitul rost de istoric şi de re­voluţionar. De revoluţionar care creiază istoria patriei şi de istoric care încheagă imaginea revo­luţiilor viitoare. Mai târziu, când Bălcescu trăia ceasuri desnădăjduite, tratând fără folos, la Pesta, alianţa româno-maghiară cu revoluţionarul Kossuth, îşi aminteşte de aceşti ani hotărîtori şi scrie lui Ion Ghica, mai în glumă, mai în serios, variind zicala franţuzească : „Ce vrei, închisoarea obligă tot aşa ca nobleţea!" Obligă, adică, la jertfă până la capăt. Tudor Vladimirescu spusese despre sine cu necruţătoare cruzime : „Iată, m'am îmbrăcat în cămaşa morţii!" Tatăl lui Bălcescu fusese vistiernicul lui Tudor. Era ca o linie vie de transmisiune între aceste două voinţe revoltate ce se ofereau morţii cu crudă seninătate pentru fapta cea' mare.

Delà 1840 până la 1852, adică delà închisoarea din Gorgani până la sfârşitul din Palermo, se poate urmări cum creşte treptat acest gând : ori o faptă mare, ori moartea. Gustul acesta, dealtfel, era curent în generaţia lui Bălcescu ; nu numai în generaţia românească, dar, mai întâiu, în cea europeană. Napoleon murise la Sfânta Elena, dar duhul eroicei nepoleoniene plutea mag­nific peste Europa electrizând inima tinereţii. Byron murise la Missolonghi pentru Elada. Un avânt nestăpânit contura gesturi extraordinare şi îmbrâncea spre fapte mari. Misticismul romantic in­stituise cultul Eului providenţial ; se aşteptau marii inspiraţi, se aşteptau geniile, eroii şi profeţii prin care Divinitatea vorbeşte direct şi porunceşte crearea unei lumi noi şi bune. O nouă religie se aştepta sau cel puţin o adaptare a creştinismului la recentele condiţii de viaţă. Lamennais în­cearcă acordul catolicismului cu liberalismul revoluţionar. Omul-Mesia trebuia să apară, în sfârşit, pentru a spune ultimul cuvânt al revelaţiei, pentru a institui religia cea nouă şi evoluată. El şi apăru, cel puţin pentru emigraţia poloneză din Paris a cărei psihologie era mai înclinată să pri­mească pe Mesia în carne şi oase. In 1840 sosi la Paris lituanul Towianski având gata formula religiei celei noi. Omul era dotat cu puteri extraordinare şi vindecă de nebunie pe soţia marelui poet polonez Mickiewicz. Towianski se declara Mesia reîntrupat şi vestia era nouă a creştinismului. Mickiewicz, care tocmai îşi începea prelegerile, rămase celebre, la Collège de France, fu primul convertit şi deveni, depe catedră, apostolul tovianismului mesianic. (Stanislas Szpotanski : Adam Mickiewicz et le romantisme, cap. VII). Dar mesianismul era, şi fără forma lui tovianică, doctrina timpului, predicată la aceiaş Colegiu al Franţei de prietenii lui Mickiewicz, profesorii Jules Mi-chelet şi Edgar Quinet. Un extraordinar ecou deşteptau în sufletul tinerimii academice prelegerile acestei trinităţi profesorale, care, nevrând să facă ştiinţă uscată, scotea din interpretarea istoriei (Michelet), a literaturii meridionale (Quinet) şi a literaturilor slave (Mickiewicz) elementele unei

341

© BCU Cluj

Page 23: © BCU Cluj

doctrine care era aceea a evoluţiei spiritualizate, a progresului nesfârşit al binelui, a desrobirii po­poarelor prin revoluţie şi a înfrăţirii lor pe baza unei morale sociale extrase din creştinism. In lu­mina acestei doctrine, fiecare ins şi fiecare naţionalitate aveau o misiune de îndeplinit în omenire. O misiune mesianică.

Ce însemnează această misiune mesianică? Adam Mickiewicz o defineşte astfel : „...întâiu, necesitatea unui sacrificiu ; nu se poate începe nu numai nicio acţiune, dar nicio muncă fecundă a cugetării fără un sacrificiu prealabil ; al doilea, misiunea creştină a naţiunii poloneze : necesi­tatea de a muri şi de a renaşte ; al treilea, universalitatea, năzuinţa umanitară a acestui mesianism". (Les Slaves, pag. 18a).

E lesne de înţeles că tineretul studios de toate naţionalităţile sorbia prelegerile acestei tri­nităţi profesorale care, şi prin talentul strălucit al retoricei romantice şi prin tonul profetic şi op­timist cu care anunţa viitorul omenirii, alcătuia un fel de sacerdoţiu laic ce oficia invocând ne­contenit sacrificiul pentru triumful binelui. Studenţii români din Paris frecventau entusiasmaţi prelegerile delà Colegiul Franţei. Până târziu, încoace, retorismul lor revoluţionar se va resimţi de influienţa lui Michelet, Quinet şi Mickiewicz. E drept că, în 1846, când Nicolae Bălcescu ajunge la Paris, cursurile trinităţii erau suspendate de un an. Dar atmosfera şi ideologia delà Colegiul Franţei erau vii în sufletele tuturor. Celebrele prelegeri începeau să se tipărească. In 1847, de anul nou, societatea studenţilor români sub patronajul lui Lamartine, face o manifestaţie de recunoştinţă lui Edgar Quinet, profesorul rămas fără catedră. „O, Domnule, — sună cuvântarea omagială a lui Dumitru Brătianu, — nu voi veţi contesta Moldo-Românilor dreptul de a fi venit să soarbă va­lurile de consolaţie şi de speranţă pe care, din înălţimea catedrei, le-aţi revărsat asupra omenirii!... De câte ori, ieşind delà curs, şi intrând acasă, intrând în noi înşine, n'am vărsat lacrime, lacrime amare ! Să nu vă pară însă rău de ele : nu sfâşierile morţii ne torturau inima ; durerea noastră era durerea copilului care se naşte; suferiam pentrucă ne simţiam renăscând!" (1848 în România, pag. 45).

Doctrina aceasta a regenerării prin sacrificiu, cu ecou în sufletul generaţiei noastre delà 1848, a cunoscut-o foarte bine Nicolae Bălcescu şi a fost, între toţi, cel care a trăit-o pânăla ultima picătură de viaţă. Ideile şi religiositatea lui Lamennais îi erau familiare. Ele influienţaseră în mare măsură pe Lamartine şi trinitatea delà Colegiul Franţei. Cu Lamartine şi cu aceştia Bălcescu a avut legături personale. Michelet scrie cuvinte de înalt preţ despre inteligenţa şi erudiţia istoricului român. Dar această idee mesianică a sacrificiului de sine se altoia pe o dispoziţie sufletească mai veche, crescută în cei doi ani de închisoare : „închisoarea obligă". Abia ieşit delà Gorgani, în loc să se cuminţească, asemeni oricărui tânăr mediocru care s'a fript odată jucându-se cu focul, el în­fiinţează cu prietenii la 1843, o societate secretă, deci revoluţionară, —Dreptate, Frăţiei — pe care mai apoi o socoteşte pregătitoarea revoluţiei delà 1848. Studiile delà Paris şi lecturile lui în­tinse n'au făcut decât să-i adâncească sentimentul şi convingerea rolului său mesianic.

Omul Bălcescu apare clar, în trăsăturile lui fundamentale, din numeroasele scrisori către prieteni, nestrânse încă toate la un loc. Căci el avea cultul generos al prieteniei în cea mai curată şi mai desinteresată formă a ei. Din punctul acesta de vedere, scrisorile către prieteni sânt mult mai preţioase documente decât un jurnal intim. Jurnalul intim poate fi bănuit ca scris înnadins pentru posteritate, omul lăsând între foile lui o imagine nu a ceeace a fost, ci a ceeace ar fi dorit să fie sau să pară. Scrisorile către prieteni sânt, delà început, supuse criticei şi controlului celor­lalţi. Mai ales când e vorba de prieteni cu cari te cunoşti până în amănunţimile vieţii. Scrisorile lui Bălcescu către prietenii săi au astfel avantajul documentar al unui jurnal sever controlat. Au­torul lor era un om de gust subţire, de simţ realist şi de ironie ascuţită, —însuşiri care îl pun în afară de riscul exagerării şi al ridiculului. Şi afară de aceasta, îngereasca lui onestitate îl obliga să fie perfect sincer în fiecare cuvânt scris. Scrisorile datează, cele mai multe, de după 1848 când, revoluţia din Muntenia căzând, capii ei sânt osândiţi la exil. Un lung calvar începe pentru Băl-

342

© BCU Cluj

Page 24: © BCU Cluj

cescu, plin de strădanii, de proiecte mari şi de umiliri, de entusiasm şi de sărăcie dureroasă,de pe­ripeţii romantice şi de boală ; cu suflet despicat între speranţa nebună a unei noi biruinţi revolu­ţionare şi desnădejdea exilului, scrie el aceste scrisori, — pribeag la Constantinopol, la Debreţin, la Pesta, dealungul Ardealului, la Belgrad, la Viena, la Paris, la Londra, în câteva staţiuni clima­terice din Franţa, din nou la Constantinopol, la Galaţi, în Italia, la Palermo...

El se ştie, fireşte, cu zilele numărate, dar restul acesta de viaţă nu vrea să-1 târască fără rost, ci să-1 arunce în explozia de lumină a unei fapte mari. E frenezia creatoare a cuiva care îşi cu­noaşte sfârşitul fixat în timp. „Sânt nesăţios de o viaţă activă" — îi scrie el lui Ghica după pră­buşirea revoluţiei din Bucureşti. Cu lipsa lui de ambiţie personală, neprimind să fie locotenent domnesc sau ministru în guvernul provizoriu al revoluţiei, ca secretar de Stat se însărcinase cu pro­paganda ideilor revoluţionare la sate şi 'n târguri, prin comisari speciali şi prin preoţi. Se făcea întâi o sfeştanie, se cetea apoi şi se tălmăcia constituţia dreptăţii şi frăţiei evanghelice, — căci revoluţia venia în numele lui Dumnezeu care vrea dreptatea săracului şi libertatea robului... Tot visul acesta misionar de transfigurare a mulţimii prin conştiinţa unei superioare moralităţi sociale era acum suspendat în timp. Iar pribeagul, asvârlit delà misiunea lui, dă drumul acestui strigăt care con­ţinea şi protest şi desnădejde. „Sânt nesăţios de o viaţă activă!" Abia ieşit din iureş, el vrea din nou să s'arunce în iureş. Un harnic biograf al său, (P. P. Panaitescu : Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu) vede într'însul un „raţionalist entusiast". Dar raţionalismul e rece, sceptic şi des­curajam sau hotărîtor în ordinea egoismului hipertrofiat (Discipolul lui Paul Bourget). Entusiasmul pentru un sacrificiu chiar absurd stă la polul opus raţionalismului ; în orice caz, nu e rezultatul unui calcul de logică îngheţată. Temperamentul lui Bălcescu e necontenit sub presiunea unei înalte temperaturi morale. Undeva el vorbeşte clar de „fierbinţeala lucrului". Avântul lui spre acţiune vine din adâncuri mai tainice ale sufletului. Fierbinte încă, deşi înfrânt, el îşi agaţă speranţele de planul alianţei cu Ungurii revoluţionari. Propune lui Kossuth înarmarea unei legiuni româneşti şi scrie lui Ghica : „...eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii ţie, Ghico, ca unui bun prieten al meu, doresc să mor şi de aceea să merg să mă bat. Nu mă întreba pricina acestei hotărîri căci n'o ştiu nici eu". Sânt rânduri de confesiune spuse nu pentru efect, ci cu simplitatea unui gând devenit familiar sieşi : nevoia de a se jertfi. Dar acestui sacrificiu de sine el vrea să-i dea un sens, să-i creeze un cadru în lupta pentru eliberarea poporului său. Fără acest sens moral, dorinţa de moarte ar echivala cu o păgână şi laşă sinucidere. Toată străduinţa lui din această vreme este de a creea, prin mijloace diplomatice, un cadru eroic sacrificiului său. Deaceea el reia, trăind-o acum subiectiv, o idee care stă la baza studiului său asupra Puterii armate : „Dumnezeul meu politic de mai multă vreme este puterea, este Iehova, Dumnezeul armatelor. Este de trebuinţă a populariza între Români aceste idei şi a întoarce toată ţinta lor naţională către armă numai, căci numai cu dânsa se vor mântui şi vor fi mari şi puternici... Ştiu că şi tu ai ideile mele, şi neştiind ce se va întâmpla cu mine aici, aş dori să nu le păstrezi pentru tine, ci să cauţi a le populariza". Ţara lui n'avea armată naţională să lupte pentru dezrobire, să-şi îndeplinească misiunea providenţială, iar el, ofiţerul învăţat, căruia îi strălucia în minte gloria războinică a strămoşilor, n'avusese, astfel, prilejul să se sacrifice pentru mântuirea fraţilor lui. Căci această idee a sacrificiului trece, ca un leit-motiv al acţiunii lui, prin toate scrisorile : „Ţi-am spus şi altădată că voiu să mor sau să fac vreo faptă mare".

Psihologia lui Nicolae Bălcescu se organizează în jurul acestei idei, sub imperiul ei. Dacă lucrul acesta n'ar fi o emanaţie continuă şi spontană a celei mai intime substanţe morale cu care venise pe lume, ai fi ispitit să-1 atribui unei aspre discipline de anahoret, unei trude nemiloase de eliminare, de selecţie şi coordonare a feluritelor componente sufleteşti pentru obţinerea acestei unităţi dominante. Viaţa lui e o continuă rupere de lume printr'o serie de renunţări simplifica­toare. Totul se organizează în el pentru a pregăti sacrificiul de sine în cadrul şi pentru interesele de viaţă ale poporului său. Am văzut că, în culmea triumfului, el renunţă cu simplitate la locul întâiu al onorurilor şi al orgoliului pentru a-şi alege partea cea mai grea — a luminării fraţilor

343

© BCU Cluj

Page 25: © BCU Cluj

săi ignoranţi pe cari vrea să-i aducă la conştiinţa propriei lor fericiri. Bucuria lor e bucuria lu,. Bălcescu nu cunoaşte bucuria egoistă. Fericirea lui cea mai înaltă a fost în ziua când a putut să exclame într'o scrisoare adresată tot lui Ion Ghica : „Revoluţia delà II (Iunie) a fost cea mai frumoasă ce s'a întâmplat vreodată la un popor!" Ştiţi taina acestei frumuseţi fără asemănare? Revoluţia din Muntenia se petrecuse fără pic de sânge vărsat. Şi scrisoarea de extaz, dupăce nu­mără totuşi greşelile săvîr;ite şi primejdiile care ameninţă, să închee astfel : „Nu trebue a pierde însă nădejdea. Dumnezeu veghează asupra României". Şi iată alt strigăt de bucurie smuls în clipa unei iluzii trecătoare : „Ghica, iubite Ghica, îngenunche şi mulţumeşte lui Dumnezeu, patria noastră se va mântui. Viu delà Kossuth. Ceeace d'abia îndrăzniam a visa se va împlini (legiunea). N'am fost niciodată aşa fericit ca în acest minut".

El trăieşte intens, dar nu pentru sine, ci pentru alţii. Totul se raportă la scopul unic ce de­păşeşte orice egoism. Pentru aceasta el iartă celor ce i-au greşit personal (cazul Golescului) şi mustră amarnic pe prietenul Ghica într'un caz similar : „Credeam că eşti şi tu ca mine : indiferent la chestii personale când socoteşti că e o chestie a ţării la mijloc". Se poate o mai frumoasă do­vadă de abnegaţie şi de absorbire totală într'un ideal impersonal? Orice renunţare înseamnă o nouă simplificare, o nouă economisire morală de puteri ce trebuiesc toate concentrate în aceeaşi direcţie. La Paris, în momente extrem de grele : „Am avut un minut ideea de a negoţia o căsătorie în Moldova, ca luând o zestre bunicică să pot avea ce sacrifica pentru cauză. Dar n'am avut curagiu a da urmare la o asemenea idee şi a arunca pe o carte necunoscută liniştea şi fericirea intimă a vieţii mele. Une espèce de pudeur de coeur m'empêche de faire ce sacrifice". Liniştea şi fericirea intimă a vieţii lui? Dar exact în vremea aceea nefericitul exilat n'avea nici îmbucătura zilnică: „Eu trăiesc ca vai de om ; de-aş fi putut încă să mai rămâiu vreo câteva luni (la Paris) până să-sfârşesc lucrarea istorică ce am început. Mă gândesc să mă duc să mă fac dascăl în vreun orăşel din ţara turcească". Refugiul familiar al căsătoriei oferă oricărui om obişnuit „liniştea şi fericirea intimă a vieţii". Bălcescu socoteşte dimpotrivă, într'un moment culminant de ticăloasă mizerie materială. Ceeace pentru alţii ar însemna salvarea pentru el ar însemna o degradare morală, un păcat faţă de marea idee care îl domină şi îl fascinează. Căci fericirea lui intimase confundă,dincolo de mizeriile vieţii şi de măruntele ei bucurii, cu lumina superioară a ideii acesteia. Am greşi dacă am atribui această atitudine drastică unei aridităţi sufleteşti ce l-ar face insensibil la bucuriile obişnuite. Bălcescu are o inimă pură şi vibrantă, de o duioasă şi afectuoasă familiaritate. II bate mereu grija fraţilor lui pribegind ca şi el prin Europa, şi mereu se gândeşte „la biata mumă-mea atât de necăjită". Dar el înţelege evanghelic ideea chemării şi a misiunii. Cine s'a îmbrăcat în cămaşa morţii, cine s'a hotărît să moară sau să facă o faptă mare trebuie să se rupă total de lume tocmai pentru a putea să i se dăruiască întreg prin supremul sacrificiu. Renunţările lui simplifi­catoare se convertesc într'o concentrare a tuturor puterilor sufleteşti în zenitul idealului moral. De la această înălţime neprihănită viaţa îi apare, jos, măruntă şi nevrednică de luat în seamă, într'o astfel de ridicare suverană scrie el lui Vasile Alecsandri unele dintre cele mai frumoase pagini intime ce desvăluiesc totdeodată concepţia morală a omului acestuia clădit din lamură îngerească. E în 1847. Murise Elena Negri, iubita lui Alecsandri şi nobila prietenă a lui Bălcescu. Rândurile vor să aducă mângâiere îndureratului poet : „Nenorociţi sânt cei ce concentrează toată puterea lor de a iubi într'o dragoste intimă asupra unui obiect rar de găsit, iute trecătoi şi pieritoriu când îl găsim. Pentruce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare şi nepieritorul? Şi ce e mai mare pentru om decât ţara sa? Să nu ne mai trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea intimă, — o nălucire ce tu nu vei mai putea găsi, ce eu n'am găsit niciodată şi pe care e multă vreme decând n'o mai caut. Să întoarcem ceeace ne-a mai rămas din dragostea noastră, s'o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră. Intr'însa şi printr'însa să reînnoim şi să întărim prietenia noastră".

Marea tristeţe care învăluie biografia lui Nicolae Bălcescu e tristeţea neizbânzii. Niciunplan

344

© BCU Cluj

Page 26: © BCU Cluj

n'a ieşit la capăt ; nicio acţiune n'a triumfat. Sau, dacă a triumfat un moment, a doua zi totul era praf şi pulbere. Ca şi viaţa, opera lui de căpetenie a rămas neisprăvită, cu introducerea schiţată şi fără capitolul de încheiere, — marmură fără braţe. Antinomia romantică dintre fatalitate şi libertate nu-şi găseşte o mai crudă ilustrare ca în dezacordul dintre voinţa acestui om şi împrejurările din afară. A vrut să răstoarne un prezent silnic şi să creeze tipare noi şi largi de viaţă naţională şi so­cială pentru neamul lui : — toate puterile întunericului i-au stat împotriva. Fatalitatea era în împre­jurările din afară de care se isbiau, sfărâmate, toate luptele lui, dar fatalitatea era şi înlăuntrul lui, în mizeria fizică ce-i mistuia trupul. Ai zice că toată această goană frenetică după o faptă mare nu e decât fuga de sine însuş, încercarea de a evada din corpul incendiat de moarte şi de a-şi salva sufletul aruncându-1 într'o faptă nemuritoare. Intr'un act de eroism, sau într'o operă literară. O dramă adâncă, intimă, înăbuşită, s'a petrecut în acest om şi toată frumuseţea morală a vieţii lui stă în desnodământul pe care a ştiut să i-1 dea.

Copil al veacului lui, Bălcescu respira suflul mesianismului contimporan. Fireşte, convingerea aceasta nu apare niciodată la dânsul cu exagerările monstruoase, cu obrăznicia faţă de Dumnezeu, a iluminiştilor slavi. El nu se va simţi niciodată, ca Towianski, sau ca oricare iluzionist divin din Sfânta Rusie, Mesia în carne şi oase. Rasa noastră e dotată cu atâta bun simţ, cu un simţ al pro­porţiilor atât de echilibrat încât, niciodată, cred, nu se va ridica din sânul ei individ care, în nu­mele inspiraţiei supranaturale, să pretindă a detrona pe Isus Christos pentru a-şi instala el nebunia mistică în Scaunul Judecăţii. Bălcescu este exemplar de elită al acestei rase şi totdeodată exem­plar autentic al moralei evanghelice. Mesianismul lui e acela al unei minţi sănătoase şi perfect echi­librate. Dacă atribue ţării lui o „misiune evanghelică" în istoria omenirii, o discreţie feciorelnică şi un bun simţ fără greş îl vor obliga să nu vorbească despre misiunea lui individuală decât sub forma datoriei morale de a se jertfi pentru binele tuturor. „Şi apoi, zice el, trebuie cineva să-şi facă datoria fără să se gândească la ce s'o întâmpla". Dar conştiinţa acestei datorii mesianice e clară şi puternică. Printre hârtiile lui s'a găsit un imn închinat libertăţii — „înzeită libertate" — al cărei triumf va trebui să vină într'o zi : „...atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei! Aceste cuvinte, ce odată am dat de deviză naţiei mele, vor domni lumea ; atunci aşteptarea, visarea vieţii mele s e

va împlini ; atunci toţi Românii vor fi una, liberi şi fraţi!". Deviză mântuitoare unei naţii nu putea să-i dea decât cineva care simţia într'însul impera­

tivul mesianic al unei mari misiuni. Trei sferturi de veac delà moartea lui, misiunea aceasta ne apare cu atât mai sfântă cu cât mai adeverită s'a dovedit. Dar fericirea lui, Bălcescu ar fi vrut s'o adeverească printr'un act eroic în care să se consume întreg consfinţind această misiune. Fatali­tatea i-a interzis asemenea fericire. Aceasta e drama lui sufletească. In Ungaria, revoluţia căzuse sub forţa reacţionară a Rusiei şi Austriei. Proectul legiunii ce ar fi eliberat România se prăbuşise în pulbere. Durerea lui Bălcescu e atât de acută încât el simte dispreţul propriei lui existenţe. De data aceasta îi scrie doamnei Ghica : „închipuie-ţi cât am fost de nenorocos în Ungaiia. Am alergat o lună prin atâtea primejdii şi osteneli să dau de (generalul) Bem şi de bătălii, dar fatalitatea mi-a refuzat norocul la care ambiţionam atâta : acela de a muri pe un câmp de bătaie. Am avut apoi umilinţa să întrebuinţez toate mijloacele pentru a-mi salva capul. Zic umilinţă pentrucă omul se simte mic când trăieşte exclusiv stăpânit de instinctul conservării şi nu-şi simte măreţia decât când îşi expune viaţa".

Ciudată vorbă din partea unui om a cărui viaţă a fost clipă cu clipă expusă pe buza pră-păstiei! Dar fiindcă aceasta devenise oarecum condiţia zilnică a existenţii lui, el nu-i mai simţia măreţia. El nu-şi aparţinea sieşi. El aparţinea acelei iubite cu care se cununase mistic, renunţlnd la tot ce nu este ea, — el aparţinea Patriei. „Biata mumă-mea, —zice el, — singura dragoste şi adoraţie a mea, e aşa de nenorocită. Totdeauna am sacrificat-o datoriei mele către ţară". Lepădat

345

© BCU Cluj

Page 27: © BCU Cluj

astfel de-ai lui şi de sine, abandonat cu totul misiunii lui, mare s'ar fi simţit numai în clipa când ar fi putut să i se dăruie printr'un sacrificiu integral. „Să n'ai norocirea nici să mori cu cinste!! Nu cunosc nimic mai crud. Je suis né sous une mauvaise étoile". Ce gemăt de erou interzis e comprimat în aceste cuvinte! Distingem, fireşte, în acest gemăt şi un timbru romantic. Fatali­tatea stă, implacabilă, deacurmezişul voinţei gigantice, dar omeneşti. Psihologia lui Bălcescu, or­ganizată pentru marea jertfă, pare în acest moment sfărâmată în ţăndări. Nu odată vorbeşte de inima lui „zdrobită de durere", de „desnădejdea exilului", de „trista viaţă de proscris". Sântem, pentru o pasiune eroică, la limita extremă. Conflictul dramatic e într'un punct culminant. Nu există decât un desnodământ estetic: sinuciderea eroului. Dar — e Nicolae Bălcescu un erou estetic? E goana lui frenetică după fapta cea mare o exhibiţie pentru simpla gratuitate a gestului sublim? Răspundem la această întrebare cu o constatare : în toate momentele, bune sau rele, ale vieţii lui atât de variate în afară, intervine fără greş, categoric, acelaş imperativ moral : trebue să-ţi faci da­toria fără să te gândeşti la ce s'o întâmpla! Acest imperativ îi centralizează din nou psihologia, oricât de zdrobită ar fi. El dă unitate continuă şi lăuntrică acestei vieţi atât de zbuciumate şi atât de va­riate în peripeţiile ei dealungul şi dealatul Europei. Bălcescu e substanţial creştin şi aceasta îl ajută să găsească dramei sale interioare cu totul alt desnodământ decât cel estetic. Geniul său mesianic nu-1 părăseşte niciodată. El îl inspiră să descopere mereu alte mijloace în vederea veşnic aceluiaş scop.

Cu rănile eşecului din Ungaria în inimă, el apare la Paris, îmbărbătând prin manifeste, prin cuvântări şi proecte de reorganizare pe fraţii exilaţi. Va merge la Londra, negociind iarăşi, ca de atâtea ori, diplomatic. Nu va izbuti nimic. Aşa e scris în cartea sorţii lui : Je suis né sous une mauvaise étoile ! Intr'acestea toate, boala îi degradează fără milă trupul : „Eu, iubite Ghica, sufer mult de piept şi poate oiu da ortul popei. Doctorii mă asigură că am numai plămânul stâng atacat şi că, cu îngrijiri multe, mă pot doftori. Am intrat într'o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi". Emigraţii din Paris, ticăloşiţi de mizerie, mâncaţi de intrigi, îl desgustă. In Europa, şansele revoluţiei au asfinţit : „Fiii fărădelegii triumfează în toate părţile şi întemeiază spurcata lor tiranie". Toxinul ofticei şi al decepţiilor îl mistuie. Se simte aruncat din clocotul vieţii, biată zdreanţă ome­nească, pe tărâmul morţii. E umbra omului ce mai spânzură încă de ideea cea mare. Cu câţiva ani în urmă, în zilele triumfului, el îşi strigase la Bucureşti nemărginita încredere în viitor : „Dum­nezeu veghiază asupra României!". Cu ochiu de vizionar el descoperise dealungul istoriei, coloană vertebrală, puterea dumnezeiască lucrând asupra lumii. Providenţa veghiază. Sub asistenţa ei spi­rituală principiul binelui progresează. Ce înseamnă un om, ce înseamnă o epocă pe linia infinită a vieţii? Amurgul acesta sângerat de tragice înfrângeri, laolaltă cu omul care s'a visat un erou şi -nu e decât un biet muribund, e o clipă neagră şi-atâta tot, în marea lumină a vieţii. Dacă n'ai isbutit să pui pecetia sacrificiului tău pe un val din lumina istoriei, cel mai înţelept lucru este ca agonia ta să fie un act de credinţă în viaţă, un testament lăsat celor ce vor veni şi, unelte ale Providenţii, vor avea ei norocul marelui sacrificiu pentru triumful binelui. Bălcescu muribund găseşte încă într'însul energia miraculoasă de-a făuri acest testament. „însumi eu, cu o inimă sfâ­şiată de durere, mă lupt cu o boală crudă şi neîmblânzită, caut a câştiga timp asupră-i şi a o în­trece în iuţeală ca să pot lăsa fraţilor mei aceste pagine din viaţa părinţilor noştri şi cad sleit de puteri, mistuit prin silinţele ce fac". Testamentul acesta e Istoria lui Mihaiu Viteazul. Eroul in­terzis de soartă, care a fost Bălcescu şi-a clădit, sub pintenul morţii, acest refugiu, această reîn­carnare istorică pentru a putea trăi în urmaşi, pentru a-şi putea astfel amesteca bucuria în bucuria colectivă a triumfului lor de care el era sigur.

Ce forţă tainică lucra în acest om doborît de fatalitate că, în clipa din urmă, se ia la între­cere cu moartea, câştigă timp asupra-i şi, murind chiar, isbuteşte să calce în picioare însăşi această fatalitate? Căci în măsura în care ne dăm seama cât este din sufletul lui în România contimporană

346

© BCU Cluj

Page 28: © BCU Cluj

putem bănui în eternitate chiotul biruinţei lui asupra fatalităţii. Cheia înţelesului e în cuvintele pe care acest creştin autentic al rasei noastre, le trimitea lui Alecsandri la moartea Elenei Negri :

„Eu crez că pe o fiinţă de rând este iertat a o regreta ca oamenii de rând, iar pe Elena Negri trebuie s'o regretăm hrănindu-ne din spiritul ce o insufla, făcând fapte măreţe şi lăudate, după inima sa. Şi apoi, când vom vedea-o odată, — căci eu nu mă îndoiesc că o voiu vedea într'o lume mai fericită, — nu trebuie oare să-i putem mărturisi că am fost vrednici de dragostea ei şi dupăce ne-a lăsat singuri? Tu vei zâmbi poate de milă la credinţa mea de a o mai vedea. Dar tu ştii poate că eu crez tare în nemurirea sufletelor şi în păstrarea personalităţii omeneşti şi după. moarte, fără de çarç nemurirea nu se poate înţelege şi mi se pare^absurdă".

© BCU Cluj

Page 29: © BCU Cluj

A G M E N DE

ION M A R I N S A D O V E A N U

Inchis-am pe mine-ale zilelor grinzi Şi lăsata-am să'mi cază mistria, Făcutu-mi-am toată ucenicia Cu trecerea ei prin oglinzi!... Coliba-mi măruntă, cu lutul ei viu, Sfioasă, doar ştie să crească Spre tine, ce'n slavă eşti semn argintiu Şi ochiu de apă cerească — Spre Tine, Chemare din largul pustiu!

Desprinsu-mi-am pumnii de treapta tăioasă Şi 'n haos, până la fund Căzut-am, trecut dintr'o sabie 'n coasă, Prin lumea înaltă, cu mintea mea joasă, Prin aşchii, prin şes, prin rotund... Netrebnica tolbă, bătută de ani, A trupului fără lumini Murea, agăţată de ai cerului spini... Doar Sufletul încă trăia prin ghieţari Purtându-mă, Vultur cu aripi prea mari Şi ghiare înfipte de sân.

Cu gândul din urmă, înalt foişor, Pe apa de moarte pluteam. O dâră de stele 'nflorea, ca un ram, Din marele pom, orbitor. Iar zările stinse ce 'n jur se deschid Strângeau ţeste albe, cât munţi... Erau zile moarte, plesnitele frunţi De negru şi veşnicul zid!

© BCU Cluj

Page 30: © BCU Cluj

C R O N I C I

I D E I , O A M E N I & F A P T E M E T O D A L U I C O U E

S 'A vorbit mult în ultima vreme de metoda francezului Emile Coué, care, după propriile mărturisiri şi după acelea ale unui cerc de dis­cipoli şi devotaţi, pare a fi găsit mijlocul de a imatura Pe calea suggestiei, multe turburări mo­rale şi unele afecţiuni organice. Coué trăeşte şi lucrează la Nancy, în oraşul din care acum câ­teva decenii pornise faima psihiatrului Bern-heim, în a cărui clinică celebră a găsit S'gmund Freud câteva din elementele de căpetenie ale doctrinei sale de mai târziu. Influenta Iui Bern-heim e*te vizibilă şi în sfera de idei a coueismu-lui, numai că această din urmă învăţătură pără­seşte căile cercetării savante, pentru a deveni o doctrină practică şi populară. Cărţile pe care le tipăreşte editorul J. Oliven din Pan's, menite să răspândească roadele binefăcătoare ale metodei lai Coué sunt mai toate lucrări de propagandă scrise într'un spirit filantropic, ca rutei istic pentru această doctrină medicală, oare este în aceiaş timp şi q morală. Pentrucă semnificativ este mai departe faptul că problemele şi com­plicările morale sunt luate în stăpânire aici de către nişte oameni formaţi la disciplina medici-nei, ca şi cum — după cum se spunea adeseori în antichitate — filosofii n'ar fi decât nişte „doctori ai sufletului". Un empirism moral, o anumită tehnică a fericirii este trăsătura de că­petenie a tuturor scrierilor pe care le avem în fată.

In această literatură care începe să devie nu­meroasă, contribuţia lui Coué este cea mai mică. Broşura „La maîtrise le soi même el l'autosug­gestion consciente", confine pe lângă observaţii clini'ce, mărturii pornite din cercul larg al adep­ţilor şi cuvinte culese din gura maestrului, abia vreo 40 de pagini de expunere proprie. Ideile în-făşiţate aci sunt simple ?i categorice.

Metoda lui Coué se întemeiază pe constatarea destul de cunoscută în psihologie că orice repre­zentare conţine în sine tendinţa de a se realiza într'un act şi prin urmare orice dorinţă, primul germene al împlinirei ei. Ar fi suficient aşa dar a ne reprezenta înlăturarea turburărei de care suferim, pentru a obţine înlăturarea ei efectivă. Se întâmplă însă că atâta vreme cât reprezenta­rea persistă în conştiinţă, alte reprezentări opu­se o pot combate şi anula. Este vorba deci. prin deasa ei repeţire, de a o trece în inconştientul, de unde va exercita o influentă nediscutată şi prin urmare suverană.

In pedagogie şi morală, s'a vorbit adeseori des­pre „educaţia voinţei", ca despre unul din mij­loacele desăvârşirei personale. Şi „voinţa" înţe­leasă aci, era aceea conştientă şi sârguitoare, le­gată de sentimentul activităţii şi răspunderii proprii. Este însă tocmai punctul de noutate în ideile lui Coué de a fi arătat că o asemenea edu­caţie rămâne mai totdeauna inoperantă. Scopul sfortărei voluntare fiind conşt'ent, el are prile­jul să se confrunte şi să fie combătut de alte reprezentări conştiente. Aşa observă Coué cu multă fineţe. „Le mots: je voudrais bien, amè­nent toujours: mais je ne peux pas". Este nece­sar deci de-a sustrage imagina efectului urmărit, din câmpul alternativelor, în care voinţa con­ştientă se mişcă, pentru a o trece printre pute­rile automatice ale inconşt'entulai. Dar tocmai aceasta înseamnă a te autosuggestion». Pe a-ceastă cale, fără niciun efort şi cu o extremă naturaleţe, rezultatele care în zadar ar fi urmă­rite de încordarea cea mai eroică a voinţei, sunt atinse cu uşurinţa cea mai mare. Se înţelege câţi adepţi poate câştiga o doctrină care nu cere nicio osteneală şi niciun sacrificiu şi care se îtî-făţ'şează pe şine ca un adevărat dar preţios, fă­cut umanităţii suferinde,

349

© BCU Cluj

Page 31: © BCU Cluj

Coué nu ne spune însă ce t rebue să în t repr in ­dem împo t r i va acelor reprezentă r i r ău- făcă toare f ixate m a i d ina in te în inconşt ient . L u p t a p e care am socotit că o p u t e m evita, î nc red in ţ ând scopu­rile ei, puter i lor au toma t i smulu i psihic, o vedem r e a p ă r â n d a c u m când suggest 'ei , pe care cău t ăm a o in t roduce , îi a p a r e în cale o suggeslie ante­r ioară . S'ar p ă r e a că me toda lui Coué poa te reuşi or idecâteori ea încearcă să îmbogăţească inconşt ientul cu o in i ţ ia t ivă nouă, faţă de ca re nu exis tă nicio a l tă t end in ţă pa ra le lă şi opusă. Valoarea e i devine însă prob lemat ică a tunc i când este vorba de a modif ica s t r uc tu r a inconşt ientu­lui, d e a desgrădina a n u m i t e ins t incte e red i ta re sau predispozi ţ i i dobândi te . Es te aici o greu ta te foar te serioasă pe ca re n u m i se p a r e că metoda autosuggest iei conşt iente o poa t e în l ă tu ra . Este adevă ra t că Coué face încercarea d e a o ocoli m ă c a r în par te , a tunc i c â n d observă cu nrult bun simţ că e red i t a tea este ea însăş de mul t e ori o s implă reprezentare , capab i l ă să împiedică ca a t a r e rea l izarea scopur i lor p e ca re i le socotim pot r ivn ice : „L'heredite exis te tou jours p a r d'idée qu 'on se fait qu 'el le est d 'une réalisat ion fatale". Gre u t a t ea persis tă însă din p a r t e a EI celei eredi­tăţ i , care, r ă m â n â n d nereprezenta tă , luc rează cu a t â t m a i m u l t ă energie în adânc imi le complexiu-nii n o a s t r ă

Pen t ru tendinţe le f ixa te m a i d ina in te in in­conştient, calea ra ţ iun i i m i se p a r e cea m a i efi­cace. Aducându- l e în l u m i n a depl ină a conşti in­ţei, s i l indu-le să se înfăţ işeze acestei ins tan ţe cri­tice, i n t roducem în agregate le foar te sol idare ale tendinţe lor moşteni te sau achizi ţ ionate , e lementul de ins tab i l i ta te comun t u t u r o r s tăr i lor psihice conştiente. A discuta înseamnă în adevă r a s l ă b i A d i scu ta înseamnă a t rece luc ru r i s igure în

r â n d u l celor problemat ice . Poa te că pr incipiul discuţiei în m o r a l ă şi pedagogie, foloseşte mai pu ţ in îmbogăţ i re i sufletului cu achiziţ i i noui şi m a i mul t ru inăre i depr inder i lor f ixate în orga-r iza ţ ia noast ră . Apără to r i i ordinai s tabi l i te au pres imţ i t t o tdeauna în t r ' o discuţ ie p u r t a t ă cu prea mul t ă l iber ta te , un mij loc de l ichidare a t re­cutu lu i . L a r â n d u l lor, ch ia r revoluţ ionar i i libe­ra l i smulu i au folosit n u n u m a i argumente , da r şi a f i rmaţ i i categorice, formule suggestive. Edu­catorul , ca re formator al persoanei omeneşti , nu t r ebue să se l ipsească de n ic iunul din aceste mijloace. Scopul său t r ebue să fie modificareu s t ruc ture l sufleteşti ascunse, p r in în locuirea a-numi to r tendinţe sufleteşti cu altele. O p e r a edu­caţiei se va în t regi astfel d in t r 'o co laborare a inconşt ientului şi a conştiinţei , a suggestiei şi a examenu lu i crit ic, a au tor i tă ţ i i şi a dscuţ 'e i .

D a r în a f a ră de desbaterea pe care o provoa­că, in teresantă este metoda lui Coué şi pen t ru mot ivu l că ea ne oferă un remarcab i l document de psihologie cu l tura lă . Suggestia ca mij loc de v indecare fizică, este o idee ca re ne t r anspo r t ă d in t r ' oda tă în l u m e a romant ică . E a înfăţ işează în adevă r un mot iv rechemat l a via ţă , din cercul acelor c iudaţ i şi p ă t r u n z ă t o r i medici romant ic i , despre ca r i un frumos capi to l a scris R icha rda H u c h în ca r t ea sa , Ausbre i tung u n d Verfal l der Romant ik" . Ne sunt evocate acolo figurile tu tu ­ro r acelor prac t ic ieni magnet isa tor i , ca r i ap l icau şi desvol tau idei le celebrului med ic elveţ ian F r a n z Anton Mesmer, a l căru i p r inc ip iu rezu­m a t în acelaş loc: „a în t r ebu in ţ a conşt ient for­ţ a inconş t ientă a sufletului a s u p r a corpului" , este ch ia r p re f igura ţ i a formulei coueiste. C u E. Coué reac ţ ia ant iposi t iv is tă şi neoromant ică se îmbogăţeş te în adevă r cu o n o u ă manifes tare .

TUDOR V1ANU

M I N C U I N R I S I P Ă

InTRE a r te le „folosi toare" şi arfele „nefolo­si toare", î n t r e a rh i tec tură , de p i l dă deopar te , şi poezie şi p i c tu ră d e alta, poa t e că sunt mu l t e deosebiri . N ic iuna nu izbeşte m a i m u l t decât g r adu l de ba t jocor i re potenţa t , î ngădu i t ă deopo­t r ivă de ar t iş t i şi de opin ia publ ică , î n t r ' un do­meniu , şi ne îngădui tă , nici ca p resupunere , care s'ar îneca î n r id icul dincolo. .

Inch ipu i ţ i -vă o poezie de Eminescu,, o formă închisă în s ine c a sonetul ; să zicem, pen/tru o m a i zgomotoasă exempl i f icare . „S 'a stins v ia ţa falni­cei Veneţ i i" p e ca r e un coleg de P a r n a s a r avea fantezia s'o sch imbe siau s'o a d a u g e cu câ teva v e r s u r i Ideea n u m a i rostită, şi e barocă .

Să ne opr im însă la p ic tură , care, a l tmin te r i decât poezia mul t ip l i ca tă t ipografic, luc rează cu e x e m p l a r e unice. I a t ă „F loră reasa" Luc l i ; an . Gândi ţ i -vă ca p rop r i e t a ru l ei ar da-o în seama u n u i p ic tor de azi, c a r e să-i u m p l e fondul de au r obosit şi să-i p u e în b r a ţ e un copil, ca o t re­cere delà M o n n a Lisa, f rumuseţe s t ea rpă şi pă­mânteană , ce e, la1 o Maica D o m n u l u i î ndure ra t ă . C e s'ar î n t â m p l a p ropr ie ta ru lu i , a r t i s tu lu i în­d rep tă to r şi operei însăş, dacă ei a r m a i avea şi inconş t ien ţa s'o expue , pen t ru l ua re de cunoş­t in ţă şi j udeca tă?

In a rh i t ec tu ră luc ru l e de toa te z i le le Ar mira , nu procedura , obişnui tă , ci amestecul şi pro tes tu l din afară . Cine v rea să se convingă încă odată , să-şi dea osteneala şi să facă cei câ ţ iva paşi ca r i îl despar t d e şoseaua sub i a rnă a lui Kiselev, cu aleele şi pomii suflaţ i cu ar­gint. I a r acolo p â n ă la colţul bufe tului , desenat şi lucra t de Mincu. Despre pa r t ea a doua a con­s ta tăr i i noastre, se poa t e convinge ma i uşor fie­ca re când se v a p r inde în t rebându-se de rostul şi m a i ales de ineficaci tatea acestor r ându r i .

Bucureşteni i t r ebue să a ibă în min te acea casă de ţa ră , cu liniile simple, cu mu l tu l lemn, cu or­namente le de fa ian ţă colorată , cu scări le în păr ţ i , c u foişorul aerisit, cu gârl ic iul ta in ic ză­brelit , a r ă t a r e a ei pr ie tenoasă în verdeaţă . Vor t rebui să î n e h ' d ă d e - a c u m ochii, ca s'o m a i reva­dă, ca orice colţ de trecut , risipit.

Se î n t â m p l ă ca d in t re toţ i arhi tecţ i i noştri , Mincu să fie acela ca r e a găsit ma i mul t ă recu­noaştere. A r t a lui a făcut dâră . El e în mare p a r t e pă r in te le st i lului, românesc în arhi tec tură . Elevi sau n u m a i colegi de breas lă îl cinstesc de­opotr ivă . Se ma i nimereş te apoi ca n u m ă r u l clă­dir i lor r id ica te de el, să nu fie p r e a mare . Un ,Mincu" a r t rebui de aceea pus în rându l lu-

350

© BCU Cluj

Page 32: © BCU Cluj

crăr i lo r d e a r t ă d e domen iu p u b l i c şi ocrot i t ca a t a r a Se face însă altfel .

Să m a i amin tesc d e m i r a r e a u n u i îna l t func­ţ ionar , ca re a c u m p ă r a t p e n t r u admin i s t r a ţ i a condusă d e el cea m a i f rumoasă casă de Mincu, din Bucureş t i şi a făout-o depozi t de ac id sul­furic şi d e tot felul de mate r ia le , i-a c lădi t locul din spa te cu un sp i ta l de câ teva ca tu r i a p r o a p e l ipi t d e s ca r a odăi i florilor, d i s t rugându- i toa tă pe r spec t iva—atunc i c â n d i -am spus ce c o m o a r ă a rh i t ec ton ică avusese în m â n ă ? In or ice al t o raş o asemenea casă a r fi fost l u a t ă de c o m u n ă şi făcu tă u n muzeu . Aici, u n a rh i tec t oa r eca re v redn ic să fie t recu t în t r ' o c a r t e neagră , a co­pleşi t -o sub o z idăr ie b a r b a r ă , fă ră să v a d ă sau să facă p e cei în d rep t să vadă , că aveau îna in t e un m o n u m e n t d e a r t ă in tangib i l , gând i t p â n ă în cele m a i mici a m ă n u n t e , delà z idul din s t r a d ă cu desch iză tur i şi s t reaş ină p â n ă la aşezarea în m i j ­locul cur ţ i i cu d o u ă a r ip i de i n t r a r e p l i ne de flori. In fa ţa u n o r asemenea p r ime jd i i a r t r e b u i să se ivească so l idar i ta tea d e corp a arhi tec ţ i lor , ca r i să n u p r imească desf i in ţarea , în aşa fel, a u n u i a d i n t r e cei m a i b u n i ai lor, c a p de t r ad i ţ i e şi fală d e t a ră , c u m e Mincu. Arh i t ec tu l ca lcu­lează însă linişti t , de f iecare c o m a n d ă ce cotă din deviz i se cuvine, şi se î n h a m ă , l a fel cu sa-l ao ru l mercenar , la or ice sarc ină bănoasă . Con­s idera ţ i i m a i sufleteşti şi m a i îna l te , î n t r e ca r e cutez să înşir p e cea amin t i t ă , n u se p a r e că-1 mişcă. D o v a d a cea m a i n o u ă e bu fe tu l delà Şosea.

Ui ta ţ i -vă l a b a t j o c u r a p e c a r e o sufere sub ochii noşt r i . Mar i le înoi r i a u fost î n t r e r u p t e de v r emea rea. d a r sun t des tu l d e î n a i n t a t e ca să lase să se s t r ă v a d ă in tenţ i i le u l t ime . L a l a tu rea

s tângă micu l h a n d e a l t ă d a t ă a p r i m i t o veran­d ă fă ră noimă, care- i f rânge în aceiaş t i m p şi p ropor ţ i i l e şi st i lul . In fa ţă un fel de por t i c pseudoclas ic îl acopere cu s tâ lp i i lui , ţlipători şi sper ia ţ i în m e d i u l a rha ic , d e n u a n ţ ă m a i d e g r a b ă t u r c o - m a u r ă . C i n e a fost a rh i t ec tu l fără r ă s p u n d e r e ca r e a î nd ră sn i t această p r e l u c r a r e o d a t ă imp ie şi de d o u ă ori d iscal i f icabi lă? C a r e ins t i tu ţ ie p rop r i e t a ră , m u n i c i p i u sau Casă a G r ă ­dinilor , cu obraz să pa t roneze o asemenea nele­giu i re? N e - a m p r i n d e că d in nou, ca în cazul de -ad ineaur i , n u se ştie, nici de special is t n ic i de beneficiar i , de a cu i c rea ţ i e e vorba .

T o a t ă dragos tea noas t r ă de un Bucureş t i să rac în m o n u m e n t e şi d e o t a g m ă d e ar t i ş t i a t â t de pre ţ ioş i pentrUcă m â n g â e ochiul p o p u l a r cu cele maji sociale din operele de ar tă , s t r igă împot r ivă . I a t ă o d a t ă c â n d aş p r i m i p r o p u n e r e a să lba t ică a unei echipe d e n o a p t e c a r e să s f ă râme toa te grozăvi i le înoi tor i lor de azi şi să n e lase p e „Mincu" în c u r ă ţ e n i a lu i vechiu românească , sf inţ i tă a p r o a p e de cei treizeci de an i de amin­tir i . D a c ă aceas tă ech ipă s 'ar a lcă tu i d in „Amici a i Bucureş t i lo r" a r fi cu a t â t m a i b ine , d e vre­m e ce in te rven ţ ia lor, c a r e n u se p o a t e să nu se fi p r o d u s n u m a i decât, n ' a fost ascu l ta tă . P o a t e că, u r m a r e a însufleţ i r i i de-o cl ipă, a r l ua t â rnă ­copu l şi m e m b r i i din Asociaţ ie , m e m b r i i în a-celaş t i m p şi a i „Casei Grăd in i lo r" , în ca r e în­suş i re a u î ngădu i t sau c h i a r a u porunc i t nele­giuirea. O p i n i a p u b l i c ă a r i e r ta m a i uşor, d u p ă acest au to-da- fe şi au to f lage la re d e miez de noap te .

Biete Mincu, ce z a d a r n i c ă e t oa t ă aceas tă iz­bucn i r e !

EMAN01L BUCUŢA

E U G E N L O V I N E S C U * )

M ' AM în t r eba t d a c ă a v e a m căderea să judec o operă , în ca r e a u fost r â n d u i t e c u n e p ă s a r e de cerce tă tor a t â t ea ambi ţ i i şi a t â t ea modest i i , în ca re c ă l d u r a şi h ă r n i c i a a u fost m ă s u r a t e cu a-ceiaşi m ă s u r ă a ar tei , în ca r e în sfârşi t mu l ţ i p u t e a u fi îndu ioşa ţ i şi legaţ i de-o p r e ţ u i r e întă­r i t oa re sau n u m a i p r e m a t u r ă şi m u l ţ i p u t e a u simţi acul unei desconsiderăr i sau n u m a i a une i în tâ rz ier i . M ' a m în t r eba t dacă , l ă u d â n d sau m u s -t r â n d n u voiu fi c a aceia care , învinş i d e recu­noşt in ţă , j ignesc cu u n răge t necugeta t , sau în­tuneca ţ i de nemul ţumi re , a j u t ă p r i n t r ' o cop i tă dosnică. M ' a m cerceta t şi m ' a m af la t senin. Pu ­t eam să p re ţuesc fără să m ă p ie rd cu firea şi să d iscut , fără să m ă î n t u n e c Mi-am făcut violenţă . T r e b u i a să fiu a sp ru p e n t r u a fi d rep t . T r e b u i a să î nv ing s impa t i a c a să v ă d adevă ru l . A m mers m a i d e p a r t e : a m c ă u t a t — fă ră i z b â n d ă — să-mi s tâ rnesc resen t imente fictive, m ' a m supus u n o r j igni r i imag ina re , p e n t r u a-mi îndâr j i sp i r i tu l şi pen t ru a-I l ibera . D a c ă greşesc, greşesc din neis-cus inţă , i a r nu din p o r n i r e ; d a c ă laud , o fac din s lăbic iune . A d u c acest omag iu d e l ibe r t a te a os­tilităţii — c a r e e şi u n c r i t e r iu c r i t i c — p e n t r u

*) La al 111-a volum din Ist. Ut. rom. contemp (Evoluţia poeziei lirice).

ca d. Lovinscu să n u găsească v r e u n mot iv de orgoliu în m u l ţ i m e a p ie t re lo r a runca te .

* * *

I n t r e diferi tele man i fe s t ă r i omeneş t i — zice & Lovinescu — s incronismul s tabi leş te l a un mo­men t da t o in t e rdependen ţă , ce le d ă u n stil şi un r i tm. P e n t r u a ne e x p r i m a m a i d u p ă regule le logicei, noi a m zice că difer i te le mani fes tă r i ome­neşt i sunt s incronice sau c ă î n t r e ele exis tă o in­t e rdependen ţă sau că toa t e sun t d o m i n a t e de un r i tm. Sub aceas tă fo rmă ce e n u n ţ ă o coresponden­ţă^ un iversa lă în t r e fenomene o in f i l t r a re şi o com-p ă t r u n d e r e a lor şi c a r e se p o a t e s impl i f ica cu cons t a t a rea pu t in ţe i d e a t e r id ica la u n concept genera l a l civil izaţiei în v i r t u t e a une i s ingure no te comune , legea d-lui Lovinescu găseşte, în no i şi în u m a n i t a t e a î n t r e a g ă cea mja;i dep l ină a-deziune.

Ap l i când aceas tă I e g e în domen iu l estet icului , descoper im că f iecare scr i i tor se in tegrează c u o no tă c o m u n ă u n u i curen t , că f iecare cu ren t duce c ă t r e relaţ i i un iversa le mul t ip le , descoper im în­t r ' un c u v â n t că ex i s t ă u n semănă to r i sm, u n sim­bolism, un modern i sm, c ă scri i tori i Gândirii cu­nosc p e F r a n c i s J a m m e s şi p e R i lke şi î i imi ta , descoperim: l uc ru r i aşa d e fireşti şi d e cumin ţ i

351

© BCU Cluj

Page 33: © BCU Cluj

rweÉè a l ă t u r i d e ©ei ca re im e e u p â d e seeale l ï t e m -p>e çi de SÇoii de influente, si de cu ren t e d e is to; ria cu l tur i i şi de l i t e ra tu ra compara t ă , fac d-lui Lovinescu çea m a i depl ină adeziune.

D a c ă a m p r iv i fenomenele omeneşt i n u m a i şui) r apo r tu l uniformită ţ i i , am scoate numa i şe­i i ! de g e n e r a l t ă t i istorice, fără să scrim o isto­r ie a valori lor . Un al t aspect a l uman i t ă ţ i i supe­r ioa re este deci diferenţierea, care aduce un co­rectiv local şi ind iv idua l procesului de universa­l izare, început de s inc ron i sm Cine este con­vins că genera lu l p r e s u p u n e pa r t i cu la ru l , iar pa r t i cu l a ru l generalul , că orice no ţ iune se defi­neşte pr in genul p r o x i m şi d i ferenţa specifică, va conveni că s incronic nu este echivalent cu ident ic , că noţ iuni le s incronism şi d i ferenţ iere se p resupun u n a p e al ta . că nu poţi să te deosebeşti de ceva fără să ai ceva comun cu acel veva şi că nu pot* ş ă te aprop i i de ceva fără să fii a l t ­ceva, u r m â n d u - n e si de a ş t ăda tă va da d-lui Lflvinescu cea mai dep l ină adeziune.

(Aş vrea să înving s impa t i a ca să v ă d adevă­rul . D a c ă greşesc, greşesc din neiscusinţă, iar nu d in po rn i r e ; dacă laud, o fac din s lăbiciune) .

C u aceste două pr inc ip i i pu tem păşi la stabili­rea valor i lor spir i tuale , desfăcându-le în serii ant i tet ice, î n t r ' un cuvânt , ap l icând la gen, dife­ren ţa specifică, l a curen t p r inc ip iu l diferenţie­re ! şi la fenomene izolate p r inc ip iu l in terdepen­den ţe i ; sau mai l impede, definind fiecare obiect în p a r t e şi u r când la concepte m a i largi sau, ş)i m a i l impede a r ă t â n d asemănăr i le si deosebiri le ce ex is tă în t re fenomenele spir i tuale . Cred c ă n imeni nu m ă va dezaproba în ac tu l de a adera şi de astă d a t ă la „ t e o r i a ' d-lui Lovinescu.

D a r s incronismul p resupune , sau ma i b ine zis î n seamnă prefacere c o n t n u ă , r i tmică, sol idară. Ceeace e ra va lab i l eri nu m a i este azi şi nu v a ma i fi mâine . Nu exis tă un cr i ter iu universa l , to tu l este în relaţ ie de t imp şi spa ţ ' u . Rela ţ ia de spa ţ iu se cheamă in te rdependen ţă sau sincro­nism, cea de t i m p diferenţiere. C â n d fenomenul iese din r i tmu l cronic începe să se repete iden­tic cu sine. A ş a ia naş tere t r a d i ţ i o n a l s m u l , iezer s tagnat la guri le unei ape mari , organism în care au înceta t schimburi le , monedă fără feres­tre, h rubă , inerţie. Da to r i a unu i popor este să-şi s incronizeze v ia ţa cu l tu ra lă , să ţ i nă pasu l vre­mii, să-şi re înoiască ins t i tu ţ i i le rug in i te d e şe­dere .

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile instituţii se şterg, sau rug nit; Un duh ferbe în lume, si omul ce gândeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Aşa dar , s incronismul însemnând evoluţie, mu­ta ţ ie adică diferenţ iere con t inuă p r in r apo r t a r ea e tn icu lu i la generic şi momentu lu i la serie se o-^ u n e t rad i ţ iona l i smulu i ca ident i ta te cu sine în t i m p şi e tn iculu i p u r ca ident i ta te cu sine în spaţ iu .

Din m u t a ţ i a genera lă a valori lor , ad ică din re la t iv i ta tea lor, rezul tă absurd i t a tea unu i con­cept u n i v e r s a W v a l a b i al f rumosului . F ieca re v a . lqare, fie estetică fie mora l ă t r ebue def ni tă în cupr insu l momentu lu i său, fiecare manifes ta ţ ie de f rumos t rebue judeca tă conform conceptului d e frumos al vremii . Studiezi un romant ic , îl ju­deci eu estetica romant ică , citeşti un semănăto-rist, îl p r i cep cu idea lu l său. Cu a l te cuvin te tot

cè iru. m a c t u a l n u se p re ţueş te ci sô 8Cus§ eu criterii , defuncte. A r t ă veche înseamnă pr inci ­pia l non-ar tă , d u p ă c u m frumos vrasăzică în cea ma i m a r e m ă s u r ă nouta te . D a r s ingura diferen­ţ iere nu const i tue pr in sine o valoare. O p e r a de a r t ă c apă t ă un pre ţ pr in cal i taten şi or ig inal i ta tea mater ia lu lu i p o e t e . A face altfel nu înseamnă a face numaidecâ t frumos. A face frumos in­clude însă no ţ iunea de a face altfel. Misiunea cr i t icului este deci de a măsura cu estetica mu­r i toare a vremei dacă nou ta t ea satisface numa i cur ioz i ta tea sau şi gustul , dacă e o va loare is­tor ică sau u n a estetică. Cr i t icu l însă — zice con­cluzia logică — n u este estet decând când judecă în ac tua l i t a te şi face n u m a i istorie când se ocupă de t recut . F r u m o s u l e în veşnic progres şi u l t ima estetică anu lează p e penul t ima. Consecvent cu această teorie d. Lovinescu scuză cu s i ic ronis -mul şi diferenţ ierea semănător i smul , t radi ţ iona­lismul, conceptua l i smul şi l a u d ă necondi ţ ionat modern ismul , ca fiind u l t ima şi deci unica for­m ă de frumos (Literatura de după războiu este creafiunea exclusivă a „Sburăiorului).

Deşi nu stă în in tenţ iunea noas t ră de a discu­ta ideile d-lui Lovinescu ci n u m a i de a face au­toru lu i un por t re t intelectual , ne vom pu­t e a î ngădu i să n u p u n e m p r e a mul t te-meiu pe sincron 'sm ca forţă de „coesiu-ne" . Se poa t e vorbi oa re de in terdepen­den ţă ca de o lege în toată- pu te rea cuvân tu­lui, a cărei mani fes ta re v a s'o cerce tăm în toate aspectele vieţi i? P u t e m noi merge p â n ă acolo, în­cât să p r e supunem o , ; coes iune" necesară în t re aceste aspecte în t r 'un domeniu în care orice ge­nera l izare este p r ip i t ă? Sau nu e m a i de g rabă v o r b a nu de o lege de „coeziune" ci de un feno­men frecvent de difuziune, în v i r tu tea că ru ia un curen t se p r o p a g ă p e în t inder i m a i înguste sau ma i largi , de propor ţ i i l e că ro ra ne l ămu­reşte n u m a i s tat is t ica? D. Lovinescu cons ta tă o l i t e ra tu ră valoroasă t radi ţ ional is tă , d a r ne în­d e a m n ă la modern i sm fiindcă numa i cu diferen­ţ ierea începe va loarea estetică şi t r ad i ţ : ona l i s -ihul se opune tocmai acestei diferenţieri . D a r ori s incronismul este o lege şi a tunc i t radi ţ ional is­m u l aduce o ş t i b i r e ar tei , ori d impot r ivă aduce o cont r ibu ţ ie da r a tunc i s incronismul neverifi-cându-se, nu m a i e o lege. Sincronismul e o lege şi l i t e ra tu ra r o m â n ă se desvoltă în a fa ră de le­gile firii? Este un r apo r t necesar obiectiv şi d. Lovinescu face din ea o iege civică, inv i tându-ne să r e in t r ăm în legali tate, un imperat iv categoric, un cr i ter iu estetic? Este ca şi când ai defini astfel legea gravi ta ţ ie i : Grav i t a ţ i e se eh iamă obl igaţ ia pe ca re o a re orice obiect ' de a cădea spre cen­t ru l p ă m â n t u l u i . Aşada r s incronismul nu se mul­ţumeş te să cons ta te a posteriori ci dă sugestii şi direcţii . Cu al te cuvin te ant ic ipă, şi an t ic ipând se neagă. D a r să zicem că s incronismul este o cer in ţă de exis tenţă a vieţii sociale; noi româ­nii cu cine ne s i n c ro n ! zăm? Căci în univers sunt a t â t ea cul tur i deoseb ' te în t re ele şi to tuş ma tu re ! Ni se p r o p u n e în domeniu l l ' terar , l i t e ra tu ra franceză şi în speţă poezia pură . Deş° s'ar pu tea p r o p u n e cu tot a tâ t teineiu l i t e ra tu ra i ta l iană sau engleză sau rusă unde pe câte stim nu e vo rba de nicio poezie pu ră . In fond sincron smul a r a t ă o tendin ţă nu de in t r a re în r i tmul legilor sociale ci de mimet ism l i terar şi m a i a ru tă în ch ip ind iscu tab i l un i l a t e ra l i t a t ea cul tur i i prorao-

352

© BCU Cluj

Page 34: © BCU Cluj

tor i lor lui , c a r e n u cunosc decât l i t e r a t u r a fran­ceză. F ă r ă să iasă din l inia d e condu i t ă ar t is t ică p e ca r e o t r a g e . sp i r i tu l rasei şi nu vreo goală fo rmă împie t r i t ă , t r a d i t ' o n a l ' s m u l s'a dovedi t a fi d u p ă însăşi r ecunoaş te rea d-lui Lovinescu, un cu ren t cu coresponden te la rg i în ac tua l i t a te . D a r i a t ă : t r ad i ţ iona l i smul este osândi t că n u e sin­cronic, d a r în m ă s u r a în c a r e se a f i rmă că a r e l egă tu r i c u mis t ic ismul occidenta l este acu­zat de . . . inesinceritate. Un Arghezi , un Crainrc , ca re au un contac t s t râns c u bi­serica o r todoxă , un că lugă r şi un teolog, în­va ţă delà Ri lke să fie mist ici când, d r ep t a r fi să se s p u n ă că p r in Ri lke sau J a m m e s şi-au p r i ­ceput p o a t e m a i b ine adâncu r i l e sufleteşti .

Trec pes te cons idera ţ i a — cu ca re n u m ă pot învoi — că u l t ima estetică r ep rez in tă şi un ica m ă s u r ă a f rumosului , de u n d e s 'ar deduce nega­rea înt regei poet ice clasice şi romant ice , t rec fără să insist a s u p r a f ap tu lu i că nu poate exis ta un cr i te r iu al calităţii ma te r i a lu lu i în a f a ră de dife-r e n ţ ' e r e f i indcă, de fapt c u v â n t u l ca l i t a te înseam­n ă m a i b u n sau m a i rău, şi m a i b u n este s inonim cu „conform gustu lu i ac tua l" , ceeace ne duce i a r la s incronism sau cel m u l t l a o sensibi l i ta te izola tă şi g reu d e con t ro la t ; şi v o m cons t a t a că d. Lovinescu păcă tueş t e d e acea p ă r t i n i r e cu ca r e înv inovă ţeş te de nes incer i ta te mis t ica noas­t r ă c â n d t r a g e d e p a r t e a Sburătorului m a i mu l ţ i scr i i tor i de câ ţ i i s 'ar cuven i d u p ă p ro -pr ia- i logică. Gândirea — zice — ne -a r fi da t pe Gib . Mihăescu, de n u şi-ar fi pub l i ca t p r i m a sa nuve lă în Sburătorul, caş icând p u b l i c a r e a î n t â m ­p l ă t o a r e a une i b u c ă ţ i de î ncepă to r poa t e con­s t i tu i v reo l e g ă t u r ă ; ori acest fel d e a j u d e c a n ' a r fi t ocma i un mo t iv de a p u n e p e d-na Pa-pada t -Bengescu şi p e d. V ianu p r i n t r e scri i tori i Vieţii Româneşti, ai Literatorului şi a a l to r re­viste, f i indcă cele d in t â i l uc r ă r i şi le-au pub l i ca t acolo şi a iu r ea c a de al tfel şi mai to ţ i ceilalţ i .

I a r d a c ă ne v a r ă s p u n d e că Sburătorul a p re ­ţu i t p e aceşt i scr i i tor i îi p u t e m repl ica şi noi cu tot a t â t t emeiu că de Gândirea s© leagă act i ­v i ta tea m a t u r ă a d-lor Cezar Petrescu, T. Vianu şi G. M i h ă e s c u 1 ) .

S incron i smul şi d i ferenţ ierea a lcă tuesc un sis­tem cri t ic sau u n u l is toric? Aceas ta e î n t r eba rea ce se p o a t e pune , când cons t a t ăm cont raz icerea d in t r e con ţ inu tu l şi t i t lu l operei (Istoria litera­turii) şi aci s tă şi mica isteţ ie a d-lui Lovines­cu. S incronismul este u n sistem cri t ic şi istoric to tdeoda tă , căc i de t e rminând în t imp , ai şi deter­m i n a t estet iceşte o a r t ă care, m a i poa t e aduce pes te d i ferenţ ie re ceva, d a r c a r e n u e valor i f i ­ca tă decât de această diferenţ iere . D . Lovinescu a r id ica t i s to r ia l i t e ra ră l a r a n g u l d e p r inc ip iu estetic ( f rumos este ech iva len t cu a c t u a l de ca­l i ta te bună ) descoper ind astfel o m e t o d ă cu ca re dacă nu ho tă ră ş t i în ch ip absolu t f rumosul , îl del imitezi p r i n î n l ă t u r a r e a a ceeace n u e fru­m o s ; şi n u e f rumos ce e de ieri (adică tot) , fiind n u m a i accep tab i l ceeace este gener ic şi de azi. A c rea c u a l te ma te r i a l e decât cele d e az i ; a

1) In realitate d, Gib, Mihăescu a fost introdus în literatură de d-it Crainic şi Busuioceanu prin revista „Luceafărul". Unde a publicat aproape un volum de schite şi nuvele, într'o vreme când idei nu exista Sburătorul.

avea fa ţă d e c o n t e m p o r a n i un ma te r i a l p r o p r i u : şi în sfârşi t a u z a de un ma te r i a l calitativ, mai b u n (ceeace e m a i b u n r ă m â n â n d la s impla a-prec iere şi sensibi l i ta te a cr i t icului) tiată cri teri i le unei estetici p e n t r u c a r e expres i a este o \ a l o a r e în sine şi nu u n a de p rop r i e t a t e şi sub c rus ta terminologiei căreia , r ecunoaş tem — spre bucu­r ia is torici lor şi filologilor d e p r e tu t i nden i şi de t o t d e a u n a cr i t ica filologică împerech ă t ă cu cea is tor ică şi în special me toda filologică a d-lûi Caracos tea , a cărei c i rcumscr ie re d u p ă sjene et­nice e m a i logică şi m a i a p t ă să exolice, spre pi ldă , o poezie ba l can ică de felul celei a a d-lui B a r b u ca r e în ca r t ea d-lui Lovinescu r ă m â n e un s t ră in . Sub acest r a p o r t noi, cu d. Caracos tea şi cu cr i t ica sociologică a Vieţii Româneş t i , aducem d-lui Lovinescu cea ma i dep l ină adez iune .

D a r u n d e este d u m b r a v a sacră n e b ă t u t ă de alţii , d a c ă p â n ă a c u m a m călca t în colbul răs­pân t i i lo r? A ju tă -mi tu Minerva , zei ţă a inţelepr chinei , să pr icep, u n d e este nodul firelor, celor încâlc i te ale gându lu i a u t o r u l u i meu , p r in des-legarea că ru i a u r zea l a se desluşeşte şi se lumi ­nează . D a r ce v ă d ? Vii tu Mercur , î n t r a r i p a t la pic ioare , zeu al comer ţu lu i şi a l f raudei? Am înţe les!

D. Lovinescu e un cr i t ic cu recept iv i ta te t a rd i ­vă şi fă ră s imţu l p ropor ţ ie i . Şi ş t i indu-se astfel es te p r u d e n t şi abi l . P o a t e l ă m u r i foar te b ine condi ţ i i le e x t e r n e a le unei ar te , fără ca însuşi s'o guste. S imulează cu gestul in te lec tual sensi­b i l i t a tea absentă . Şi t o tu ş a r dor i să fie s inguru l de ca re orice man i f e s t a r e l i t e ra ră a t ă r i i sale să se lege indisolubi l . N u v r e a să p r imească şi-i e frică să gonească. A r v rea să scrie despre fie­ca r e scri i tor că e m a r e şi e mic , că p lace şi nu place, că a re şi n ' a r e va loare , p e n t r u c a astfel să fie m e r e u oracol , me reu au to r i t a t e . Astfel un personagiu d in t r 'o nuve lă d e Cehov, voea să facă o r ec l amă p e n t r u cea iu l său din c a r e să rezul te că a r e ceaiu d in recol ta n o u ă şi că t o tu ş ceaiul p e care-1 v i n d e e în depoz i t de t re i ani . I a t ă cum d. Lovinescu a descoper i t me toda istorică a sin­c ron i smulu i şi a diferenţ ier i i , la caree-1 a ju taş i tu, Mercur , zeule î n t r ' a r i p a t l a p ic ioare . D a c ă te mi r i că d. Cra in i c nu e d i ferenţ ia t , şi p r in ur­m a r e pre ţu i t , d. Lovinescu a r a t ă că l"a socotit cu cinste în p a t r i m o n i u l l i t e ra tu r i i na ţ iona le ; dacă , sbură tor is t , te indignezi că d. C r a ' n i c e socotit p r i n t r e poeţi , ţ i se r ă s p u n d e că i s'a re­m a r c a t l ipsa de or ig ina l i t a te şi deci de va loare ; d a c ă măr tu r i seş t i că- ţ i p l ace P. Ce rna ţ i se spu­ne că î n t r ' adevă r P. C e r n a a r e . t a l e n t " : d a c ă re-pudiez i p e P. C e r n a ţ i se conf i rmă că P. Ce rna n ' a r e ta lent , nef i ind d i fe ren ţ ia t ; d a c ă admi r i pe d. Arghezi , vei a f la că poezia sa d o m i n ă aceşti 25 de ani din u r m ă ; d a c ă nu-1 guşt i vei fi con­solat că nici „cr i t ica m a t u r ă " nu-1 p re ţueş te ; d a c ă r emarc i că a fost înscris în is torie un poet fără va loare , ţi se va observa că s 'au s tud ia t scrii torii în vederea ca rac te r iză r i i curente lor şi nu în v i r tu tea mer i tu lu i lor ; d a c ă vei observa că l ipseşte un poet carac ter i s t ic ţi se va r ă s p u n d e cu a r g u m e n t u l es te t ic ; dacă t e super i că nu ţi s'a consacra t un s tud iu m a i l a rg vei fi m â n g â i a t cu „edi ţ ia a d o u a " , iar ducă ost i l i ta tea genera lă va obl iga pe d. Lovinescu să nu te p u n ă la edi ţ ia a doua se va scuza s p u n â n d c'a zis „p robab i l " . Aşa d a r o r i cum nî tors s incronismul este o u c ă r i e c e cade mereu în pic ioare . I a r cri»

353'.

© BCU Cluj

Page 35: © BCU Cluj

t icul păşeşte m â n d r u de iscusinţa ta, o Mercur, î n t r a r i p a t la picioare, zeu al vicleniei şi al câr­macilor. Mi-am adus amin te de scena dintre l lamlet şi Polon 'us . H. Vezi norul de colo, de a r e forma unei cămile? P. Pe sfânta l i turghie, e asemenea cu o cămilă . H. Mi se p a r e că seamănă cu o nevăstuică. P. E îndoi t în tocmai ca o ne-văstuică. / / . Sau seamănă cu o balenă. P. E cu­rat balenă.

Metoda cr i t icului se deduce din însăşi ideolo­gia sa. In p r imu l rând v a c ă u t a punc te le comu­ne, î n a i n t e sau d u p ă descoperirea nouei estetice d. Lovinescu a excelat în a descoase influenta, imitaţia, p lagia tu l , d â n d u - n e dc foarte mul t e ori cr i t ic i - inventar în loc d e critici analit ice. In cea mai m a r e m ă s u r ă cr i t ica sa a fost m a i totdeau­na o r â n d u i r e pe categorii , o operaţ ie de fişe şi foarte a ra reor i s'a opr i t m a i înde lung la conţ inut in sine şi la înţelegerea lui in tu ' t ivă . C â n d vor­beşte de T. Ârghezi , ne comentează cu mul t folos vocabu la ru l poetului , pen t ru ca să a jungă pe un d r u m mai lung la o concluzie ce fusese enun ţ a t ă şi de alţ i i da r însuş fiorul non al a-eestei poezii, n u ni-1 poa t e t r a d u c e cu califica­t ive convenţ 'ona le ca remarcabi l , m i n u n a t şi admirab i l , l ips ' t c u m este, cu toa tă g ra ţ i a rela­t ivă a s i l u l u i de acea că ldură , a p r o a p e frenetică, a d-lui Ib ră i leanu , care , dacă se împiedică în hâr ­toapele sti lului, comunică şi sugerează. D. Lovi­nescu insistă cu voin ţă a s u p r a baude la i r i an i smu-lui a rghezian deş," a fost şters cu voinţă de au to r şi nu exp l ică n imic n u m a i fi indcă în poezie vede în tâ i e terogenul şi nu o mogenul acc 'den tu l şi nu substanţei c ă m a ş a şi nu miezul , f i indcă începe cu cri t ica acolo u n d e a r t r ebu i să sfârşească.

Şi m a i l a u rmă , d. Lovinescu a r e pas iunea li­te rară — c u m zice — da r n ' a r e p a s i u n e a l i tera­tur i i . In scrisul a l tu ia se iubeş te pe sine cu po-s 'bi l i tăţ i le de valor i f icare ale mij loacelor sale. Este indiferent şi nu e obiectiv, e rece fără să fie drept . Preferă să ocupe câteva pagini cu duş­mani inofensivi ca R a d u Cosmin sau Ion Foti , combă tu ţ i cu a r m e facile, în loc să-şi reverse sufletul în t r ' un elogiu meri ta t .

Dacă la clasificare, a d ă u g ă m metoda elimi­nări i din sfera poeziei a tot ce se prezintă , în hajina.—aparentă uneor i—a frazei logice, a m e-n u m ă r a t toa te unel te le crit ice a le d-lui Lovines­cu, folositoare a t u n c i când e vo rba să ne a r a t e ce n u e frumos sau cum e acel frumos dar ne­put incioase să-I explice.

*

D. Lovinescu e un spir i t minor. Dacă prin gra ţ ie înţelegem lenea sufletului ca re n u sboară şi nu se afundă, d. Lovinescu e un graţios. Po­sedă spiri t şi a r e to tuş l ipsa dc s p i r t de a nu vroi să fie ma i de spirit . Cu c a l a m b u r u r i ce pot ispiti p e oricine (ca spre p i ldă : „ O cât regret că a m avu t Scăderea, Din când în când în câte-un vers Să-mi spun du re rea" (o strofă ce r ezumă în­t r eaga această p roduc ţ i e poetică). „Spuneţ i t u tu ro ra în cale C'aţ i crescut pe m u n ţ i şi vale F ă r ă do r , ş i fără s fa tu r i " (Mai ales fără sfaturi) . Minţeam ades; şi nu i n i , e r a ruşine. Căci lumea mă 'nvă ţase a min ţ i ! (Poate că a r e d rep ta te . .prietenul '" şi va fi învă ţa t delà lume să min tă dar nu să facă şi versur i ) ; „pre fe răm cele câteva poezii mai mici ca Diamantul, de pildă. în care

d. Domin ic isbuteşte de a n u m a i fi d. Domin ic" etc.) ne a r a t ă m ă s u r a în ca re uzează de un spirit pe care i-1 p resupunem. Pr in capi tole de un de­cimetru, pr in simpat'ia pen t ru poezia femeilor, pen t ru „vorbele dulci" , pen t ru poezioarele de copii cu . c iobănaş i" şi „oi ţe" da r fără scu­tece şi „ u d u r i " d. Lovinescu e un îemenin ce pa.rt 'cipă cu poetul la senzaţi i le naş ter i i : „Ama­ră fuse suferinţa! P e u r m a u n r i i n ţ e i grele Dai; azi îţi nasc şi eu f ' in ţa Pr in toa te cântecele ' mele" Şi lucru vrednic de remarca t , în terminologia ar­gheziană aminteş te a p r o a p e numa i acele imag i i j ce m'cşorează , îmblânz ind universul (Şi i i pr id­vor un ochi de apă cu o l u n t r e cât chibritul. . . degetul tău cel mic, c a r e p i p ă i a mier le le pe cla­pe... Potecă i i palma ţăr i i ce nu e încă trasă) do­vedind că se s imte odihni t n u m a i în t r 'un uni­vers redus la. propor ţ i i le ch 'b r i tu lu i , palmei , sau degetului celui mic. D a r m a i r e g r e t a b i ă este l ip­sa s imţului de mister, l ipsa unde i mistice, nepu­t i n ţ a de a se înf iora l a suflul d iv in i ta te ! şi al morţi i , oroarea d e p rob lemă filozofică, în ea.ro vede n u m a i cazuist ica şi de loc sbuciumul .

„Tor tu ra t de neliniştea, metaf iz ică Săulescu ,— zice cr ' t icu l — şi-a des t rămat , astfel poezia în­t r 'o seric de în t rebăr i în j u r u l sensului vieţii, în­t rebăr i ce pot p ă r e a oţioase u n o r spir i te piijiii medi ta t ive sau definitiv resemnate de prea multă meditaţie"de undo deducem că d. Lovinescu este un revoltat .

Temperamen tu l c r i t iculu i mi sè l ămureş te prin i n a g i n i : Yăd un Hercu l muschiu los şi bovin, spri j ini t în m ă c i u c ă fioroasă, p e u m ă r u l că ru ia stă însă un cap m ă r u n t ; , un sarcofag dc m a r m u r ă şi î n ă u n t r u un f lu tu raş ; un templu dor ic iar p r i n t r e co loane o cap ră ca re paş te ; un mons t ru rân j i to r asiat 'c , cu pân tecu l lustrui t şi ochii aur ' ţ i , da r cu t r u p u l de por ţe lan crista­l in ; o l adă de bronz , p l ină cu mărge le ; un iata­gan î n r o ş i cu cerneală roş'ie, o p ă p u ş ă mică în­făşura tă în t r 'o su tă de scutece de hâ r t i e : un in­cendiu de panglici venti late.

Ant inou a re înfă ţ i şarea unu i at let , a r e picioa­re bune , p iept bun , b r a ţ e buna , . e sănătos şi cu mintea, ageră, d a r a r e sufletul unei femei.. É fe­mee. Are toa te s lăbiciuni le unei femei şi niciuna. din însuşir i le ei. E voluptuqs , p u d ' c , van i tos ; dul­ceag, ins inuant , cochet ; curios, mal i ţ 'os , in t r igant . E susceptibil şi t 'moros , se t eme d e în tuner ic şi de frig. Nu iese decât noap tea şi r a r ; evită p ia ţa publ ică şi comenta r iu l ; îi p lace să fie s tăpân. Stă mereu lângă sobă ca o p : s ' că , d a r nu, poa te toar­ce fiind p r e a des mângâ ia t . Nefiind chemat , şi-a făcut o condui tă din a nu se duce. El z r ce : „Nu m'ani dus la Academie fiindcă e ra p rea cleparfe''. D a r Academia n'a venit la e l şi el îşi fece Aca­demie, Dă recepţii , .dineuri, aud ' en ţ e colective sau individuale , consul tur i sau numa i înt reve­deri,, ascul tă p e or ic ine şi orice, î n t r eabă d e toţi şi d e toa te ştie tot şi spune tot, da r la fiecare în pa r t e ; e în reiaţ i ' cu toţi şi află ţ oa ţ e cu un ceas m a i de vreme. Nu vorbeşte din vi ţ iu l de a n u p u t e a ascunde, ci din cur iozi ta te şi maliţ ie. Ştie o anecdotă despre f 'ecare şi o spune de câte ori are pri lejul . Dep inde de relaţi i le ce le are cu

354

© BCU Cluj

Page 36: © BCU Cluj

victima, p e n t r u a da anecdotei o formă scrisă sau u n a verba lă . Fă - i o vizi tă , şi-ţi va s p u n e nu­m a i d e c â t — Ş t i i c ine a fost ad ineaor i l a mine?— Niî ! -it Poe tu l Valer iu! I ţ i v a povest i o anecdo tă despre poe tu l Valer iu . Mâ ine vei afla, că a vor­bit de t ine, î ţ i vei complecta b iograf ia cu da t e pe c a r e n u le cunoştea! , sau vei af la cu cine eşti supăra t , şi d e ce boli a i suferit . D e aceea nu deschide g u r a : spune- i ceva as tăz i ; va d ivu lga m â i n e şi vei af la p o i m â n e căci An t inou e f emee Are toa te s l ăb ' c ' un i l e unei femei şi n i c iuna din însuşir i le ei. A n t i n o u p o a r t ă n u m a i un n u m e ant ic , a şa d u p ă c u m pa la te l e cler ici lor d i n Re­naş tere se u m p l e a u cu s ta tu i ant ice. In fond se poa te a s e m ă n a m a i de g r a b ă cu un ca rd ina l , l i p l ace să fie b i n e h răn i t , b i n e încălzi t şi b ' n e în­t re ţ inut , se ânfioară de v inovă ţ ie ruş inoasă la zumzetul su tanelor mătăsoase , şi se înroşeş te de se ra f : că bucu r i e la r eve ren ţa abaţ i lor . Caş i C a r ­dinal i i Renaşter i i , An t inou ţ ine să a b ă clientes şi p u n e p e masă în b ă t a ' a ochilor, un b rev ia r , î m b r ă c a t în pie le d e Cordova . In se r t a r ascunde însă ve r su r i l a sc 've de B.îldessare Gerosolomi-tano şi se z ' ce că sub n u m e s t ră ine ia p a r t e la lup te le l i te rare . D a r f i indcă A n t i n o u n u t răeş te în v r e m e a Renaş te r i i ci în zilele noas t r e şi-a t r ans format a n t i c a m e r a în salon l i t e ra r şi p redi ­că în căr ţ i p ă s t r â n d onc tuoz i t a tea r u m e n ă , con­diţ i i le sani tare , vehemenţa b l â n d ă şi i ronia sfân­tă a eclesiat 'ci lor . Dacă- ţ i vorbeşte . î n seamnă că vrea să m a i afle. Te c h e a m ă cu râsul , te îmbie , cl ipeşte d in ochi, t e i sp ' tes te , t e a ţ â ţ ă şi te a-pr inde, t ace ca să rup i t ăce rea şi vorbeş te ca să nu taci-, s imulează nepăsa rea şi te descoase m a i depar te . An t inou nu iubeş te oameni i ci anecdota lor, t r age cu u r e c h e a şi ţ ine m i n t e şi c red că în se r t a re i se vor găsi la m o a r t e memor i i vo lumi­noase în ca re n imeni nu v a fi u i t a t şi niciun eveniment om's . E l a scris un r o m a n în c a r e zu­grăveş te pr ie teni şi duşmani , da r des"'gur că păs ­t r ează t u t u r o r surpr ize p e n t r u m a i tâ rz iu . Eroi i r o m a n u l u i său isp ' tesc şi s p ; o n e a z ă c a şi el şi nu t răesc decât în anecdote . Convorb i r ea lor este oa t iche t ică : „Ştiu d e ce n 'a i ma i veni t la în tâ l ­niri... D e ce t e ui ţ i a ş a la uşă?". . . Şi d e când taw. ne -am văzu t ce-ai făcut? . . . Şt iu to tu l , vor­beşte. . . D e u n d e şti?. . . C u cinc-ai fost?. . . R a r u n d e pleci?... D a r despre erou nu ne-ni spus

n i m ; c . . . D e ce-1 c ă u t a i din ochi p re tu t indeni? . . Să fie oa re a d e v ă r a t r o m a n u l d o m n u l u i cu ta ­re?.. D e u n d e ştii?.. N u m a i spui nimic?. . N u te p r ind tainele. . . e tc . etc .

An t inou e Ant inou c â n d spune anecdote . Se r i d ' c ă d e a s u p r a scaunu lu i , se f r ămân tă , subţ ia­ză glasul sau şi-1 îngroaşă , gest iculează, joacă , ci teşte gros şi repede, dec l amă sgomotos sau co­che tează melif luu merge la uşă, o deschide, iese şi in t ră , m imează în f a ţ a p rop r iu lu i scaun. El imi tă astfel, poves t ind glasul şi gestul musaf i r i lor ceva m a i t â r z iu sau mai. d e v r e m e d u p ă p lecarea lor. Cu osebire p a r o d ' a z ă p e adve r sa ru l său Pan­ta lone de Bisognosi. A t u n c i în f igând mâine le mas ive în speteaza scaunu lu i , î na l ţ ă c a p u l şi b ă r b i a şi ţ i pă s t r iden t : „Mă Ant inou , t u eşt i cel m a i m a r e stilist şi eu sunt cel m a i m a r e c r i t i c i " Ii p lace să repete aceas tă scenă p e n t r u l a u d a ce conţ ine . Obişnueş te să zică s igur : , ,Romanul m e u n ' a r e creaţie, d a r a r e stil", sau s imp lu : „Am stil".

Un An t inou n ' a r e f iorul mor ţ i i nici sent imen­tu l evenimente lor ; el nu vede pes te tot decât u n p r i l e j d e a povest i sau de a scrie, d e a ca­rac te r iza şi d e a mima . Mur indu - ţ i c ineva de c a r e t e ştie legat, el î ţ i va. cere n u m a i decât amă­nun te , t e v â î n t r eba d a c ă e a d e v ă r a t ce-a auz i t despre o e roare medica lă şi va şti t o t d e a u n a ceva ma i m u l t ca t ine. A c u m e vesel, act iv, la apogeu. Toţ i oameni i m a r i m o r şi el p o a t e să afle şi să povestească.

An t inou este însă b ine crescut , a m a b i l şi plin de măsu ră , i n d ' s p u n e şi n u j igneş te şi m a i cu. seamă ştie să s tâ rnească s l ăb ' c iunea t u tu ro r , as-cunzând -o p e a sa. P o a t e p ă r e a ch i a r discret , în orice caz e pl in de d e m n i t a t e ; şi însfârşi t dacă în tunecă p r in mici le sale int r igi , fi n d femee, a t r age în schimb pr in s p e r a n ţ a favorur i lor .

M'am în t r eba t dacă a v e a m căderea să judec o operă şi un om, d a c ă e r a m liber, dacă e r am se­nin. Şi nu m ' a m af la t î ndu 'o şa t de recunoş t in ţă , nici î n tuneca t d e resent 'ment , E r a m plin de ură , d a r de o u r ă cu to tu l abs t r ac t ă : U n e h a i n e tou te abs t ra i t e m e remplissai t . (Ch. Maur ras ) .

6. CALÏNESCU

T H E O S E G H E N O U . . .

E O S éghènou ex antropou. . . „Din om ie-ai născu t zeu". . .

Sun t b ă r b a ţ i car i socotesc v ia ta —- „a lor" . Ei sunt adorabi l i şi fericiţi. D a r v i a ţ a e n u m a i ilu­zoriu '— ,.a noas t ră" . Ne -am născu t în viscere ca să n e p u t e m naşte, pr in noi înşine, din nou. Viafa fiziologică e n u m a i uni p re tex t . N u vom fi noi, însă, decât r u p â n d u - n e din umi l i toa rea cauza l i t a te ps 'hof iz ieă ; 'decât construindu-ne conşt i in ţa n u din a m a r e f r ân tu r i de d u h p r imi te din afară , ci cons t ru ind-o p r in î nco rdă r i p e p la­n u r i sp i r i tua le re topind-o şi c r i s ta l izând-o sul) o a n u m i t ă lumină , d ia t r ' o a n u m i t ă că ldură .

P l a n u r i l e sp i r i tua le? d i s t ing d o u ă ; u n u l com­plex şi pol ivalent . -— a l tu l i ra ţ ional , t ranscen­dent, divin. Ex i s t ă acel p l an sp i r i tua l în care se a j u n g e pr in con templa ţ i e estet 'că, p r in logică, pr in expe r i en ţă etică, p r in e x a l t a r e vi tal is tă . Şi exis tă celait p lan spi r i tua l , desp re ca r e nu ştim nimic, c a r e n e t r anscenda in tegra l , şi la ca r e se a junge pr in expe r i en ţa religioasă.

Aşa dar , două rea l i tă ţ i sp i r i tua le , de esenţă mul t deosebită. O l u m e în t r eagă de fenomene spi r i tua le , cu va lor i şi o rgan iza ţ i i feluri te, ne încon joa ră ; p a r t e au izvor î t din însăş subs tan ţa in t imă a acestui Univers t a in ic şi î n spă imân tă ­to r : p a r t e sunt pro iec ţ iunt de a le act ivi tă ţ i i du-

Th

355

© BCU Cluj

Page 37: © BCU Cluj

h u î u i . omenesc. Sunt fenomenele estetice, etice, raţ ionale, metapsihice, na tu r i s te (dau acestui cu­vân t sensul „na tu re i magice") . Sunt , poate, a t i ­tud in i ale aceleaşi conşt i inţ i . Ele îşi au, însă, rea l i ta tea efectivă în legea i n t i m ă a existenţei lor, în faptu l un i tă ţ i i organizate , a l ident i tă ţ i i lor. Ex is tă — p e n t r u c ă a u o con t inu i ta te existen­ţ ia lă ce n u se contrazice. Dai-, aici n u v o m face metafizică. A l tundeva năzu im să a jungem. Vom spune că exper ien ţa religioasă se deosibeşte, ca esenţă, de toa te celelalte exper ien ţe spi r i tuale (estetice, etice, ra ţ ionale , sent imentale , etc.) — şi vom t rece ma i depar te .

Via ţa începe din cl ipa în ca re aceste p lanur i sp i r i tua le devin efective, imediate , cu posibili­tă ţ i de expe r imen ta re în cadre le lor. Pen t rucă v ia ţa — e nemur i re . I a r viaţai fiziologică, cu ţe­suturi, şi viscere n e c u r m a t p resch imba te — e o moar t e cont inuă. Via ţa sp i r i tua lă e s ingura ne­mur i toare . Un gest sp i r i tua l poa t e fi o r icând ac­tual izat . D a r — m a i e nevoie oare, în aceste pa­gini ca r i ţ intesc altceva. — să dovedesc de ce nu­mai v i a ţ a sp i r i tua lă e v ia ţă fără de moar te?

P e n t r u mine , un om începe să t ră iască din c l ipa în ca re conşt i in ţa lui s'a a taşat , p r in t r 'o exper ienţă , u n u i p lan spir i tual . Sunt m u l t e de adăogat , d e precizat . E u gândesc: conş t i in ţa co­t idiană, i n s t rumen tu l creat de carne, ele mediul social, de v i a ţ a fiziologică în genere — e o în-m â n u n c h i e r e de senzaţii , de sentimente, de idei ce nu-ş i a u ura sens în sine, ci sunt î m p r u m u t a t e d i n j u r sau i m p u s e de a l te necesi tă ţ i decât cele spir i tuale . Aceas tă conş t i in ţă cot id iană e pieri-toăre, fireşte. Supor tu r i l e ei fi ind funcţi i le fizio­logice, d i spare oda tă cu înce ta rea acestor funcţii .

Aşa da r — v ia ţă spir i tuală , adică exper ien ţe în p l a n u r i spir i tuale . Pen t rucă , şi v i a ţ a fiziologi­că nu ex is tă decât ca exper ien ţă i ncon t inuă dea-lungu l celor t re i regnur i . D a r — există oare e-fectiv, obiectiv aceste p l a n u r i spir i tuale? Sunt ele realităţi de car i ne apropiem, sau creaţ i i de a le conşt i inţe i noastre, desprinse din suflet şi proiecta te? D e adevă ru l r ă spunsu lu i a t â r n ă a-f i rmarea sau r ă s t u r n a r e a rostului exis tenţei .

E cu nepu t in ţ ă să dovedesc r a ţ iona l existen­ţ a efectivă a celor d o u ă p lanur i . E imposibi l să dovedeşti ma tema t i c va loarea estetică a lu i ^Da­vid". D e ce? Sunt al te a t ' t ud in i sp i r i tua le d 'n car i izvorăsc două funcţ iuni exerc i tându-se în p l a n u r i şi cu valor i feluri te: ar ta , matemat ica . C a să su rp r ind imposibi l i ta tea discuţiei ra ţ iona­liste în j u r u l existenţi i efective a spi r i tua lului manifes ta t p r in organisme cu s t ruc tu r i felurite, şi a sp i r i tua lu lu i manifes ta t p r i n nenţeleasă şi in t imă concre t izare a ceiace se poa te n u m i dum­nezeiesc — m ă voi folosi de o s implă observaţie, dub l a t ă de o ipotet ică p resupunere .

A n u m e : se ştie că minera le le nu a u posibili­t ă ţ i de a t a şa re (care poa te fi o cunoaştere , fiind o experen ţă . . .) l a în t reaga na tu ră . Mineralele nu pot „cunoaş te" decât r egnu l mine ra l ; adică, acea p a r t e din rea l i ta te ca re in t ră n u m a i sub s tăpân i rea legilor fizice. Pen t ru un minera l , „ rea l i ta tea" se reduce l a : suprafa ţă , volum, greu­tate, gravi ta te , a t rac ţ ie universa lă şi legile deri­vate. Fenomenele vitale vegetale vor fi, aşa dar, pen t ru el — părer i . E o real i ta te ca re nu-i poate

cădea sub „s imţur i" : e biaţui D i n a m i s m u l crea­tor a l vieţei e în cont radic ţ ie cu s ta t ic ismul mi­ne ra l . -Va încerca, deci, să ap rop ie fenomenele vegetale de cele mecanice ; creş terea vegetală va fi o i luzie exp l i ca t ă p r in creşterea cristalelor funcţ iunea osmetică p r in pe rmeab i l i t a t ea fizică etc. Deasemeneai p e n t r u un vegetal — funcţiu­nile an ima le specifice (instinctul şi sent imentul , voinţa, inteligenţa) nu există. T ranscend sfera posibi l i tăţ i lor lui de înţelegere. D a c ă le-ar admi te real i ta tea, s'ar nega, s 'ar contrazice.

O m u l — e un an ima l înzes t ra t cu o s ingură v i r tu te : conş t i in ţa potenţ ia lă , la tentă . Toa te ani­malele au conşti inţa, ca rezul ta t a l organismu­lui fiziologic. O m u l a r e m a i m u l t : conşt i inţa lui se poa t e t ransf igura , a t i ngând — d u p ă nenu­m ă r a t e exper ienţe , r epe ta t e abrev ia t în fiecare copil a juns adolescent, adolescent a juns tânăr , t â n ă r a juns m a t u r —• autent ic i le p l anu r i spir i tu­ale. Conş t i in ţa cu temeiu fiziologic (dealtfel, de­r iva ţ ia p u r ă fiziologie-suflet — e o abera ţ ie a secolului t recut) e n u m a i o p u n t e de t recere că­t re adevăra te le lumi spir i tuale . Animalul ome­nesc n u poa te concepe rea l i ta tea acestor lumi. Ea nu poa t e fi s imţ i tă decât pr in imedia tă a ta­şare, pr in exper ienţă . Cunoaş te rea d i rec tă a tu­t u r o r mani fes tăr i lor din ambele p l a n u r i — rea­lizată pr in a t i tud in i ; da r a t i tudin i le sunt dispo-siţii subiect ive ale sufletului» pr in car i se scurge mate r ia lu l efectiv al exper ienţe lor — aduce o t rans f igura re a conştiinţei , o reconst i tu i re în ju­rul u n u i nucleu, unu i nisus formativus, unu i sens. Sensul e un dar al exper ienţe lor spir i tuale, un pre lud iu al reclădir i i conşt i inţei cu mater ia l nou ,cu valor i noui . A s u p r a acestui sens al Lu­mii, al vieţei, a l omulu i — discuţii le sunt fără număr . El e focarul în j u r u l c ă r u i a se organi­zează sufletul. El e, deci, p i a t r a , din capu l un­ghiu lu i a u n u i o m ş i . a u n u i popor . Şi sensul c dovada cea m a i s igură a u n i t ă ţ i i ' i n t i m e a con­ştiinţei, semnul cel ma i îmbucură to r , vestind re­a l izarea nemur i r i i .

D in oameni — să a jungem zei. Acesta a fost ţelul os tu lu i de cum s'a t rez i t din amor ţ i rea sexua lă şi. a l imentară . F ă r ă acest ţel, v i a ţ a e goală, inut i lă , g ra tu i t ă — şi conş t i in ţa o povară . Istoria — cr is ta l izare cont ingenţă de exper ienţe sp i r i tua le — păs t rează u rmele adânc i a câ torva încercăr i de t r ans f igura re a omulu i în divin. Tot ce a m scris p â n ă acum, n 'a fost decât o » pregăt i re pen t ru înţelegerea acestor încercăr i .

*

Păgân i i greci au avu t cea ma i sfâşietoare nostalgie a real izăr i i zeului în om. Nu pot ur­m ă r i aici cauzele şi împre ju ră r i l e acestui fapt, a sup ra că ru i a a m mai scris, dealtfel , de mul te ori. Despr ind , însă din încorda ta ac t iv i ta te spi­r i tua lă a grecilor două poziţi i p e car i nu le-au p u t u t întrece. Le-aşi p u t e a n u m i : Platon şi Or-feu. Idea l i smul grec a dedus ra ţ iona l — d u p ă cura joase sinteze — d r u m u l omulu i că t r e în-dumnezeire . Deace ia Ciceron spunea despre doc­t r ina nemur i r i i din „Pl ia idon" că t e convinge n u m a i cât t imp citeşte p a r f u m a t u l dia log pla to­nic, î nch izând car tea , r e i n t r â n d în expe r i en ţa in­cont inuă a vieţii — s iguran ţa nemur i r i i pa r e

356

© BCU Cluj

Page 38: © BCU Cluj

s implă i luzie, m o m e n t a n ă acceptai-a a une i ispi­t i toa re fantezi i f i losofica D e ce? P e n t r u c ă idea­l i smul p la ton ic — din c a r e der ivă conş t i in ţa di­v in i tă ţ i i suf le tu lu i deci a nemur i r i i — e con­iac, î n c h i z â n d car tea , r e i n t r â n d în expe r i en ţa incon t inuă a vieţei — s igu ran ţ a nemur i r i i p a r e struit, e sub l imarea nostalgi i lor omeneşt i , ia r nu î n t r u p a r e a unei rea l i t ă ţ i sp i r i tua le ev idente pr in exper ien ţă . Absen ţa concre tu lu i expe r imen ta l lasă tot acest genial eşa foda j p l a t o n i c — gol, deşert de conţ inut . N e m u r i r e a suf le tu lu i în P la ­ton n u se i m p u n e ca o rea l i t a t e imed ia tă — ci ca o posibi l i ta te .

O p u n t e efectivă c ă t r e t ranscendent , c a r e să s fa rme izolarea t rag ică a conşt i in ţe i greceşt i în Cosmos — a a r u n c a t orf ismul . Or feu a descope­ri t expe r i en ţa mist ică p r in c a r e conş t i in ţa se t ransf igurează , l u â n d t ipa re le dionisiace, divine. P la ton şi idea l i smul grec e con t empla t i v ; orfis­m u l e d i n a m i c , cons t ruc t iv p e n t r u c ă e expe r imen­tal . P la ton imag inează logic, d a r y ' r t u a l o l u m e sp i r i tua lă ; Or feu contopeş te sufletul u m a n d e real i tă ţ i le sp i r i tua le — ce-1 t r anscenda •— pr in t r 'o a t a şa re efectivă, p r i n t r ' o ident i f icare cu D i o n y ­sos. In i ţ ie rea orfică n u e decât recons t i tu i rea conşt i inţei în p l anu r i l e sp i r i tua le . A m dovedi t aceas ta în ca r t ea m e a a s u p r a „Misterelor".

L u m e a ant ică , el i ta păgâna , suferea d e absen­ţ a u n u i sens a l vieţei ; de aici despe ra rea t rag ică a conşt i inţei greceşti d e c u m a î ncepu t să ia s eama desp re sine, de aici i z b â n d a cul te lor mis-ter ice car i î m p l i n e a u în o m i l u m i n a r e a dă ru in -du- i o v i z iune şi un rost. Da r , nu to ţ i se p u t e a u m â n t u i (mân tu i r ea î n seamnă a r m o n i z a r e a t u tu ­ror func ţ 'un i lo r sufleteşti în j u r u l u n u i sens, c o n d u c â n d l a au to -c re ia re şi apoi l a n e m u r i r e a efectivă) p r in orfism. E r a o r e n u n ţ a r e în faţa că re ia m u l ţ i p ie reau . Or f i smu l — deşi s'a răs­pând i t în toa te clasele sociale — a r ă m a s întot­d e a u n a rel igia une i elite. Nic i nu a fost p rac t i ­ca t au ten t i c decât de o elită, ceilalţ i in i ţ ia ţ i e-ven tua l i r ă m â n â n d în a f a r a t r ans f igu ra d i su­p reme .

M â n t u i r e a era , în orfism, r o d u l une i vieţ i de în f rânăr i , d e r enun ţă r i , d e expe r i en ţ e religioase şii ocu l t a ' E ra , a şa dar , accesibilă u n u i res t râns n u m ă r d e conşt i inţe . .

M â n t u i r e a în creşt inism, e vec ină sufletului , poa t e fi culeasă ca un frupt , p r i n îiisuş ac tu l e-x is tenţe i f rup tu lu i , a dor inţ i i omului, şi a b r a ­ţ u lu i ca re se î n t i nde c ă t r e el. Chr is tos a fost D u h şi s'a făcut carne . Or feu a folosit m i t u l lu i Dionysos . D a r m i t u l e m u l t m a i greu d e expe r i ­menta t , de ac tua l iza t în suflet — c a o v ia ţa reală. (Am a r ă t a t în a l t ă p a r t e de ce sensul reli­giozi tă ţ i i creş t ine nu poa t e fi a b ă t u t • d e exegeza cr i t ică a Noulu i T e s t a m e n t ; c red in ţa în C h n s t o s e fapt sufletesc, r ea l i t a t e i n t imă — iar nu dog­

mă). Creş t inu l se mân tu i e — ucigând, adică, pă­ca tu l din ca r e i zvorăş te h i b r i d a conşt i in ţă an i ­m a l ă ; a j u n g â n d om de al lui D u m n e z e u , suflet ce păs t r ează p e D u m n e z e u — pr in s implu l fapt al apar i ţ i e i lui Chr is tos şi p r in vo in ţa d e a repe­t a în el aceas tă apar i ţ i e .

Eu gândesc : I sus a r ă s t u r n a t va lor i le omulu i , a d u c â n d D u h u l în locul t r upu lu i . R ă s t u r n a r e a o încercase şi idea l i smul grec, şi orficii. Da r , i sus a real izat v i a ţ a sp i r i tu lu i în ca rnea lui . Isus a săr i t ho ta re l e omenescului . A dovedi t c u m acest omenesc p o a t e a junge — fireşte — dumnezeiesc, î n t r u p a r e a d iv inu lu i în t r u p , d ă un sens vieţei ce c u r g e în acest t r u p . Creş t inu l e '-igur d e m â n ­tu i r ea sufletului său şi, în acelaş t i mp , e con­şt ient d e esen ţa d iv ină a acestei mân tu i r i . Nu mai e silit să-şi cons t ru iască o conş t i in ţă dioni­siacă dea lungu l a t â to r expe r i en ţ e convergând în p r o m o v a r e a unu i s ingur sens.

Sufletul creş t inului se i l uminează , se a taşea­ză de divin — p r in s impla pogorâre , prin* expe­rienţă, a chr is t icului . I m i t a r e a lu i Chr i s tos e t a i n a mân tu i r i i , p e ca r e or ice c red in ţă sau ne­l iniş te o poa t e deslega.

*

Aceste n o t e în u r u l lu i Thèos éghènau sunt de­p a r t e de a stabil i toa te punc t e l e de o r ien ta re în p rob lemă . Se va înţelege, însă, că s i ngu ra v i a ţ ă e cea spi r i tuală , h r ă n i t ă cu exper i en ţe sp i r i tua le p r in a t a şă r i la rea l i tă ţ i sp i r i tua le . Grec i i a u a-juns la un p u n c t m o r t p r in sintezele idealiste, con templa t ive ; r econs t ruc ţ i a conşt i inţei , naş te ­rea e i în t r 'o l u m e nouă , se împl ineş te p r in ex­pe r i en ţă i a r n u p r in r a ţ iune . Orf ic i i au deseo­ri! v i r tua l i t ă ţ i l e suf le tu lu i de a ac tua l i za t r ans -cenda lu l religios p r in ac tua l i za rea concre tă şi vie a m i t u l u i d ionis iac . Creş t in i i au s u b l i m a pi l ­dă a s inguru lu i O m ca re a vie ţui t şi m u r i t p e n t r u u n sens spiritual. Chr i s tos aduse un bogat po ten ţ ia l religios. Oameni i , d e două mi i d e a n i îşi pot găsi a x a suf le tului , u n i t a t e a o rgan i că şi a rmon ică a conşt i inţei , mântuirea —; p r in s impla a t a ş a r e a esenţei eurist ice, p r in as imi la rea ex-p r i m e n t a l ă a sensului şi v iz iunei Universu lu i pe ca re a avu t 'o Isus, D u h u l î n t r u p a t în carne .

F i reş te — aceas tă s implă a t a ş a r e a „erist icu­lui" , î n seamnă p rob l ema c e n t r a l ă a or icărei icon-şt i inţ i şi î n seamnă p e r m a n e n t a şi f ecunda agonie în Chris tos . N ic ioda tă agon ia n u a fost ma i a-cu t ă ca în ani i noştr i . Conf l ic tu l neconteni t din­t r e conş t i in ţa cărne i şi conş t i in ţa r enăscu tă din Chris tos — e însăş i i zvoru l vieţei sp i r i tua le con temporane . Şi e, în acelaş t imp , c a d r u l în ca r e se vor l ă m u r i s intezele originale, personali­tatea f iecărui suflet nelinişt i t .

MIRCEA EL1ADE

357

© BCU Cluj

Page 39: © BCU Cluj

C R O N I C A L I T E R A R A DOI POEŢI TRADIŢIONALIŞTI TINERI :

Z A H A R I A STANCU s i R A D U GYR . . . , O R N 1 N D delà convingerea cu poezia noa­

stră ac tua lă nu este d e c â t , ecoul — mul t ip l ica t şi p re lungi t — al mişcăr i lor poet ice apusene, cri­t ica românească d 'n u l t ima v reme a cercat să identifice, în dosul or icăru i poet contemporan autohton, modelul corespunză to r strein. Pen t ru a a junge, la un moment d a t la convingerea că d. Arghezi , de pildă, r imează perfect cu Baudelai ­re, Nichifor Cra in ic cu Rainer Maria Rilke, V. Voiculescu cu Franc is J a m m e s şi aşa ma i de­par te .

D a r ce este ma i ales curios, în această goană că t re s tabi l i rea amprente i sp i r i tua le de inf luenţă s t re ină în opera cu tă ru i poet, e faptu l că delic­venţi i a u fost ma i s tă ru i tor cău ta ţ i în t r ' o a n u m e poezie. Mai cu osebire în t re t radi ţ ional iş t i . Deşi, ' pr in firea lucrur i lor , mai indica ţ i pen t ru această operaţi'e erau poeţii moderniş t i .

La ei modelu l de î m p r u m u t pu tea fi m a i cu­rând b ă n u i t : neavând rădăc in i şi cont inu i ta te în nimic local, l i t e r a tu ra lor născându-se brusc şi a p r o a p e concomitent cu l i t e ra tur i s imi lare din afară , aderenţ i i cu ren tu lu i nou se impuneau , de la început , a tenţ iei brigăzii noas t re cri t ice de control şi v ă m u i r e a matei!"aiului de impor t li­terar . F a p t ca re nu s'a în tâmpla t .

D e aceia d. C a m il Bal'tazar, de exemplu , va con t inua să r ă m â n ă , în a n u m e cercur i l i terare, poet m a r e şi reprezenta t iv , pe un soclu înnă l ţa t din lespeda slovelor aceluiaş condei, cu care alţii an fost d ă r â m a ţ i .

D e b u n ă seamă că n u pu tem contes ta in tegra l ut i l i ta tea s tabi l i re! influenţelor. Ci numa i proce­deul, i m p u s la exces al căutării, lor or iunde. Căci o inf luenţă este un amănun t . O s implă a-diere î nmi re sma tă de ar tă , ca re a făcut să frea­măte o c l ică sufletul poetulu i . D a r ca re n u s'a p u t u t stabili , endemic, pes te toate bunur i l e lui inter ioare .

F i indcă a tunci poa r t ă alt nume. Şi dist incţ ia t r ebue negreşit făcută. U n a es te influenţa, "de cele m a i m u l t e ori pasageră şi ut i lă . A l t a imi­taţia, t o t deauna p e r m a n e n t ă şi des t ruc t ivă ; sin­gura ca re poa te înd r i tu i o opinie, categorică şi definit ivă, a supra valorii şi personal i tă ţ i i unui poet.

Relevăm această problemă, a influenţelor, cu pri lejul vo lumul „Poeme Simple" al d-luii Zahar ia Stancu, î n t r e altele, şi pen t ru acuza rea ce i s'a adus recent : de a fii inf luenţa t de Francis Jam­mes. D e fapt, p roblema „jaininis"-rnului la noi, are un cadru mul t m a i larg. S'a vorbi t a m p l u despre ea, .cu pri lejul ul t imelor căr ţ i , m a i ales a le d-lor Ion Pil lat şi V. Voiculescu; pen t ru a nu-i amint i decât p e aceştia doi.

Gide socotia posibile două feluri de influenţe. Unele cu un carac te r general : cum ar fi, de p ' l d ă inf luenţa anot impur i lor . A l t e l e . c u un carac te r pa r t i cu la r : lec tura unei c ă r ţ i ; a cărei amin t i re coboară inconştient în lăun t ru , s tâ rn ind închipui ­

rea, ca o p ia t r ă căzu tă pe ape. Sau, cum spunea au to ru l „Pretextelor", asemeni acelui pr inţ (din-tr 'o piesă de Maeterl ink) oare a r veni ta inic să deştepte pr incipesele adormi te a le suf le tu lui ; vi­sele.

Noi credem că, în fond, a m â n d o u ă aceste in­fluenţe nu alcăţuesc decât u n a singură. O in­fluenţă cu u n carac te r exter ior . Şi că a d o u a categorie, o fac inf luenţe le cu un carac te r inte­rior. Po rn ind din l ă u n t r u sp re suprafa ţă . D in in­conscient spre exter ior . Această inf luenţă int i­mă — p e ca re t r e b u e să o sufere negreşit poetul ver i tabi l —• se da ioreş te unor cond : ţ i i ma i vechi. De sânge. Unui proces comun de sensibil i tate co­lectivă.

F ă r ă îndoială , această u l t ' m ă inf luenţă var ia ­ză. Dca lmin te r i ca şi p r ima . La uni i m a i pu te r ­nică. L a alţ i i mai slabă. Manifes tându-se într 'o m ă s u r ă la un poet t rad i f 'onahs t . Şi în t r ' a l t ă mă­sură, sau deloc, la un modernis t . O p e r a de a r tă nefiind, astfel, decât rezu l ta tu l ma te r i a l a l încru­c i ş ă r i acestor două inf luenţe : rod în ca re sucul au toh ton va ci rcula m a i colorat sau m a i şters, d u p ă cum legă tu ra cu u n a din cele două influen­ţe — ex te r ioa ră sau in t imă — v a fi fost ma i p ro ­n u n ţ a t ă sau m a i ' s labă.

Şi a tunc i : de ce să a c u z ă m pe d. Zahar ia Stan­cu, p e V. Voiculescu sau Ion Pillât , că s'ar fi întors la cele româneşt i , tocmai pr in poa r t a pe care le-o deschidea Franc i s Jammes , şi să n u convenim ma i degreabă că frăgezimea şi t rad i ­ţ ional ismul lor, se datoresc numa i unuii contact imediat şi nemij loci t cu mate r i a lu l şi sufletul local? Şi că tocmai acesta a fost rostul ^emănă-tor ismului !

Ma ' mul t . Să a d m i t e m chiar folosirea celeiaş maniè re d e a t ra ta . Acel anumi t fel de a pr ivi e-lementele poetice. Simplic i ta tea fragedă, specifi­că lu i J ammes şi p rezen tă incontes tabi l în cazul de faţă. Căci versur i le d-lui Zaha r i a Stâncii sunt, îna-'nte de toate, de o s ; m p l i t a t e î n roua t ă şi m u ­zicală D e o linie ceresc d e p u r ă :

.,A$vârli in colţ ghiozdanul supărată Că azi ai căpătat o notă rca. Lepezi rochiţa ta numerotată Şi 'mbraci o île proaspătă, de nea. Îmi faci un s^mn, ne furişîm d0.*nufi Spre câmpul plin de mure şi de rugi, De spr'jiten târâit de greeri mulţi Şi iepuri ce-fi arată cûm să fugi".

Sau : „O măgura ne-& răsărit in drum Şi tu alergi spre ea cu paj? mărunţi, Te urci în vârf şi eu te bănui cum De pe 'nălţime cauţi să mă 'nfrunţi — Şi ridicând, aripe zvăpăiate, Mânuţele, rămâi o clipă cruce Asemeni troiţei ce-ar vrea sărute Pe care drum pribeagul $ă apuce",

358

© BCU Cluj

Page 40: © BCU Cluj

„Copiii satului Se scaldă'n râu Şi goi $e 'nlind cu soarele pe prund Adie vânt cu miros crud de grâu Şi n stuhărişuri boi de var «'ascund. Pe crengi, cu roadele, dă vara'n părg, Prisaca veche zumzăie albine Şi eu îmi freamăt către cer cu sârg Livezile cu roade mari din mine"...

D e ce să a t r i bu im această l impez ime lu i J a m -mes? C â n d ea este, de fapt, o p r o p r i e t a t e co­m u n ă ace lu iaş ma te r i a l folosit: „sa t id câm­pu l " ; „casa", nu po t fi <â t a i e — firesc şi au­tent ic — -decât sVmplu. Mai m u l t în acua re l ă de cât în culor i . P i c t u r a n u a r e ce c ă u t a aci . Marele a rgument , în aceas tă pr iv in ţă , se c h i a m ă : Ale­x a n d r i şi p â n ă la o a n u m e lim.'îă, Coşbuc . P r i ­m u l decorat iv . Al doilea prea să rbă toresc şi zgo­motos.

Satul , câmpu l , casa,, d-lui Zahar ia S t ancu sunt luc ru r i mic i şi gingaşe. V ă z u t e p a r c ă p r i n t r e gene de vis. F ă r ă nostalgii largi . C h ' a r a tunci când îşi în t rezăreş te sa tu l sau copi lă r ia p r in fe­restrele oraşu lu i .

Volumul d-lui Zahar ia S t ancu este a p r o a p e în în t reg ime luc ra t de un minia tur fs t iscusit şi d e un peisagist , a cărui a r tă se a p r o p i e de perfec­ţ iune :

„Am prins în mâni in zori o stea care cădea Să nu lovească 'n aripi în aer o alb'nă Ce se 'ntorcea zorită. în zbor, cu cofa grea. Către prisaca ei. de miere si lumină".

Sau: „Cirezi blajine pasc tri foiţii lângă ape Şi-şi nalţă în văzduh, cu mugeû, botul ud Când îl presimt pluiind pe Dumnezeu pe-aproape Sau paşi desculţi de îngeri prin ierburi când aud".

Deşi ca r t e de debut , „Poemele Simple" ale d-lui Zaha r i a S tancu po t fi j u d e c a t e şi ca o ope­ră de a d e v ă r a t ă m a t u r i t a t e . F ă r ă obişnui te le con­cesii ini ţ ia le . C u un ma te r i a l d u p ă o a n u m i t ă concepţ ie d ' scrcdi ta t , cu exces d e „ r o u ă " ; „lu­mină ; .holde" ; „maci" , etc., a u t o r u l Poemelor izbuteşte, to tuş , să ob ţ ină efecte d e rea lă vigoa­re şi n o u t a t e poetică. Scu lp t ând desăvârş i t ci­clur i le M'n'aturi şi Catrene, da l t a sa face do­vadă depl ină , în Scrisori din Câmp şi Viaţă, că ş t : e să cioplească, deopotr ivă , şi b locur i ma i mari sau să înch idă în versur i sune te adânc i şi g rave de suflet ; cum, de exemplu , această neli­n iş t i toare „Tristeţe" :

„Simt fiecare fir de iarbă nouă Cum încolţeşte 'n câmpuri şi răsare Şi fiecare floare cum iresare

Când zorile îi plâng pe pleoape rouă. Ştiu când o pasăre porneşte 'n sbor Setea 'n pusturi unde-o s'o dărâme Şi când se prăbuşeşte printre râme Mă află: mană, umbră şi izvor. Văd încă îngeri în văzduh- şi-aud Cum sună 'n ceruri clopote mereu Şi cum ls\ mine în suflet Dumnezeu Şi-ascunde seara trupul gol şi ud. Dar nu nfeleg, dece cu frunza, 'n vânt Neliniştea mi-o freamăt ca un plop Şi rodul nu pot să mi-l scutur, snop, Făpturilor flămânde pe pământ".

În rud i t pr in s i tuare l i t e ra ră cu d. Zahar ia Stancu, d a r d i f e rând în t r ' o m ă s u r ă ca rezul ta t poetic, d. R a d u G y r face în „Plânge Strâmbă Lemne", p en t ru a d o u a oară , d o v a d a posibi l i tă­ţ i lor cu ca r e este d in be l şug dă ru i t . N u însă şi a unu i nivel de a r t ă cu m u l t super io r p r imu lu i .

S t ă r u i n d în sfera ace lu iaş m a t e r i a l t r ad i ţ iona­list, d. R a d u G y r cearcă persis tent să exploa teze ma i adânc un filon regional . D e fapt, regiona­l ismul său este oltenesc n u m a i î n t rucâ t foloseşte o n o m e n c l a t u r ă locală. Poetu l a r e gr i ja să-şi situeze precis subiectele. Adeseori a p r o a p e geo­graf ic :

„Cum din sămânţa înnălţată 'n rod sămânţă nouă 'n şes şi 'mparte mila, şi cum un ş'pot se înfundă 'n glod ca peste zare iar să-l svârle-argila, aşa din h u m a as ta ol tenească ţâşnii. . ."

Sau : „Călugăr — Doamne — pus de Vladislav

mi-o fi şoptii o voce: ,,Nicodime din strana ta aruncă psalmul slav

fă psalmi români nerniai făcuţi de nime Şi poate în Vodi ţa ori T i s m a n a "

Şi. în a l tă p a r t e : „Un codru ciuruit de stele multe ţi zdrenţuit de lună în toi locul, s'o fi plecat din creştet peste focul haiducilor, voind să îi asculte. . . Si în p ă d u r e a Saru lu i . la jar,"

Etc. . . Aşa. dar, un cadru categoric; oltenesc. Cu ape,

cu r â u r i şi cu munţ, ; . D e aceia „ reg iona l i smul" d-lui G y r a p ă r u t m u l t o r a pu ţ i n cam zgomotos. C a m prea cău ta t .

Accrs t a n ' a r fi d i m i n u a t deloc in teresul lec­torului . Căci cons iderăm. în genere, regiolalis-mul d r e p t u n u l din pr inc ipa l i i factori de regene­ra re l i te rară . Cu condi ţ ia ca poe tu l să-î s ap e în tot ce c u p r i n d e el m a i specific. N u n u m a i în în-văl işul exter ior . C i şi in ceiace formează sufle­tul luii colectiv şi vechi . In l ada sa c u zestre mi­lenară : în basmele , în c red in ţe le şi poezia lui. Muncă înde lungă şi de c o n t i n u u efort. Un poet d u b l a t d e migă loasa r ă b d a r e a u n u i folclorist.

In v r eme ce d. G y r a localizat n u m a i eroi genera l româneşt i , î n t r ' un decor o l tean : Strâmbă-Lemne, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana. Muma Pădurii, Statu—Palmă—Barbă—Cot şi t oa t ă t rena sonoră de n u m e p e ca r e o t â răsc d u p ă ele bas­mele româneş t i .

F a p t u l nu const i tue, desigur, un dePct . Cel mul t o de l imi ta re sol ic i ta tă d e însăşi aar te . Ca tehnică poetică, d. G y r este în p l ină ascensiune. A u t o r u l lui Plânge Strâmbă Lemne uzează mai depa r t e dc procedeu l personif icăr i i directe . D a r imaginea este m a i amp lă . Versul m a i colorat, deşi încă exces 'v d e încărca t .

In d. R a d u G y r se s imte zbt'terea' nepotol i tă a unor m a r i a p e in te r ioare . In f lux p r e a frenetic, imag ina ţ i a sa m a i scapă şi acum, deseori, peste d igur i le con t ro lu lu i ar t is t ic . D e a c e ; a p robab i l , t i pă reş te şi a t â t d e des : o poez ' e sau u n volum, este fără îndo 'a lă , p e n t r u d. G y r o necesară r i­d i ca re de ş tăv i la re sufleteşti — pe ca re noi am dori numa i s'o facă, t o tdeauna , s ingură m â n a artei . . .

AL. BĂDAUŢĂ

S59

© BCU Cluj

Page 41: © BCU Cluj

C R O N I C A P L A S T I C A G E O R G E A , M A T H E Y

I N a r t a căr ţ i i mode rne din Apus , George A. Mathey e numele unu i conducă to r şi în făp tu i tor reprezen ta t iv ; la noi, în pa t r i a acestui însem­na t pictor şi arhi tec t al înfăţ işăr i i grafice, e un nume a p r o a p e necunoscut , un num©, de ca re nu se leagă decât a m ' n t ' r e a câ torva oameni . Căc i Mathey, profesorul Academiei de a r t ă graf ică apl icată , t ipograf ie şi legătorie din Lipsea, e ro­mân şi s'a născut la Sibiu, în anu l 1884. Do i sau trei' inşi l 'au u r m ă r i de deoa r t e pe acela, care a r e astăzi un r e n u m e stabil i t şi pa şapo r t german. Acum trei ani o revistă bucureş teană a publ icat câ teva r â n d u r i despre ar t is tul grafic Mathey , mul t l ă u d a t de somităţi ca Peter Behrens, West-heim. Theodor Dăubler şi Franz Seroaes, edi ta t de Insei-Verlag. p re ţu i t de bibliofilii din ţ a r a cărţ i lor , de specialiştii cei rna ; exclusivi . Aţi vă­zut v reoda tă revis ta si căr ţ i le edi tur i i „Die Horen". t ipă r i t e sub îngri i rea r o m â n u l u i Ma­t h e y şi legate în scoarţe schi ţate de m â n a aces­tu i r a r ar t is t şi meşter în ec l r l i b r a r ea organică a ch ipulu i unei căr ţ i? Sunt p r i n t r e cele mai mi­n u n a t e ce împodobesc vi t r inele l ibrăr i i lor ger­mane, sunt adevă ra t e opere d e ar tă . In ţara u n d e Walter Tiemann, E. li. We;ss. Pretorius. Ehmcke, Renner. Behmer, Steiner-Prag şi alţii au reuşi t să convingă l umea de necesHatea frumuseţ i i în aspectul exter ior al cărţ i lor , u n d e t ipogra f ia a aiuns să f e iar cons 'dera tă ca o ar tă . un român din Trans'fvaira a şt iut să se i m p u n ă pr in bo­găţ ia nespus de vie şi î na r i pa t ă a ta lentu lu i său. Aceasta e car tea de vizi tă p e c a r e domnul George A. Mathey ne-o t r imi te a c u m peste e-tapele ma i mu l to r frontiere. E un nume. ce n ' a re a şada r nevoe de r e c o m a n d a ţ ; a noas t ră şi n ' r i de comentar i i explicativei sruise î n t r ' un ton de a p ă r a r e e un n u m e care, ală+uri de acel al sculptorului de r e n u m e in te rna ţ iona l „Bran-cousi" (Constant in Brăncuşi) a făcut cinste m a r e ţăr i i din ca re a oorn i t la d rum.

D u n ă o copi lăr ie pe t recu tă a lă tu r i de poalele Negoiului , d u p ă anii t inereţ i i ce-si c ă u t a u încă poteca spre o semnif icat ivă rea l izare a vieţii, Ma they a plecat spre Aust r ia şi G e r m a n i a unde, d u n ă câţ iva ani de ho inăr ie actoricească, a a t ras orfn câteva luc ră r i expuse a tenţ ia celebrului ar­hitect Peter Behrens, care i-a da t p u t i n ţ a tinuj s t u d i i serios în domeniu l a r te lor apl icate . Cu­rând dună aceea, a deven ' t cunoscut şi s'a impus cu o a tâ t de firească si serioasă s iguranţă , încât astăzi e reprezen tan tu l cel măi îna in ta t în a r t a a p ] ; e a t ă că r ţ ; i . Tiemann şî E. R. Weiss au avu t de desţel inat t ă r â m u l pen t ru estetica nouă » căr­ţii M a t h e y e însă, în pr iv in ţa aceas ta ar t is tul v i fo ru lu i , de c»re se leagă p e drep t e l e mai no­bi le speranţe . Real izăr i le lui sunt p i lde pentru toa te direct ivele ar t is t ice în în fă ţ i şa rea căr ţ i i cont imporane . Izolat de România , Ma tey a con­t r ibui t în mare m ă s u r ă la r id icarea aspectului cărţ i i , care, în a doua j u m ă t a t e a secolului t re ­cut, decăzuse în t r 'un mod lamentabi l , fiind nu­mai r e z u l t a t u l , munci i maş ina le ce a de te rmina t

şi ch ipul t ipograf ic al romanu lu i francez cu co­per ta ga lbenă al căi ţ i i de 3,75 franci. R o m â n u l Mathey e un î n d r u m ă t o r savant în t r ' a le t ipogra­f e i . Şi aceasta în t r ' un t imp, când la noi n u se ştie încă ce înseamnă a l c ă t u : r e a organică a unei căr ţ i şi din ce reiese un i t a t ea d in t re t ipar , ilus­traţ i i , hâ r t i e şi copertă , când scrieri le celor mai valoroşi poeţ i şi p roza tor i r o m â n i a p a r încă în vesminte de prost gust, ca re ne t u r b u r ă delà în­ceput a tmosfera p r edominan t ă a operei/ ' Astfel f r n d , Ma they a r pu tea deveni şi pen t ru tehnica c ă r ţ i noas t re româneş t i un p r i m î n d r u m ă t o r ra­dical, un meşter s tabi l i tor de exemple c a r e fără î n d o i a l ă n ' a r în tâ rz ia să fie germenii rodnici pentru viitor. S'ar r e c o m a n d a n u m a i o încercare, Edituri le noas t re d ispun de para le , i a r o expozi­ţie a lucrăr i lo r săvârş i te p â n ă astăzi de Mathey ar mai clarif ica men ta l i t ă ţ ' i e în p r iv in ţa elemen­telor grafice şi al în t regulu i tâ lc art ist ic, din ca re t r ebue să crească îmbrăcămin t ea căr ţ i i şi tot aspectul tectonic a l pagini lor . Câ ţ i sunt în ţ a r a noas t ră ace ; a , ca re 'şi d a u seama de aceste lucrur i , foarte în semna te şi pen t ru răspând i rea cul tur i i p r in c u v â n t u l scris?

î n d e p ă r t a t d e ţ a r ă şi pă t runs , în m u l t e pr i ­vinţe, de ideologia German ie i noui p ic torul Ma they a înţeles uşor ca re a p u t u t fr mis iunea ta lentu lu i şi a organizăr i i lu i sufleteşti în mi j ­locul a tâ to r tendinţe . î m p l e t i t e m a i ales în p r i ­mii ani de după războiu , din excese ex ta t i ce şi din porni r i spre cons t ruc ţ ia r igidă, sever stabil i­zată. Art is tu l nost ru nu s'a lăsa t î n r âu r i t p rea mul t de moda zilei, deşi v i r tuoz i ta tea mij loace­lor lui de e x p r i m a r e se desvolta l a rgă în foarte m u l t e r amur i , ca un b r a ţ pu te rn ic de copac. Căci pictorul îşi învă ţase cu mul t ă r â v n ă meşteşugul, din siguranţa^ că ru i a trebir 'a să crească a r t a lui străvezie, uşoară si senină aşi jderea cerur i lor de toamnă ale Transi lvanie i . Ajuns acum la o r a r ă matur i t a te . George A. Ma they s'a desbăra t de toate în râur i r i l e contopi te în s ; ne p e t impul când secesion'smul revistei . . Jugend" cuprinsese mul te d in t re tendinţe le decorat ive, a p ă r u t e înaintea mare lu i război în German ia . E r a numai o ma­nieră uşor adap tab i l ă dar . în fond, greoaie l ip­sită de r i tm inter ior şi de tensiuni organice. Re­venind pen t ru câ tva t i m p în ţ a r ă art is tul s'a o-pr i t şi la Bucureşt i , u n d e a lucra t , î n t r e al tele o coper tă vioi şi tectonic compusă pen t ru Buleti­nul Com ; s iune i Monumente lor Is tor ice si un E x bbr is , x i lograf ia t pen t ru poetul Ion M'nulescu. D a r la un stil p ropr iu , l impede şi firesc g răn i ţa t de toa te celela'+e dibuiri din jnrul s&u, ar t is tul nostru încă n 'ajunsese. deşi efor tur i le lu i pen­t ru ridicarea aspectului grafic al căr ţ i lor şi pen­t ru in t roducerea u n u i spiri t l impezi t şi totuşji conştient organiza t în ar te le decorat ive, e rau re­cunoscute şi de-acum contopi te în înfă ţ i şarea or­namen ta l ă a mu l to r lucrăr i t e rmina te în acade­miile ge rmane de a r tă apl icată , pen t ru a le căror direct ive noui Peter Behrens, marele a rh i tec t şi protector al lui -Mathey, şi Herman Muthesius

.360

© BCU Cluj

Page 42: © BCU Cluj

l up t a se ră cu îndâr j i re . C h i a r i lus t ra ţ i i l e dese­na t e de ar t i s t în a n u l 1916 p e n t r u un ar t icol des­p r e Transilvania, în revis ta Wieland, ni-1 a r a t ă călăuzi t încă d e concepţ i i obişnui te . In î m p ă r ţ i ­rea r i tmică şi totuşi sol idă a p l anu r i l o r sus ţ ină­toa re ş : a f iguri lor p r inc ipa le se vesteşte, însă p a r c ă de d e p a r t e in te lec tua l i ta tea c l a r ă şi a t i tu­d inea j u c ă u ş ă de astăzi , c a r e se leagă în echil i­b r ă r i per fec te cu c h i p u l m a i sever a l literjii în pag ină .

George A. M a t h e y e m a i pu ţ i n cunoscu t ca pictor decât c a i lus t ra to r şi a r t i s t grafic, ca meşter ne în t recu t as tăz i î n a r h i t e c t u r a t ipogra­fică şi în sch i ţ a rea d e coper te şi l egă tu r i d e c ă r ţ i In faza ei ac tua lă , p i c t u r a d e ule i a a r t i s ­tului , c a r e şi-a cucer i t p e alt t ă r â m o fa imă b ine mer i t a tă , mer i t ă însă o deosebi tă r e l e / a r e căci nu e ca la celălal t coleg al p rofesoru lu i nos t ru din Leipzig, la E, R. Weiss, n u m a i o p r e o c u p a r e ma i infer ioară şi d e ordin secundar . P i c t u r a în ulei a aces tuia d : n u r m ă , îi t r ă d e a z ă î n t r u c â t v a sărăcia , d in a le că re i l ipsur i s'a cu l t iva t apo i , ,stilul" n u î n t o t d e a u n a rezistent şi f ă ră îndoia lă p r e a comod conceput p e n t r u a t â t e a scoar ţe şi coper te a le ed i tur i i S. Fischer . (Vezi n o u a legă­t u r ă a oper i lor complec te de Herman Hesse şi l egă tu ra colecţiei „Junge Deutsche", de c u r â n d ed i ta tă d e P h i l ' p p R e c l a m jun. , Leipzig). P e n t r u Mathey , p i c t u r a în ulei e încă o pos ib i l i ta te de e x p r i m a r e a bogăţ ie i lui sufleteşti , încă un apor t tehnic ca r e c lar i f ică a t i t ud inea lu i a r t i s t ică în ce p r iveş te g rada rea , o rgan iza rea tec tonică şi rit­m i c ă a p lanur i lo r , ad ică aoeeaş t r ă s ă t u r ă p redomi ­n a n t ă , c a r e a făcui din p ic to ru l nos t ru un t ipo­graf a t â t de eminent . P r iv i t ă din p u n c t u l acesta de vedere , p i c t u r a în ulei rea l iza tă d e Mathey , în ani i din u r m ă , mu î n s e a m n ă n ic idecum o fă râmi­ţ a r e a forţelor lui, nu î n seamnă o reuş i tă încer­care , opr i t ă de celelal te p r e o c u p ă r i ca de închi­derea unei fundă tu r i , ci o complec ta re , t r anspusă în al t m a t e r i a l şi c rescu tă d in însuşi sensul lu i p l a s t i c F i rească ni se p a r e a ş a d a r şi t e n d i n ţ a a-leasă de Mathey , f irească zona în râur i r i lo r , ce s 'ar p u t e a prec iza oa recum cu cele t re i n u m e : Poussin. Cézanne şi Henri Matisse, c a r e din u r m ă n ' a in f luenţa t n u m a i u n ar t i s t graf ic a tâ t d e modes t ca Purrmann, d a r şi pe Heckel şi Pech-stein, ad ică pic tor i cunoscuţ i , ce s 'au ridicat în-ap rop i e r ea a r t i s tu lu i t r ans i lvănean . (Astăzi în­r â u r i r e a rodi toare , ven i tă d in s t ră luc i rea opérai lui Matisse, se p o a t e uneor i n u m a i cu g r e u p r e c i -za, t o c m a i f i indcă e genera l iza tă şi o rganic îm­ple t i tă cu a l te e lemente) . D e la Poussin p â n ă la C é z a n n e e de m u l t e ori n u m a i un pas , în ce p r i ­veşte s tab i l izarea p o n d e r a t ă a p l a n u r i l o r în a-d ân c imea perspect ivei , ia r delà const rucţ i i le compuse ale mare lu i francez din secolul t r ecu t p â n ă la o rgan iza rea formală a compozi ţ i i lo r lui Mathey , calea n u e m a i lungă . Henr i Matisse e in t e rmed ia ru l , c a r e m a i î n t ă re ş t e şi concepţ ia d e î m b i n a r e decora t ivă a culor i i absolute . Astăzi recunoaş tem d e ab i a l impede cât de arjropiată e noua t end in ţ ă decora t ivă în a r t e le ap l i ca te de color ismul absolut is t şi cons t ruc t iv al lu i Matis­se. Astfel refacerea a t â to r e lemente i svorâ te clin s âmbure l e operi i ma re lu i colorist n u în semnă o s implă şi comodă imi ta ţ ie , ci p r egenera re a mu l to r , forţe p ropr i i , c a r e a ş t ep t au să l i e t re ­z i te şi î n d r u m a t e în direcţ ia r i t m u l u i ţâşn i t nti-

361

m a i d in t r ' un p u t e r n i c s i m ţ ă m â n t p e n t r u sensul e l emen ta r a l va lor izăr i i coloristice, p e n t r u ima­ginea unei lumi în t regi de cu loa re senină, p re -c u m ne-a fost d ă r u i t ă m a i t â rz iu d e Mathey în „Cartea Ceaiului' de Kakuzo Okakura. Ţesă tu­r a pas te i acestor u le iur i , cârid densă şi î nd rep ta ­t ă sp re sensul const rucţ ie , când foar te sau ch ia r p r e a uşor a ş t e rnu tă , ca d e e x e m p l u în t r ' un pei­sagiu de f ac tu ra eter ică din Po r t Cros en Pro ­vence, se i m p u n e însă to tuş i p e n t r u părerea,, că a r t i s tu l e p r e d e s f n a t graficei acuare le i şi l i to­grafiei în culor i t r anspa ren t e . :

Acuare le le din 1921 şi d i n ani i u r m ă t o r i sunt m ă r t u r i i p e n t r u sus ţ inerea cons ta tă r i lo r d e m a i sus. Mai ales cele din S p a n i a ni-1 a r a t ă p e Ma­t h e y în t r ' un văd i t p rogres sp re domeniu l conr s trucţ iei , ce se desp r inde din s u b s t a n ţ a cea m a i c u r a t ă a culori i . C u o deosebi tă u ş u r i n ţ ă se în­cheagă sol id i ta tea ma te r i e i din câ teva pe te r i t­mic a lă tu ra te , de m u l t e ori î n t ă r i t e şi d e ele­m e n t e liniare,, c a r e n u cons t r âng însă n ic ioda tă g lasul cr is tal in al culor i lor sau des fă ta rea uşoa­r ă a atmosferi i . E a t â t a des t indere suf letească şi od ihnă r â z â n d ă în aceste acuare le . încâ t n e mi ­r ă m cât de repede s'a p u t u t izola a r t i s tu l de for­mele co l ţu roase şi de lumin i l e ab s t r ac t e şi ima ţe -rializante a le Expres ion i smulu i . L u m e a concre tă şi însor i tă a Sudu lu i a fost a şadar , şi p e n t r u Mathey , un fel de r e în toa rce re sp re l u m i n a pa ­triei lui. (Fără îndoia lă că cri t ici i d e a r t ă din G e r m a n i a vor t â lmac i altfel aceas tă recucer i re a Sudu lu i în ope ra ar t i s tu lu i . Sensul Sudu lu i în a r t a n o u ă se identif ică, însă d e obicei cu reîn­toarcerea la fo rma concre tă a rea l i tă ţ i i şi l a u n colorism intensi t iv, î n d e p ă r t a t d e in ten ţ i i p rea in te lectual izate) . Bogă ţ i a decora t ivă a acestor a-cuarele , în ca r e n ic iun a m ă n u n t n u r ă m â n e or­n a m e n t l ă tu ra ln i c sau perifer ic , înch izându-se în c a d r u l sp i r i tua l a l lucrăr i lor , ro tun j ind şi în­t reg ind şi m a i m u l t a m p l o a r e a cen t ru lu i d e sub­s t an ţ ă sufletească, ne h o t ă r ă ş t e să n e gând im încă oda tă la fap tu l că M a t h e y a fost născu t în Transilvaniav T răe ş t e ceva făţiş împo t r iv i t Nor­du lu i cenuş iu în acuare le le din S p a n i a ca şi în i lus t ra ţ i i le pen t ru căr ţ i exot ice, t e r m i n a t e m a i recent . S i m ţ ă m â n t i d deosebit a l a r t i s tu lu i pen­t r u o ech i l ib ra re de p l anur i , b a z a t ă p e culoare , e de sigur, u n apo r t românesc . Dragos t ea deose­b i t ă p e n t r u l u m i n a culor i lor p e n t r u o diferenţ ie­r e în a l ă t u r a r e a câ to rva n u a n ţ e necompl ica te şi cura te , n u se găseşte,. în felul acesta, l a nici un al t i l u s t r a to r de că r ţ i d i n G e r m a n i a d e azi. T r a n ­s i lvăneanul M a t h e y a r ă m a s a ş a d a r r ep rezen tan­tu l u n u i exotism, ca r e î n c a p e de m i n u n e în ca­d r u l graficei cont i rnporare . Căc i p ic to ru l n u imi­t ă a r t a popoare lo r din R ă s ă r i t u l î ndepă r t a t , nu. v r e a să fie u n Hokusai Sau u n Foujita m a i mă­runt , ci c re iază din î m b e l ş u g a t a lu i imagfnaţ ie coloristică, d in t r ' un s i m ţ ă m â n t c u , a d e v ă r a t ve-getativ p e n t r u jocu l culor i lor t r anspa ren te , o în­t r eagă l u m e n o u ă d e poveste, c a r e nu v r e a să fie o imag ine fidelă a ţ ă r i lo r t rop ice c i u n fel d e pa ­r a f r a z ă p e t e m a „Via ţa J a p o n i e i şi a Oceaniei" , p r e c u m ne-o î nch ipu im uneor i , dincolo de reali­tatea concretă. In i lus t ra ţ i i le lui M a t h e y respi­r ă ^astfel exo t i smul imagina ţ ie i u n u i eu ropean , ca re ridică r ea l i t a t ea î n d e p ă r t a t ă sp re nivelul v ră j i t a l poyestei . Acuare le le ca şi l i tograf i i le în culori , rea l iza te în ani i din u r m ă d e a r t i s tu l nos-

© BCU Cluj

Page 43: © BCU Cluj

tru, sunt ne în t recu te exemple ale unei conştien­t e şi nespus d e a t r ăgă toa re t end in ţe de muzica-l izare în ar te le plastice, sunt sufleteşte de a-p r o a p e în rud i t e cu cântecul şi cu dansul . D a r Mathey nu m a i u r m ă r e ş t e astăzi , aa a l t ăda tă , o muz! cal izare, c a r e se identif ică cu a bstract izarea în înţelesul expresionist , ci se joacă ingenios cu real i tatea, r id icând-o uşor şi fără de nici o sfor­ţ a re la r angu l de povest ire luminoasă . A r t a pic­torulu i e un joc şi un dans împre ju ru l lucrur i ­lor, e râs şi cântec. (Poate că Friedrich Nietzsche, gândi to ru l veşnic ten ta t de l u m i n a suverană uşoară şi j ucăuşă a Sudului , ar fi fost încân ta t de căr ţ i le i lus t ra te de Mathey, ca a l tminter i şi de min ia tu r i l e de muzică sticloasă a le lui Claude Debussy).

D a r nici muz ica sticloasă a. culori lor lui Ma­t h e y nu s'a a r ă t a t din p r i m a zi. O cale destul de anevoioasă a fost s t r ă b ă t u t ă până la ea, şi aceas­ta în t r 'un t i m p când sute de t e n d i i ţ e inf luente s'au a r u n c a t ca nişte valur i î n ă b u ş ' t o a r e peste ar t iş t i i ma i t ineri a i Europei . Pictorul nost ru a a r ă t a t însă delà început că nu t rebu ia confun­dat cu d i l e t a n ţ i , care s'au s luj ' t de broboadele mist if icatoare a le Expres ionismului , cu scopul de a acoper i l ipsuri le meşteşugului lor. In xilo-graţiile, p e c a r e Ma they le-a conceput ca o t r an ­spunere a tex tu lu i bibl ic în ch ipur i do o fana­tică s t ruc tu ră plast ică, mij loacele de exp r imare e lementa ră sun t fireşte cu mul t lăsa te în u r m ă de o forţă ca re despr inde compoz i ţ i i d in însuşi' posibi l i tăţ i le clasice a le xilografiei , din sinteza r i tm 'că ce t răeş te în t r e a lb şi negru.

Din t re toţi xi lografi i modern i t ână ru l t ransi l ­vănean a fost sigur unul d in t re cei mai înzes­t r a ţ i cons t ructor i de p l anu r i conc'se, adânci te în t re câ teva p r edominan t e e lemente l ineare, oare conduc pr iv i rea în d i r e c ţ i l e de cen t r a l ' z a re ale compoziţ i i lor . Astfel ochiul ceteşte, de p a r c ă ar avea un text î na 'n t ea lui, ceteşte cuvintele Scripturei , t ransmise fără dc ocol în l imba ab­s t rac t iza tă a duhu lu i . In aceste imagini pen t ru BibFe, (Insel-Verlag, 1921). Ma they s'a aprop ia t în ace laş t imp de t eh i r ca clasică a x i l o g r a f ei din p e r ' o a d a . incunabîe lor" din seco lu l . a l XI I I -lea şi al XV-lea, a d ă u g â n d o d ' i ferenţ : are în sen­sul „got icului" , cul t ivat şi de ceilalţi expres io­nişti . Expres ia durer i i şi a 'morţii se r idică p â n ă la s imbol ' za re supremă, şi ch i a r a tunc i când mă­nunchiu l de valor i grafice p a r e pu ţ in for ţa t în înţelesul a tâ to r s imţămin te rupte , col ţuroase sau spa r t e în cioburi , st i lul meşteşugit nu decade m a i nic iodată până la nivelul unei m i n i e r e , ce a r sta, în fond, dincolo de pulsa ţ ia vehementă a conţ inutulu i , dincolo de o p r e o c u p a r e sinceră şi adânc i tă .

Litografiile pen t ru Cântarea Cântărilor (Edi­t u r a Dictr ich Reim.cr Berlin. 1924) au avut meni rea să se contopească în t r 'un organic în t reg cu t ex tu l m ; n u n ă t tă lmăci t de Goethe, cules în faimoasa an i iqua a lui Walbaum, care a fost a l tminter i unu l d in t re cei ma i mari t ipograf i ai secolului t recut şi care a t ră i t şi a lucrat în Trans i lvan ia ş ; în Bucureşt i . Din teascuri le lui W a l b a u m a apă ru t , în anu l 1945. p r imu l co t ' d i an bucureş t ian , ce p u r t a numele „Bukarester Deut­sche Zeitung"). L i t o g r a f i i e lui Ma they întregesc cu elemente m a i p ic tu ra l văzute , imagini le deş­t ep ta te în noi de cântecele popu l a r e isvaelite.

caré,_ poate pe nedrept , da r d in t r 'o î n t âmp la r e fericită, a u î ncăpu t în t r e scoarţele Vechiului Testament . Crescute p a r c ă nu ina i d i i jocul lumi­nii p e p lanur i l e t rupur i lo r omeneşti , d in t r 'o stră­lucire de ca ldă sensual i tate , ca re totuşi nu des­t r a m ă nic iodată formele m a r i şi nu rareor i chiar foarte scu lp tu ra l ro tunj i te , i lus t ra ţ i i le ar t i s tu­lui nos t ru compleetcază ca rac te ru l l ap idar şi tăios al li terii cu a tmosfera sudică a conţ inutu­lui, înlesnind p ă t r u n d e r e a noas t ră în împără ţ i a îmbă t ă toa r e a dragostei ce 'şi găseşte laudele în imaginea animalelor , a florilor şi a lucrur i lor celor m a i apropia te .

C a m în aceeaş direcţ ie se înd reap tă şi celelalte litografii p r e c u m şi desenuri le lui Mathey delu 1924 încoace, de mul t e ori însă, l in iarul se im­p u n e pe p l anu l întâi , .indicând c o n t u r u r i e unei lumi fragede şi vră j i te de m i n u n e a u n u i cer exo­tic. A l t ăda tă mot ivele — n u d u r i =>uave sau na­tu r i m o a r t e b rod i te d in t r 'o r a r ă delicateţă pen­t ru ca rac te ru l in t im al factur i i plast 'ce — sunt s t rânse n u m a i de con tu ru r i diferenţiate. L i i i a c subţ i re cât un fir d e p ă r şi poar tă totuşi greuta­tea şi s tabi l i ta tea plast ică, profilează fineţea p r imăvă ra t ecă a unui t r u p pe un fond fictiv. Cine nu ştie cât de a p r o a p e e pericolul bana l i ­zăr i i de asemenea real izăr i l ineare, nefor ţa te de o sti l izare voită, va p re ţu i f igurile suple şi w-şoare desenate de Mathey, mai mul t decât ex t ra ­vaganţe le l in ia re ale al tora. In elementele l iniare din complexul de real izări al p ic torului r a s t ru , se ascund încă m u l t e p rom ' s iun i pen t ru grafica mode rnă şi pen t ru a r ta ap l ica tă cărţ i lor . Şi dacă i lustraţ i i le concepute pen t ru căr ţ i le exot ice au ceva din cură ţen ia neat insă a ninsoarei — o nin­soare văzu tă dc un ochi, ca re iubeşte şi jocul Rococoului francez — linia s impla şi susţ inătoa­re de prof i lăr i plast ice din desenuri le lui Mathey se i m p u n e c lară în folosul unei t end in ţe noui, ce cau tă să se îndepăr t eze tot mai mul t d e i lustra­ţia ba rocă a lui Max Slevogt.

Raru l s i n ţ pen t ru împăr ţ i r ea suprafeţelor , pen­tru echi l ibrul şi în t re tăe rea p lanur i lo r la călău­zit p e Mathey în tehnica g r a f că a p f e a t ă cărţi i , ia r copertele, legătur i le şi pagini le de t ipar , lu­c ra te d u p ă indicaţii i nile lui, fac p a r t e d in t re e-xemplele cele ma i dcsăvârş ' t e în r a m u r a aceasta de p reocupăr i grafice. Art is tul e exponen tu l ac­tiv al unei di rect ive ca re s i l î ndepă r t a t mai muV de t r ad i ţ i a căr ţ i i decât lucrăr i le lui Tiemann E. R. Weiss sau Karl Walser, cu toate că p lanu­rile nu p a r n ic iodată des t r ăma te sau rup te în bucăţ i de liniile frânte, dar para le l repetate , din mul te le d ' agona le care, la al ţ i art işt i n 'ai pi ţin versaţi. în ţ i n u t a echi l ibrului , ar deveni un peri­col pen t ru s tabi l i ta te . Concepţ i i le de construc­ţie l in iară ale lui Ma they a u par ' că insă caracte­rul u n o r gr i la je r i tmic împlet i te , cu dibăcie for­j a t e ' ş . aşezate îna in tea unu i cer m a r e şi lmişt::' Şi astfel l iniştea ho t ă r ă ş t e expresia, de termină l impede s ta t ica scoarţelor, ia r gri lajul aur i t sau colorat e apropierea , c a r e face ioc adâncimi i se joacă şi cântă , aş i jderea figurilor din i lustraţ i i le pent ru căr ţ i le exo t ' ce îna in tea unui , fund ir lim­pezit. P e când E. R. Weiss şi Karl Walser suni încă îndrăgost i ţ i de minun i l e căr ţ i lor d m t re­cut, p r o p a g â n d înfă ţ i şarea lor în înţelesul a-cestuia, George A. Ma they se înd reap tă cu poşi siguri spre real izări l iniare, po t r iv i te menta l i tă ţ i i

362

© BCU Cluj

Page 44: © BCU Cluj

t impu lu i nos t ru . P o r n i n d d e l a culoare , ope ra lui M a t h e y înseamnă, p e n t r u ca r t ea t i pă r i t ă în Eu­r o p a de as tăz i n u m a i pu ţ in decât const rucţ i i le lui Le Corbusier în domeniu l a rh i tec tur i i .

In Galer i i le L u x e m b o u r g u l u i se găseşte as tăz i k ic ra rea u n u i s ingur r o m â n : o pânză s emna tă de George A. Mathey . In u l t ' m a Expoz i ţ i e i n t e rna ţ iona lă a Căr ţ i i d in Lipsea, o sală deose­b i t ă ' ia p u r t a t numele , înfăţişa udu-i opera de î n d r u m ă t o r sârgui tor , cu pr isos in ţă înzes t ra t şi condus de o soar tă b inevoi toare . D a r imagi­

na ţ i a noas t r ă î l vede pe r o m â n u l lin Sibiu ş i in mi j locul vieţii noas t r e cu l tu ra l e şi art is t ice, ca re se s t r ădueş te sincer de a în făp tu i o r id icare a nivelului c o m u n spre zăr i m a i însor i te şi s t t ăve-zii ca a t â t ea d in t r e lucră r i l e profesoru lu i d e Ve­che obârş ie t r a n s i l v ă n e a n ă din Lipsea.

N u ne v o m lipsi de el. E d a t o r i a şi dor in ţa noas t ră să ne s a l u t ă m solul p leca t peste hotare . să-1 p r i m i m p r i n t r e noi.

OSCAR WALTEK CISl.K

D R A M A Ş I T E A T R U C O P P E L I A

fantazie îu 4 a c t e şi în ve r su r i de d-1 N. OTTESCU

CoiTELIA" e un debu t şi o fantazie . Bună sau rea, l uc ra rea mer i t ă o r icum o pre ţu i re . D a r la r ă s p â n t i a deschisă de d. Ot tescu s t r ăba t şi a l te d r u m u r i , aşa încâ t a l ă tu r i d e o s implă ana­liză d e piesă t r ebu ie să a d ă o g ă m o cât d e uşoară l ămur i r e a unei p rob l eme ce ni se pune , şi anu­me aceea a d i le tan t i smulu i .

Ţin să subliniez încă delà începu t că în t r ebu in ­ţez c u v â n t u l acesta în înţelesul cel m a i g r a v al său, şi nici decum cu gându l mai d i n a : n t e fău­rit p e n t r u î n l ă tu ra rea unu i au to r ca r e nu a r avea d rep t p rofes iune scr i i tor iceasca îndeletnic i re . In a r t ă or ic ine îşi poa t e s p u n e o r icând c u v â n t u l şi porţ i le îi vor fi deschise, când, de ori u n d e ar veni, nou l sosit, aduce c u el o l u m e autent ică . Atât de bucuroş i sun t em de o r i ş : ce câşt g ade­văra t ar t is t ic , încâ t sunt maj d ina in t e i e r t a te toa te nejsbânzi le m ă r u n t e şi in te rmedia re , fie ale t ehn 'ce i fie a le l .mbii .

Un luc ru însă nu poa te fi t recu t cu vederea, mai ales as tăzi când sun tem m u l t m a i atenţ i d u p ă a t â t e a e fo r tu r i făcu te p e n t r u î n c u r a j a r e a l i te ra tur i i o r ig ina le : d i l e t a n t : s m u l sufletesc al au to ru lu i , 'falşul ini ţ ial , p r e z u m ţ i a d e izvor, din care n u poa t e curge decât o i luzie d e apă .

P e n t r u o a t e n t e u r m ă r i t o a r e a vieţi i noas t re tea t ra le , „Coppe l i a " desvă lue o inu t lă şi neaş­t e p t a t ă t r aged ie a d l e l a n t ' s m u l u i total , d e care ne c redeam de m u l t lecuiţi . N u exis tă o apl ica-ţ i une sau o înc l ina re n a t u r a l ă p e ca re lucrarea aceas ta să ne-o releve. N u v a r ă m â n e ca ini ţ ia l im­bold de c rea ţ ie — se vede p r in cele p a t r u acte, Ca prinitr 'un cr is ta l—decât o n ă z u i n ţ ă s a r b ă d ă şi b a n a l ă de a închega ceva d in t r 'o sensibi l i ta te de î m p r u m u t fie ch i a r de un sincer î m p r u m u t .

I n t r ' adevă r , în schemă, imbo ldu l c rea tor îi) a r tă , s 'ar p u t e a descompune în d o u ă m o m e n t e p r inc ipa le : p r imu l , m a i îndelung, e a lcă tu i t din­tr 'o î n c ă r c a r e a sensibi l i tă ţ i i în contac t cu v i a ţ a se res imte mai în u rmă , în fo rma ei defini t ivă, autenticul operei de a r t ă ; şi a l doi lea momen t acela al e l iberăr i i , c ând ar t is tul s u p r a s a t u r a t res imte ca. pe o imper ioasă necesi tate , nevoia de ai crea, de a t r ansvasa în t r ' un t ipa r nou, expe­r ienţa s t rânsă în sufletul său.

Aceasta, în cazul c rea ţ iune i necesare, a ar t is­tu lu i înăscut .

In cazul d i le tan ţ i lor însă, din ca re face p a r t e

şi d. N. Ot tescu a m â n d o u ă aceste m o m e n t e s u n t falsificate, inconşt ient , fireşte, d u p ă c u m tot in­conşt ient se p r o d u c e şi procesul c rea ţ iune i sau­tent ce.

P r i m u l moment , se deplasează î n t r ' un al t re­gis t ru şi î ncă rca rea aceea cu expe r i en ţ ă sufle­tească, în loc să se facă în contac t direct cu v ia ţa se face p r in t r ' o a l tă operă p reex is ten tă .

Impres i i le n u m a i sunt or ig inale ci d e î m p r u ­mut . S inguru l l uc ru p e ca r e aceste impres i i îl păs t rează , dea lungu l unei necon t ro îa te car ie re d e spec ta tor sau ci t i tor a m a t o r ( lucru p r i m e j ­dios căci s e a m ă n ă în neprec isul său cu adevă ra ­tele impres"'i de art ist) este h a i n a ceţoasă a at i­tud in i lo r sufleteşti ca r i r ă m â n în falşul inspi ra t ca niş te vagi , d a r s t ă ru i toa re ecouri . Lor, perso­nal i ta tea şub redă a d i l e tan tu lu i le cade p r a d ă luând, de b u n ă c red in ţă , efervescenţa aceas ta a unu i moza ic s t ră in şi perf id , d r ep t o persona lă şi generoasă s t a re de suflet şi porneş te la lucru.

Rezu l t a tu l v a fi o impres ie to ta lă de artificiu, şi de reedi ta t , i a r în par te , a c u z a r e a m a i mul t sau m a i pu ţ i n precisă, a falşelor memori i .

(Nu fac nici o l egă tu ră fireşte, cu p u n c t u l de p lecare al d-lui Ot tescu în insp i ra ţ i a sa. Cont i ­nua rea sau î m p r u m u t u l u n u i ba le t sau a unei o-pere comice, cu ch i a r personagi i le sa le n u se poate lega de schema d e m a i sus, c a r e priveşte , exclusiv, menţiunea!, des făşura rea une i teme, sin­gura care ne in teresează) .

Al doilea moment , a l necesi tăţ i i d e e x p r i m a r e la d i le tan t poa t e câ t eoda tă să f 'e s incer şi im­perios. D e m u l t e or i însă e a m a l g a m a t cu am­biţii , car i vin din a l te reg iuni a le vieţii sufleteşti .

Din neoroman t i ca noas t r ă de astăzi , d. Ot tes­cu şi-a lua t ideea, u r m â n d u - i şi pas ionându-se d u p ă consecinţele sale, p e o schemă m a i pu ţ in gând i tă şi s imţ i tă decât *aceea a u n u i p redece­sor, a n r n t i n d u - n e , fireşte de R. U. R-ul lu i Ka-rel Ciapek,

Modern ismul au to ru lu i ceh i -a d i so lăcu t însă d a r accep tând procedeul , au to ru l Coppeliei se l eagă .pes t e epoci, cu su r sa au ten t i că ca r e p leacă delà E. T. A. H o f m a n n şi coboară sp re noi, f ie în operă comică, fie în balet .

O m ă r t u r i s i r e f rancă a au to ru lu i sun t însăşi personagii le . P â n ă a c u m nimic de zis. Păpuş i l e vor învia , cu v i a ţ a — care e can t i t a t e —' dis-

363

© BCU Cluj

Page 45: © BCU Cluj

ţ r ibu i t ă lor din două fiinţe vii, lăsa te în t r 'un somn vegetat iv. Aci, ideea in i ţ ia lă p a r e a fi fost h r ă n i t ă la domnu l Ot tescu de un sent iment pu­ternic, de o adevă ra t ă exper i en ţă de a vieţii, tre­când astfel p e au to r p r in t r ' un singur da r sincer şi au ten t ic momen t art ist ic. Aceasta, j udecând d u p ă ac tu l Întâi , care r ă m â n e dozat convingă­tor m a i ales, în regis t rul său, cu p remisa p e ca re avea să o p u n ă în fa ta noast ră .

Ba ceva m a i mul t , o t r ă să tu r ă din personal i ­t a tea ar t is t ică , a au to ru lu i v rea să-şi facă loc: h u m o r u l său, subl in ia t pr in invenţ i i nouă cari a lcătuesc acest p r im act. •

D a r fulgerul s'a t recut . Or ice năde jde r ă m â n e înşe la tă ; , in f ima insp i ra ţ ie s'a consumat , şi Ceeace v a u r m a e na iv sau indigest. L a lucru , di­le tan tu l v a lungi , v a compl ica va cău t a să con­s t ruiască — neisbut ind. Şii în c iuda acestui mo­ment, d. Ot tescu rămâne , în real izare, p â n ă la sfârşit di letant , f i indcă a r t a este în această fază d e creaţie, economie şi a rmonioasă d i s t r ibu i re a forţelor. D u p ă această c l ipă de viziune, de pu­nere în mişcare a personal i tă ţ i i sale art ist ice ope ra în des făşura rea ei n u se ma i re în toarce la v ia tă , ci la lucrur i , amin t i r i de luc ru r i m a i di­na in t e real iza te de alţi i .

Păpuş i l e in t ră în t r 'o ca r ie ră pământească , co­pi lăroasă, în ca r e episoadele cele m a i impor tan te sunt l ua t e de a iurea , fie ca atmosferă, fie ca si tuaţi i .

Astfel în ac tu l a l doilea, ac tu l balului , l l a m -let şi apoi T r u b a d u r u l ros tandizează fără pu­

doare . Metrele scur te din roman ţe le „Romanţ io­şilor"., sau cele a le cântecelor" din .Pr in ţesa înde­p ă r t a t ă " sau din reţete de a le lu i R a g u n e a u sunt puse la con t r ibu ţ ie a l ă tu r i de a lexandr ine le ti­rade lor din C y r a n o . E un Ros tand to ta l şi palid, ciuguli t .

In ac tu l al t rei lea Burghezu l ca re se încearcă să c o m p u n ă şi să dicteze o poezie e o amin t i re veche din „Prostul" lui Fu lda . I a r ac tu l final, cu despera ta Coppel ia în dor de dragoste, dan­sând goală în fa^a unu i Cup idon de ghips şi a invitaţi i lor săi, r u p e din „F lu tu re le de noap t e " al lui Henr i Batai l le o la rgă fâşie de hâ r t i e de calc, şi reedi tează liric, cu un g r ăun t e d e perversă tragedie, năzbât i i le Tyre i de Marbeu . Acestea ar fi s u m a r şi episodic confruntăr i le falşelor me­morii din Coppelia . Adăogat i inexis tenta totală a unei acţ iuni , o impres ie generală de flasc, de văzu t ; o a r b i t r a r ă înş i ru i re a ep ' soadelor ; o pierdere şi d i fuzare a interesului ideei c e n t r a l e de altfel greşit pusă din punc t de vedere al lo­gicei şi mecan ismulu i sufletesc în ac tu l spleenu-lui păpuşi lor , pe ca re cade accentul , şi veţi avea faratazia Coppeliei .

Sun tem p r e a mul t pa r t i z anu l demater ia l izăr i i ar te i d ramat ice , pen t ru a pu tea fi bănu i ţ i că ce­rem o osa tură de oţel unei dantele , şi că nu avem gusiul lucru lu i spumos şi s t ră luc i tor al glumei pen t ru glumă, p e ca re o dor im elegantă, vioaie, spi r i tuală . . . C a m aşa de am fi găsit Coppel ia a m fi l ăuda t -o cu d u b l a bucu r i e a unei descope­riri de ta lent adevă ra t şi a unei p l ăcu te seri.

ION MARIN SADOVEANU

C R O N I C A M Ă R U N T A AcUM douăzeci de an i o l i t e ra tu ră româ­

nească a s u p r a problemelor s t ră ine n u exis ta şi nici nu e r a posib ' lă . P reocupa t ă cu to tu l de or­gan iza rea economiei in t ime a cu l tur i i noastre, cr i t ica românească găsea p r e m a t u r ă considera­rea or icăre ia din mar i l e t eme p e ca r e le p u n e ar ta , m o r a l a sau filosofia Apusulu i . î m p r e j u r ă ­rile s 'au sch imbat însă de-atunci . O d a t ă cu înăl-ţiarea nivelului cul tur i i generale şi cu o ma i si­gu ră s t ăpân i re şti inţifică a sup ra condiţ i i lor noastre, în scrisul publ iciş t i lor m a i noui începe să se s imtă ad ie rea u n u i răgaz , a unei degajăr i intelectuale, c a r e le î ngădue să s tudieze unele din aspectele cugetăr i i europene, fă ră să resim­tă în aceiaş t imp remuşca rea că negl i jează astfel problemele d i rec te şi p rac t ice a le vieţii naţ io­nale. Eş te s igur că na tu ra , t r ecu tu l şi societatea românească p u n încă p rob lème pu ţ i n desba tu tc până acum. d a r oda tă cu cercetăr i le p r iv i toare ja ele, publiciş t i i noştr i se opresc în f a ţ a unor în t rebăr i ma i î n d e p ă r t a t e şi m a i largi . In al te pă r ţ i , , procesul acesta s'a împl in i t de mult . In F r a n ţ a , sub conducerea unor personal i tă ţ i ştiin­ţifice ca H. Lichtenherger , Ch. Andle r şi J. Ver­meil , s'a desvol tat O' şcoală germanis tă că re ia Jiţeraturai i iniversală îj da torează unele din cele

m a i b u n e monograf i i a sup ra uimi Wagner Nietzsche, etc . In Germania , un E. R. Cu r t i u s a consacrat lui Balzac şi Barrés, câ te un monu­ment cri t ic fără analogie în p rop r i a ţ a r ă a aces­tor scriitori. Ha rn i cu l şi p ă t r u n z ă t o r u l E. R. Cu r t i u s u rmăreş t e apoi d e a p r o a p e desvol tarea l i te ra tur i i f ranceze con t imporane şi lui i se da-toresc câ teva din cele m a i b u n e pag in i scrise a-supra ei. Va veni poa te t impu l ca e rud i ţ i a ro­mânească să-şi a d u c ă con t r ibu ţ i a ei î n t ru l impe­zi rea mar i lo r p rob leme d e a iurea. Deocamda tă ea a r e încă mul t de făcut iîn interior, d a r răga­zul in te lectual ca re m ă s o a r ă progresul făcut în acest d in u r m ă domeniu, î l vedem mani fes tându-se de p e acum, în une le din acele scrieri infor­mat ive , ingenioase şi p ă t r u n z ă t o a r e în aceiaş t imp, c u m volumul „ In t e rp re t ă r i " al d-lui Mihăi D. Ra lea este un exemplu .

Scrii tori i s t ră ini p e cari . In te rpre tă r i le" d-lui Ra lea îi grupează , reconst i tuesc o a t i tud ine mo­ra lă pe ca re o ghicim ident ică cu acea a, inter­p re tu lu i lor, de oarece nici un alt cr i ter iu nu ni se a r a t ă că a prez ida t la alegerea lor, d in galeria v a r i a t ă a mar i lor scri i tori modern i şi cont impo­ran i . Astfel fie că este v o r b a do Proust . Ri lke Froment in , H a r d y , Anato le France , Amiel , Gide,

364

© BCU Cluj

Page 46: © BCU Cluj

Valéry sau G. Solei , 1 pagi raie d-lui Ralea, alça-' tuesc comen ta ru l s impa t i c înch ina t u n u i anumi t fel al vieţei in t e r ioa re şi a n u m e ace lu ia în ca r e t r ag i smu l fa ta l i tă ţ i i se t emperează p r in lumin i le intel igenţi i , a j u n g â n d la în ţ e l eap tă resemnare , modes t ie şi măsu ră , ca la v i r tu ţ i l e ei cele ma i propr i i . .

À ex is ta t u n m o m e n t în l i t e r a t u r a m o d e r n ă când cu l tu l r o m a n t i c a l eu lu i coexis ta c u acel interes şt i inţif ic p e ca re c u r e n t u l na tu ra l i s t îri c reş tere î l solici ta în m a r e m ă s u r ă . Amie l şi F r o m e n t m au scris tocmai în aceas tă epocă şi o-pere lè lor sunt n u n u m a i m ă r t u r i i l e u n o r vieţ i i n t e r ioa re spor i te p r in s ingură ta te , d a r şi docu­mente le u n o r in te l igenţe luc ide î n a r m a t e p e n t r u disecţ ia vieţei sufleteşti , cu s t r a şn icu l i n s t rumen t ascuţ i t , p u s la î n d e m â n ă d e s t i lu l şt i inţif ic al vremei . Scri i tor i i desvol ta ţ i sub t aceas tă îndoi tă in f luenţă ne suggerează un fel d e m o r a l ă a in­tel igenţi i şi idea lu l de del icate ţe şi în ţe lepc iune ca r e i lus t rează , p e s t e veacur i , i m a g i n a „trestiei g â u d i t o a r e " a lui Pascal . O t â imăc i r e a aces te i a t i t ud in i vom găsi în pag ine le d-lui R a l e a

Vo lumul se închee p r in câ t eva s tudi i î nch ina t e l i t e ra tur i i româneş t i . R e m a r c p e cel clin u r m ă , în ca r e u n ma te r i a l r is ipi t în revistele an i lo r din u rmă , e s t e î n t r e b u i n ţ a t cu m u l t rod, p e n t r u a în­tregi aspec tu l m a i p u ţ i n cunoscut al" operi i de moral is t a d-lui G. Ib ră i l eanu .

TUDOR VIANU

• P â n ă a ieşit zilele t recu te Purgatoriul („Car tea

Românească" , cu u n comen ta r iu de Ramiro Ortiz) în. t r a d u c e r e a de m a r e a r h i t e c t u r ă a l u i Coşbuc, a n u l n'aveja o pub l i ca ţ i e eveniment , în înţeles clasic. U n r o m a n a ieşit aici, u n v o l u m de ver­sur i dincolo, u n b u n n u m ă r d e revistă , o piesă de t e a t ru des tu l de scenică, o compozi ţ ie simfonică cu fiori băş t inaş i , lucrării în c o n t i n u a r e de cri t i ­că. T o a t e f ap te l a rând , f ă r ă ceva ca r e s ă le sub­s u m e z e Vedenia aceas ta med ieva lă şi catolică, des făşurându-se în 1 3 9 1 d e ter ţ ine , p l i ne d e u m ­b r e m u z i c a l e şi d e stele m i se p a r e că este ce-» t r e b u i a anu lu i ca să n u plece d i n t r e noi, avân-clu-şi ce le la l te a t r i bu t e a le pu te r i i şi m a n t a de fir şi inel, d a r fă ră coroană . C â t ă m u n c ă a chel­tu i t f ău ra ru l , ca s'o t o a r n e şi apo i s'o c iocăneas­că şi s'o î m b r a c e cu pie t re , a i d o m a t ia re i de ar­monii: î n t r e i t ă c a a papa l i t ă ţ i i , din D i v i n a co­medie dan tescă !

L u c r u l n u e r a gata . T ipă r i to r i i a u fost siliţi să dea n iş te caete p e m â n a culegător i lor , c a r e ar m a i fi fost fă ră îndo ia l ă revăzu te . Se ştie apoi câ te s c h i m b ă r i făcea C o ş b u c în ţâe i c o r e c t u r i întâiei ob iec ţ ionare b a r b a r ă a manusc r i su lu i . Toa te aceste şlefuiri , în c a r e se r ecunoaş te m â n a meş­t e ru lu i şi ca re d a u s t ră luc i rea din u r m ă , c e a ho-tă r î toa re , n ' a u m a i p u t u t fi făcute .

D a r cu câ tă p u t e r e vâ j âe h a r p a aceas ta d e înă l ­ţ imi dumnezeeş t i a r u n c â n d în noi cuv in t e d in graiul nos t ru ! Cât de măreţ e scr i i torul român , plecat în lume cu o m ă n t ă l i ţ ă de idi le şi ba lade , când caută pe c o a r d e accentul şt iut sub pr iv i rea

vech iu lu i ciălătoi' p è s a b p ă m â n t - ş i prin cel -; oarei i-a lăsfat pe-o v r e m e locul!

<fy • .,

Citesc cel m a i nou n u m ă r din Ostland, revis ta săsească de là Sibiu, sau, m a i b i n e t r a d u c â n d subt i lu l în tocmai , „ rev i s ta vieţlii sufleteşti , a German i lo r din s t r ă ină ta t e" . î nce rc o n e m u l ţ u ­m i r e ca r e n u m ă lasă, or icâ te a r g u m e n t e găsesc împo t r ivă . Să m ă lămuresc .

P e n t r u o m a i b u n ă în ţe legere a p u n c t u l u i meu de vedere amintesc în acelaş t i m p şji aceas tă pu ­bl ica ţ ie scoasă d e acelaş oficiu, c a r e îngr i jeş te de Os t land . E un Anuar al Germanilor din România pe anul 1928 ( J a h r b u c h der Deutschen in Rou-m ă n i e n fur das J a h r 1 9 2 8 ) . A m â n d o u ă publ ica ­ţi i le fac cinste secţiei r edac ţ iona le a „Ligei cul­t u r a l e a G e r m a n i l o r " din Sibiu. Şi a m â n d o u ă împle tesc l a n e m u l p i m i r e a din d o u ă fire, ce simt cu fiecare p a g i n ă în toarsă , c u m se alege în mine .

C r e d că u n s t ră in c a r e a r venii azi în Trans i l ­v a n i a şi a r cerce ta cele t re i p o p o a r e a le ei în toa te formele lor d e v i a ţ ă a r p u t e a să descopere, f ă r ă să folosească v reun m a t e r i a l istoric, n e a m u l băş t inaş şi n e a m u r i l e veni te . T ip ic e în acest în­ţeles p o p o r u l săsesc. Săcu i i şi Ungur i i î i seamă­nă, deşi în t r 'o m ă s u r ă m a i slabă, Săcu i i a u fost m u l t ă v r e m e n i ş te întreţinuţii a i pol i t ic i i diferi­te lor guve rne b u d a p e s t a n e t o t d e a u n a cu cereri de î n a i n t a t şi cu a t en ţ i a a ţ in t i t ă p e m a l u r i l e D u ­năre i de depar te .

Saşii l u p t ă să n u se lege de m e d i u l geografic şi cu l t u r a l în ca re t răesc . Secolele, cele şeapte, fireşte că a u fost m a i t a r i decât ei. D a r şi azi, t oa t ă p u t e r n i c a lor o rgan iza ţ i e d u c e tot in t r ' a -colo. Sun t n iş te oameni l a u n popas , î n t r ' un d r u m începu t în E v u l Mediu, şi cu toa te ar­mele de c u l t u r ă şi de t r ad i ţ i e de là Rin p u s e de p a z ă l a col ţur i le t abere i de c a r e D a c ă d r u m u l a r duce î n d ă r ă t ei a r t r e b u i să p o a t ă d e s h ă m a a-casă, fă ră să se mi re sau să s tâ rnească mi ra re .

Mă tem c ă e în aceas ta o« m a i m a r e p r i c ină decât s is temul celor doi copi i , de s toarcere şi gă lbe j i re t r e p t a t ă a na ţ iun i i .

Mă ui t şi la Ostland, un fel d e Graiu românesc inversat , şi m ă ui t şi l a Anuar. In fo rmaţ i i l e des­p r e germani i d in Chjle sau d in ţ ă r i l e ba l t i ce sun t * m a i l a rg i şi m a i cu p r i cepe re a împre ju r ă r i l o r de-acolo, decât cele p r i v i n d u - n e p e noi. Nimic din v i a ţ a noas t r ă c u l t u r a l ă cea m a i nev inova tă din p u n c t de vedere minor i t a r , î n a l t ă l i t e ra tu ră , tea t ru , a r tă . m u z e e n ' a p ă t r u n s nic i î n t r ' u n sin­gu r r ând . N 'o spun aceas ta d in t r ' o p ică naţ io­na l ă de care , aici, m i - a r fi ruş ine . Sun t însă sper ia t î na in t ea unei dovezi un ice d e o rgan i za r e p r iv ind u n în t reg popor , a n e a d a p t ă r i i l a v ia ţ ă . ' N u m a i e n u m a i u n m a t e r i a l de in teres sociolo­gic, jci un subiect de m a r e r o m a n t rag ic . 11 aş­tep tăm p e sasul de talent , c a r e să-1 scrie.

• T e a t r u l de păpuş i , c a r e a fost d i scu ta t şi făgă­

du i t în m u l t e p ă r ţ i a r e să ne vie d in t r ' un loc fă ră

365

© BCU Cluj

Page 47: © BCU Cluj

discuţi i şi făgâdueli àsùprâ- i , de r rc iun fel. Dacă şi măsu ra i z b u t i m va fi aceeaş cu a aşteptăr i i , p u t e m î n t â m p i n a această creat e l i l ipu tană cu tot a laiul şi cu toa te p rapure l e păs t r a t e pen t ru ma­rile pr i le jur i . Tehnica şi teoria d r a m a t i c ă îşi vor deschide un nou domeniu. Ochiu l v a t rebui să se depr indă să pr ivească şi altfel ş' ch iar pr in aceasta să se împrospăteze . Ar ta apl ica tă aci, se v a concen­t r a şi s înpl f ca. î n t r ' o vreme, care la n o i s e conti­nuă , dé anal iză şi^ de salon în scenă , d inamismul şi .episod sinul, psiholog a fără complicaţ i i şi ac-ţ ionismul tr&'t al t ea t ru lu i de păpuş i , n e vor opri din nou a sup ra lor . P e de a l ia par te , aceiaş aşe­z ă m â n t t r e b u e s t recura t pe toa te răspânt i i le vie­ţii naţ ionale , u n d e a r p u t e a fi de folos. Dacă c inematograful , g ramofonul şi r ad o inijesc edu­cator i lor pedagogi şi soc'ali , cât ma i mul t această m i n i a t u r ă de via ţă , din Cele ma i îndepăr ­t a t e v remur i şi la cele ma i deosebite popoare , cu îndu 'o şa re îmbră ţ i şa t ă !

I a t ă de ce gândul d-lui Victor Ion P o p a şi al Tea t ru lu i din Cernăuţ i , p e ca re îl conduce, ne umple de neas t âmpăr . Va fi ce t rebue? Ştiind ce năde jd i p u n e m în el; să-şi i sprăvească în tâ iu toa te pregăt i r i le .

EMAN02L EU CUTA

A

Sorim acestea cu tristeţe. Grav , cum se cade să vorbeşt i despre o toamnă . D e crepusculu l li­te rar al unu i cenaclu. Ca despre o desfrunzire în­cepută pr ipi t . Nu însă şi neaş tepta t .

Sufletul nostru acceptă . în acest ceas unspre­zece, melancol ia din faţa pomulu i , ca re v a sta c u r â n d s ingur de foi. P lus cel m u l t gându l de a-1 şti peste câ tva confortab-1 lemn de foc, pent ru a tâ ţ i a inşi înşelaţi cu r eumat i sme de u m b r a lui. A p a r e n t p r imi toare , dar u m e d ă şi ac idă în fond. De m u l t e ori, la fel a rbore lu i afr ican a că ru i co­roană , grea şi din za r e ospi tal ieră e de fapt nu­mai o formă a mor ţ i i pen t ru cântecul şi pasă r i l e amăg i t e de verdea lui solicitare.

For ţ a unei a r m a t e stă în d isc ip l ina ei. Tăr ia unu i canc lu în au to r i t a t ea şefului. Din ca re nu t rebue să d ă r u e niciodată . In p r iv in ţa aceasta, sălbateci i sunt ma i în ţe lep ţ i : judecă tor i i lor p r o n u n ţ ă sentinţele din frunzişul, _des şi înnalt , al unu i pom. F a ţ a nu li sc vede. S ingur glasul, ca veni t din cer. Nimic altceva mater ia l . O pu­tere abso lu tă !

Asemeni şi cr i t icul . . . D a r un cenaclu e o a ter izare a au tor i t ă ţ i i cri­

t ice sub cel ma i lumesc aspect, Gândi ţ i -vă . Cr i ­ticul oare î ţ i oferă scaun. C a r e îţi lasă în pa lmă d â r a d e umed peni lvl a moluştei . Cr i t icul care î ţ i citeşte. C a r e îţi dă ciai, be ţ i şoare de pişco­tur i , Hmându- ţ i zâmbetu l a f i rmatv cu' un surîs d e t igresă îmblânz i t ă !

Mai mul t . Cri,tJ cu i care se s imte legat să te păstorească, asemeni cloşcei. Să scrie. Să te lau­de. Şi să u i te că toa te lucrur i le au un revers. Că dragostea cea ma i ferbinte t â răş te d u p ă sine, ca un destin, fatal ingra t i tud inea .

In v reme ce depăr t a rea maschează slăbiciunile.

Păs t rează ideia pu ră . Autoritatea ca autoritate. Singură in t imi ta tea demascând. Cel mai pr imejdios d u ş m a n eventual , e fostul aliat . Copi l sau prie­ten. Şt e u n d e să lovească. Şi loveşte precis. Mai ales a tunc i când n 'ai ca A c h ' l a numaf un loc vulnerabi l . _ C â n d călcâiul, clasic se mul t ip l ică în a tâ tea căr ţ i . Atâ tea pagini . Sau confidenţe smul­se, a l t ăda tă , sub a b c t j c u r u l intim, tatei.

Şi ma i este ceva. Un fapt deopot r ivă de grav. Mai g rav poa te decâ t orice. Să-1 spunem. Se ch iamă adora rea înşelată. . .

La toa te acestea gândeş te negreşit, în aceste a u t u m n a l e zile a le cenaclului său, cetind „Ideia Europeană" pe Decembrie , au to ru l vastei Evoluţii a Poeziei Lirice, d. Eugen Lovinescu. I a r noi dacă cedam intenţ iei i spi t i toare a u n u i s t ud u, cum mate r i a lu l nu lipsea, a m fi in t i tu la t rându­rile acestea, în chip cu ren t : „Despre Ingratitu­dine", sau „Amantul înşelat"; neadăogând (ca d. Victor Eft imiu, de pildă) „ reproducerea inter­zisă".

Căc i faptul e prea savuros şi plin de învăţă­minte. . .

A p ă r â n d de şap te an i în Bucureşt i şi în condi-ţ iuni tehnice excelente, Roma — rev ' s ta Inst i tu­tu lu i de cu l tu ră i t a l i ană — este pen t ru noi, egal 0 bucu r i e şi o mus t ra re . î n fă ţ i şând pub l ' cu lu i românesc aspecte şi p rob leme ale une ia d in t re cele mai bogirte l i t e ra tur i la t ine, revis ta d-lui Or t iz este de un real servie 'u informat iv . împ l i ­neşte aci o chemare , p e c a r e noi nu ne-am simţit a t raş i s'o rea l izăm nicăeri .

Biata l i t e ra tu ră românefcscă este, şi azi, tot a tâ t de oropsită, în t rucâ t pr iveşte cunoaşterea 01 peste hotare , cât era şi m a i îna in te de exis­ten ţa ac tua lu lu i Minister al Artelor. Expl icaţ i i sunt, de b u n ă seamă, mul te . Ş t 'm. Mai în tâ i o con-sol da r e in te r ioară şi, pe u rmă , a f i rmare externă .

C a şi cum, a m â n d o u ă , nu pot fi făcute parale l . Mai ales când a tâ tea î n d e m n u r i şi exemple se ridică împre ju r . D e pildă Bulgar ia . Are un or­gan de informaţ ie , polit că şi 1 te rară , oare apa re pe rmanen t în franţuzeşte . Admi rab i l t ipăr i t . Nu-mer i le recente înch ina te ar te i bulgăreşt i , au fost de exemplu , tot ce se p u t e a realiza mau desăvâr­şit. Şi ca reproducer i . Şi ca text .

P e u r m ă Polonia. L a fel. Un a d m i r a b i l ziar, cu aceleiaşi rosturi . Desăvârş i t ca intenţ ie şj" ca faptă. Redac ta t tot în franţuzeşte . Şi c i ta t de a tâ­tea ori de revistele streine.

î n t r u c â t ne pr iveş te reduşi la atâta cât poa te face „LTndcpendence Roumaine" sau •,La Rouman ie Nouvel le" s t ăm cu mâini le încruciş te p e piept şi p r iv im c u m vecinii t rec p e lângă noi, ne depăşesc şi lasă îndără t , î n funda t e p â n ă la osie în indiferenţă , gre­lele noas t re che rvane cu zestre, p lecate încă de a c u m câţ iva ani p e d rumur i l e t iparu lu i , spre tâ rgur i le interesului eu ropean cu cele două bu­let ine de in formaţ ie : „Kul tu rnachr iech ten" şi „Rasegna cu l tu ra le delà România" . Amândouă admirab i l gând te. D a r l ipsite complect de aju­torul oficialităţii . Reduse la atâta cât poate rupe delà gură o ins t ' tu ţ ie par t icu la ră . Mult prea

366

© BCU Cluj

Page 48: © BCU Cluj

puţin p e n i r a ea c e l e două' bu l e t i ne sâ poa te lu ­c r a cu a d e v ă r a t activ, p e acest t ă r âm a tâ t d e ac­c identa t a l p r o p a g a n d e i peste hotare .

I a t ă pen t ruce s o c o t m pen t ru noi „Roma" un model, c a r e a r t r e b u i mul t ip l i ca t în cât mai m u l t e Umbi şi cap i t a l e s t re ine: o revis tă ca re să înfuţ ş e z e c o n f i i U u acolo spir i tu l românesc ; d u p ă cum pub l i ca ţ i a r e d a c t a t ă d e d. Marcu îl păs t rea­ză p e acel i t a l ' an la noi. F i eca re n u m ă r al ei, îl s imţ im respec tând un p r o g r a m . C o n t n u â n d o l inie d e or ientare , apăsa t triasa. î n f ă ţ i ş ând cât mai va r i a t şi complet , f r agmente de cu l tu ra i ta­l iană, alese astfel c a să în t regească o imcg 'ne d a r să p o a t ă t ră i , la nevoie, şi izola t : ar t icole esseuri, t r aducer i , în versur i şi proză , t o a t e îm­b r ă c â n d bogaf şi d u r a b i l o s t r ă d u i n ţ ă i ta l iani-zan t ă neobosi tă — p e ca r e noi a m fi v ru t s'o fa­cem cât m a i vizibilă şi mus t ră toa re , pen t ru ofi­c ia l i ta tea românească ac tua lă . . .

AL. BAOAUŢA

D. Tomcscu ne t r ime te în t â iu l n u m ă r din noua revis tă p e ca r e o scoate la C r a i o v a : Scri-ml românesc. P e n t r u g e n e r a t a d e d u p ă războhi numele omulu i aces tu ia e a p r o a p e necunoscut . E a a r e pre ten ţ i i c o s m i c e pos b i b t ă ţ i omeneşt i ca or -care altele, d a r memor i e l i t e ra ră s cu r t ă pe cât d e supe rbă a t i tud inea . D. Tomescu rev ine la l i t e ra tu ră d u p ă o absen ţă d e zece ani , t i m p în ca r e nici o ca r t e a sa n ' a ieşit să e x p u n ă în vi­t r i n a ac tua l i t ă ţ i i n u m e l e cr i t iculu i şi î n d r u m ă ­to ru lu i l i t e ra r de a l t ăda tă . Sever în judecă ţ i l e a-supra, celorlal ţ i , el a fost fa ţă d e s 'ne, fa ă d e scri­sul său. de o c ruz ime fără pereche, osând.indu-1 să zacă sub ani , în pag in i l e revistei Ramuri unde şi 1-a pub l i ca t în cea m a i m a r e pa r t e .

D a r p e n t r u noi, genera ţ i a a l cărei suflet răz-bo 'u l 1-a despicat în două,, ca tas t rofa l , scrisul iui de a tunc i e încă viu şi s cump. D. Tomcscu şi-a avu t o epocă în ca r e a s t ăpân i t n u p r in po­litica ceaiur i lor sau a in t i tu te lor l i terare , — era un t â n ă r boem ca re ab ia îşi p u t e a p lă t i şvar ţu l . — ci pr in acel scris în ca r e gând i rea mas ivă se t u r n a în fo rmă l ap ida ră , ciselată p â n ă în ul t i ­mul a m ă n u n t de un neconteni t fior ar t is t ic . Ju­decăţ i le lui e rau verd 'c te , definiţ i i le lu i c ircu­lau î n v ă ţ a t e p e d ina fa ră . Ceeace îl deosebeşte p e D . Tomescu î n t r e cr i t 'c i i noş t r i e st i lul său în ca re ideea se î m b u c ă perfect cu f raza impeca­bilă. Căci , zău , n u e n imic m a i r id icul decât să formulezi d i rec t ive ar t i s t ice în per ioade le ant i -gramat ; ca . le a le d-lui Mihai l Dragomi re scu sau să găteşti cu horbote le s t i l ' s t ice păpuş i l e de gumă ale „ idei lor" d-lui Eugen Lovinescu. In t r e criticii noştr i D. Tomescu e un art is t . Recitiţi-1 în c o m p a r a ţ i e cu Dar ie C h e n d i cu ca re a r e afi­ni tăţ i , depăşindu-1 însă p r in t r ' un bun gust mul t mai s igur decâ t a l i ronicului şi, ades, prea păr­t in i toru lu i a rde lean .

Zece—cincisprezece an i de v i a ţ ă l i t e r a r ă car i au t recut conf i rmă î n t r u to tu l j u d e c a t le crit ice de a tunc i a le Iui D . Tomescu. C e a r e m a r c a t el a r ă m a s ; ce a demasca t el s'a cu funda t în neant .

Atâtea glorii l i t e ra re ale vremi i aceleea d e inu moaşă şi f ecundă polemică, isbite d e săgea ta fără greş a cr i t icului , s 'au dcsumfla t c a ba lohâşe le mul t ' co lo re din t â rgu l Moşilor! Azi nu mai sânt. T i m p u l ver i f ica tor a d a t scrisului lu i D. Tomes­cu prest igiu de verdic t . E r a m încă elevi şi aş­t e p t a m cu n e r ă b d a r e fascicula e legantă a revis­tei c ra iovene să n e con t ro lăm în ea lec tur i le din cursu l s ăp t ămân i i . P e n t r u mu l ţ i d i n t r e cei cari a u azi un n u m e în l i t e r a t u r ă sau în ziaris t ică, D. Tomescu a fost un î n d r u m ă t o r cald şi un incom-p a r a b l c a m a r a d . Vă m a i aduceţ i aminte , pr ie­teni , ele în tâ ie le c l ipe când ne-am s t r ecura t şi noi, rebegiţ i de frig şi interzişi d e respect , în ca­feneaua L t e r a r ă? Nimen i n u ne-a da t n ' c io a ten­ţ ie d 'n câ ţ i pont i f ical i acolo to lăni ţ i p e canape le sub o glinzi u lu toare . S ingur t â n ă r u l acela b ru ­net, fumând la o masă izo la tă ne-a p r imi t cu un infini t zâmbet d e b u n ă v o i ţ ă şi ne-a învă­ţa t să p regă t im în ceşt le . de por ţe lan o t r ava d ă t ă t o a r e d e insomni i luna t i ce a în tâ iu lu i şvar ţ a r o m a t d e f lăcăr i le a lbas t re a le romulu i . D . To­mescu ştia să p u n ă în tot, în a r t ă şi în pr ietenie , f lacăra unei pas iun i intense şi r e ţ inu te care tot­deoda tă te a n t r e n a şi t e obl iga l a au tocont ro l . Ş i -am observat că toţ i pont if i i aceia cu n u m e sgomotoasé şi ges tur i superbe , t r ecând p e lângă masa lui izolată , îşi scoteau respectoşi pă lă r ia şi-i cerşeau zâmbe tu l acela ca r e p e n t r u noi, ne­cunoscuţ i i , se a r ă t a s e generos şi c a r e a c u m se făcea sgârcit . A fost o epocă în ca re D. Tomescu s tăpânea . P r in gust, p r i n stil, p r i i gândi re dâr -ză şi p r in ones t i ta te l i te rară , v i r tu t e care, dacă o p rac t i că d. G. Ib ră i l eanu , e complect necunos­cu t ă d-lui Mihai l Dragomirescu şi fa ţă de ca re d. Eugen Lov 'nescu e un s implu impos tor vîţios.

P e n t r u genera ţ i a lui, D . Tomescu a fost, în plus , un c lar t â l m a c i u al lui N. Iorga. Ed : c te l e imper ia le da t e în fugă de „mare le cr i t ic no rma­t iv" c u m 1-a n u m i t R a d u Dragnea , deveneau ac­cesibile p r in comenta r i i l e m a r m o r e e n e ale lui D. Tomescu. E un rol preţ ios de mij loci tor en-tusias t şi p r o g r a m a t i c ce t r ebu ie ţ i nu t în seamă de cine v a s t u d : a fo rmarea noii men ta l i t ă ţ i t ra ­di ţ ional is te în c u l t u r a românească .

Zece ani de benevolă ecl ipsă a u t recut . S'au p i e rdu t p e n t r u l i t e r a tu ră înghi ţ i ţ i în t r 'o stear­p ă şi du re roasă expe r i en ţă poli t ică. Se vede t rea­b a că ones t ' t a tea l i t e ra ră t r anspusă în ordinea pol i t ică n u d u c e decâ t la înf rângere . D. Tomes­cu se r e în toa rce d u p ă zece ani. C â t e n u s'au sch imbat în zece an i ! D . Mihai l Dragomirescu lansează p e R a d u Bucov p e aceeaşi pag ină u n d e R a d u Bucov lansează p e d. M 'ha i l Dragomirescu . I a r lumea, u imi t ă de asemenea moravu r i , se în­t r eabă cine e d. R a d u Dragomirescu şi c ine e d JVlihalache Bucov? D. Eugen Lovinescu a. evo­lua t delà. Bol in t ineanu şi Victor Ef t 'miu l a Hi-lar ie Voronca şi C a m i l Ba l t aza r a le c ă r u i u rdor i l i r ice le înfă ţ işează ca d o g m ă s u p r e m ă a poeziei. Găseşti , Tomescule , a t â t a i m b e c i i t a t e deghizata în farsă n o r m a t V ă ! C u emoţii ab ia r e ţ i i u t e , te regăsim în m a s ' v u l t ău a r t i co l -p rogram d i i frun­tea Scrisului românesc. Bucu r i a reveder i i n e face să t r ecem pes te s căpa rea d e condeiu î.» ca re so­coti d rep t m inc iună poezia unu i Lucian Blaga

367

© BCU Cluj

Page 49: © BCU Cluj

şi a . u n u i . A d r i a n Maniu , -(Seçflae prot in 'dwn, . . în v i r tu tea t recu tu lu i t ă u fără greş, e a l i an ţa în l u p t a con t r a farsori lor imbecil i ce v o r să-şi în­dulcească o b ă t r â n e ţ e s ter i lă gâd i l ând s tup id a-bera ţ i i le generaţ ie i l i t e ra re de azi, ,

• D. PAUL Z A R I F O P O L e, de câ t ăva vreme,

ţ in ta u n o r a t acu r i violente care , în porn i rea lor, ab ia dacă se m a i pot în f râna delà insul ta perso-nală . O ieşire r epe ta t ă a avu t d. Mircea El iado în foiletonul z ia ru lu i Cuvântul; p e ceala l tă ce­t i tor i i noş t r i o cunosc din u l t ima pag ină a stu­diului d-lui Pe t re Marcu-Balş : Mist ica Statului . Să r e m a r c ă m că „agresori i" amândo i sânt foar­te t iner i ia r d. P a u l Zarifopol, pe cât se spune, un publ ic is t t omna t i c ca r e debutează l a cincizeci de ani . N ' a r e însemnăta te? D a r tocmai în aceas­tă di ferenţă stă semnificaţ ia îndo i tu lu i a tac . E s ingur că n ic iunul d in t re cei doi t ineri n ' a avu t aface persona l cu d Zarifopol, deşi unu l îi spune „metec", i a r cellalt îl b ă n u i e că se h răneş t e cu „drogur i şi i aur t " . Nu e v o r b a deci de acele în­j u r ă t u r i cu ca r e u m p l u p resa l i t e ra ră zurbag i i obraznic i şi pros t crescuţ i a le că ro r genial i tă ţ i le-ai a r u n c a t l a coş sau a căror imper t inen ţă ai svârlit^o a f a ră din redacţ ie .

In cazul d e ca r e n e o c u p ă m a tacu l a re cu to­tu l a l t ă semnif icaţ ie: e nes tăpân i t a expres ie a ind ignăr i i etice. P e n t r u cei doi t iner i d e b u t a n ţ i con t imporanu l lor î n t ru debut , d. P a u l Zarifopol, reprez in tă p u r şi s implu un anacronism. În t reg baga ju l ideologic al domniei sale şi atitudineai-i , estetică", s a tu ra t ă de scepticism disolvant, e rau

la loeul Iţw t a e lubufi ia socialisto âp p e .«rgmîyâ, in legile f rancmasonice de per i fer ie sau, azi cel m u l t la Moscova, sub Lunaciarsk i , în exhib i ţ ia mascarade lo r an t i r e i g ioasa L a noi d. Zarifo­pol e un în tâ rz ia t incomod. I -ar fi stat" b ine a-c u m două decenii a l ă tu r i d e doctori i ieşeni Ti-" ron Pa rhon , Zosim, Leon şi m a i c u m . î i chema, atei înf iorător i ,şi adep ţ i a i generaţ iei spontanee inven ta t ă de Héckel .

Azi ba te v â n t u l u n u i D u h nou peste sufletele t ineri lor. I ron ia sp i r i tu lu i ra ţ ional is t şi rânje tu l s c r iu al scepticismului p r e m a t u r ş i -au t ră i t t ra iu l . A fost un curen t nenoroci t ca re a înăbu­şit în m a r e p a r t e apa r i ţ i a e lanu lu i generos. Ti­ner i i se s imţeau ruş ina ţ i de cele m a i nobi le por­nir i ale inimii, sub te roarea zeflemelei dominan­te. D . P a u l Zarifopol v ine p rea târziu. Pagini le sale par , v o r b a lu i Sbilţ, st iclă p. :sată p e care eşti nevoit s'o mesteci î n t r e dinţ i . Sufletul nou a re al t r i tm şi cere al t scris, E un elan de eli­b e r a r e — spre piscuri le metafizicei, s p r e genu­ni le mis te ru lu i interzise a t â t a v r eme de rân je tu l zeflemelei. Şi în necesi ta tea aceas ta de a renaşte în imacu la t ă spi r i tual i ta te , c r i t ica însăşi t rebuie să fie cons t ruc t ivă şi fecundă. In mi j locul aces­tu i zbuc ium, glasul d-lui P a u l Zarifopol sună ca o cobe ra ţ ional i s tă d in t r e ru ine le mora le a le t re­cutu lu i .

E d e m i r a r e că in te lec tua l i ta tea nouă a dom­nilor Pe t r e Marcu-Balş şi Mircea El iade îl res­p inge ofensată? Pen t ru dânş i i P a u l Zarifopol nu e un om, ci s imbolul unui sfârşit.

NICHIFOR CRAINIC

© BCU Cluj

Page 50: © BCU Cluj

GEORGE A. MATHÊY LITOGRAFIE DIN „CÂNTAREA CÂNTĂRILOR"

GÂNDIREA

© BCU Cluj

Page 51: © BCU Cluj

OlNDIREA

© BCU Cluj

Page 52: © BCU Cluj

GEORGE A MATHEY COPERTĂ PENTRU „CARTEA CEAIULUI"

LITOGRAFIE IN COLORI, PE MÀTASi

OAUDIRBA

© BCU Cluj

Page 53: © BCU Cluj

GEORGE A. MATHÉY „PARCUL DIN ST. CLOUD"

GÂNDIREA

© BCU Cluj

Page 54: © BCU Cluj

A flPÂRÎIT:

F U G A L U I Ş E F K I R O M A N

DE EMRNOIL BUCUŢA

EDITQRA „CARTEA ROMANEASCĂ". PREŢOL 70 LEI

A A P Ă R U T •

„I N T U N E C A R E " P A R T E A I R O M A N P A R T E A I R O M A N

DE C E Z A R P E T R E S C Q

APARE IN CURÂNÎD ;

EMANUEL BUCUŢA

C R E S C Ă T O R U L DE ŞOIMI C O L E C Ţ I A „ C A R T E A V R E M I I "

fl APĂROT:

RAINER MARIA RILKE

P O V E S T I R I DESPRE BUNUL DUMNEZEU

în româneşte de NICHIFOR CRAINIC

Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 lei.

A P Ă R U T :

A L . BĂ DĂ U ŢĂ

A A P Ă R U T :

ZAHARIA STANCU N O T E L I T E R A R E

Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

P O E M E S I M P L E Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

N O T E L I T E R A R E Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

P O E M E S I M P L E Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

A A P Ă R U T :

ION MARIN SADOVEANU ANNO DOMINI, METAMOFOZE

TEATRU

Preţul 30 Lei

Colecţia „Cartea Vremii"

A A P Ă R U T :

TUDOR ARGHEZI C U V I N T E P O T R I V I T E

P O E Z I I

Edit. Fund. Cult. Principele "Caro! şi Bibliofila.

A A P Ă R U T :

I O N G O R U N

A. V D A H U Ţ A Preţul 30 Lei

Colecţia „Cartea Vremii"

© BCU Cluj

Page 55: © BCU Cluj

p L R R U L A M O Ï R F Â L E I 30. i l 1 H J L / 1 I V 1 ^ 1 i * . L E I 30 .—

R E D A C T O R I : C E Z A R P E T R E S C U ŞI N I C H I F O R C R A I N I C G R U P A R E A R E V I S T E I : L U C I A N B L A G A , V A S I L E B A N C I L A , E M A N O I L B U C U Ţ A , A L . B U S U I O C E A -N U , O S C A R W A L T E R C I S E K , N . M . C O N D I E S C U , D E M I A N , O . H A N , N H E I O N E S C O , G. M . I V A N O V ,

A D R I A N M A N I U , A L E X A N D R U M A R C U , GIB. I. M I H A E S C U , I O N P I L L A T , I O N M A R I N S A D O V E Ï Ï N U , F R A N C I S C Ş I R A T O , T U D O R V I A N U , V . V O I C U L E S C U

H P f l R E O D f l T A P E L U N A ' REDHCŢIH: STRHDft POLONA No. 38, B U C U R E Ş T I .

t l l l l l l l lU l I l l l l l l l l l l l l I IUI I I I I I IHUI I I I I I I I I I I I I I I I I r IÈ111 ! I ! 11 ] 1111111 ] 11 • 1111111111111 f 11 1 • • M1111 • 111 • I • MI f 9 ! I i • l i 1111M i 111111 ! 11111111 • 11111 I I I I I I I I I I I I

N o . 1 2

DECEMBRIE, 1927

C Q P R l N S a L : PETRE MflRCU-BflLŞ: Drumul Li- CRONICA LITERARĂ

ber ta ţn Interioare 321 V. VOiCULESCU : Hoţ de Cai . . 326 BADAUŢA : Doi poeţi tineri ai DAM1AN S l'ANOIU : Mântu i rea lui tradiţiei, Zahar ia Stancu şi Radu

Artemon 323 Gyr 358 ION MINULESCU : S p o v e d a n i e . . 336 ^orwann nr n c n r - n V CIOCÂLlEU: Trio 337 L K U N I L / l P L n à i i L / i N CHIFOR CRAINIC : Nicolae Băl- OSCAR WALTER CISEK : George

cescu 340 A Mathei 360 ION MARIN SADOVEANU : Frag­

ment 318 DRAMA ş i TEATRU IDEI OAMENI, si FAPTE ION MARIN SADOVEANU: „Co-i D C i , u n m c i \ i , bl rnrin. d d N 0 t c s c u . . . 363

CQDOR VIANU: M e t o d a Iui Coué 349 w

EMANOIL BUCUTA: Mincu în ri- TUDOR VIANU EMRNOIL BU-sipă . . ' . . 350 CUI A, AL BADAUTA şi NICHI-

G CHLINI-SCU: Eugen Lovinescu 351 FOR CRAINIC : Cronica Mărun tă 361 MIRCEA ELIADE : Thèos Eghènou 355

I L U S T R A Ţ I I COPERTA: Nficoiae Bălcescu, din „Colecţia Academiei Romane". REPRODUCERI ; George A Mathei . DESEMNE IN INTERIOR: Demian.

i i i iiiiiniiiii UIIIIII n nuni iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiii II iiniimi iu imn niuiniimi;

A B O N A M E N T E : 1 A N , 350 L E I ; 6 L U N I , 175 L E I . P E N T R U I N Ş T I T U Ţ I U N I

Ş I A U T O R I T Ă Ţ I , 5 0 3 L E I A N U A L . I N S T R Ă I N Ă T A T E : 5 J 0 L E I A N U A L

ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S S I U , STRADA L A T I N A No. 10

E X E M ­P L A R U L

L E I 30 .— A N D I R E A E X E M ­P L A R U L L E I 30 —

C. 8431. — Impr. F. C. P. C. Latina. 10

© BCU Cluj